Valletta, Malta- fortificații și Grădinile Upper Barrakka

În vacanța de Paște (2022) m-am hotărât să vizitez  Malta. Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurg drumul Arad-Budapesta, de unde, după un zbor de aproximativ 3 ore, am aterizat pe Aeroportul Internațional Malta.

Prețul fiind mult mai accesibil, îmi rezervasem cazarea în Hamrun, localitate situată la câteva stații de autobuz de capitala țării, Valletta. Singurul mijloc de transport în comun din Malta este azi autobuzul, așa că din aeroport am cumpărat un bilet valabil pe toate cursele, timp de 7 zile, cu doar 21 EUR. În Malta a existat și o linie de cale ferată, inaugurată în 1883, care lega Valletta de Mdina, dar a fost închisă în 1931.

Republica Malta ocupă un arhipelag din centrul Marii Mediterane, azi situat între Italia, Libia și Tunisia. Locuit încă din jurul anului 5.900 î.e.n, fiind un punct strategic, a fost atacat și ocupat pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, greci, arabi, normanzi, aragonezi, Cavalerii Ordinului ospitalier, francezi, britanici și din 1979 a devenit stat independent.

Întinsă pe o suprafață de numai 316 km, cu aproximativ jumătate de milion de locuitori, este una dintre cele mai mici țări din lume.

Prima pe care mi-o propusesem să o vizitez a fost capitala Maltei, Valletta, oraș situat pe insula principală, între Portul Mare la est și Portul Marxamsett la vest. Este cea mai mică capitală a țărilor din U.E., acoperind o suprafață de 0,61 km pătrați.

Cu cca. 320 de monumente, fortificații, palate, biserici, grădini, numită și „muzeu în aer liber”, în 1980 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Pe insula, numită atunci Sceberras, aragonezii au construit micul Turn de veghe „Sf. Elmo” (1488). În 1530 insula a fost ocupată de cavalerii Ordinului Ospitalier, ordin militar catolic de la Spitalul Sf. Ioan din Ierusalim, în cadrul căruia existau cavaleri din mai multe țări, care au deținut-o până în 1794.

Aceștia au demolat vechiul turn (1553) și pe locul lui au început construcția unui fort. Nefiind apărată, otomanii au putut-o accesa prin Portul Marsamxett. În Marele Asediu al Maltei,  după 28 de zile  cu lupte acerbe, otomanii l-au cucerit. Cu ajutorul sicilienilor și a întăririlor venite din Spania cavalerii au reușit să-i îndepărteze (1565).

Pentru a aduna cavalerii într-un loc sigur și pentru apărare, au hotărât să construiască un oraș fortificat, La Valletta, care a fost numit după  comandantul învingător, Marele Maestru Jean Parisot de la Valleta. Pentru aceasta au primit ajutor financiar de la Papa Pius V și Regele Filip II al Spaniei.

Primele construcții au fost două bastioane fortificate, (1566), unite printr-un pasaj subteran, azi închis, situate astfel încât să poată apăra viitorul oraș de atacurile terestre. Între cele două bastioane a fost creat un șanț adânc de apărare. Bastionul Sf. Ioan Cavaler (St. John’s Cavalier), construit în apropierea porții de intrare, a fost folosit în scop militar până la retragerea britanicilor.

Din 1967 a devenit Ambasada Ordinului Sf. Ioan în Malta  (Embassy of the Order of St. John in Malta).

Bastionul Sf. Iacob Cavaler (St. James Cavalier Bastion), situat de cealaltă parte a porții, a fost construit pe o platformă înălțată, pe care s-au postat tunurile de apărare. Era  format dintr-o cazemată pentagonală, magazii pentru praful de pușcă și o rampă pe care tunurile erau urcate. Prin tragerea cu pușca se făcea avertizarea în cazul unor atacuri. de asemenea se semnaliza ora, deschiderea și închiderea porților, trăgându-se focuri de armă la răsărit, prânz și apus, activitate care a continuat până în jurul anului 1880.

În Rebeliunea Malteză (1775) clericii care luptau împotriva Ordinului au capturat bastionul și au ridicat stindardul cu Sf. Pavel. În scurt timp au fost capturați, judecați, unii exilați, alții închiși și 3 uciși.

Sub ocupația franceză (1798-1800), ordinul a fost expulzat. După cucerirea britanică a insulei, bastionul a fost transformat în cazemată și loc de relaxare al soldaților. Pentru cazarea lor a fost ridicat un etaj și rampa a fost înlocuită cu o scară. În plus s-au creat 2 cisterne pentru stocarea apei, pompată de acolo în întregul oraș. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca adăpost antiaerian și „cantină” a armatei.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War)

În 1990 bastionul a fost restaurat, una dintre cisterne transformată în sala principală, cealaltă în atriumul Teatrului St. James, nou înființat. Din fostele locații s-a păstrat adăpostul antiaerian. Din anul 2000 a fost transformat în Centru pentru Creativitate, cu un mic teatru, un cinematograf, săli de muzică și galerii de artă.

Prin astuparea șanțurilor de apărare și demolarea unor părți infime din imensitatea zidurilor, orașul a primit aspectul actual.

Banca Centrală Malta (Central Bank of Malta)

Între cele două bastioane a fost creată o poartă de intrare în oraș, Porta San Giorgio (1569). Era încadrată într-o lunetă și putea fi accesată trecându-se un pod, peste șanțul de apărare. În timp a purtat și alte nume. Sub stăpânirea engleză a fost înlocuită cu o poartă mai mare (1853), Poarta Regelui (Kingsgate). În 1964 poarta a fost demolată și construită alta, în stil raționalist, la rândul ei înlocuită cu actuala Poartă a Orașului (City Gate), sculptată în calcar dur (2011).

După ce bastioanele au fost terminate orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare, cel care înconjura capul de nord al peninsulei, Carafa Enceinte (1687), cuprinzând și Fortul St. Elmo. Totuși zidurile Vallettei nu erau destul de puternice pentru a rezista unui asediu lung.

Pentru apărarea împotriva unor atacuri terestre, în sudul orașului  s-au construit Liniile Floriana (1635), ulterior modificate, o dată cu dezvoltarea suburbiei, care azi este oraș. În timp s-au construit și alte fortificații, ultimul fiind Fortul Lascaris, realizat în timpul stăpânirii britanice (1854-1856).

Azi între sau pe acele ziduri sunt amenajate diverse grădini pentru relaxare.

Una dintrele, Grădina Herbert Ganado (Herbert Ganado garden), numită în anii 1990 după Herbert Ganado, avocat, scriitor, editor, politician maltez, președintele Acțiunii Catolice, a fost creată în zona unde interbelic a existat Poarta Kalkara, din zidurile Florianei. Pentru a se putea accesa dealul, poarta a fost demolată. După izbucnirea războiului, zona  a fost ocupată de numeroase barăci, folosite de armată, care au fost demolate postbelic și pe locul lor realizată grădina.

În perioada de început a amenajării orașului, pentru cavaleri s-au construit șapte Auberge (hanuri), fiecare destinată vorbitorilor de aceeași limbă, cărora în secolul XVIII li s-a alăturat și Auberge de Bavière. Auberge de Castille a fost postată în cel mai înalt punct al Vallettei, lângă Bastionul St. James Cavalier. A fost construită pentru cavalerii Ordinului Sf. Ioan din Regatele Castillia, León și Portugalia  (1573-1574).

Ulterior clădirea a fost înlocuită cu actuala, în stil baroc spaniol (1741-1744). Pe fațada, cu  11 travee, separate prin pilaștri, a fost creată ușa principală, flancată de coloane, care susțin trofee de arme. Central a fost postat  bustul Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca, cu stema lui deasupra și în porțiunea superioară a fațadei stemele celor trei regate.

În perioada ocupației franceze clădirea a găzduit Cartierul General al Armatei, apoi o Comisie pentru Proprietatea Națională (1798-1800). Intrând în stăpânirea britanicilor, a fost folosită ca reședință pentru ofițerii britanici și în 1840 la primul etaj s-a creat o Capelă protestantă. Pentru a comunica cu navele Flotei Mediteranei, ancorată în Portul Mare, pe clădire s-au instalat o antenă  și o stație de semnalizare (1889). Împreună cu celelalte Auberge, în 1925 a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, pentru a se crea un adăpost antiaerian, clădirea a fost legată subteran de Auberge d’Italie. Bombardamentele au distrus parțial partea superioară. Ulterior refăcută, în ea a funcționat Cartierul General al Armatei pentru Malta și Libia, din 1954 și pentru Cipru.

statuia Manwel Dimech, filozof, jurnalist, fondatorul uniunii „Liga Iluminaților”, exilat pentru ideile sale socialiste (1914), ulterior recunoscute oficial

Din 1964 Malta a devenit țară independentă dar a fost condusă de Regina Elisabeta II, ca Regină a Maltei,  până în 1974, când a devenit Republica Malta. Atunci în clădire s-a mutat cabinetul primului ministru. În timp deteriorată, clădirea a fost restaurată în 2009 și 2014. Din vechea clădire s-au păstrat doar camerele de la mezanin, al căror tavan a fost modificat.

statuia George Borg Olivier, doctor în drept, prim-ministru în 2 mandate, membru al Partidului Naționalist

statuia Dom Mintoff, inginer, arhitect, conducătorul Partidului Laburist, prim-ministru în 2 mandate

În aceeași zonă a fost construită Capela Garnizoanei (1857) care până în 1950 a fost folosită ca lăcaș de cult multiconfesional. Apoi a găzduit Oficiul Poștal, o Școală Navală și din 1999  Bursa de Valori (Stock Exchange), înființată în 1992, numită inițial Cassino della Borsa.  

Lateral de ea, la malul mării, în punctul cel mai înalt al zidurilor, deasupra bastionului Sf. Petru și Pavel (1560), înalt de peste 50 metri, se află  Grădinile Upper Barrakka (Upper Barrakka Gardens).

Grădinile au fost amenajate  ca loc de recreere pentru cavalerii italieni. Pe partea dinspre mare s-a creat o terasă, mărginită de arcade, acoperite cu un tavan (1661), îndepărtat în timpul Rebeliunii Malteze (1775).

Inferior de terasă au fost postate tunurile, Saluting Battery, care imediat după ocupația britanică au preluat rolul de semnalizare al Bastionului St. James (1800).

Azi în grădini sunt postate statuile unor personalități istorice și în unul din capetele terasei Monumentul Eroilor (Heroes Monument).

De pe terasă se vede o mare parte a peninsulei și a țărmului situat peste mare.

Senglea

Fort St. Angelo

Fort Ricasoli

Am părăsit grădinile doar după ce, împreună cu un soldat, le-am dat onorul cuvenit.

Citește și Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Orașul Pápa, Ungaria

Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214). 

Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite.  Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.

Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.

În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.

Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).

Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.

Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa. 

În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).

În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor  romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994,  când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat  Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.

După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.

Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).

În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară  și din 1794 liceu regal.

case construite în 1790

În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.

clădire construită în sec. XVIII

În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.

În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.

Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.

La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.  

În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat. 

Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală  (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.

Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.

În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.

În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.

În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor  câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.

În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.

În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.

În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa. 

Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.

În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.

În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.

În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.

După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).

În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).   

În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat  s-a extins.

S-au înființat mai multe școli,  din care unele funcționează și azi.

Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)

Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)

Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi,  situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.

Un an mai târziu a fost ridicată  clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).

Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.

Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.

În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).

În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.

Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.   

Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare. 

Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.

În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.

Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Satul Sopronbánfalva, situat în nord-vestul Ungariei, din 1950 aparținând orașului Sopron, a fost menționat prima dată documentar din 1277, dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită de celți, apoi de romani, din secolul VI de triburile bavareze și france. Populația a rămas mult timp predominant germană. Tradiția orală spune că în anul 971 un călugăr bavarez, însoțit de misionari, s-a așezat în zonă.

În anul 1397 s-a construit Biserica Catolică Maria Magdalena (Mária Magdolna templom), azi situată în mijlocul satului.

În perioada 1552-1673 a fost folosită de lutherani, apoi trimișii Episcopului Catolic de Győr, însoțiți de o escortă militară, au preluat-o cu forța.

Biserica a fost înconjurată cu un zid de piatră și lângă ea s-a creat cimitirul, care a funcționat până în 1786.

În secolul XV pe dealul de la marginea satului s-a construit o capelă, în amintirea Episcopului Wolfgang, ulterior devenită loc de pelerinaj. Capela a fost îngrijită de un pustnic paulian. În ea s-a postat o copie a picturii Madona Neagră, adusă de călugării din Częstochowa (Polonia). În 1481, la cererea consiliului orașului, călugării paulini s-au stabilit în zonă, în perioada 1482-1495 au înființat Mânăstirea Paulină (Pálos kolostor) și, pe locul capelei, au construit o biserică gotică, în al cărei altar au mutat icoana. Până azi s-au păstrat fragmente din parterul mânăstirii, sanctuarul și 3 ferestre ale bisericii, reconstruite ulterior.

În timpul invaziei turcești (1532) populația a părăsit satul. Călugării paulini au fugit în Neustadt (Austria), luând și icoana cu ei. Turcii au jefuit, apoi distrus mânăstirea. În jurul anului 1610 satul a fost repopulat și călugării s-au întors. Cu sprijin regal și din donațiile familiilor de nobili, reveniți la catolicism, în perioada 1643-1648 a fost reconstruită mânăstirea, în stil baroc, formă care s-a păstrat până azi.

În aripa de sud-est a clădirii la etaj au amenajat o sală în care, până în 1786, au fost pregătiți viitorii preoți ai ordinului, între care și Széchényi Pál, viitorul Arhiepiscop de Kalocsa. La parter s-a amenajat sala de mese (trapeza), decorată în secolul XVIII cu fresce reprezentând istoria ordinului. Lângă mânăstire au construit Calea Calvarului, cu 5 stații în loc de 14 (1667).

Călugării dețineau mai multe loturi de pământ pe care practicau agricultura și viticultura.  Pentru depozitarea vinului, la subsolul mânăstirii au creat pivnițe.

În 1728 clădirea a fost grav avariată de un incendiu. Ulterior refăcută, interioarele au fost bogat ornamentate. Până în 1750 din sat spre mânăstire s-a construit o scară, în stil baroc, cu 88 trepte, separate prin mici terase, flancată cu 14 statui, reprezentând sfinți.

După Decretul de toleranță religioasă, emis de de Împăratul Iosif II (1781), în sat s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Egyház). A fost ridicată pe un teren mlăștinos, deținut de fierarul satului, susținută de piloni, a căror fixare în nămol a durat o lună. Biserica a fost sfințită în 1785. Abia în 1869 i s-a ridicat un turn în stil gotic, prevăzut cu 3 clopote, unul dintre ele fiind rechiziționat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe care a fost postat un ceas, adus de la Viena.

În 1809 trupele lui Napoleon au invadat Sopronul, implicit zonele înconjurătoare. Au jefuit biserica și transformat mânăstirea în spital militar. După retragerea lor, clădirea a fost folosită ca locuințe pentru ofițerii și muncitorii calificați ai primei mine maghiare, deschisă în apropiere. În perioada 1825-1860 a fost preluată de comunitatea catolică, ulterior folosită iar ca spital militar și în final ca depozit.

În 1887 mânăstirea și terenurile aferente au fost cumpărate de  Zalka János, Episcopul Catolic  de Győr și în 1892 ocupată de călugărițele carmelite, venite din Mayerling. Ordinul Carmelit fiind foarte strict, mânăstirea a fost reconstruită după necesitățile lor. Biserica a fost renovată și refăcută. Spațiile de locuit au fost reduse, partea de sanctuar a bisericii a fost zidită, la parter s-a creat un oratoriu, la primul etaj o cameră de cusut și apartamentul preotului, care avea o intrare separată în biserică.  

După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), zona Sopronului a fost atribuită Austriei. Nedorindu-se alipirea, în 1921 a izbucnit Revolta din Ungaria de Vest, oprită după negocierile de la Veneția. În Sopron s-a ținut un referendum care a ales integrarea Sopronului, implicit a satului, în Ungaria.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în subsolul mânăstirii a fost creat un adăpost, care a salvat sute de oameni. În 1944 s-a înființat lagărul de muncă Sopronbánfalva, în care au fost aduși militari maghiari și prizonieri de război, apoi mare masă a localnicilor germani au fost evacuați (1946). În 1948 școlile bisericești au fost naționalizate și 2 ani mai târziu mânăstirea închisă, ulterior transformată în Azil Psihiatric și Social. De asemenea Biserica Evanghelică a rămas fără pastor.

Sub comuniști biserica a fost renovată și sanctuarul redecorat cu picturi. Într-una dintre ele, arătându-și ura față de regim, pictorul l-a înfățișat pe Arh. Mihail luptând cu diavolul, ultimul având fața lui Stalin.

În 1981 restaurarea scării cu statui, aproape distrusă, a fost terminată.

După schimbarea regimului politic mânăstirea a fost retrocedată Ordinului Carmelitelor (1991). Neavând bani să o întrețină, în 2004 au vândut-o omului de afaceri și colecționar de artă Kovács Gábor, care a renovat-o (2009-2011) și transformat-o în hotel. Din 2015 complexul a intrat în administrarea statului.  

De la mânăstire, urmând o alee pietruită, continuată de un drum de pământ, prin mijlocul pădurii, se ajunge la Cimitirul Eroilor (Hösi Temetö).

În timpul Primului Război Mondial la Bánfalvá a fost înființat un spital militar  pentru prizonierii de război, în care au murit aproape două mii de soldați austrieci, italieni, francezi, sârbi, turci și unguri. Aceștia au fost îngropați pe terenul aflat nu departe de mânăstire. Pe morminte au fost inscripționate numele lor și postate cruci sau semilune, în funcție de religia de care aparțineau. Azi lângă poarta inferioară se află un memorial al victimelor acelui război.

Ulterior în cimitir au fost înmormântate victimele bombardamentelor celui de Al Doilea Război Mondial și cei 36 de soldați, ai echipei din Szolnok, decedați prin bombardarea spitalului. Reprezentând primul pilot maghiar, nobilul László Molnár, decedat în 1944, piatra funerară a fost postată în partea superioară a Memorialul Primului Război Mondial.

Începând cu anii 1950 cimitirul a fost îngrijit de localnici și elevii din Sopron, familiile celor decedați neputând să vină acolo din cauza fâșiei de graniță, situată în apropiere.

Citește și Castelul Taródi- Sopron, Ungaria

Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.

Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.

O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patika ház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).

Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.

O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.

Casa Töpler (Töpler ház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.  

Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire. 

Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.

Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.

Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).

La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.  

În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.

În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.

La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).

Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.

În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.

Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala  Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.

El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).

Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.

Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).

Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.

Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.

Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.

În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu  3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.

Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.

Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei  și în 1955 a deschis muzeul.

Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck. 

După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.

În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.

În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.

În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.

După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.

Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.

O altă piață a orașului de azi  se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.

În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).

O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.

În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.

Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.

În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.

Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.

După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei. 

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924

Totuși  părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.

Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.

După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.

În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).

În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află  Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.

Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).

În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor),  fostul comandant.

În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.

În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.

În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).

Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).

O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.

Citește și Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Orașul Sopron, situat la granița de nord-vest a Ungariei cu Austria, în secolul XV devenise un oraș dezvoltat, organizat în perimetrul fostei Scarbantia romană. Populația, aparținând mai multor religii, avea construite biserici și sinagogi.

În marea invazie otomană, turcii au atacat orașul, dar nu l-au cucerit (1529), motiv pentru care mare parte a populației din zonele ocupate s-a refugiat acolo. Sopron a  rămas inclus în Regatul Ungariei, împreună cu toată zona din nordul Lacului Balaton, până în 1867.

Nedorindu-se să ajungă în stăpânirea turcilor, Biserica Maicii Domnului, situată lângă piața în care se țineau târgurile, a fost distrusă. Ulterior pe locul ei a fost construită o fântână (1719). A funcționat până în 1744, când s-a stricat și a fost distrusă. Pe locul ei, primind permisiunea, catolicii au ridicat Statuia Sf. Fecioară Maria (a Mária szobor), situată pe o coloană corintică înaltă, cu reliefuri care înfățișează scene biblice, având pe platformă îngeri cu felinare, tot ansamblul fiind înconjurat de un gard.

Cea mai veche școală din Sopron a fost construită pe un teren oferit de primarul orașului (1557). Tot el a emis un regulament, „Legile Școlii” și a scris piese de teatru, pe care școlarii le interpretau anual în Primărie. Apoi, în clădirea liceului de azi, a fost înființat un liceu maghiar (1657). În 1666 a fost fondată Biblioteca școlii în care azi se găsesc peste 400.000 de volume, unele foarte vechi. Ambele școli au fost închise în timpul Contrareformei.

După abolirea interdicției (1681), școlile au fuzionat  și au funcționat în clădirea actuală, situată în Piața Széchenyi. În secolul XIX clădirea a fost refăcută și extinsă de două ori (1825, 1894). Liceul Evanghelic Berszenyi Dániel (Berszenyi Dániel Evangélikus Gimnázium) a fost numit după un fost elev, devenit ulterior un cunoscut poet.

În 1636, primind acordul Regelui Ferdinand II, Episcopul de Győr a achiziționat un teren, din suburbia majoritar protestantă și a fondat Liceul catolic. Pe rând a fost condus de iezuiți, apoi de conducerea orașului, din 1777 de dominicani și, după desființarea ordinelor religioase, de profesori laici. După abolirea interdicției (1802), școala a fost preluată de benedictini, care l-au numit Liceul Catolic Sf. Astrik (Szent Asztrik Katolikus Gimnázium). În 1948 liceul a fost naționalizat. Azi în el funcționează Liceul Profesional Agricol Roth Gyula (Roth Gyula Mezőgazdasági Szakközépiskola).

În partea orașului vechi, situată între fostele ziduri romane, s-a continuat construcția de case, una dintre ele fiind cea a lui Ádám Erhárd Resch. În 1674 casa a fost cumpărată de văduva Prințului János Eggenberg, ducesa Maria Sidonia von Thannhausen. Fiind rudă cu margravul Brandenburg, i s-a permis un preot evanghelic personal, care ținea slujbele în Casa Eggenberg (Eggenberg ház),  slujbe au zite de afară de lutherani în timpul Contrareformei. Apoi în curtea casei s-a construit un amvon semicircular din piatră, decorat cu motive florale, pe care s-a portat stema familiei Brandenburg, în care preotul a predicat congregației timp de 2 ani (1674-1676). Clădirea a fost transformată în secolul XIX, dar stema s-a păstrat până azi. În ea funcționează Muzeul Copiilor (Macskakő Gyermekmúzeum).

În 1676 orașul a fost grav avariat de un incediu. Nu a trecut mult și a izbucnit o epidemie de ciumă (1695), care a decimat o parte din populație. Drept mulțumire că ciuma a dispărut și mulți au supraviețuit, lângă Biserica Caprei a fost ridicată  statuia Sf. Treime (a Szentháromság szobra).

Pe un soclu înalt, decorat cu personaje religioase, s-a ridicat o coloană care, sub forma unei ghirlande, a fost împodobită cu mici statui de îngeri. Deasupra a fost creată Sf. Treime, Tatăl, Fiul, între ei Duhul Sfânt, reprezentat printr-un porumbel, toți înconjurați de raze de aur.

În oraș s-a păstrat până azi Casa celor doi mauri (Ket Mor Ház), construită la începutul secolului XVIII, în suburbia de atunci. A fost creată din 2 clădiri conectate printr-o poartă, încadrată de două coloane corintice răsucite, pe care s-au postat 2 mauri.

Aceștia susțin partea superioară a porții, pe ornamentele căreia, central, a fost așezată o mică statuetă reprezentându-l pe Isus. 

Pe frontoanele caselor, în câte o nișă decorată, au fost postate statuile Sf. Maria și Sf. Iosif. Pe marginile frontoanelor veghează mici îngeri și în vârful lor au fost postate capetele Sf. Roh, ocrotitorul supraviețuitorilor ciumei și Sf. Florian, ocrotitorul pompierilor.

Tot în fosta suburbie s-a păstrat și o casă din 1666, fostă brutărie, azi Muzeul de panificație (Pékmúzeum). Primul brutar, Joachim Hübner, a activat până în 1699. Ulterior brutăria a funcționat neîntrerupt până la începutul anilor 1950, când a fost naționalizată. Pe lângă panificație, proprietarii cultivau vița de vie din care produceau diverse sortimente de vinuri, ocupație din care, după naționalizare, s-a întreținut și fiul ultimului brutar, devenit în 1909 patiser. Din fericire casa și echipamentul brătăriei au rămas intacte. Au fost achiziționate de Muzeul Sopron, amenajate și în 1975 deschis muzeul.

La începutul secolului XVIII în oraș s-au stabilit călugări dominicani. Aveau 2 case, cumpărate în zona actualei Piețe Széchenyi.

În perioada 1719-1725 pe locul lor au construit actuala Biserică Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu” (Szent Júdás Tadeus apostol katolikus templom) și lângă ea Mânăstirea Sf. Dominic (a Szent Domonkos kolostor) (1745-1750), în fața căreia azi se află statuia sfântului.

Pe fațada, în stil baroc, au fost create niște nișe în care au fost postate statuile unor sfinți: central Sf. Maria, lateral de ea Sf. Dominic și Sf. Ecaterina din Siena, deasupra Sf. Toma d’Aquino și Sf. Vincent de Ferrere și pe frontonul triunghiular, parcă veghind biserica, Sf. Tadeu.

În 1755 i s-au adăugat turnurile, la vremea aceea fiind singura biserică din oraș care avea două.

Interiorul a fost decorat cu sculpturi efectuale de unul dintre călugări (1745).

Dintre altarele vechi, până azi s-au păstrat cele ale Sf. Dominic și Sf. Vincențiu.

Treptat în oraș s-au construit clădiri în stil baroc și, dezvoltându-se, a devenit sediul Comitatului Ödenburg, până la mijlocul secolului XIX.

Într-una din case, numită atunci Casa Verde, la întrunirea Parlamentul Palatin din Főrendiház (1681), Pál Esterházy a fost ales palatin. Casa cu 2 etaje și o cramă mare a fost locuită pe rând de familiile de funcționari sau negustori. Incendiul din 1676 a distrus-o, apoi a fost refăcută în stil baroc, cu stâlpi toscani pe fațadă. Din 1774 a aparținut familiei Mártonyi, al căror fiu, Károly, a devenit inventatorul aparatului de respirat cu aer comprimat, al măștii de gaz și al tunului de gulaș.Din 1871 în casă a funcționat primul Liceu de fete din Sopron, apoi a intrat în posesia familiei Caesar, căreia i-a aparținut până în 1952 și căreia îi poartă numele simplificat, Casa Cézár (Cézárház). Azi la etaj se află un muzeu care etalează colecția pictorului József Horváth și la subsol Barul Cézár Pince, care servește diferite soiuri de vinuri.

Familia Esterházy deținea fosta clădire a Arhiepiscopului Oláh (sec. XVI), moștenită prin căsătorie de Miklós (1614). În acea casă Joseph Haydn a susținut mai multe concerte de cameră, azi comemorat printr-o placă în dreapta intrării. În 1921 de acolo au fost anunțate rezultatele Referndumului, prin care Sopron rămânea Ungariei. Azi în clădire funcționează Muzeul Silvic (Erdészeti Múzeum) cu expozițiile permanente: Colecția de vânătoare Béla Hidvégi, expoziția interactivă Pădurea și camera memorială Alma Mater, ultima prezentând tradițiile studențești din Selmecbánya (Banská Štiavnica, Slovacia).

O altă clădire, care în timp a intrat în posesia familiei Esterházy, documentele vremii o atribuie ca fostă reședință a Regelui Ferdinand II (1568-1637). Pentru ca acesta să ajungă în Biserica Caprei, clădirile au fost legate printr-un pasaj de lemn. Până în secolul XIX clădirea a aparținut mai multor proprietari, ultima fiind familia după care azi e denumită, Casa Kossow (Kossow ház). La subsol s-a păstrat o pivniță medievală în care funcționează Crama și Restaurantul Gyógygödör.

A urmat o nouă invazie otomană (1683), când orașul s-a predat fără luptă. A fost cruțat, dar a trebuit să plătească dări mari.

După ce aceștia au fost alungați de armatele austriece, orașul a fost inclus în Imperiul Habsburgic, de partea căruia a rămas și în timpul Răscoalei Curuților, condusă de Principele Transilvaniei Francisc Rákóczi II (1703-1711).

În secolul XVIII pe străzile care azi se deschid în Piața principală s-au construit și refăcut case rezidențiale și palate.

Una dintre clădirile vechi (1400), de la care s-au păstrat ușa și pivnița cu bolte, în 1770 a intrat în posesia contelui Lassberg, care a etajat-o. Un secol mai târziu a vândut-o Mânăstirii Lutherane (1866), care a transformat-o în reședința parohului. Azi Casa Tudósok (Tudósok ház) este folosită de administrația evanghelică.

Pe locul unei case mai vechi, în 1723, an înscris pe stema situată deasupra porții, Vilmos Artner a construit Palatul Artner (Artner palota). În decursul timpului a avut mai mulți proprietari, care au modificat-o. Postbelic clădirea a fost împărțită în 19 apartamente. După restaurarea din anul 2000, în clădire a fost deschisă Galeria Körmendi-Csák, unde sunt organizate expoziții temporare cu opere de artă contemporană.

Casa Hajnóczy (Hajnóczy ház) în 1734 a aparținut celebrului profesor și orator Dániel Hajnóczy. Fiul său a vândut-o în 1792 și de atunci a trecut prin mai mulți proprietari, care au modificat-o până la aspectul actual.

Din același an (1734) datează și Palatul Starhemberg (Starhemberg palota), în stil baroc, deținut de Péter Komáromy. În 1774 a fost cumpărat de  ofițerul Lajos Starhemberg, care l-a modificat în forma actuală. Ulterior a intrat în posesia avocatului József Pruzsinszky (1779).

Palatul Erdodi (Erdődy palota), în stil rococo (1740), a fost cumpărat în 1810 de familia Széchényi, care l-a deținut aproximativ 100 de ani.

Un alt palat, reconstruit de mai multe ori în secolele XVII-XIX, ajungând până la forma actuală, cu o fațadă baroc, cornișe decorate cu motive vegetale, în secolul XVIII a fost deținut de baronul Schilson. Un secol mai târziu a fost locul de întâlnire a reformiștilor, apoi a intrat în posesia familiei Festetics și în cele din urmă a familiei căreia îi poartă numele, Palatul Bezeredj (Bezeredj palota), al căror fiu, Pál Bezerédj, a devenit specialist și mentor în creșterea viermilor de mătase și al producției de mătase. 

În 1840 Franz Liszt a susținut în palat un concert. O legendă spune că și-a uitat pe pian mănușile. Dorindu-le ca amintire, doamnele s-au năpustit și în zarva creată, le-au sfâșiat. În amintirea lui pe clădire azi este postată o placă memorială.

Pe o casă din apropiere se află o altă placă memorială, a scriitorului și ziaristului Frankenburg Adolf (1811-1884), care a copilărit cu Franz Liszt.

De fapt azi majoritatea caselor au plăci memoriale. Una dintre ele, a călugărului piarist, profesorul universitar, fondator al lingvisticii istorice maghiare, Révai Miklós, menționează că acesta a locuit un an în acea casă (1800-181).

După emiterea Edictului de toleranță religioasă, pe locul vechii biserici de lemn, distrusă de incendiul din 1676, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), clădire din piatră, fără turn, cu fundația construită peste 182 de grămezi de lemn de arin, care au stabilizat solul (1782).

Un secol mai târziu i s-a ridicat turnul, înalt de cca. 52 metri (1867), dotat cu 4 clopote, din care doar unul s-a păstrat până azi, restul fiind fiind rechiziționate în Primul Război Mondial și ulterior înlocuite cu unele mai noi.

Pe locul fostei Piețe de sare (Saltzmarkt) din 1428, unde ulterior s-au adăugat abatoare și exista mica Biserică de lemn „Sfânta Cruce”, în 1747 călugărițele Ordinului Ursulinelor, venite de la Győr, au cumpărat pe rând 2 clădiri, le-au remodelat, unit între ele și au înființat o mânăstire. De atunci piața a fost numită Piața Ursulinelor (Orsolya tér). În 1848 au cumpărat o altă clădire, cu 2 etaje, pe care au demolat-o parțial și până în 1860 au refăcut-o, înființând o școală, azi Gimnaziul Romano-Catolic al Ursulinelor (Szent Orsolya Gimnazium).

Cu ajutorul contesei Emilia Széchenyi, care a adunat mai multe donații, între clădirile mânăstirii și școală, în 1864 a fost construită Biserica Sf. Maria (Szent Mária templom) sau Biserica „Imaculata Zămislire” (Szeplőtelen fogantatás templom). Clădirea în stil romantic și neogotic, a fost prevăzută cu un turn înalt de 30 metri, dotat cu 3 clopote, al Imaculatei Concepții, Sf. Angela și Sf. Ursula, care s-au păstrat intacte până azi.

În timpul bombardamentelor din cel de Al Doilea Război Mondial biserica a fost distrusă (1945). Postbelic, în decursul a 2 ani, a fost refăcută în forma de azi. Pe fațada principală  a fost creată o fereastră mare, deasupra ei postată statuia Sf. Maria  (Imaculata Concepție). Pe laterale, deasupra celor 2 stâlpi, se află statuile Sf. Orsolya și Sf. Angela. Vitraliile, distruse în război, au fost înlocuite cu cele actuale (1999 și 2014).

Altarul principal a fost decorat cu picturi, central Sf. Maria, în stânga ei Sf. Angela Merici, fondatoarea Ordinului Ursulinelor și în dreapta ei Sf. Iosif. În secolul XX mânăstirea a fost desființată pentru o perioadă de timp. Și-a redeschis porțile la aniversarea a 200 de ani de la înființare.

Fostele abatoare din Piața de sare au fost create la parterul Casei Lábas (Lábas ház) și până în 1777 la etaj au funcționat birourile administrației orașului. În secolul XIX abatoarele au fost desființate și în locul lor, pe o porțiune, la fațada principală, a fost creat un coridor boltit, cu 6 arcade, de mărimi diferite.

În piața din fața casei a existat Fântâna Lebedelor. Pe locul ei, adusă din curtea Mânăstirii Franciscane, în 1929 a fost postată fântâna Sf. Maria (Mária-kút), un bazin de apă, postat pe un piedestal cilindric, deasupra statuia Sf. Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta îndreptând o cruce spre cer.Fântâna a fost bombardată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și postbelic refăcută. Despre construirea fântânii (1780) circulă o legendă care spune că un călugăr franciscan a fost de oamenii din Harka prins furând struguri. Drept pedeapsă aceștia l-au închis într-o chilie. Ciudat este că nu călugărul, ci oamenii au fost pedepsiți., fiind obligați să suporte cheltuielile construcției fântânii.  

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.

O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit. 

Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.

Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.

Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și  „Taj Mahal maghiar”. 

Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.

În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).

De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.

Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde

A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.

Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.

Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.

Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.

Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.

Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).

În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.

Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).

Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.

În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.

A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face  pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.

Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.

Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare,  o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.

În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.

În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.

De la primul nivel  se poate ieși pe pasajul cu statui.

La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.

De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.

În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.

La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.

Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.

Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).

În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.

Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.

Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.

Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de  Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.

Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de  Boryné.

În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat  (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).

În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.

Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.

Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.

Citește și Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Orașul Székesfehérvár, Ungaria

Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.

Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.

Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc  judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi,  ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.

Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)

În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).

În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei  până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.

După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de  trupele maghiare.

După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.

Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.

Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.

Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit  Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.

Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.

În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.

La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).

La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.

Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită  în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.

Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist,  prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.

În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.

Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.

Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și  în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).

Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.

Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat  o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).

La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010. 

Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958). 

În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.

Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă  și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István.  În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au  funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și  din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.

Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.

Poșta

Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)

În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).

A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.

Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi  o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.

Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.

Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.

Nu departe de el se află  Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.

Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.

În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră  a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.

În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.

Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).

În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).                       

În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012. 

Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.

Prima bibliotecă din oraș,  Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.

Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.

Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă  din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.

Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.

Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.

Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).

La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.

statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)

În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale. 

La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate,  dezvelit în 1928.

De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.

Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.

Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.

La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.

În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).

O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.

Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.

La Revedere oraș frumos !

Citește și Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Orașul Hódmezővásárhely, Ungaria

Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.

În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.

După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut  Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.

Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.

O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.

Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.

Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.

În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).

În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).

Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.

În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial,  puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.

În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.

Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.

În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.

Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.

Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.

Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.

În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).

În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta  în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.

În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.

Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când  Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.

În 1845 a fost creată asociația  Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.

Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.

Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.

În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).

În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).

Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor  a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.

În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.

Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).

Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care  au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține  cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.

Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.

În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului  János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.

După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).

Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.

În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.

După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.

În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).

Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți  în război.

Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.

Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.

În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.

Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).

Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.

Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési  Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.

Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád  și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.

Ungaria: un drum Battonya- Gyula

După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de  Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.

La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul  a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.

În  1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.

După  11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul  Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.

Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849

Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).

După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.

Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după  cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.

De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.

La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită.  În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).

Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.

Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).

Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.

În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.

În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.

La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia  János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.  

Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.

Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.

În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.

Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.

În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.

Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a  legat clădirea principală de aripa în L.

După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.

În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.

În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.

Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.

În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie  Pogácsa.

Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.

Citește și Gyula, Ungaria

Orașul Makó, Ungaria

Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.

În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.

A fost incendiat  în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat,  Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se  Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.

Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină.  M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.

O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad. 

În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.

Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea. 

În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (Makói Takarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.

Pe  strada principală a orașului, după Primărie, se află Tribunalul Makó (Makói Járásbíróság).

În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.

bustul lui Joseph Pulitzer

Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.

Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)

De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.

A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox. 

Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.

De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.

A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957). 

statuia lui József Attila

În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce,  Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.  

statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)

Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.

În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).

Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.

Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).

Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție. 

Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor. 

Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.

Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.

La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.

De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.

Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.

În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.

Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.

De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.

În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).

În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.

M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).

Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care  în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.

În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.

Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.

Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.

La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.

Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.

Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.

Eram mulțumită. Per total ziua a fost fructuoasă.