Arhive lunare: noiembrie 2020

Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șiștarovăț din județul Arad este situată în Dealurile Lipovei, la 50 km de la Arad și aproximativ 17 km de la Lipova. Este atestată documentar din anul 1440 și în 1477 apare cu numele de Sestharowczy, ca domeniu al Cetății Șoimoș, când era formată din trei localități mai mici.

Numele, probabil de proveniență slavonă, tradus în limba română ar fi Șase Izvoare, de la izvoarele care existau acolo și ale căror locații poartă numele lor și azi.

Actualele sate aparținătoare comunei Șiștarovăț erau localități de sine stătătoare situate în sud vestul, sud-estul și vestul comunei. Au fost atestate documentar- Cuveșdia 1440, Labașinț 1477, Varnița abia în 1820-1830. Locuitorii se ocupau cu agricultura, pomicultura, viticultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului.

În 1552 Banatul a fost ocupat de turci, cetățile Lipova, Șoimoș, Șiria au intrat în stăpânirea lor și  în decursul timpului, în funcție de câștigătorii bătăliilor care au avut loc, în a Principelui Transilvaniei. În 1664 a fost organizată kazala Lipovei și cele patru localități au intrat în administrația ei.

Conform istoricilor maghiari între anii 1700-1750 regiunea, aflată în acea perioadă sub administrație austriacă, a fost colonizată cu familii din Oltenia, Gorj și Mehedinți. Coloniștii au ocupat locul unde azi se află Șiștarovăț, localnicii s-au mutat acolo și s-a format actuala localitate.

Pe deal, unde locuiau familiile înstărite, cele nevoiașe situate în vale,  au construit o Biserică de lemn (1802), lângă ea o școală, biserică pe care au înlocuit-o cu una din zid, păstrându-i hramul, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au situat-o în noul centru al localității (1822). În decursul timpului biserica fost renovată de mai multe ori (1906, 1922, 1925, 1928). Actual, în fiecare an se sărbătorește hramul bisericii (15.08) când se adună familiile, localnicii plecați din localitate  revin, se alătură persoane din alte localități și are loc Ruga tradițională din Banat.

Distanța Șiștarovăț- satul Cuveșdia de aproximativ 11 km spre sud-vest se parcurge pe un drum neasfaltat, cu porțiuni mai bune sau mai rele, care traversează zona de deal, în unele locuri împădurită.

Ca în Șiștarovăț, în 1803 localnicii din Cuveșdia și-au construit pe deal o Biserică de lemn.

Ulterior au dărâmat-o și au înlocuit-o cu o biserică din zid,  Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1830).

În perioada 1849-1860 localitățile din stânga râului Mureș, între care Șiștarovăț, Cuveșdia, Labașinț, au făcut parte din Voivodina Sârbească și Banatul Timișan.

În timpul Primului și celui de Al Doilea Război Mondial un număr mare de localnici au fost trimiși pe front. Mulți dintre ei au decedat, acasă rămânând văduvele cu copiii fără nici un ajutor.

Apoi, după naționalizarea din 1949, când moșiile au trecut în patrimoniul statului, viața a devenit și mai grea.

Din 1950, prin reorganizarea teritorială s-au constituit regiunile Arad, Timișoara și Severin. Șiștarovăț și satele aparținătoare au făcut parte din raionul Lipova regiunea Arad până în 1960 când raionul a fost mutat în regiunea Timișoara.

În 1968, când a avut loc împărțirea țării pe județe,  împărțire care există și azi, Șiștarovăț cu satele aparținătoare au intrat în componența județului Arad.

Satul Labașinț se află în sud-estul comunei Șiștarovăț la aproximativ 9 kilometri care, însă, se parcurg în aproape 30 minute datorită șoselei neasfaltată, foarte deteriorată în zonele împădurite și care urcă în partea înaltă a dealurilor.

Ca în celelalte localități, în același an și în Labașinț a fost construită  Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1803). Deteriorându-se aproape de dărâmare, o sală de clasă a școlii a fost amenajată pentru a se ține slujbele bisericești. În 1930, ruinele au fost demolate și a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, biserică nefinisată nici până în 2020.

Localitatea este situată în zona înaltă a dealurilor, în plină natură, astfel există multiple itinerarii pentru drumeții.

În ultimii ani la marginea pădurii a fost amenajat Hostel Agro Village, format din mai multe vile situate în jurul unei piscine, unele dintre ele prevăzute cu aer condiționat, TV prin satelit, stereo HI FI, WhatsApp.

Lângă piscină a fost amenajată o terasă pentru servit masa în natură.

Locația închiriază biciclete pentru tururi mountain bike și ATV-uri.

Localnicii sunt crescători de animale, în special oi, măgari și cai.

Pentru doritori există posibilitatea închirierii de cai și ponei.

În ceea ce privește satul Varnița, acesta este situat într-o zonă greu accesibilă, la o distanță de aproximativ 8 kilometri spre vestul comunei Șiștarovăț. Presupun că localitatea a fost populată majoritar cu familiile crescătorilor de oi și ale celor care prelucrau lemnul. În decursul timpului au dispărut din zonă, fapt relevat de  în  recensământul populației din anul  2002 când existau doar 6 locuitori. Neavând un 4×4 sau ATV nu am putut să vizitez Varnița deși doream să văd ce a mai rămas din fosta localitate.

Citește și Lipova

Dresda, Germania- prin orașul vechi

Publicat pe de
Răspunde

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Universitatea de Artă Dresda, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Universitatea de Artă Dresda, Germania (Kunsthalle) este situată în orașul vechi, între Terasa Brühl și Piața Nouă (Neueplatz), un complex de clădiri în care funcționează Academia de Artă, Galeria de Artă, Sala de Arhitectură.

Academia de Artă a fost înființată în 1764 în Palatul Furstenberg apoi mutată în Biblioteca Brühl și în clădirea învecinată, Galeria Brühlsche, avea loc expoziții de artă academică. Galeria și cafenea vecină au fost demolate când Terasa Brühl a fost deschisă publicului (1887).

În locul lor a fost ridicată clădirea Lipsius (Lipsiusbau) (1887-1894), în stil istoricist, destinată Academiei Regale de Artă, în care azi funcționează Galeria de Artă Dresda.

A fost prevăzură cu o cupolă vitrată, mult discutată la acea vreme și numită „storcătorul de lămâi” (Zitronenpresse).

Clădirea a fost ornată cu numeroase statui reprezentând zei mitologici, scriitori celebrii și unele din operele lor, figuri de copii care reprezintă diferitele epoci arhitecturale. Pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a portalului au fost postate patru perechi de coloane corintice pentru a susține un fronton triunghiular decorat cu numeroase statui.

Pe lângă clădirea principală Lipsius s-au construit alte clădiri formând un complex cu patru aripi, în diferite stiluri- neo-renascentist, neo-baroc, manierism francez- care închid o curte interioară și în care s-au amenajat studiourile și sălile de clasă ale universității.

În partea estică a fost conectat cu clădirea principală Lipsius lângă care se deschide Piața Georg Treu și latura de nord-est a complexului se află la capătul estic al Terasei Brühl.

Aripile transversale se întind  de la Terasa Brühl până în vecinătatea Frauenkirche din Piața Nouă unde complexul se închide cu latura sudică.

Între aripi și clădirea principală s-a delimitat o curte triunghiulară prin  construirea unui pavilion rotund cu o cupolă mică în care funcționa Sala de Arhitectură.

În bombardamentele din 1945 complexul a fost grav avariat. Ulterior reconstruit, o parte a fost deschisă pentru predare (1952) și lucrările au fost definitivate în 1965.

În perioada RDG Galeria de Artă din clădirea Lipsius nu a fost funcțională. După reunificarea Germaniei clădirea a fost refăcută, complexul renovat și în anul 2005 Galeria de Artă a fost deschisă.

Citește și Dresda, Germania- prin orașul istoric

 

Dresda, Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

Publicat pe de
Răspunde

De la Palatul Regal din Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Piața Neumarkt.

Inițial zona în care azi se găsește  Piața Nouă (Neumarkt) s-a aflat în afara zidurilor orașului până când acesta a fost extins (1530). În cimitirul din acea zonă în secolul XI exista Biserica „Maicii Domnului”, catolică, care a devenit sediul protopopului eparhiei Meissen până la Reforma Religioasă când a devenit protestantă- luterană.

Biserica a fost dărâmată. Frederik I, prinț elector al Saxoniei, deși era catolic, pentru populația majoritar protestantă a aprobat ridicarea unei biserici mai mari, ca Biserică Parohială Luterană (1726-1743). În jurul ei s-au construit clădiri în stil baroc și s-a format Piața Nouă (Neumarkt). Unele din clădiri au fost distruse în Războiul de șapte ani, apoi refăcute în stil baroc târziu și stil rococo.

Biserica Maicii Domnului (Frauenkirche), o clădire impunătoare în stil baroc, a fost prevăzută cu o  cupolă înaltă de 96 metri, susținută de 8 suporturi subțiri care au rezistat ghiulelelor armatei prusace (1760).

A fost dotată cu  o orgă ( 1736) dedicată lui Johann Sebastian Bach care a susținut un recital acolo.

În timpul bombardamentelor din 1945 a rezistat două zile și nopți apoi s-a prăbușit. Biserica a căzut sub greutatea a mii de tone de piatră care, după război, la presiunea populației nu au fost îndepărtate. Din 1966 ruina a fost declarată Memorial împotriva războiului unde aveau loc comemorările distrugerii orașului Dresda în cel de Al Doilea Război Mondial iar din 1982 locul unor manifestări pentru pace și proteste pașnice împotriva regimului comunist est-german.

Din 1994 a început reconstrucția bisericii cu fonduri imense adunate prin diverse societăți, fundații, donații din întreaga lume, folosindu-se materiale și planuri originale, fotografii vechi, etc. Până în anul 2000 a fost terminată cupola prevăzută cu șapte clopote.

În anul 2005 a fost dotată cu o orgă nouă și biserica a fost finalizată.

În fața bisericii a fost postată statuia din bronz a lui Martin Luther King,  reformator și teolog (1885), care care a supraviețuit bombardamentelor și a fost restaurată ulterior.

Inițial pe locul clădirii Johanneum de azi a fost construit un hambar, în stil renascentist, atașat de partea laterală a curții grajdurilor, la rândul ei legată de Palatul Regal, curte în care aveau loc turnee de călărie și se desfășurau procese de judecată (1586-1590). La parter erau adăpostite trăsurile și caii, la etaj de afla Camera Armelor. Sub domnia lui August cel Puternic clădirii i s-a adăugat un etaj când frontonul a fost îndepărtat pentru a se construi o scară lungă engleză care să facă legătura cu etajul (1730-1731). Grajdurile au fost păstrate iar  etajul a fost amenajat cu camere de oaspeți și sală de festivități. Între anii 1747-1855 etajul a găzduit Galeria de imagini (Gemäldegalerie) care a suferit daune în timpul răscoalei de la Dresda când clădirea a fost grav avariată (1849). După renovare a fost transformată în Muzeu de Istorie al Saxoniei (1872-1876). Clădirea a fost grav avariată în bombardamentele din 1945, ulterior refăcută (1950-1960) și în ea s-a deschis Muzeul Trasporturilor care funcționează și azi.

În Neumarkt se afla și statuia lui Friedrich August II (1866). Pe un piedestal a fost postată statuia din bronz a regelui care în mâna dreaptă ținea Constituția din 1831 și la picioarele lui patru statui alegorice reprezentând credința (cruce și biblie), înțelepciunea (carte), forța (armură și bâtă în mână) și dreptatea (sabie).

La câteva minute de mers pe jos se afla Altmarkt, cea mai veche piață amenajată o dată cu înființarea orașului, în centrul său, menționată pentru prima dată ca circulus în 1370. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe clădiri au fost distruse, ulterior laturile de vest și est au fost reconstruite cu clădiri în stil baroc (1950) apoi după 1990 partea de sud a fost închisă cu două clădiri adaptate stilistic celor existente.

În anii 1960 a fost ridicat Palatul Culturii (Kulturpalast), centru cultural al orașului și districtului Dresda. În fața lui au fost postate două bazine cu fântâni arteziene și subteran a fost amenajată o parcare. Cele cinci uși de intrare, turnate în bronz (1969) reprezentau dezvoltarea Dresdei din sat de pescari în oraș mare. Partea de vest a clădirii a fost decorată cu plăci de beton acoperite cu sticlă colorată care în ansamblu creau o „pictură murală” , Calea steagului roșu” (Der Weg der roten Fahne) și la ultimul etaj o friză „Viața noastră socialistă” (Unser sozialistisches Leben).

Clădirea a fost ocupată de un auditoriu folosit și ca sală de banchete,  un studio, o parte a Bibliotecii orașului, săli de clasă, săli de repetiții și spectacole, birouri și un restaurant. A fost renovată în 2007, 2012 și extinsă cu o nouă sală de concerte pentru Filarmonică (2013-2017).

În Altmarkt, pe colțul de nord-vest, prima clădire  construită a fost demolată (1707), ridicată una nouă în care a funcționat Primăria Veche (Altstädter Rathaus)(1741-1745) până când s-a mutat în clădirea nouă construită pentru ea. În 1906 în Dresda s-a înființat tramvaiul și din 1910 birourile lui s-au mutat în clădire până în 1945 când a fost distrusă. Pe colțul de nord-est al pieței a fost construită Haus Altmarkt (1953-1056) în stil clasicism socialist cu elemente neo-baroce.

Fațada a fost decorată cu coloane corintice. În clădire a funcționat Restaurantul Haus Altmarkt, din 1990 o societate comercială și o discotecă. Renovată în 1994 și refăcută (2013-2015) clădirea a fost transformată în Hotel Altmarkt care funcționează și azi.

Piața veche a fost creată în jurul unei biserici, azi Biserica Sfintei Cruci (Kreuzkirche), sediul Episcopiei evanghelică-luterană din Saxonia.

Inițial în acel loc a existat  Bazilica romanică „Sf. Nicolae” (1168) cu o capelă laterală a crucii menționată documentar în 1319, care împreună au creat Biserica „Sfânta Cruce” (1388).

Reconstruită în stil german (1401- 1447), distrusă într-un incendiu (1491), a fost refăcută în stil gotic.

Un secol mai târziu partea de vest a fost restaurată în stil renascentist (1579-1584).

În timpul Războiului de șapte ani a fost grav deteriorată, partea vestică s-a prăbușit, ulterior a fost reconstruită în stil neoclasic.

Un nou incendiu a deteriorat interiorul (1897) care a fost refăcut stil art nouveau.

Distrusă în bombardamentele din 1945,  până în 1955 a fost refăcută în forma actuală și interiorul a fost restaurat (2000-2004).

M-am îndreptat spre partea de sud-est a pieței Altmarkt.

Clădire SPD Fraction Dresden

Acolo a fost ridicată Primăria Nouă (Neue Rathaus) pe locul unde s-au aflat Casa Prusiană și Palatul Loss care au fost demolate (1905-1910).

Grav avariată (1945), a fost refăcută treptat, simplificat (1948-1965).

Pe turnul de aproximativ 100 metri înălțime,  la 68 metri a fost creată o platformă de vizionare publică unde turnul a fost decorat cu 16 statui de gresie care reprezintă cele 16 virtuți: dragoste, speranță, milă, evlavie, credință, fidelitate, curaj, perseverență, tărie, sacrificiu, înțelepciune, bunătate, dreptate, adevăr, vigilență și prudență.

Între anii 2011-2016 clădirea a fost renovată.

Intrarea principală, poarta de aur, flancată de doi lei de bronz au fost restaurate în forma lor inițială.

În fața Primăriei am văzut prima clădire mai modernă. Probabil de acolo începea o parte din orașul nou.

Cum pe mine mă interesa partea istorică, am ocolit clădirea Primăriei și am continuat să vizitez orașul vechi.

Citește și Dresda, Germania- prin orașul vechi

 

 

Palatul Zwinger, Dresda, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Palatul Zwinger din Dresda, Germania (Dresnder Zwinger) se află în apropierea Sempeoper din Piața Teatrului și a fluviului Elba. Inițial, în timpul domniei lui August cel Puternic, a fost construit ca orangerie cu grădină, mai mic decât cel de azi, neocupând partea dinspre Elba (1709). După un secol a fost extins cu Sempergalerie deschisă în 1855, care i-a deteriorat imaginea astfel a început restaurarea sa, oprită de Primul Război Mondial și reluată între anii 1924-1936.

În timpul  bombardamentelor din 1945 a fost distrus în mare parte, după război reconstruit ca un complex de palat cu grădini (1950-1960) și din 1951 curtea interioară a fost deschisă pentru vizitare. În anul 2002 partea veche, istorică, a Dresdei a fost inundată din două părți și Zwinger s-a aflat la mijlocul zonei de inundații. Ulterior clădirile au fost restaurate.

Pentru a vizita Complexul Zwinger,  din nordul Pieței Teatrului  am intrat prin poarta din Sempergalerie, situată pe aceeași axă cu poarta principală, Poarta Coroanei.  Clădirea a fost construită pe locul unui zid al cetății (1831-1854), legată de Pavilionul German și Pavilionul Francez, cu o terasă independentă de acestea. La mijloc a fost creat un portic triplu, sub forma unui arc de triumf, deasupra cu o cupolă plană.

În ea a funcționat Muzeul de Istorie care a ocupat o porțiune până în 2012 când s-a mutat în altă locație. În restul clădirii a fost amenajată Sempergalerie numită și Gemäldegalerie Alter Meister.  Galeria de imagini cu pictură veche deschisă în 1960 etalează picturi germane, italiene, franceze, spaniole, etc.  din secolele XV-XVIII.

Actuala curte interioară este delimitată de șase pavilioane, patru situate pe colțuri, legate între ele prin galerii arcuite. Inițial în curte exista o clădire de lemn pentru reprezentații de teatru (1746-1748). Acestea au fost distruse în timpul Primului Război Mondial  și curtea a devenit zonă de trafic public. Aspectul actual, pătrat, cu patru bazine cu fântâni arteziene,  l-a primit după restaurarea sa (1924-1936).

În partea opusă,  se afla Poarta Coroanei (Kronentor), situată la mijlocul unei galerii lungi legată de cele două pavilioane din colțuri, construite pentru regele August cel Puternic (1714) când se preconiza și ridicarea în partea opusă, paralel cu Elba, a Porții Hercules, care nu a mai fost construită. Terasa de la etajul superior a fost decorată cu numeroase statui reprezentându-l pe Hercule efectuând diverse activități și o alegorie a iernii.

Kronentor a permis inițial accesul din afara cetății după ce se trecea podul peste șanțul de apărare, o pasarelă îngustă din lemn care putea fi demontată rapid în cazul unui atac. În cel de Al doilea Război Mondial galeria și poarta au fost grav avariate, ulterior reconstruite în stil baroc, cu turnul de poartă format din patru arcade între care s-a creat un pasaj, flancate de coloane. În nișe au fost postate spre exterior statuile lui  Vulkan (zeul focului), Bacchus (zeul vinului și fertilității) și în partea dinspre curte Ceres (zeița recoltei și grâului) și Pomona (zeița fructelor).

Deasupra coloanelor au fost postate sceptrul regal și săbiile încrucișate. Turnul a post prevăzut cu o cupolă în formă de ceapă placată cu aur verde saxon care îmbină stilurile arhitecturale baroce din Dresda și Varșovia. Pe ea au fost așezați patru vulturi polonezi care susțin coroana regală. Atât Kronentor cât și Sempergalerie au fost recondiționate între anii 2012-2016.

În partea de sud a curții, între galeria lungă și Pavilionul Carillon, se afla Pavilionul de porțelan (Porzelanpavillon), finalizat în 1715 pentru a găzdui colecția de porțelan fondată de regele August cel Puternic în Palatul Olandez. Colecția a fost mutată în  Johanneum (1876) și pavilionul a fost numit atunci Pavilionul Științelor Naturii care a fost în  deschis publicului 1939. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial pavilionul a fost evacuat, după război Colecția de Porțelan Dresda (Porzellansammlung) a fost readusă la Zwinger (1962). Este compusă din aproximativ 20.000 obiecte din porțelan tradițional chinezesc și japonez achiziționate de Augustus cel Puternic dintre care  „Vazele cu dragoni” preluate de la Regele Frederik William I la schimb cu un regiment de dragoni și colecția de porțelan săsesc, majoritatea Meissen, sculpturi din porțelan, seturi de masă, etc.

Pavilionul Francez (Französischepavillon) se află conectat de Wallpavillon și Sempergalerie. A fost ornat în concordanță cu Baia Nimfelor care a fost creată în spatele său.

Pereții și podelele au fost acoperite cu marmură săsească, sala de la parter a fost numită sala de marmură care din 2014 găzduiește concerte clasice. Numele pavilionului provine de la Muzeul cu colecția de picturi franceze existent în clădire până în 1945. După război în pavilion a funcționat o parte din Muzeul Animalelor Dresda apoi din 2007 expusă colecția de sculpturi antice.

La Baia Nimfelor (Nymphenbad) am intrat prin portalul Pavilionului francez. A fost creată ca o extensie a Sempergalerie, mult mai mare decât cea actuală. Impropriu denumită baie, era de fapt o curte pătrată cu un bazin situat central în care se aflau mici fântâni arteziene.

Pe peretele din față a fost creată o fântână în stil baroc. De pe partea superioară a zidului apa curge ca o cascadă artificială în trepte și este colectată într-un bazin semicircular mare.

În partea de sus a peretelui au fost postate patru statui, în stânga reprezentându-i pe Triton și Nereida, în dreapta pe Neptun și Afrodita, sub acestea, de o parte și de cealaltă a fântânii tritoni care suflă apa.

În partea de jos, de ambele părți ale fântânii se află câte un cap de delfin din care țâșnește apă și în câte o nișă nimfe situate pe socluri decorative, atât lângă fântână cât și pe zidurile laterale.

Pe lateralele fântânii se aflau scări pe care am urcat până pe platforma situată deasupra, mărginită de parapeți ornați cu numeroase statui.

Acolo se afla un bazin cu apă din care provenea apa fântânii în mijlocul căruia era postată o fântână arteziană.

În jurul ei se aflau diverse animale marine care suflau apă.

Pe terasă au fost create alei despărțite de parapeți ornați cu numeroase statui, toate copii, originalele fiind mutate în Albertinum după restaurarea dintre anii 1920-1930.

Între galeria lungă și Wallpavillon se afla Salonul de matematică și fizică (Mathematisch-Physikalischer Salon), construit la etaj cu un salon folosit ca sală de mese și dans (1710-1714) și din 1729  deschis cu o colecție de instrumente și jucării mecanice sub numele de Salonul matematic.  La subsol a fost amenajată o fântână cu apă. Lateral de ea, în două nișe, se aflau statuile de marmură ale lui Apollo și Minerva.

Intrarea se făcea din curtea interioară pe o scară cu două curbe laterale, specifică tuturor pavilioanelor de colț. Deasupra era postată o friză cu un vultur imperial cu două capete, simbol al puterii regelui August.

În Primul Război Mondial tavanul sălii de la parter s-a prăbușit. Sala nu a fost reparată ci prevăzută cu bolți și folosită ca muzeu (1815-1829).  După inundația produsă de fluviul Elba a fost complet renovat, colecția mărită și deschisă publicului în 2013.

Pavilionul zidului (Wallpavillon) a fost construit, în stil baroc, cu un pasaj la parter și o serie de scări la subsol spre zidul orașului  ca ieșire de unde se traversa un pod mic (1728-1732).

Dinspre curtea interioară urcau câteva trepte la cele cinci porți ale pavilionului de unde două scări laterale din interiorul lui flancau o fântână. La etaj exista o sală de bal.

La exterior a fost decorat cu sculpturi ale unor zei din mitologia greacă- Perseu, Andromeda, Paris, Elena, Jupiter, etc.

Central, în partea superioară a fost postată statuia lui Hercule cu bâta. Pavilionul a fost grav avariat în incendiul care a distrus și Semperoper (1849), refăcut, când în locul statuii distruse a fost postată una nouă, Hercule cu globul.

În 1933 pe fațada dinspre curtea interioară a fost postat un ceas cu carillon din porțelan Meissen, cu 24 clopote din porțelan placate cu aur, cărora în timp li s-au adăugat încă 16 și de atunci pavilionul a fost numit și Glockenspielpavillon sau simplu Carillon.

Distrus în bombardamentele din 1945 când, totuși, ceasul a supraviețuit dar multe din clopote nu au supraviețuit, a fost reconstruit și ceasul dotat cu 40 de clopote care cântă de patru ori pe zi (1955). Pavilionul a fost redeschis în anul 1963.

Pavilionul german (Deutschepavillon), situat între Carillon și Sempergalerie, inițial a fost construit ca sală de bal (1719). Înainte de începerea Războiului de șapte ani (1756–1763) o parte a fost cedată pentru construirea unei noi aripi la Taschenbergpalais în care regele Augustus și-a mutat copiii. La mijlocul secolului al XIX-lea a mai cedat o parte pentru construcția Sempergalerie. Actual în el funcționează  atelierele de restaurare ale colecțiilor de artă de stat din Dresda.

În continuare m-am îndreptat spre cele două piețe importante ale orașului istoric.

Dresda, Germania- prin orașul istoric

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Berlin, capitala Germaniei, în drumul spre casă am trecut prin orașul Dresda unde m-am oprit pentru a vedea centrul istoric, reconstruit după distrugerea lui în cel de Al Doilea Război Mondial.

Îndreptându-mă spre centru istoric, din mersul mașinii am văzut fosta Fabrică de tutun și țigări Yenidze numită Moscheea tutunului (Tabakmoschee) după clădirea construită asemănător unei moschei, cu cupole mari care seamănă cu minaretele și 600 de ferestre în stiluri diferite. În ea a funcționat fabrica fondată de Hugo Zietz, antreprenor evreu care importa tutun din Turcia și Grecia (1907-1909). În clădirea restaurată (1996) azi funcționează diferite birouri.

Am parcat în apropiere de Piața Teatrului, lângă Restaurantul Italian (Italienisches Dorfchen). Acesta a fost construit pentru a reaminti de fostul sat italian care a existat acolo și care a fost demolat în perioada refacerii teatrului și a amenajării pieței (1911-1913).

În Piața Teatrului, aproape de râul Elba, se afla Semperoper, Opera de Stat Saxonă cu Filarmonica și Baletul.

Clădirea teatrului a fost construită prin îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale- eclectic, renaștere timpurie, renaștere clasică grecească, baroc (1841). Distrusă într-un incendiu (1869), a fost reconstruită până în 1878 în stil neo-clasic combinat cu stilul neo-renascentist.

Pe portal au fost postate statuile unor artiști renumiți ca Goethe, Schiller, Schakespeare, Moliere, etc. și deasupra portalului o cvadrigă cu statuia lui Dyonisos.

În timpul bombardamentului din cel de Al Doilea Război Mondial (1945) clădirea a fost distrusă, rămânând doar zidurile exterioare. După război a fost reconstruită și deschisă în 1985. În anul 2002 Elba a inundat zona, a deteriorat clădirea care a fost refăcută în același an.

Piața Teatrului (Theaterplatz) a fost realizată o dată cu reconstrucția teatrului când a fost dărâmată o parte din satul italian existent acolo.

În piață a fost postată statuia din bronz  a  Regelui Johann von Sachsen (1887-1889).

În timpul național-socialismului a fost numită Piața Adolf Hitler (Adolf Hitler Platz).

În stânga Operei se afla Zwinger și vis a vis de el Teatrul de Stat Dresda (Dresden Staatsschauspiel). Clădirea teatrului a  fost construită în stil neo-baroc și Art Nouveau (1911-1913).

Parțial distrusă în bombardamentele din 1945, a fost refăcută în trei ani și teatrul a fost primul deschis în Germania după război. Din 1983 în clădire funcționează teatrul și o sală studio.

În apropierea teatrului se afla Hotelul Taschenbergpalais, un palat construit inițial pentru una dintre amantele lui Augustus cel puternic, Ana Constantia von Brockdorff care mai târziu a devenit contesa de Cosel (1705). Când aceasta a părăsit palatul (1713) clădirea a fost renovată, extinsă, numită Palais Turc în fața căruia au fost amenajate două fântâni (1747, 1750). În decursul timpului a fost extins de mai multe ori, în 1934 refăcut major însă a fost distrus aproape total în bombardamentul de la Dresda (1945). Între anii 1992-1995 a fost reconstruit după modelul original și deschis ca hotel.

De la hotel m-am întors spre Semperoper pe lângă Palatul Regal (Dresdner Rezidenzschloss).

Primul castel a fost ridicat în jurul anului 1200, în secolul XV a fost extins, devenind o construcție închisă cu patru aripi și a fost ridicat turnul Hausmman (Hausmmansturm) (1468-1480).

La mijlocul secolului al XVI-lea i s-a adăugat o latură  în stil renascentist dar într-un incendiu mare a fost distrus (1701).  O mare parte din el a fost  reconstruită de Augustus II, în stil baroc, terminată în 1729. În el s-a amenajat Seiful Verde (Grünes Gewölbe) în care a fost adunat tezaurul, o colecție mare de comori.

Sub dinastia Wettin, conducătoarea Saxoniei, palatul a fost reconstruit (1899),  i s-a adăugat sala Mică de Bal apoi a fost modernizat cu electricitate și încălzire prin pardoseală (1914). A rezistat până la bombardamentul din 1945 când a fost distrus parțial. Din fericire comorile din Seiful Verde au fost salvate și mutate în  Cetatea Konigstein situată pe un deal lângă Dresda, în Elveția Saxonă.

În 1946 palatului i s-a montat un acoperiș temporar apoi a început restaurarea lui (1960) care continuă și azi. În 2019 patru apartamente de stat și Sala Mică de Bal au fost deschise.

Lângă Palatul Regal am văzut Catedrala „Sf. Treime”  (Katolische Hofkirche), anterior Biserica Catolică a Curții Regale din Saxonia ridicată la comanda lui Augustus III pentru conducătorii orașului, catolici, deși populația era protestantă și pentru ei exista deja o biserică (1738-1751).

Biserica a fost conectată cu palatul printr-o pasarelă.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată.

A fost refăcută în 1962 cu fonduri alocate de Guvernul RDG apoi, după reunificarea Germaniei, a fost restaurată.

În criptă, pe lângă mormintele unor membrii ai dinastiei saxone Wettin, a unor prințese și prinți polonezi, se află inima lui Augustus cel Puternic și mormântul lui Augustus III, singurul dintre foștii regi ai Poloniei care nu a fost înmormântat în Cracovia, la Wawel.

După restaurarea Palatului Regal au fost aduse tezaurul și comorile, redeschis Seiful Verde (Grünes Gewölbe), cu partea veche la parter și partea nouă la etaj și a fost amenajat un muzeu  cu cinci secțiuni pe care le voi enumera.

Cabinetul Numismatic (Munzkabinett) etalează aproximativ 300.000 de piese- monede, sigilii, matrițe, etc. din care 30.000 monede și medalii săsești din diferitele perioade istorice ale Saxoniei. Pe lângă colecție există și o bibliotecă publică cu aproximativ 30.000 de volume și un centru de cercetare științifică.

În Cabinetul Gravurilor (Kupferstich-Kabinett) se pot vedea aproximativ 515.000 de stampe, desene, fotografii, gravuri pe lemn, artă grafică, etc. care prezintă munca a peste 20.000 de artiști în decursul a opt secole. Camera armelor (Rüstkammer) etalează în jur de 10.000 de arme, scuturi, echipamente de călărie, haine militare și de ceremonie, cărți, Camera Turcească (Türckische CAMMER) peste 600 de obiecte și artă din Imperiul Otoman și Aripa Renașterii (Renaissanceflügel) obiecte, costume, arme folosite de alegătorii din Saxonia în perioada Renașterii.

Pe o parte a zidului exterior al palatului, cel care leagă Curtea Stall (Stallhof) de Johanneum, am văzut „Procesiunea prinților” (Furstenzug). Pictată pe o lungime de 102 metri, reprezenta istoria dinastiei Wettin. Pictura murală s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu plăci de porțelan Meissen (1904-1907).

În anul 1835 a fost înființată Curtea Superioară de Apel Regală. Când a intrat în vigoare legea constituțională a curții (1879) aceasta a despărțit partea civilă de cea penală și a fost înființată Curtea Regională Superioară din Dresda (Oberlandesgericht) cu numeroase raioane pentru diferitele localități.

Clădirea Tribunalului Dresda (1901-1906) a fost sediul Parlamentului de stat saxon până în 1934. Fiind distrusă în bombardamentele din 1945 a fost reconstruită de urgență (1946), ulterior renovată (1996-2001) și în clădire a început să funcționeze Biroul de Stat pentru Conservarea Monumentelor.

Din acea zonă m-am îndreptat să vizitez cele două piețe importante ale orașului.

Citește și Dresda. Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

 

Kiszombor, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Kiszombor din Ungaria, atestată documentar din 1247 cu numele de Zumbur, ulterior Sombor, este un sat situat în județul Csongrád, în  sudul Marii Câmpii Ungare, pe malul stâng al  râului Mureș. În perioada invaziilor turcești satul a fost  distrus total (1596). După eliberarea de sub turci a fost refăcut și din 1717 a făcut parte din districtul Cenad (Csanad), regiune militară de frontieră.

După ce am vizitat localitățile Sânnicolau Mare și Cenad din județul Timiș, ultima fiind localitate de graniță cu Ungaria, am trecut punctul de frontieră și după 15 km am ajuns în Kiszombor unde doream să vizitez obiectivele istorice care se aflau acolo.

Am parcat lângă Piața „Sf. Ștefan” (Szent István tér) unde am văzut statuia  „Sf. Ioan Nepomuk”. Prima statuie a sfântului a existat în fața vechii biserici încă din secolul XVII. Deteriorată în decursul timpului a fost demolată (1963) apoi la  cea de-a 750-a aniversare a satului refăcută și postată deasupra fântânii, în piața din fața bisericii (1997).

Primul meu obiectiv era Biserica Romano-Catolică a cărei capelă, Rotunda,  mă interesa în mod special. Biserica rotundă construită în perioada Árpádiană (secolul XII), cu aspect circular, era una dintre cele patru din Europa, celelalte aflându-se în  Gerény și Karcsa, Ungaria și Mânăstirea din Cluj-Napoca, România.

În secolele XIV și XVIII interiorul a fost decorat cu fresce. Din păcate capela era închisă și nu le-am putut vedea.

Biserica rotundă a fost extinsă cu o navă lungă în stil baroc (1776). Când satul a fost preluat de moșierul Oexel, devenit prin schimbarea numelui Rónay, acesta a demolat partea de navă și în locul ei a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică, în stil neoromanic (1910).

Rotunda, păstrată, a fost transformată în capela acestei biserici.

În apropiere se aflau alte două obiective istorice. Primul, Conacul Rónay, a fost construit în stil clasic (1835). În 1955 a fost preluat de Áfész și transformat în Restaurantul „Cuib de Barză” (Rónay Kuria) când a fost extins pe peretele nordic pentru bucătărie.

Atât conacul cât și grânarul său au fost renovate în anul 2005 și numele restaurantului a fost schimbat în Conacul Rónay.

În jurul anului 1858 a fost ridicat Castelul Rónay, în stil romantic, prevăzut pe partea de vest cu un turn de tip bastion înalt de trei etaje.

Castelul  a fost înconjurat de un parc care în perioada comunistă a fost distrus.

În cealaltă parte a Pieței „Sf. Ștefan” se afla Grânarul cu portic, o clădire în stil clasic, unică în Ungaria, ridicată în anul 1835.

M-am bucurat că am făcut acei puțini kilometri. Istoria își spunea cuvântul și în acea micuță localitate ungară de graniță.

Sânnicolau Mare și Cenad, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sânnicolau Mare din județul Timiș este cea mai vestică localitate din România, situat în Câmpia Mureșului inferior, pe râul Aranca.

Săpăturile arheologice au scos la iveală existența unei așezări  în zonă încă din paleolotic, neolitic, epoca bronzului și fierului, de asemenea existența unui castru roman al Legiunii Gemina XIII, avanpost al Cetății Morisena („Orașul de pe Mureș”) care se întindea pe teritoriul actualelor localități Sânnicolau Mare și Cenad, prima devenind, în cadrul cetății, oraș al Imperiului Roman (106-274).

După retragerea legiunilor romane în sudul Dunării Dacia Traiana a fost atacată și cucerită de goți, vandalizată, prădată și denumită Goția până aceștia au fost alungați de hunii aflați sub conducerea lui Atilla care și-au creat capitala imperiului în cetate și zona au numit-o Hunia (380-396).

Până în secolul XIII zona a fost cucerită pe rând de popoarele migratoare- tătari, mongoli și cumani. În acea perioadă a fost construită Mânăstirea Morisena cu stareț și călugări greci și în 1030, cu sprijinul regilor maghiari, a fot organizată episcopia romano-catolică Cenad pentru a propaga catolicismul.

În 1241 teritoriul a trecut sub ocupație maghiară. Szent Miklos (Sân Nicolau), numele provenind de la Biserica „Sf. Nicolae” care a supraviețuit din mânăstirea existentă anterior, a devenit oraș cetate independent, separându-se de Cenad, prima sa atestare documentară datând din 1247.

Sub ocupația maghiară a trecut în proprietatea primului episcop al Cenadului (1421). Un secol mai târziu Banatul fiind ocupat de turci (1552) aceștia și-au mutat în localitate administrația, o garnizoană, au construit o școală pentru ieniceri și Biserica „Adormirea Maicii Domnului” au transformat-o în moschee.

Moara veche

După numeroase lupte între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, cel din urmă a intrat în posesia Banatului (1701). Fiind provincie de graniță cu rol militar crescut și orașul fiind situat la intersecția căilor de comunicație, acesta s-a dezvoltat rapid și a devenit reședința districtului Cenad (1717), sediul Prefecturii erarhiale și al Trezoreriei militare a Banatului (1724).

Spitalul Orășenesc

Zona a fost ocupată de imigranții sârbi și greci care s-au încadrat în comunitatea religioasă a românilor până în 1733 când s-a înființat parohia sârbească. În 1752 au sosit coloniștii șvabi care au format o localitate nouă, Comuna Germană, actualul Sânnicolau German, în timp încorporat în oraș. Pentru ei a fost înființată Episcopia Catolică (1767). Fiind un amalgam de etnii, fiecare își dorea să aibă propria biserică astfel pentru ortodocși moscheea a redevenit biserică dar, fiind neîncăpătoare, între 1783-1787 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă Sârbă „Adormirea Maicii Domnului”.

În aceeași perioadă familia nobiliară de aromâni din Grecia, stabilită în Banat, care a trecut la catolicism și și-a maghiarizat numele în Nakó, a cumpărat un teren din oraș (1781). Contele a construit Școala inferioară de agricultură (1799) apoi Gimnaziul de Stat  (1894), azi Școala generală nr. 1,  care au dus la creșterea prestigiului orașului.

Monumentul Eroilor Revoluției 1989

Orașul a primit dreptul de a organiza târguri (1787) apoi piețe săptămânale (1837) și dezvoltarea sa demografică și economică au luat avânt. O perioadă scurtă de timp a aparținut Voivodinei (1849-1860) apoi a fost din nou reședință de district care cuprindea 22 de comune (1870-1918).

În 1864 contele Nakó a început construcția unui castel în stiluri arhitectonice îmbinate, baroc și romantism, cu un turn în stil medieval, care era înconjurat de un parc.

Castelul Nakó avea 99 de încăperi și o bibliotecă în care erau adunate peste 5. 000 de volume, picturi, statui, porțelanuri rare.

După Primul Război Mondial zona a intrat sub ocupație sârbească apoi franceză și „comorile” contelui au dispărut.

În 1941 castelul a fost folosit ca sediu al legionarilor apoi ca și cazarmă cu depozit de armament, după cel de Al Doilea Război Mondial ca Școală pentru tractoriști (1949-1951), Școală Agricolă (1953-1955) și Casa Pionierilor (1980).

În memoria compozitorului născut în localitate (1881), Primăria a organizat în castel Muzeul Béla Bartók, inaugurat în 1981.

După schimbarea regimului politic din România (1989) castelul a fost folosit ca discotecă și club de calculatoare apoi a fost ocupat de Casa de Cultură și Muzeul Orășenesc care funcționează și azi.

Revenind la situația religioasă, parohia romano-catolică a fost înființată  începând cu anul 1818.

În locul capelei în care se țineau slujbele pentru credincioșii predominant germani și maghiari contele Nakó a construit în centrul Comunei Germane Biserica Romano-Catolică (1824).

Azi în fața bisericii este postată statuia contelui.

Cultele reformat, evanghelic luteran și protestant primind libertate din partea regilor habsburgi, în 1787 prima familie maghiară protestantă a sosit în localitate urmată de alte familii care inițial au ținut de parohia Nădlag. Cu ajutorul contelui Nakó credincioșii au construit o casă de rugăciune și o școală maghiară (1814-1815), cei reformați Biserica Reformată (1912-1913).

Clădirea în stil gotic combinat cu baroc  azi este într-o stare avansată de degradare. Biserica având doar șase credincioși evangelici- luterani și cinci credincioși evanghelici presupun că fondurile pentru reparații nu „se înghesuie” să apară, deși ar merita, fiind o clădire istorică.

Religia de bază a imperiului fiind cea catolică, a început trecerea forțată a românilor la catolicism, sub ritul greco-catolic, astfel în oraș s-a înființat parohia greco-catolică (1846) și cele 40 de familii catolicizate țineau slujbele într-o casă. Lângă aceasta, până în 1902 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” care a funcționat până în 1949 când cultul greco-catolic s-a reunit cu cel ortodox. Din 1990 cele două culte s-au despărțit și biserica a rămas cultului greco-catolic.

În ceea ce privește cultul ortodox, românii și sârbii nu s-au putut înțelege folosind aceeași clădire astfel slujbele se țineau alternând duminicile, s-a ajuns la petiții juridice, lungi procese la Timișoara și Budapesta și în jurul anilor 1900 românii au părăsit biserica contra unei despăgubiri din partea sârbilor. Până în 1903 și-au construit o biserică proprie, Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”.

Turnul a fost dotat cu patru clopote aduse de la Budapesta și în 1930 cu un orologiu. În curte a fost postat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial.

În perioada interbelică orașul a fost trecut la statutul de comună, sub comuniști a devenit reședință de raion (1951-1968) și a redevenit oraș din 1968.

Primăria Sânnicolau Mare

Porțiunea răului Aranca care traversează orașul a fost transformată într-un canal traversat de poduri. Pe unul dintre maluri se află Parcul Copiilor, terenuri de sport, locuri de agrement.

Pentru divertisment și relaxare orașul dispune și de un lac pe care a fost amenajată o terasă.

La ieșirea din oraș spre granița cu Ungaria se află o biserică nouă de lemn, Biserica Ucraineană „Sf. Ierarh Nicolae”.

La mijlocul distanței de 20 km dintre Sânnicolau Mare și punctul vamal la granița cu Ungaria se află localitatea Cenad. Privind înapoi în timp, Cenadul împreună cu Sânnicolau Mare (Sân Nicolau) au făcut parte din  Cetatea Morisena și au urmat același curs al istoriei.

În cadrul cetății a fost ridicată Mânăstirea „Maicii Domnului” care în momentul în care ortodocșii și catolicii s-au despărțit a funcționat în rit catolic, cu călugări benedictini (1054), iar ortodocșii s-au mutat la Mânăstirea Oroslanos. Mânăstirea catolică s-a ruinat rapid.

În perioada 1030-1552 Cenadul a fost reședință episcopală. În amintirea acelor vremuri, începând cu anul  2003 în afara localității a fost construită Mânăstirea Morisena „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, mânăstire de maici.

Cenadul a fost distrus în timpul invaziei tătare (1241). Reconstruit, a suferit în timpul invaziei otomane astfel în 1459 au fost ridicate fortificații. În 1514 Gheorghe Doja a distrus casele, biserica și a masacrat clerul. Cetatea a fost din nou reconstruită. Sub ocupația otomană catolicii au fost alungați și localitatea a coborât la statutul de sat. După înfrângerea turcilor de austrieci, aceștia au dărâmat cetatea, zona ocupată majoritar de sârbi (Cenadul Sârbesc) au colonizat-o cu germani, care și-au construit o localitate (Cenadul German), localități care în timp s-au unit.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1773)

Parohia romano-catolică din Cenad a început să funcționeze iar (1741) și un secol mai târziu a fost ridicată Biserica Romano-Catolică ”Sf. Gerard”, în stil neogotic (1868-1870).

Gerard a fost un călugăr benedictin italian, primul episcop al Cenadului, care a înființat parohii, a construit biserici și mânăstiri în zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre. Sarcofagul lui a fost păstrat în această biserică.

Zece ani mai târziu a început construcția Bisericii Ortodoxă Română „Pogorârea sf. Duh” (1880).

Apoi, în 1911 a fost ridicată Biserica  Greco-Catolică.

Citește și Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș