Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad

Publicat pe 9 mai 2022 de monica frimu

Comuna Covăsânț este situată în centrul Podgoriei Aradului, la poalele munților Zărandului. Prima dată a fost atestată documentar în anul 1333, numită Covachi sau Covansiensis.

Primăria Covăsânț

În apropierea comunei, pe vârful dealului Cioca-Tornea, a existat cetatea Tornea, lângă care, după invazia tătară, pentru a o apăra, a fost construită și fortificația Hindec, ambele distruse în timp.

Școala Gimnazială „Corneliu Micloși”

Comuna a urmat istoria zonei. Era locuită de români, ortodocși, care în 1332 aveau o biserică. După ce zona a fost cucerită de otomani biserica a fost transformată în depozit de armament. La un moment dat acesta a explodat și din fosta biserică a supraviețuit doar turnul.

Ruinele s-au păstrat până azi, situate în curtea unei gospodării.

O nouă biserică de zid a fost ridicată abia în 1734 și în altă locație decât prima. Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, situată în centrul comunei, funcționează și azi.

Comuna se mândrește cu unul din „fiii” săi, Ioan T. Florea (1920-2001), fost învățător, apoi director al școlii locale. După absolvirea Conservatorului „Ciprian Porumbescu” a lucrat ca asistent în cadrul Institutului de Folclor București, ulterior în cadrul Filarmonicii Arad, unde a promovat folclorul zonei. La cerere, în comună se poate vizita Casa Memorială Ioan T. Florea.

Din Covăsânț spre nord, după 8 kilometri se ajunge în comuna Șiria, atestată prima dată documentar din 1169. Azi este foarte vizitată mai ales pentru ruinele Cetății Șiria (1318), situată 496 metri altitudine, pe dealul din spatele comunei, accesibilă pe un drum asfaltat, amenajat până în apropierea ei și pentru Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”, situat în centrul localității.

Cetatea Șiria

Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”

Între anii 1444-1445 Șiria a aparținut de domeniul lui Iancu de Hunedoara apoi a intrat în proprietatea lui Matei Corvin și în perioada 1461-1454 familiei Bathory. O scurtă perioadă de timp cetatea și satele înconjurătoare au fost ocupate de trupele răsculate conduse de Gheorghe Doja.

În secolele XVI-XVII au intrat sub ocupație otomană, o scurtă perioadă de timp eliberate de trupele lui Mihai Viteazul și în final cucerite de Imperiul Habsburgic (sec. XVIII), când cetatea a fost distrusă.

În anul 1752 în Șiria exista o Biserică de lemn ortodoxă care, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1769).

Numărul catolicilor înmulțindu-se, comunitatea lor a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1839).

A urmat catolicizarea forțată când o mare parte a populației a trecut la cultul greco-catolic, nou înființat. Azi în comună există Biserica Greco-Catolică, biserică nouă, construită în anul 1940.

Pe lângă cele trei biserici funcționale, în Șiria se pot vedea ruinele unei Bazilici din perioada medievală (secolele XII-XV).

Comuna se continuă cu satul Galșa care aparține administrativ de ea. Satul a fost prima dată atestat documentar din anul 1214.

La marginea lui, între viile Podgoriei Aradului, s-au păstrat până azi ruinele unei Biserici Catolice, probabil tot din perioada medievală, ca cele din Șiria.

Satul a fost locuit de români ortodocși care țineau slujbele într-o Biserică de lemn (1715). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1746-1749).

Inițial turnul său, înalt de 33 metri, a fost construit separat de biserică apoi, prin construirea a două încăperi laterale, a fost legat de ea (1894).

Sub Imperiul Austro-Ungar în sat s-au așezat catolici care și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1890).

Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Șiria, satul Mâsca, se află la nici 2 kilometri nord de Galșa, în zona unde munții Zărandului se termină și dealurile se continuă cu o zonă de câmpie. A fost atestat documentar în actele de donație prin care contele Antoniu primea cetatea Șiria și localitățile Șiria, Galșa, Mâsca, aparținând cetății Șiriei (1331). Totuși așezarea a fost mai veche deoarece în locul numit „la vie” s-a descoperit un cimitir, datat din a doua jumătate a secolului X, în care au fost înmormântați luptători unguri călare. În zona satului a mai fost descoperită și o fortificație de pământ medievală.

Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1747) care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu alta din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1790). În interior, pe iconostas, au fost pictate icoane pe lemn care au fost în timp recondiționate (1962, 1983).

Citește și Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu

Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Publicat pe 8 mai 2022 de monica frimu

Răspunde

Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.

După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.

Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).

La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).

La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.

În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).

După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.

Primăria Ghioroc

Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.

În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)

Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).

Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.

Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.

În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.

Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.

Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.

Biblioteca Ghioroc

La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.

Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.

După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.

A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.

În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.

În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.

În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.

De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.

Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.

Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.

Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.

Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.

La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.

Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.

Citește și Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad

Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe 5 mai 2022 de monica frimu

Răspunde

Plecând din Arad spre Deva, drum care urmează valea râului Mureș, trecând prin comuna Vladimirescu și două sate aparținătoare ei, după 17 kilometri se ajunge în satul Sâmbăteni. A fost atestat prima dată documentar din 1138, cu numele Szumbuth, dar o așezare a existat încă din eneolitic, arheologii descoperind, la vest de localitate, fragmente ceramice din acea perioadă. Probabil numele l-a primit de la târgul săptămânal care se ținea sâmbăta sau de la obiceiul grănicerilor, care patrulau zona, de a se întâlni sâmbăta la crâșma „La Baba Cati” sau la căpitan, pentru a primi instrucțiunile pentru săptămâna următoare (sec. XVIII).

În acea perioadă în cimitirul satului exista o Biserică de lemn. Numărul populației crescând, a devenit neîncăpătoare și sătenii au ridicat Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1835-1838) al cărei interior a fost pictat în anul 1875. Biserica de lemn a fost dărâmată și în locul ei construită Casa Comitatului. Biserica a rezistat până în 1944 când a fost bombardată, din ea rămânând doar zidurile și o parte din turn. A fost reconstruită după 1956 și pictura interioară realizată în 1973. În timp a fost recondiționată (1992, 1996).

Împreună cu satele Barațca și Cladova, din 1967 Sâmbăteni aparține administrativ de comuna Păuliș, toate situate pe malul drept al râului Mureș. Satul Păuliș a fost atestat documentar din 1333 cu numele Sacerdos de Paulese, după Ordinul călugărilor Paulini din Cetatea Cladova, ordin care la sfârșitul secolului XVI, nedorind să treacă la religia reformată, a fost silit să părăsească zona. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în partea de est a satului urmele unui vechi castru roman.

Satul, situat la poalele munților Zărandului, s-a dezvoltat prin cultivarea viței-de-vie, activitate care se continuă și azi, zona dealurilor fiind numită Podgoria Aradului și prin exploatarea minereurilor neferoase (argint și aur), în minele amenajate de nobilii de Maroth (1393). În secolul XVI, după luptele purtate între trupele austriece și otomane, ultimii au cucerit zona, au produs mari distrugeri și zona s-a depopulat (1550-1558). În acea perioadă în sat a existat o Biserică de lemn (1530). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1780-1783), în stil baroc vienez.

În secolul XVII localitățile Păuliș și Cladova se aflau sub conducerea Cetății Ineului (1650), cucerită de otomani. Au fost eliberate de armata austriacă (1693), populate cu militari sârbi și transformate în localități grănicerești. Satul, fiind situat pe malul râului Mureș, a fost de multe ori inundat. Din această cauză în 1772 vatra satului a fost mutată în actuala locație, la baza dealurilor munților Zărandului și numit „opidul” Păuliș.

Primăria Păuliș

Pentru catolicii din localitate exista doar o capelă, mărită în timp și în 1761 înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (în Păulișul Vechi).

Apoi localitatea a fost colonizată cu germani care și-au construit casele în nord-vestul satului și au format Păulișul Nou (1772). Catolici, și-au ținut slujbele în incinta școlii și într-o mică capelă ce aparținea de Școala viticolă Miniș. Începând cu anul 1867, o dată cu crearea statului dualist austro-ungar, a avut loc maghiarizarea populației. Numărul catolicilor crescând, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin” (1879-1880), al cărei interior a fost pictat abia în anul 1927.

În aceeași perioadă, în apropierea bisericii din Păulișul Vechi, s-a ridicat o Capelă (1886), azi numită de localnici „La Bisericuță”.

Ea adăpostește statuia Sf. Ioan de Nepomuk.

Fiind în zonă ocupată de austro-ungari, la declanșarea Primului Război Mondial localnicii au fost mobilizați să lupte de partea acestora, împotriva românilor din Regat. După război s-au declanșat revolte țărănești împotriva austriecilor și în 1918 s-a constituit Garda Națională Română, atât în Păuliș cât și în Cladova. În amintirea celor căzuți în război în centrul comunei s-a ridicat Monumentul Eroilor (1925).

În septembrie 1944 germanii și horthyștii au atacat zona Aradului și orașul a fost cucerit în doar 6 zile. Apoi au înaintat pe valea Crișului Alb, în luptele de la Beliu și Prunișor fiind opriți de elevii Școlii de ofițeri în rezervă de la Ineu și pe valea Mureșului unde, după lupte sângeroase, divizia Budapesta a fost înfrântă de elevii de la Școala de subofițeri în rezervă Radna, Detașamentul Păuliș, peste 1.800 de militari. În amintirea ostașilor căzuți a fost ridicat Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), situat pe marginea șoselei dintre Sâmbăteni și Păuliș.

În continuarea comunei Păuliș, pe dealurile munților Zărandului, este situat satul Barațca. În vechime pe acele dealuri se cultivau piersici și forma satului fiind cea a fructului, a fost numit după el, din maghiarul Barcka. Zona a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu, în 1972 arheologii descoperind un vârf de silex din acea perioadă. De la începutul secolului XX pe Valea Domnească s-a păstrat un fost conac de vânătoare, deținut atunci de familia Birtolon, înconjurat de 20 hectare de pădure, cu specii rare de arbori.

Conacul a fost construit în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul principal, în stil neoclasic (1902), căruia i s-a amenajat o terasă susținută de coloane dorice. În ultima fază s-a construit casa cu turn, în stil eclectic. La subsol s-a amenajat o cramă din cărămidă pentru păstrarea vinurilor produse în cele peste 35 hectare cu vie pe care le dețineau.

În perioada comunistă conacul a devenit sediul I.A.S. Barațca, apoi a fost retrocedat, în 2018 cumpărat și amenajat ca restaurant, devenind foarte cunoscutul Conac Roca Brună.

Postbelic în sat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1946-1947), ca filie a Parohiei Ortodoxe Păuliș, apoi a devenit parohie de sine stătătoare (1996) și între anii 2001-2002 pictura interioară a fost refăcută în tempera.

Spre est, apoi spre nord, după 5 kilometri se ajunge în satul Cladova, atestat prima dată documentar în 1308, ca Kolodva și în 1333 numit Sacerdos de Galadua, dar săpăturile arheologice (1972) au descoperit că zona a fost locuită încă de la sfârșitul epocii bronzului.

Din paleolitic până în Evul Mediu la Cladova a existat o fortăreață cu rolul de a apăra căile de acces de pe Valea Mureșului spre nordul țării. Se pare că în zonă s-a exploatat cuprul, pe valea Chersca, afluent al Cladovei, cam la 14 kilometri amonte de Cladova, fiind descoperite vechile cuptoare de ars var.

Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn, situată în cătunul „Valea”, la podul Cladovei, care a rezistat până în 1780. Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, ulterior refăcută (1943-1948).

Citește și Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Comuna Vladimirescu cu 3 sate, jud. Arad

Publicat pe 18 aprilie 2022 de monica frimu

Răspunde

Comuna Vladimirescu din județul Arad este situată la 8 kilometri est de municipiul Arad, în Câmpia Aradului. De ea aparțin administrativ satele Horia, Mândruloc și Cicir. A fost atestată prima dată documentar în 1329, ca Civitas Orod, dar săpăturile arheologice din 1971 au descoperit urmele unor așezări suprapuse (sec. IV-XII), unde au fost găsite 13 morminte de inhumație din timpul Regelui Ștefan III (sec. XII), în mijlocul zonei o cetate de pământ (sec. IX), refăcută în sec. XI, care a funcționat până în sec. XIII, în documente fiind menționată ca și Castrum Orod (1216), cu o trupă militară, comandantul cetății și 4 subalterni (1241). De asemenea a fost descoperită ceramică din epoca Hallstatt (1150-800 î.e.n.) și Evul Mediu (sec. IV-VI).

În locul numit „La Movile” în secolul XIX au fost găsite morminte din secolele IX-XI, considerate ca fiind tumulii unor căpetenii barbare. Despre ele circulă o legendă care spune că prin acea zonă au trecut niște uriași, cărând pământ pentru ridicarea cetății Șiria. De pe tălpile lor au căzut bucăți de noroi, formându-se movilele. Cele 5 movile, atestate documentar în sec. XVII, se pot vedea și azi pe marginea drumului Arad-Vladimirescu. Se consideră că erau folosite de localnici pentru semnalizarea primejdiilor, aceștia urcându-se pe ele cu torțe aprinse în mâini cu care avertizau localitățile zonei.

Movila de lângă drum a fost transformată în capelă (1851) și a fost folosită ca loc de rugăciune în pelerinajele spre Mânăstirea Maria Radna, azi situată pe teritoriul orașului Lipova. Azi, vandalizată, a fost dată uitării.

În 1131 a fost creat Capitulul catolic regal de Arad, colegial, dedicat Sf. Martin de Tours. Avea sediul în prepozitura de Arad, situată lângă cetatea din Glogovăț (Castrum Orod), fostă reședință a comitatului arpadian.

În secolul XIII capitulul a devenit un fel de „notariat” pentru comitatele Arad, Zărand și Cenad, căruia i se cedau mai mult de o treime din taxele preluate pentru traversarea râului Mureș, iar prepoziții răspundeau direct Papei de la Roma.

În centrul satului a fost ridicată o Bazilică Romanică mare, cu 3 nave (1156), care a fost modificată un secol mai târziu, cu ajutorul financiar al Papei Honoriu III, când în partea vestică i s-au adăugat 2 turnuri și în interior s-a amenajat o sacristie (1224).

Ruinele, descoperite prin săpături arheologice, au fost declarate monument istoric, azi înconjurate de gard, dar cu intrarea liberă.

Pe lângă urmele fostei bazilici au fost scoase la iveală monede din secolele XII-XIV, 59 de morminte, urmele altor construcții, ziduri, ceea ce a dus la concluzia că Orod era de fapt o „biserică-cetate”.

În 1514 a fost ocupat de răsculații lui Gheorghe Doja, apoi Capitulul distrus de trupele turcești, conduse de Kasson Bey (1552), care au incendiat biserica, au ucis majoritatea călugărilor și populația, îngrozită, a părăsit Orod.

După alungarea turcilor de către austrieci, zona de pe valea Mureșului a fost militarizată (1701-1702), au fost create centre de grăniceri, între care Cicir, Mândruloc și fostul Orod, colonizat cu grăniceri sârbi, numit de atunci Glogovăț, conform unei legende, după un haiduc care a trăit în zonă în sec XVIII. Ulterior a avut loc prima colonizare germană (1724), noii locuitori construindu-și casele în jurul fostei bazilici. Apoi s-au desființat regimentele de grăniceri și multe familii de sârbi au emigrat în Ucraina (1756). În locul lor, arendașul Ducelui de Modena, Lovácz Mihály, a adus 24 de familii de șvabi care și-au construit o Capelă, apoi s-a înființat prima parohie catolică (1765).

În perioada 1772-1806, prin colonizarea masivă și mutarea românilor în alte zone, localitatea a devenit predominant germană. Existând doar Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae”, s-a ridicat o biserică catolică și în jurul ei s-a amenajat un cimitir (1777-1779). Un secol mai târziu au construit o altă biserică, în stil neogotic, actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1887-1889).

În acea perioadă ruinele bazilicii medievale au intrat sub protecția Direcției Monumentelor din Budapesta (1863) de la care, pentru a le conserva, au fost cumpărate de Episcopia Cenadului.

În decursul timpului în localitate s-au așezat familii de români ortodocși. Biserica veche de lemn fiind ruinată, pe marginea șoselei au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Dimitrie” (1930).

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial foști luptători din divizia Tudor Vladimirescu au fost împroprietăriți cu terenuri aparținând de Glogovăț și, în amintirea eroilor, localitatea a fost numită Vladimirescu (1945).

Satul Horia, aparținător administrativ de comuna Vladimirescu, se află la 7 kilometri nord-est de ea. A fost prima dată atestat documentar din 1315 și o perioadă de timp s-a numit Pănadu (Pănatul) Nou. La începutul secolului XVI era în posesia nobilului Országh (1500-1502), apoi a făcut parte din domeniul Seudului. În 1548 Regina Isabella l-a donat banului Petru Petrovici care l-a deținut până în 1559, în acel an fiind împărțit în 5 sesii iobăgești, deținute de familii diferite.

După ce zona a fost ocupată de austro-ungari a intrat în posesia Ducelui de Modena (1732), românii au fost mutați în alte localități și satul a fost colonizat cu germani (1780).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola” (1825)

La începutul secolului XIX Erariul austriac a vândut domeniul familiei Gyulai (1801).

Centrul de Imigranți

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost populat cu români (1946) și s-a înființat parohia ortodoxă. Inițial slujbele se desfășurau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1970-1977).

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

De la Vladimirescu spre Lipova, la 3 kilometri est de comună, pe laterala șoselei, se află Eutopia Gardens, foarte vizitată în luna iunie, când trandafirii plantați acolo sunt înfloriți.

Anual, în ziua deschiderii, acolo se desfășoară diverse programe culturale.

Bănuiesc că se pot cumpăra răsaduri din diversele tipuri de flori, în special trandafiri.

Încă 2 kilometri spre est și se ajunge în al doilea sat aparținător administrativ comunei. Satul Mândruloc, numit atunci Mondorlak, a fost atestat prima dată documentar din 1471. Era situat pe o „insulă”, între 2 brațe ale râului Mureș, pe locul numit azi „La Hadă”. Sub ocupația turcească a fost inclus în cercul Felnacului (1557) apoi, format din 10 sesii iobăgești, a fost stăpânit de Capitulul catolic Orod. Un nou atac al turcilor l-a pustiit (1606) și a intrat pe rând în posesia unor militari turci. Alungați de habsburgi, aceștia au adus sârbi și l-au transformat în centru de grăniceri (1703-1752). În jurul localității aceștia au construit o mânăstire ortodoxă, în care au adus călugări greci, care a rezistat până în secolul XIX.

După ce centrul s-a desființat, grănicerii au emigrat și satul a fost colonizat cu români ortodocși care au construit Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Apoi vatra satului a fost mutată în actuala locație (1825) unde a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică; Înălțarea Domnului” (1852-1854). Până în anul 1848 satul a aparținut Curții Imperiale de la Viena.

Azi Mândruloc se continuă cu satul Cicir, numit după acei călugări greci cărora localnicii le spuneau „cricioni” (limba sârbă cricio=părinte). Satul a fost prima dată atestat documentar din 1296 dar în 1971 arheologii au descoperit, în locul numit „La Balastieră”, urmele unor așezări din neolitic, eneolitic (cultura Baden), epoca dacică (sec. II î. H. – I d. H.), Evul Mediu timpuriu (sec. IX-XI) și vase ceramice dacice. În secolul XVI satul era în posesia Capitului catolic de Orod.

În anul 1702 a existat o biserică de piatră, distrusă când s-a strămutat albia Mureșului. La jumătatea secolului XVIII a fost înlocuită cu o Biserică de lemn. Datorită deselor inundații vatra satului a fost mutată în actuala locație, biserica a rămas în afara localității și în 1823 a fost distrusă de o furtună. Pe noua vatră s-a construit actuala Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1853-1854).

Citește și Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Publicat pe 7 aprilie 2022 de monica frimu

Răspunde

Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita. Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.

În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.

Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.

A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.

În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.

În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.

În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.

Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.

M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.

Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.

Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.

În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.

La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.

Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.

Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior.

În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.

Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior.

Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.

Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.

Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii.

Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.

Citește și Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Lăzarea- Castelul Lázár și Mânăstirea Izvoru Mureșului, jud. Harghita

Publicat pe 14 martie 2022 de monica frimu

Răspunde

După ce am vizitat orașul Gheorgheni, pentru a vedea un vechi castel, am rulat 6 kilometri nord-vest până în comuna Lăzarea.

Castelul Lázár este situat aproape de centrul comunei, pe locul fostului conac András, construit în 1450. Devenind proprietatea judelui Scaunelor Secuiești, István Lázár IV, acesta l-a demolat și, folosind materialele rămase, a construit un nou castel (1532).

La sfârșitul anilor 1500 acolo au trăit fata lui, cu soțul Bethlen Farkas. Au avut un băiat, Bethlen Gábor, ajuns mai târziu Principe al Transilvaniei. Între cele două domnii, a locuit și Voievodul Moldovei Petru Rareș, iar Voievodul Munteniei Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, alungat de turci, s-a fost ascuns în castel timp de un an.

La exterior zidul de sud a fost decorat cu picturi, reprezentând motive florale.

În interior de-a lungul zidului de est s-au ridicat clădiri pentru bucătărie, brutărie, casa servitorilor, atelierul fierarului, etc. În partea de nord-vest s-a construit palatul cu „Sala dietelor scaunelor secuiești”, la parter și „Sala Cavalerilor”, la etaj (1631-1632). În mijlocul curții s-a amplasat clădirea închisorii unde, cei judecați, așteptau verdictul.

În timpul Revoluției curuților, condusă de Francisc Rákóczi, familia Lázár l s-a aliat. În luptele purtate cu armatele habsburgice (1706-1707) castelul a fost incendiat, rămânând întreagă doar partea de est. Revoluția fiind înăbușită, familia a trecut de partea câștigătorilor și în 1742 Francisc Lázár IV a fost numit jude al Scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Cașin.

Acesta a refăcut castelul, a construit un corp nou, în stil baroc, numit „Casa Doamnei” și s-a mutat acolo. În 1748 a intervenit un nou incendiu și a trebuit să-l părăsească. Apoi moșia, incluzând castelul, a fost împărțită între cei trei frați (1773) și până în 1853 partea rămasă integră a fost folosită de Lázár Zsigmond și soția lui, perioadă când, treptat, au fost demolate clădirile anexe.

După un alt incendiu (1872), clădirea a rămas nefolosită și în timp s-a ruinat. În anul 1970 castelul a fost refăcut și din 1974 s-au organizat tabere de creație, operele de artă fiind expuse în Sala dietelor. Apoi bastioanele au fost renovate și ansamblul a fost transformat în muzeu (1980). În turnul de poartă, 8 săli mari și Sala cavalerilor au fost expuse peste 150 de picturi.

Din păcate nu am putut vedea decât zidurile și turnul porții, cu inscripția „Cristus Maria 1532”, scrisă cu litere gotice. Castelul, retrocedat în 2013, azi proprietate privată, nu poate fi vizitat.

M-am întors la Gheorgheni și am urmat un drum spre sud-est. După 24 kilometri am oprit la Mânăstirea Izvoru Mureșului „Adormirea Maicii Domnului”. Mânăstirea de maici, situată la poalele muntelui Hășmașu Mare, aproape de intrarea în satul Izvoru Mureșului, a fost construită abia în 1999, pe un teren de 4 hectare, cumpărat de săteni, cu acest scop, încă din 1936. A fost împrejmuită cu un zid masiv de piatră.

Am intrat printr-o poartă de lemn de stejar sculptat, situată la baza clopotniței, pe sub bolta pictată în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

Pe fațada clopotniței, într-o firidă mică, am văzut icoana Maicii Domnului, efectuată în mozaic.

În curtea mânăstirii, ornamentată cu numeroase spații cu flori multicolore, se aflau mai multe clădiri. Pe o latură se întindeau corpurile pentru chilii, în stil brâncovenesc, casa duhovnicului, ateliere de pictură, croitorie, tâmplărie, etc., activități zilnice ale măicuțelor.

Într-un spațiu larg se înălța Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” și în apropierea ei Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul”.

Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil neobizantin.

Catapeteasma, sculptată din lemn de păr sălbatic, a fost decorată cu icoane pictate de măicuțe. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nicolae.

În afara incintei mânăstirii se află anexele gospodărești, bucătăria și lângă ele 2 case, cu 120 de locuri, pentru găzduirea pelerinilor.

Citește și Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Publicat pe 12 martie 2022 de monica frimu

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni care au fost lăsați să folosească clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Publicat pe 5 martie 2022 de monica frimu

Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).

În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.

De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.

Căminul Cultural Bicaz-Chei

Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.

Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.

Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.

M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.

La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.

Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.

Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.

După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.

Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.

Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.

Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.

Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).

Rocile au barat valea. Din pădurile inundate apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.

Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).

Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.

După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.

Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?

Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.

Citește și Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Publicat pe 3 martie 2022 de monica frimu

Răspunde

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți, pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe 28 februarie 2022 de monica frimu

După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.

A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.

După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.

Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.

Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.

Biserica a fost construită din lemn și tencuită.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.

Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.

Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.

Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.

În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.

La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.

Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).

Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.