Arhive autor: monica frimu

Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Publicat pe de
1

Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea.  Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.

Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta  a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.

În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).

În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și  de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.

Centrul Militar Bistrița

Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial,  prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.

Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.

În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.

Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.

Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.

Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.

Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.

Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.

Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.

În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.

Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.

Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite

În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.

Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.

Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.

Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.

Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.

Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..

În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.

Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795).  Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.

În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.

Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea  meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii  1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.

Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca,  reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița. 

Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.    

Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman  protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței. 

La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății. 

În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița. 

Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.  

Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.

Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.  

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.  

Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.

Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.

Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.

În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).

Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.

Citește și Lacul Colibița și 2 mânăstiri din jud. Bistrița-Năsăud

Florența, Italia- spre palatul Pitti, apoi prin orașul istoric, spre gară

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.

În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.

Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.

Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.

În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.

În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu  o mică fântână la bază (1901).

După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse,  Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.

Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarno unde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care,  devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de  călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și  construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.

Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.

Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.

De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.

Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo di Bianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și  grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.

Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth   pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.

Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.

Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În  1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.  

Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.

În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei.  Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.

M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).

În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII,  a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.

Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.

În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.

Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.  

În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.

Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.

În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.

În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.

Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!

Florența, Italia- Palatul Pitti

Publicat pe de
1

Palatul Pitti din districtul Oltranno, Florența, Italia, a fost construit începând din anul 1458 pentru Luca Pitti, un bancher bogat, rival al familiei Medici. În stil renascentist timpuriu, fațada fiind realizată din blocuri mari de piatră brută. În 1549 a fost cumpărat de soția lui Cosimo I de Medici, transformat în reședința principală a familiei până, după ultimul moștenitor preluat de Casa de Lorena (sec. XVIII), extins cu 2 aripi laterale, primind forma actuală, apoi de Casa de Savoia  (sec. XIX).

În spatele palatului s-a amenajat curtea interioară Ammannati, la parterul clădirilor mărginită de logii decorate cu statui.

Posterior curtea a fost închisă printr-un un corp de clădire prevăzut cu nișe, decorate cu statui și un arc central, mărginit de coloane, prin care se ieșea spre Grădina Ducală, amenajată în spațiul rămas liber după escavarea dealului Boboli, piatra fiind folosită la construcția palatului.

Printr-un Amfiteatru, în formă de potcoavă, se accesau grădinile de pe deal, extinse și decorate în decursul timpului, azi numite azi Grădinile Boboli, pe care nu le-am putut vizita, la acea oră fiind deja închise (ora 17).

În anul 1919 Regele Victor Emmanuel III a donat palatul statului italian care l-a transformat în muzeu public, azi ocupând încăperile celor 2 etaje, cele de la primul etaj, din aripa stângă, de Galleria Palatina.

Galeria prezintă numeroase statui, colecții de pictură renascentistă și barocă, cu opere de Rafael, Tizian, Caravaggio, Rubens, Botticelli, etc.

Restul etajului e ocupat de Apartamentele Regale, remodelate și redecorate în timp, în mai multe stiluri: renascentist, baroc, rococo, neoclasic, umbertin, cu tavanele aurite prezentând basoreliefuri și picturi, dotate cu mobilier de epocă.   

Camera Nișelor (Sala delle Nicchie) a fost creată în timpul lui Cosimo I de Medici ca anticameră pentru primirea oaspeților, în nișele mari de pe pereți fiind postate 10 din cele mai prețioase sculpturi antice din colecția sa, azi putând fi văzute doar 6.  La sfârșitul secolului XVIII a fost decorată în stil neoclasic, tavanul și pereții cu motive vegetale, între nișe s-au postat panoplii de armuri, Casa de Lorena folosind-o pentru recepții și spectacole, ulterior fiind transformată în sală de mese (sec. XIX).

Sala Verde a fost creată între cele două aripi ale palatului, în cea dreaptă locuind Marii Duci și în cea stângă ceilalți membrii ai familiei. E numită după culoarea perdelelor, a tapetului de mătase și tapițeriei mobilierului, create în perioada 1854-1855.

În diferitele epoci a fost decorată cu picturi, cea de pe tavan, creată în 1682, înfățișând Pacea dintre Florența și Siena.  

În timpul Marelui Duce Ferdinand III de Toscana a devenit Cameră de Gardă, ulterior transformată în antecameră a celor din aripa de stângă.

Fosta Sală de Oaspeți din vremea lui Cosimo I de Medici a fost transformată la cererea Marelui Duce Leopold II în stil neoclasic, decorată cu stuc alb, pe fundal pastelat ocru și roz, tavanul cu basoreliefuri clasice, pereții cu pilaștri corintici, delimitând ferestrele și numeroasele oglinzi, ușile cu frontoane decorate, din tavan atârnând candelabre mari de cristal, azi numită Sala Albă (Sala Bianca). A fost folosită pentru desfășurarea de recepții oficiale, baluri și ceremonii de curte, începând din 1951 pentru prezentări de modă, prima fiind organizată de Giovanni Battista Giorgini.

La etajul al doilea, deasupra Apartamentelor Regale, în 1924 s-a inaugurat Galeria de Artă Modernă, în care sunt etalate picturi și sculpturi de la sfârșitul secolului XVIII până în secolul XX, peste 2.000 de opere, majoritatea italiene.

Palatul găzduiește și Muzeul de Porțelan, Muzeul Argintului, Muzeul Modei și Costumelor, în care sunt etalate cca. 6.000 de piese de îmbrăcăminte și accesorii din secolele XVI-XX și, în fostul Cazinou din Grădinile Boboli, Muzeul Trăsurilor.

Citește și Florența, Italia- de la palatul Pitti, prin orașul istoric, spre gară

Florența, Italia- Galeria Uffizi

Publicat pe de
3

Galleria degli Uffizi din Florența, Italia, funcționează într-un palat din centrul orașului istoric, construit în anii 1560-1580 de Ducele Cosimo de Medici I ca sediu administrativ al ducatului, cu birourile magistraților, funcționarilor, etc.

Palazzo Uffizi, clădire în stil renascentist, în formă de „U”, cu 3 etaje, cele 2 corpuri paralele lungi prevăzute cu logii, mărginite de coloane și stâlpi cu nișe, în care s-au postat statui, delimitând un coridor central, Cortile degli Uffizi, azi loc în care-și desfășoară activitatea mulți artiști stradali, fiind conectate printr-un corp cu un arc central, prin care se iese la râul Arno.  

În 1581-1583 la al doilea etaj Francesco I de Medici a amenajat o galerie privată cu opere de artă, bijuterii, odoare, deținute de familie și deasupra Logiei Lanzi a creat o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în Piazza della Signoria, azi ocupată de o cafenea, în ea desfășurându-se ocazional  evenimente.

În decursul timpului colecția crescând, operele de artă au fost expuse în încăperi învecinate, formând un muzeu, cedat orașului de ultima moștenitoare a familiei Medici, Anna Maria Luisa, cu condiția ca piesele să nu fie mutate, care în 1765 a fost deschis publicului.

În secolul XIX muzeul a fost extins, modernizat, în el fiind aduse opere de artă din alte muzee ale Italiei, azi funcționând în etajele superioare, o parte din al doilea etaj fiind ocupată și de Arhivele de Stat. Numeroasele săli sunt amenajate cronologic, începând cu Evul Mediu până în perioada Barocului, având și câteva piese moderne (sec. XIX-XX), în coridoare fiind expuse statui.

Leda și lebăda

În coridorul de la primul etaj sunt etalate fragmente de sarcofage, statuile unor zeități, busturile unor împărați și filozofi romani, din el fiind accesate sălile.

Muncile lui Hercules (sec. 2 î.e.n.)

Răpirea Persefonei (170-180 î.e.n.)

Statuia lui Apollo odihnindu-se (refăcută sec. XVII, cu mici părți din sec 4 î.e.n.)

În sălile primului etaj sunt etalate picturi italiene din secolele XIII-XV, prezentând evolutiv stilurile folosite de artiști:

trecerea de la stilul bizantin la naturalismul Renașterii timpurii, lucrări de Giotto, Cimabue, Duccio di Buoninsegna…

Renașterea timpurie, lucrări de Masaccio, Filippo Lippi, Paolo Uccello, Piero della Francesca…

Filippo Lippi- Încoronarea Fecioarei (1439-1447)

Paolo Uccello- Bătălia de la San Romano (1435-1440)

Boticelli și școala florentină (Pollaiuolo, Ghirlandaio, etc)

Botticelli- Primăvara (1480)

Botticelli- Nașterea zeiței Venus

Ghirlandaio- Sf. Maria cu Pruncul, Arhanghelii Mihail, Rafael și Sf. Episcopi Justus și Zenobius (1486)

Urcând la al doilea etaj, se intră în alt coridor lung, decorat cu sculpturi.

statuia Venus și Marte (adusă de la Roma în 1570)

În câteva săli sunt expuse picturi din sec. XV și numeroase statui.

Una dintre primele săli, Tribuna degli Uffizi, a fost construită în perioada 1581-1583 la comanda lui Francesco I de Medici, octogonală, decorurile simbolizând elemente din natură, ca galerie privată a familiei, etalând cele mai importante piese de artă deținute de Medici, unde erau primiți doar prinți și oaspeți de rang înalt.

Ulterior în ea fiind păstrate cele mai valoroase opere de artă din secolele XVIII-XIX, a devenit o mare atracție, cu numeroși vizitatori, între care și Goethe, Stendhal, Ruskin. Sala a fost restaurată în anii 2010-2012 în stil baroc târziu.

Lângă ea a creat Sala de Matematică (Stanzine delle Mattematiche), numită după  instrumentele științifice și hărțile expuse în ea, azi înlocuite cu medalii și portrete în miniatură din colecțiile familiei Medici.

Următoarele săli expun lucrări din secolele XVI-XVII: Renaștere (Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo), Școala venețiană (Giovanni Bellini, Giorgione, Tiziano Veccelio), Manierism (Bronzino, Pontormo, Rosso Fiorentino), Baroc (Caravaggio, Artemisia Gentileschi, Guido Reni, Rubens, Rembrandt)

Leonardo da Vinci- Adorația Magilor (din 1670 în muzeu)

Luca Signorelli Bernardino- Alegoria Fecunditatea și Abundența (1500-1502)

portretul lui Guidubaldo da Montefeltro (1503-1506)

Caravaggio- Meduza (1597)

În muzeu există și câteva încăperi cu opere de artă din secolele XVIII-XX.

Carlo Innocenzo Carloni- Portretul fratelui său Diego Francesco (în jur de 1710)

Felice Cerruti Bauduc- Bătălia de la Sommacampagna (1855)

Emile Claus- Autoportret (1913-1914)

Sper că voi reveni cândva în acest fascinant muzeu !

Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Publicat pe de
1

Vizitând Florența, Italia, din Piazza del Duomo am continuat plimbarea prin centrul istoric, urmând să văd alte biserici și palate vechi. Prima a fost Chiesa di Santa Maria Maggiore, biserică catolică, atestată documentar din 1021, inițial situată lângă zidurile înconjurătoare romane. Primind numeroase donații, a achiziționat clădiri, terenuri, s-a construit mânăstirea și din 1176 a devenit Biserică Colegiată, protejată de Papa Lucius III. În decursul timpului a fost deținută pe rând de mai multe ordine religioase, în secolele  XIII-XVI de Ordinul Cistercian, care a reconstruit biserica în stil gotic, în perioada 1521-1817 de Ordinul Carmelitan, care au reconstruit mânăstirea, renovat biserica, au demolat turnu-clopotniță (1630) și mutat pe fațada ei posterioară, apoi preluată de camileni. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind distruse multe din frescele vechi care decorau interiorul, până azi păstrându-se doar câteva fragmente (sec. XIV). 

Palazzo Antinori, în stil renascentist, a fost construit în perioada 1461-1469 pentru familia Boni care, neavând suficiente resurse pentru a-l termina, l-a vândut fraților Martelli (1475). Unul din ei decedând, supraviețuitorul l-a vândut în 1506 familiei Antinori, familie care îl deține și azi, când a fost modificat, creându-se o nouă fațadă posterioră, o grădină împrejmuită cu un zid crenelat, primind aspectul actual. Fiind producători de vin, pe una din fațadele laterale au creat o mică fereastră, prin care-l comercializau. Azi în parterul palatului funcționează Restaurantul Cantinetta, unde se pot sevi mâncăruri tradiționale toscane.

Vis a vis de palat se află Chiesa dei Santi Michele e Gaetano, prima dată atestată documentar din 1055, numită Chiesa San Michele Bertelde. Biserica și mânăstirea de călugări aparțineau abației de Nonantola, de lângă Modena, care le-au deținut până în 1290, când au fost preluate de benedictini. În timpul Contrareformei, biserica a fost predată Teatinilor (1592), ordin nou format de Gaetano di Thiene. Primind multe donații, în anii 1604-1701 au reconstruit biserica în forma actuală, cu turnul-clopotniță prevăzut cu 5 clopote. Fațada principală prezintă 3 portaluri, separate de perechi de pilaștri, cu timpane triunghiulare, deasupra celor laterale câte o nișă, cu statui ce-l prezintă pe San Gaetano, pe timpanul portalului central fiind plasate stema ordinului, flancat de statuile ce prezintă Speranța și Sărăcia, superior o cornișă, inscripționată central cu numele lui Carlo de’ Medici, lateral susținâns câte o urnă cu focul Credinței, deasupra ei o rozetă centrală, încadrată de perechi de pilaștri, pe care superior s-a postat stema familiei Medici și un timpan central. În 1671 fondatorul ordinului a fost canonizat de Papa Clement X, ulterior biserica primind actualul nume. În 1785, în urma suprimării companiilor religioase de Marele Duce Leopold I de Toscana, biserica a devenit parohială.

Pe colțul dintre 2 străzi se află fostul Palazzo Strozzi, palat în stil renascentist, numit după Filippo Strozzi, un comerciant bogat, ostil familiei de Medici, care fiind exilat, a adunat averi, apoi s-a întors la Florența și, demolând 15 case, a început construcția palatului (1489-1491), lucrări continuate în timp, cu întreruperi din lipsa fondurilor, sau a mișcărilor politice. În 1538 în Bătălia de la Montemurlo, Strozzi fiind făcut prizonier, s-a sinucis și palatul a fost preluat de Medici, apoi revenind familiei Strozzi și pierdut iar Piero Strozzi, care s-a refugiat în Franța (1554), în final revenindu-i Cardinalului Lorenzo Strozzi. În secolul XIX, executându-se lucrări de extindere a străzilor, pentru a se alinia, palatul a fost modificat(1886-1889). Familia Strozzi l-a deținut până în 1937, an în care Roberto Strozzi l-a vândut Institutului Naționald e Asigurări, care l-a restaurat. Azi palatul găzduiește instituții culturale- Centrul de Cultură Contemporană Strozzina (CCCS), Institutul Național de Studii Renașterea, Institutul Italian de Științe Umane și Fundația Palazzo Strozzi.

Palazzo Ferroni a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, pe locul unor clădiri medievale, ca reședință a familiei Stufa, înrudită cu familia Medici. În secolul XVII a intrat în posesia familiei Ferroni, care l-au modificat, prelungindu-l cu un colț, între cele 2 străzi, la primul nivel prevăzut cu un balcon, susținut de pilaștri, coloane și o mică fațată decorată în stil renascentist. Ulterior a fost restaurat, interiorul modificat, azi în parter funcționând un magazin.

Încă puțin și, pe sub o arcadă enormă, urma să intru în Piazza della Republica, fostul centru al orașului roman, cu Forumul roman, un templu, băile termale, clădiri administrative și publice, piața fiind pavată cu marmură și decorată cu statui, rămășițele lor fiind descoperite de arheologi în timpul restructurării zonei (sec. XIX). În timp piața a fost folosită și pentru vânzarea mărfurilor, după anul 1.000 devenind spațiu comercial, în jurul ei s-au construit numeroase case, între biserici (azi dispărute), s-a creat ghetoul în care comunitatea evreiască a fost obligată să locuiască (1571), etc.

Înlocuind un monument roman, în centrul pieței, loc în care se se intersectau drumurile nord-sud și est-vest, ce uneau orașele romane, în 1430 s-a ridicat Coloana Abundenței (Collona del Abondanza), singura din elementele vechii piețe care s-a păstrat până azi, inițial formată dintr-un soclu de granit, pe el statuia creată de Donatello prezentând o femeie care ținea în mâna stângă cornul abundenței, cu cea dreaptă susținând pe cap un coș cu fructe. În timp deteriorându-se, în 1720-1721 a fost înlocuită cu o nouă statuie, puțin modificată, cornul abundenței fiind ținut cu ambele mâini. Piața dezvoltându-se, în jurul coloanei s-a creat un magazin, statuia înălțându-se deasupra lui și în timpul extinderii pieței a fost dezasamblată (1885), statuia fiind depozitată în Muzeul San Marco, soclul în depozitele Porții Romane,  abia în 1955 fiind readusă în piață.

Piața devenind neîncăpătoare, comerțul s-a mutat și în alte zone, ea primind numele de Piazza del Mercato Vecchio. Începând din anul 1888, pentru a o extinde, clădirile medievale, palatele, bisericile, au fost demolate, s-au construit noi clădiri, în unele funcționând magazine, cafenele, pe locul fostului ghetou Palazzo Levi (1890-1893), sediul Fundației de Asigurări, în partea de sud Palazzo delle Giubbe Rosse, partea de nord fiind formată de Hotelul Savoy și Palazzo del Trianon.

În partea de vest s-a ridicat Palazzo dell Arcone, cel mai impozant palat, prevăzut central cu enormul Arc de Triumf.

În piață a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, în 1932 mutat în Piazza Vittorio Veneto. Treptat piața a devenit locul de întâlnire al artiștilor, după apariția fascismului (1919) în ea au avut loc ciocniri politice, postbelic întorcându-se artiștii, azi în ea performând numeroși artiști stradali. După proclamarea Republicii Italiene  (1946), a fost numită Piața Republicii, nume folosit și azi.

În apropierea pieței, pe strada ce duce la Ponte Vecchio, se află Palazzo Davanzati, palat în stil renascentist, construit în secolul al XIV-lea de familia Davizzi, ulterior deținut de familia Davanzati, în care azi funcționează  Museo della Casa Fiorentina Antica, care reconstituie atmosfera locuințelor nobiliare florentine medievale și renascentiste.

Lângă el, Chiesa e Museo di Orsanmichele se află pe locul unde a existat o mânăstire cu un mic Oratoriu, la mijlocul secolului VIII trasformat în Biserica „Sf. Arh. Mihai” (San Michele în Orto), demolată 1240 și construită o logie pentru comercializarea și procesarea grâului (1290). Distrusă într-un incendiu (1304), clădirea a fost refăcută (1337), de formă patrulateră, cu 3 etaje, la parter cu o loggie deschisă, destinată pieței grâului, apoi modificată (1380-1404), arcadele fiind închise cu zidărie și pe ele postate 14 statui prezentând sfinții patroni ai breslelor artelor și meșteșugarilor, executate de mari artiști ca Donatello, Verrocchio, Brunelleschi, etc.

În 1569, Cosimo I de Medici alocând etajele superioare Arhivei Contractelor și Testamentelor, clădirea a fost extinsă și transformată, unele scări și pasaje fiind desființate. În secolul XIX clădirea a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind făcute mici modificări.

Izbucnind războiul, în 1941 o parte din statui au fost îndepărtate, restul fiind acoperite cu materiale de protecție.

După ce biserica și statuile au fost restaurate (1984), în 1996 s-a inaugurat Chiesa e Museo di Orsanmichele, la primul etaj etalând 11 din statuile originale ce împodobeau exteriorul, la al doilea etaj cele 40 de sculpturi mici din gresie, sau piatră, care au decorat coloanele externe.

Printr-un program de finanțare, în anul 2000 frescele și statuile din biserică au fost restaurate, cele din exterior fiind înlocuite cu copii. 

Deși puteam să merg direct în Piazza della Signoria, am ocolit puțin, pentru a vedea Loggia Mercato Nuovo, popular numită Mercato del Porcellino, constuită 1547-1551 de Ducele Cosimo I de Medici, ca spațiul acoperit, pentru comercializarea mătăsii și obiectelor prețioase. Loggia era mărginită de 20 de coloane, susținând arcade și 8  pilaștri, atunci decorați cu statui din marmură, azi fiind vizibile doar cele 3 statui postate în perioada 1892-1895). Pe tavan s-a creat o rozetă cu blazonul familiei de Medici, spațiul dintre el și acoperiș fiind destinat Arhivei Actelor Notariale, accesată prin interiorul stâlpilor de colț, pe scări în spirală.

În jurul anului 1633, copiind originalul roman de marmură, adus la Florența de familia Medici (sec. XVI), în fața „Farmacia del Cinghiale” (farmacia mistrețului), la est de piață, s-a postat statuia din bronz a mistrețului (Porcellini), ulterior mutată în partea de vest a pieței, decorând fântâna existentă acolo, numită de atunci Fontana del Porcellini. Metalul fiind afectat de jeturile continue de apă, începând cu anul 1857 statuia a fost înlocuită de mai multe ori cu copii, azi cea originală fiind păstrată în Muzeul Bardini. În timp botul mistrețului a fost lustruit de numeroșii turiști care, frecându-l, speră că le va aduce noroc și punând o monedă în gura lui, ea căzând în apa fântânii, le va împlini dorința reîntoarcerii la Florența.

În piață s-au desfășurat și diverse festivaluri populare. În timp logia a fost restaurată (1838), renovată (1904), în anii 1950 încăperile de sub acoperiș ocupate de Arhiva Istorică a Florenței, ultima restaurare fiind efectuată în anii 1996-2003.

Câteva minute și am ajuns în Piazza della Signoria, centrul orașului istoric, care găzduiește puterea civilă a orașului. Pe acel loc săpăturile arheologice din 1974 au descoperit ruinele băilor termale, ale Teatrului Roman și unor clădiri create sub domnia lui Hadrian (117-138), ale unei biserici creștine din secolul V, ulterior înlocuită cu Biserica Santa Cecilia (sec VIII-XIX) și Bazilicii Sf. Romulus, ambele distruse în sec X pentru construcția unor case, până în secolul XIII ocupate de ghibelini, apoi demolate (1268) pentru crearea pieței. În partea de nord 1299-1314 s-a construit Palazzo Vecchio, pentru reprezentanții breslelor profesionale, care din 1282  au guvernat orașul, având sediul în Palazzo Davanzati. Clădirea cu 3 etaje, prevăzute cu ferestre, înconjurate de arcade din piatră, terminată superior cu creneluri, a fost prevăzută cu un turn de 95 metri înălțime, Torre di Arnolfo, înălțat deasupra galeriei interioare, al cărui exterior a fost ulterior modificat (1592) și în 1667 pe el postat un ceas.

Curtea interioară a fost mărginită de o galerie cu arcade, susținute de coloane decorate cu sculpturi, deasupra arcadelor fiind postate cele 9 steme și blazoane ale orașului. Central s-a creat o fântână, având în mijloc statuia unui înger înaripat ce ține un pește în brațe.

Galeria a fost ornată cu fresce și statui, postate în nișele de pe pereți.

Numărul participanților la Consiliul Poporului crescând la 500, în 1495, prin extinderea clădirii cu un nou corp, la primul etaj s-a creat Salonul Cinquecento, decorat cu 2 fresce mari, prezentând Bătălia de la Anghiari realizată de Leonardo da Vinci și Bătălia de la Cascina de Michelangelo Buonarroti, numeroase sculpturi, după ce Florența a devenit capitala Regatului Italiei (1865-1871) fiind ocupat Camera Deputaților. În 1540, sub Cosimo I de Medici, palatul a devenit reședința familiei ducale, o parte din el fiind ocupat de Papa Leon X (Lorenzo de Medici). Azi o parte din palat e ocupat de apartamentele Primarului și consilierilor, altă parte funcționând ca muzeu.

În fața palatului, pe laterale, în sec XV au fost postate statuile Marzocco (1419-1420), un leu din piatră puternic, odihnindu-se cu o labă pe emblema cu crinul florentin, azi unul din simbolurile orașului, păstrat la Muzeul Național Bargello și statuia Giudita e Oloferne (1453-1457), în 1494 plasată în Piazza della Signoria, ca simbol al autonomiei politice a Republicii Florentine, ulterior mutată în mai multe locații și din 1988 în muzeul din Palazzo Vecchio, afară fiind postată o copie.

În fața intrării în palat s-au așezat statuia lui David de Michelangelo și statuia Hercules și Cacus de Brandinelli, azi înlocuite cu copii.

Pe locul unde se afla Teatrul Roman, în 1359 s-a construit Curtea de Mărfuri (Corte di Mercanzia), fondată în 1308, instituție care se ocupa de soluționarea litigiilor civile și comercial. Și azi pe fațada principală, superior, se pot vedea copiile stemelor celor 21 de bresle (arte), originalele fiind păstrate în muzeul din palat.

Apoi s-a creat Loggia della Signoria (1376-1381), cu arcade rotunde mari, în stil clasic, susținute de stâlpi, în stil gotic, acoperită, în care s-au desfășurat numeroase adunări publice și ceremonii oficiale ale Republicii Florentine, care au încetat în secolul XVI când, pentru o perioadă de timp (1527) în ea s-au campat soldații mercenari din legiunile Sf. Imperiului German Roman, după ei fiind numită și Loggia dei Lanzi.

Dorind să arate lumii că republicanii au pierdut puterea și el e guvernatorul absolut, în 1554  Cosimo I de Medici a postat în logie statuia lui Perseu cu Meduza, creată de Benvenuto Cellini, din bronz, de 3,2 metri înălțime, Perseu sprijinindu-se pe un picior, cu brațul stâng ridicând capul decapitat al Meduzei, ulterior statuile Șobolanul Sabinei (1585), Hercules și centraurul Nesso (1599), sculptate de Gianbologna.

În decursul secolelor, fiind decorată cu numeroase statui, logia a devenit un muzeu în aer liber, azi parte a Galeriei Uffizi. La sfârșitul secolului XVIII în ea s-au transferat sculpturi antice de la Villa Medici din Roma, cum ar fi unul din cei 2 lei de marmură, postați în părțile laterale ale scării de intrare, cel din dreapta fiind datat din epoca romană, cel din stânga în jurul anului 1600, grupul statuar Patrocles și Menelaus, din centrul logiei, cadou primit de Cosimo de Medici de la Papa Pius V, o copie a unei statui grecești din 230-240 î.e.n și cele 6 statui prezentând femei, situate în apropierea peretelui posterior, lângă ele existând și statui mai noi, exemplu Șobolanul din Polissena (1865).

Lângă Palazzo della Signoria, la comanda lui Cosimo I de Medici, în perioada 1560-1580 s-a construit Palazzo Uffizi, sediu administrativ al guvernului ducal, cu birourile pentru magistrați și funcționari, clădire în stil renascentist, cu un coridor central deschis, Cortile degli Uffizi, care se deschide printr-o arcadă dublă spre râul Arno. În palat Francesco I de Medici a creat o galerie privată în care a expus opere de artă, bijuterii, obiecte prețioase ale familiei de Medici și la capătul palatului, pe partea superioară a loggiei, o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în piață (1581-1583).

Lângă colțul de nord-vest al Palazzo della Signoria s-a creat Fântâna lui Neptun (Fontana del Nettuno), inaugurată în 1565, un bazin octogonal în care central s-a postat statuia lui Neptun, zeul mărilor, ținând în mână un trident, cu chipul asemănător cu cel al lui Cosimo I de Medici, realizată din marmură albă de Cararra, în spatele lui 2 tritoni, ființe jumătate om, jumătate pește, care suflă în scoici, simbolizând controlul asupra apelor, toate așezate pe un car tras de 4 cai cu cozi de pește, 2 din marmură albă și 2 din marmură roz, care ies doar parțial din apă.  

Pe marginea interioară a bazinului s-au postat nimfe și tritoni din bronz, în colțurile lui 4 statui din bronz, prezentând zeități marine, simblozând că, deși oraș de interior,  Florența deține puterea maritimă și politică: Thetis, mama lui Achile, marea blândă, generoasă, Doris, mama nereidelor, abundența și rodnicia mărilor care hrănesc orașul-port Livorno, nou creat și controlat de Florența, Oceanus, titanul din mitologia greacă, ce controlează tot oceanul, dominația Florenței asupra apelor și rutele comerciale maritime și Nereus, tatăl nereidelor, înțelepciune, stabilitate și veșnicia mării.

Fiind folosită pentru spălarea rufelor și adăparea animalelor, pentru a o proteja, în 1592 fântâna a fost înconjurată cu un gard metalic. În decursul timpului a fost restaurată de mai multe ori (1720, 1812), ultima dată în anul 2020, când s-a reparat și sistemul de alimentare cu apă.

În 1587, la comanda lui Ferdinand I de Medici, s-a creat prima statuie excvestră din Florența. Terminată în 1594 și postată în piață, Statuia Cosimo I de Medici îl prezintă pe Ducele de Toscana călare, monument executat din bronz, situat pe un piedestal din marmură, ornat cu capricorni, stema lui Cosimo, 3 basoreliefuri ce descriu episoadele importante din viața sa și o inscripție în latină, sculptată în bronz, descriind realizările sale. În timpul restructurării orașului (sec. XIX) în piață s-au construit clădiri neo-renascentiste, primind aspectul actual.

Citește și Florența, Italia- Galeria Uffizi

Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.

Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.

Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.

În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.

Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui. 

Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.

În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.

Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu  arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.

Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.

Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.

Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.

Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.

La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.  

Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.

Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.

În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat,  devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial,  palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).

La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI  pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.  

Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.

Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.  

Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.

După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.

Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.

Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.

Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.

Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.

Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului,  azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo. 

Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu  și înlocuită cu o copie.

Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de  frăție.

Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.

Citește și Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Florența, Italia- de la gară spre Piazza Santa Croce

Publicat pe de
Răspunde

Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.

A fost construit în anul 59 î.e.n.  pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind  situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).

La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.

Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.

Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.

Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.

Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.

Marea inundație din 1966  a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.

Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.

În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.

După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.

În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.

Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.

În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.

Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.

Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.

La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să  funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei  (Consiglio Regionale della Toscana).

Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.

Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una  din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.

Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.

Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.

În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.

Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui  un timpan triunghiular.

În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor. 

Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă  un balcon central și pe laterale,  în 2 cercuri, basorelifuri prezentând  ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).

În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.

În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația  Comandamentul Militar din Roma.

La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.

În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe. 

Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.  

În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).

În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.

Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.

În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.

Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre  Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.

Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.

În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.

Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.  

Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.

În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.

Citește și Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Orașul Făgăraș, județul Brașov

Publicat pe de
1

Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.

Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.

bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938

Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului,  Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.

Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.

Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul,  a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice. 

Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.

Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.

Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei. 

Casa Inocențiu Micu-Klein

După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.

După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.

Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.   

Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).

La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.

În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a  înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea  Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.

În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.

Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în  2011 a fost vândută.

În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.

Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.

Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.

Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).

Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal  Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.

Citește și Recea, Mânăstirea Berivoi, Mânăstirea Bucium și Moara cu Noroc Ohaba, jud. Brașov

Comuna Brănișca cu 8 sate aparținătoare, jud. Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Brănișca este situată în vestul județului Hunedoara, pe malul drept al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1329, cu numele Baranchka, secol în care a fost construită o fortăreață militară, ulterior pe locul ei fiind ridicat un castel, până în 1551 deținut de György Martinuzzi, Episcop de Oradea și Guvernator al Transilvaniei.  

Domeniul intrând în posesia lui Szalánczi László, pe locul vechiului castel acesta a  ridicat un castel în stil renascentist, cu 4 bastioane, înconjurat de un parc situat de-a lungul râului Mureș (1590), unde azi se pot vedea urmele fostelor fortificații, 3 turnuri de apărare, în 1975 folosite ca spălătorie, călcătorie, magazie și fosta Capelă Reformată (1559) ruinată. După moartea lui castelul și satul Brănișca au intrat în posesia cancelarului Jósika István, familie care l-a deținut până la Reforma Agrară (1945).

În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784) castelul Jósika a fost incendiat. A fost reconstruit de baronul Jósika Miklós, care a adăugat  o cameră de biliard, o baie și o cameră a fetelor (sec. XIX). Grânarul și grajdul au fost renovate, s-au ridicat un nou grajd din piatră, o moară și  în apropiere un castel în stil clasicist, cu un etaj, prevăzut cu un cerdac deschis, cu 3 arcade, susținute de pilaștri. Sub ultimul proprietar, Jósika János IV (1888-1958), interbelic membru al Parlamentului român, prin Reforma Agrară (1921) moșia a fost împărțită țăranilor, rămânându-i cca. 60 iugăre de teren, castelul și parcul, pe care le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, când au fost naționalizate. Ulterior în castel a  funcționat o Școală de cadre sindicale, din 1975 Preventoriul T.B.C. și un Centru de tratament și îngrijire, când capela a fost transformată în magazie și după 1989 a fost retrocedat moștenitorilor.

La începutul secolului XX comuna s-a dezvoltat mai ales căii ferate, nou construită și a turnătoriei de fontă, în care se fabricau sobe.

Gara Brănișca

Populația fiind majoritar română, în 1942 s-a construit Biserica Ortodoxă  „Sf. Ierarh Nicolae”.

Azi de comună aparțin administrativ 8 sate- Boz, Bărăștii Iliei, Căbești, Furcșoara, Gialacuta, Rovina, Târnava și Târnăvița.

Primăria Brănișca

La 5 kilometri nord de comună se află satul Târnăvița, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în 1661, în vremea Mitropolitului Sava Brancovici, nume și dată inscripționate deasupra ușii de intrare, când în interior, pe fața dinspre naos, un pictor din Târgoviște i-a pictat  pe Sfinții Apostoli.

Un secol mai târziu deasupra pronaosului s-a construit turnul-clopotniță, cu foișor, care putea fi accesat pe o scară mobilă, rezemată de peretele nordic și în interior Constantin Zugravu a executat pictura pe lemn, azi foarte deteriorată. În secolul XX biserica a fost consolidată de 3 ori, ultima dată în anul 1985.

Două dintre icoanele vechi de pe tâmpla bisericii, ,,Iisus Pantocrator’’ și ,,Sf. Ierarh Nicolae’’, azi sunt păstrate în colecția Mânăstirii Gai din Arad.

În 1937 lângă ea s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă, biserica veche a fost folosită tot mai rar, apoi închisă.

Rulând încă 3 kilometri spre nord se ajunge în satul Târnava, menționat în harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773).

Școala Târnava

În el s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” care se presupune că a fost construită în perioada 1661-1665, în turnul clopotniței fiind descoperită o inscripție ce menționează numele Principelui Mihai Apafi. În secolul XVIII i s-a adăugat turnul-clopotniță și interiorul a fost pictat. În timp biserica a suferit mai multe reparații, ultima restaurare fiind efectuată în anul 2006.

M-am întors la Târnăvița și m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri, până în satul Boz, atestat documentar din1453. Se presupune că a fost locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul lui fiind găsită o secure din piatră, datată din epoca primitivă. În sat se află Biserica de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în 1701 și în jurul anului 1791 extinsă.

Fiind deteriorată, în 1829 a fost refăcută și interiorul pictat.

Ulterior i s-a adăugat un pridvor din lemn.

Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă, cu clopotnița separată, construite în  1991.

Îndreptându-mă spre nord, la un moment dat trebuia să cotesc spre nord-vest, pentru a vedea Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1760-1762) din satul Bărăștii Iliei, drum pe care nu l-am descoperit, așa că am continuat spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Căbești, locuit încă de pe vremea romanilor, pe Dealul Coasta Varului de la marginea lui fiind descoperite ruinele unui fost apeduct roman care aducea apa unui izvor la cariera de calcar. În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, menționată abia pe harta Iosefină, dar mult mai veche, o inscripție în ancadramentul ușii dintre naos și pronaos indicând anul 1673. În 1864 biserica a fost tencuită și în secolul XX renovată, când s-a creat acoperișul din tablă.

La 3 kilometri est de Cobești, în munții Metaliferi, se află satul Gialacuta, sat părăsit, cu un singur locuitor, în care a existat o mică Biserică  de lemn (sec. XVII), distrusă în 2012 de un incendiu al vegetației. Din Cobești am rulat încă 2 kilometri spre nord până în satul Furcșoara, atestat documentar din 1518, cu numele Fwrsora, în care a existat o Biserică de lemn, menționată pe harta Iosefină (1769-1773), care fiind degradată a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1808), din vechea biserică păstrându-se până azi doar mici fragmente din altar și în 1974 renovată, când a fost acoperită cu tablă.

M-am întors în Brănișca, de unde am rulat 3 kilometri spre nord-est, până în satul Rovina, unde citisem că s-ar afla Biserica de lemn „Înălțarea Sfintei Cruci” (1780), pe care însă nu am găsit-o.

Comuna Hălmăgel cu 4 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Hălmăgel este situată în nord-estul județului Arad, în depresiunea Hălmagiu, la granița cu județul Hunedoara. A fost prima dată atestată documentar din 1439, cu numele Kishhalmag, când aparținea domeniului Șiriei, din 1441 intrând în posesia lui Gheorghe Brancovici. Ulterior a urmat tiparul istoriei Ținutului Hălmagiu. Inclusă în Imperiul Habsburgic (1699), a fost deținută de austriacul Francisc David Gebhardt și în 1728 vândută lui Ioan Hollaky. În timpul Răscoalei Horia, Cloșca și Crișan (1784), iobagii răsculându-se împotriva nobilimii, au atacat castelele acestora, la Hălmăgel cel al vicecomitelui de Zărand, Ștefan Hollaky, fiind vandalizat.

Localitatea fiind populată de români ortodocși, aceștia aveau Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în 1754 deja deteriorată. În timp ruinându-se, între anii 1808-1812 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În 1935 turnul clopotniță a fost refăcut și în perioada 1998-2000 interiorul pictat în tempera.

Azi de comună aparțin administrativ 4 sate: Luncșoara, Sârbi, Târnăvița și Țohești. Din Hălmăgel parcurgând cca. 4 kilometri spre nord, se ajunge în cătunul Vâsdoci din satul Luncșoara, atestat documentar din 1561 cu numele Vassaticha, deținut de familia Báthory, nume schimbat în secolul XVIII în Voszdocs, când aparținea familiei Bethlen.

În micul cimitir de pe marginea drumului se înalță Biserica de lemn „Înălțarea Domnului”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost datată din anul 1756 după picturile de pe iconostas. În 1860 a fost înlocuită cu actuala Biserică din lemn de stejar, pe fundație din piatră dură, al cărei interior a fost pictat în tempera, altarul și iconostasul în ulei (1870). În timp deteriorându-se, a fost acoperită cu șindrilă (1948), apoi cu țiglă (1959), în 2004 tencuită și zugrăvită.

În satul Luncșoara, atestat documentar din 1760, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, datată din 1825, care a înlocuit fosta Biserică de lemn „Buna Vestire” (sec. XVII) deteriorată.

Se pare că biserica a fost adusă din satul Crăciunești, sau satul Prăvăleni, informațiile primite de la localnici fiind diferite. La mijlocul secolului XIX s-a executat pictura interiorului, din care s-au păstrat până azi fragmente pe iconostas și în altar. În jurul anului 1900 interiorul și exteriorul bisericii au fost tencuite și zugrăvite.

În perioada 1993-1995 în cătunul Luncșoara de Sus din satul Lucșoara s-a construit o nouă biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.

Rulând încă 3 kilometri spre nord, se ajunge la o altă Biserică din zid, situată într-un cimitir, despre care nu am găsit informații.

La 3 kilometri nord-est de Hălmăgel se află satul Sârbi, atestat documentar din 1439.

În secolul XVIII era filie la Hălmagiu, apoi s-a construit o Biserică de lemn (1762), înlocuită în 1935 cu actuala din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Celelalte două sate aparținătoare, Țohești și Târnăvița, sunt situate în sud-estul comunei.

După nici 2 kilometri se ajunge în satul Țohești, atestat documentar din 1720.

În documentele din 1755 e menționată Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, în 1760 dispărută, probabil ruinată.

Într-o cazanie din 1768 este menționată o nouă Biserică de lemn, pictată în interior cu icoane (1796; 1773), care a rezistat până la începutul secolului XX. În 1920 a fost demolată și pe locul ei construită actuala Biserică de lemn „Buna Vestire”, ale cărei fațadă și turn în timp au fost tapetate cu tablă.

Pe un drum pietruit, traversând dealuri, după cca. 4-5 kilometri spre est, se ajunge în satul Târnăvița, atestat documentar din 1484.

În 1661 în sat a existat Biserica de lemn. Fiind deteriorată, a fost înlocuită cu una nouă, ridicată în cimitirul de pe deal (1722), care a rezistat până în 1938, când a fost demolată și construită o nouă Biserică de lemn, la rândul ei înlocuită în 1978 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.