A treia zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 25 ianuarie 2019 de monica frimu

Ziua a treia în Dublin era ultima zi pe care o petreceam în acel oraș minunat. Ne planificasem să urmăm lungul râului Liffey și să vizităm o parte din zona Docklands. De la Memorialul O’Connell am trecut pe lângă Irish Life Assurance, una dintre clădirile companiei de asigurări de viață și pensii înființată în 1939 și ne-am îndreptat spre râu.

Depășind Podul Butt am ajuns în dreptul clădirii Custom House (Teach a Chustaim), o clădire neoclasică, construită între anii 1781-1791, care a funcționat ca și Casă Vamală. Când Portul Dublin s-a mutat în aval a fost folosită ca sediu al Consiliului Local pentru Irlanda. Clădirea a ars în timpului Războiului de Independență (1921), apoi a fost reconstruită. Ultima restaurare importantă a fost făcută în 1980.

Pe cealaltă parte a râului, în George’s Quay Plaza, se aflau clădirile Complexului Ulster Bank Group, unele de aproximativ 60 metri înălțime. Banca Ulster s-a înființat în Belfast (1836), fiind achiziționată a devenit o filială a Băncii Naționale Westminster (1917). În anul 2000 a devenit parte din Royal Bank of Scotland Group, cu 146 de sucursale în Republica Irlanda și 90 în Irlanda de Nord.

După următorul pod, Talbot Memorial Bridge, se intra în zona Docklands (Ceantar Dugaí Átha Cliath) , care se întindea până la zona portuară 3 Arena. Pe malul apei era ridicat un complex de clădiri moderne, International Financial Services Centre (IFSC), o zonă economică întinsă pe aproximativ 37 hectare, care funcționează ca centru financiar european și centru de afaceri din Dublin.

Pe malul apei erau înșirate mai multe statui cu figuri umane suferinde, Dublin Famine Memorial, un Memorial pentru Marea Foamete din Irlanda (1845-1849), dezvăluit în 1997.

În apropiere, pe malul apei era amarată nava Jeanie Johnston Tall Ship, o navă cu trei catarge, copie a celei construite în Quebec, Canada, în 1847. Nava originală a funcționat ca navă de marfă traversând între Tralee, Irlanda și America de Nord. În Marea Foamete din Irlanda a transportat 193 de emigranți din Irlanda în America. În 1858 a fost avariată, echipajul salvat dar nava s-a pierdut. Copia a fost construită de o echipă internațională, lansată în anul 2000 și a funcționat transportând călători. În 2005 a intrat în posesia Autorității de Dezvoltare Dublin Docklands și a efectuat aproximativ 980 de transporturi de călători între Irlanda, Marea Britanie și Spania, până în 2010 când a fost transformată în muzeu de istorie a navigației și a emigrației din secolul XIX.

În spatele ei, peste râu se întindea, suspendat prin cabluri, podul Samuel Beckett Bridge (Droichead Samuel Beckett). Construcția crea imaginea unei harpe, simbolul național al Irlandei încă din secolul XIII. Era prevăzut cu posibilitatea de a se deschide și ridica pentru traficul naval. A funcționat oficial din anul 2009.

Imediat după pod se afla Spencer Dock unde se afla o clădire interesantă, CCD sau Centrul de Convenții Dublin (The Convention Centre Dublin-Ionad Comhdhála, Baile Átha Cliath). Construcția ei a început în anul 1998 și a fost deschisă în 2010. Ea găzduiește 22 de săli de reuniuni cu o capacitate până la 8.000 de persoane, un spațiu pentru banchete și o expoziție întinsă pe 4.500 metri pătrați.

Traversând podul, înapoi am văzut CCD.

Lângă ea se afla clădirea în care își avea sediul o filială a PricewaterhouseCoopers (PwC), o companie cu sediul în Londra care s-a format prin unirea unor două firme vechi din secolul XIX. În continuare se aflau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme.

Pe cealaltă parte a râului, vis a vis de PwC se întindeau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme. Pe cealaltă parte a râului, pe malul apei era postat, roșu, un Clopot de scufundări (Diving Bell). Utilajul este unul dintre cele mai vechi echipamente de scufundări subacvatice pentru lucrări sau explorări. Pentru prima dată a fost descris în secolul IV î.Hr. de către Aristotel.

Ne-am întors spre centrul orașului mergând pe malul apei. Vedeam vis a vis clădirile pe lângă care tocmai trecusem. Pe partea pe care ne aflam se înșirau mai multe clădiri noi în care funcționau alternând cu case de locuit.

Peste râul Liffey traversa un pod pietonal, Sean O’Casey Bridge (Droichead Sheain Uí Chathasaigh). Era de fapt o punte mobilă, de 100 metri lungime, construită în 2005 pentru a lega cheiurile sudice cu cele nordice. Cele două brațe se putea deschide pentru a facilita trecerea bărcilor. A fost denumit după numele dramaturgului irlandez, un socialist membru al Armatei Cetățenești irlandeze (1880-1964).

Pe malul apei am văzut o statuie din bronz, un bărbat ce manevra o parâmă cu mare efort. The Linesman simboliza munca asiduă efectuată de muncitorii portuari. Statuia a fost dezvelită în anul 2000.

Am trecut pe lângă Biserica Inimii Neprihănite a Mariei (Church of the Immaculate Heart of Mary – Eaglais Chroi Mhuire gan Sma). A fost construită între anii 1861-1863 pentru muncitorii din docuri, marinari și comercianți, aparținând Bisericii Sf. Andrei și a fost cunoscută ca Biserica Semanilor. În 1908 a devenit biserică independentă și din 1989 funcționează sub ordinul romano-catolic Misionarii lui Steyler.

Lângă ea se afla o clădire a cărei fațadă era pictată multicolor, St. Mary’s Pre School, în care funcționau o creșă și o grădiniță.

La podul din apropiere, Talbot Memorial Bridge, se termina zona Docklands.

Am depășit clădirile Ulster Bank lângă care se afla stația de tren Tara.

Cu trenul ne-am deplasat în zona Tallaght, la Hotel Maldron, unde eram cazate.

Lângă hotel se afla Stadionul de fotbal Tallaght Stadium care era înconjurat de multiple forțe de ordine. Lumea se aduna pentru începerea unui meci internațional.

De la etajul cinci, la care ne aflam, am avut oportunitatea să urmărim acel meci direct din cameră.

Și, ca tot turistul, am găsit o cale de a mă abate de la regulă, fumatul fiind interzis în hotel. Mi-am băut ceaiul, cu țigara alăturată, pe o terasă care am găsit-o la capătul holului de la etajul nostru.

A doua zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 22 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

A doua zi în Dublin am continuat itinerarul nostru urmând să alternăm vizitarea bisericilor cu a câtorva parcuri. Am pornit de la Piața Merrion ( Merrion’s Square- Cearnóg Mhuirfean), o piață georgiană aflată la sud de centrul orașului, lângă Muzeul Național al Irlandei. A fost construită începând cu 1762 și extinsă prin numeroase construcții până în secolul XIX, cu o grădină privată centrală, deschisă doar proprietarilor, zona fiind un cartier rezidențial. Din anul 1960 parcul a devenit public iar clădirile au fost ocupate treptat de diferite instituții.

The Fitzwilliam Casino and Card Club

Ne-am îndreptat spre un alt parc, mai mic, Fitzwilliam Square, construit între anii 1789-1792 de cel căruia îi purta numele.

Ne-am învârtit printre casele georgiene, sperând să nu ne rătăcim, până am găsit intrarea în Parcul St. Stephen’ s Green (Faiche Stiabhna), un parc întins pe 22 hectare unde am zăbovit mai mult decât ne-am planificat. În secolul XII acel loc se afla la marginea Dublinului. Era un loc mlăștinos și folosit pentru pășunat. În 1663 mlaștina a fost asanată, perimetrul înconjurat cu gard (1664) și a început construcția de case care, până în secolul XVIII, au fost înlocuite cu altele în stil georgian. În 1814 zidurile au fost înlocuite cu balustrade, zona închisă a devenit o zonă de agrement cu accesul limitat doar proprietarilor locali dar, în 1877, printr-o lege a Parlamentului, deschisă publicului.

Nu ne puteam imagina cu a arătat acel parc în timpul Revoltei de Paști (1916) când s-au săpat șanțuri defensive și s-a creat o blocadă din automobile și alte obiecte. Ce vedeam noi era foarte meticulos amenajat. În partea de nord am trecut pe lângă un lac mare înconjurat de diferite forme de vegetație și populat cu numeroase soiuri de păsări de apă.

În colțul de nord-vest era amenajată o grădină pentru persoanele nevăzătoare, cu plante aromate ce aveau notate denumirile în alfabetul Braille. Exista și un loc de joacă pentru copii.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Sfântul Patrick (St. Patrick’s Cathedral –Ard-Eaglais Naomh Pádraig), Catedrala Națională a Bisericii Irlandei. În 1191 a fost fondată o biserică parohială și colegială dedicată Sf. Patrick. A fost construită între anii 1192-1270, în stil gotic englezesc timpuriu, cu un turn înalt de 43 metri. Era a doua catedrală din Dublin astfel, în 1300, s-a semnat un acord între cele două instituții religioase. După Reforma Engleză a devenit Biserică Anglicană. În următorii ani, sub domnia diferiților regi și regine, a schimbat cultul de la anglican, la catolicism. Sub Edward al VI-lea a fost retrogradată, devenind biserică parohială, o parte din clădire transformată pentru locuit, altă parte a funcționat ca Școala de Gramatică nou înființată. În 1555 a redevenit catedrală, a fost restaurată și dotată cu unul dintre primele ceasuri publice.

Când Irlanda a fost cucerită de Oliver Cromwell, catedrala ,fiind anglicană, a fost pângărită. Doar după restaurarea monarhiei (1660) a fost reparată, i s-a anexat o capelă care a fost folosită de imigranții hughenoți (protestanți francezi) și a primit denumirea de L’Eglise Française de St. Patrick.

În secolul XVII a fost restaurată și în secolul XVIII a servit cavalerii din Ordinul Sfântului Patrick. În 1870 a fost desemnată ca și catedrală națională a întregii Irlande și a devenit independentă. Din acel moment în Dublin au funcționat în mod egal două catedrale, cu mici perioade în care acestei catedrale i s-a retras titulatura.

În continuare am vizitat Castelul Dublin (Dublin Castle – Caislean Bhaile Atha Cliath) actual complex guvernamental și centru de conferințe. După invazia normandă (1169), în 1204, sub Regele Ioan al Angliei a fost construit un castel pentru apărare cu o piață centrală înconjurată de ziduri înalte, patru turnuri circulare situate în cele patru colțuri și șanțuri înconjurătoare. Castelul a fost grav avariat într-un incendiu (1684). A urmat reconstrucția în care a suferit modifică fiind transformat în palat georgian.

The Gate of Justice

Până în 1922, când Irlanda a devenit stat independent, castelul a fost sediul administrației guvernului britanic, ulterior au funcționat temporar (10 ani) cele patru tribunale. Clădirile ce înconjurau curtea erau majoritatea construite în secolul XVIII. Au funcționat ca apartamente de stat, o sală de bal, Sala Patriotului, care actual funcționa pentru inaugurările prezidențiale, Camera tronului care păstra mobilierul și aranjamentul din secolul XVIII, Sala patriarhului în care a funcționat din 1871 Ordinul Sf. Patrick. De asemenea în clădiri funcționau Garda Siochana, Muzeul Garda în clădirea Trezoreriei, Muzeul de Venituri, Biblioteca Chester Beatty, o cafenea.

Cea mai importantă clădire, în stil Palladian, Sala Bedford, funcționa ca Centrul de Conferințe Hibernia.

În curtea castelului aveau loc concerte, festivaluri. Noi am găsit-o ocupată cu opere de artă din nisip.

Din cele patru turnuri inițiale au supraviețui două. Turnul Bermingham, situat în colțul de sud-vest al castelului, prezenta o arhitectură modernă. Turnul de înregistrare, situat în colțul de sud-est, era singurul supraviețuitor din structura cetății medievale (1228-1230). Am ieșit din curtea castelului pe lângă acel turn. Lipită de el era fosta Capela Regală actual centru de artă.

De la castel am mers să vedem a doua catedrală din Dublin, Catedrala Bisericii lui Cristos sau Catedrala Sfintei Treimi (Christ Church Cathedral), căreia i-am alocat câteva ore. Inițial a fost construită o biserică din lemn care, în 1180, a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, ca mânăstire benedictină. În secolul XIII a fost extinsă prin construirea unei noi capele. Regele Henric al VIII-lea a transformat-o în catedrală (1539) fiind a doua catedrală din Dublin.

În 1597 turnul clopotniță a fost distrus într-o explozie ce a avut loc pe un chei din apropiere. Din 1670 până în 1878 numărul clopotelor din turn a crescut de la șase la douăsprezece, fiind adăugate treptat și în perioada 1871-1878 s-au efectuat lucrări de renovare și reamenajare. Între anii 1980-1982 a fost din nou renovată și în 1999 s-au adăugat 19 clopote ajungându-se la un total de 19. Catedrala era în renovare și pe parcursul vizitei noastre, când era înconjurată cu schele (2015).

Interiorul era grandios.

În unele capele se oficiau slujbe, în centrul catedralei un cor intona cântece bisericești.

Am vizitat cripta catedralei în care erau îngropate diferite somități ale epocilor trecute.

Pe culuarele laterale erau postate statui ale oamenilor politici și bisericești care au avut rol important în istoria Irlandei și a catedralei.

În cimitirul catedralei se păstra mormântul Sfântului Patrick. Într-o parte a catedralei, în sala de sinoade (Synod hall) era găzduită Dublinia, un muzeu istoric despre perioada vikingă și medievală a orașului. A fost deschis în 1993 și reamenajat în 2010.

După orele de reculegere, restul zilei l-am petrecut printre cele „lumești”.

Citește și A treia zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Publicat pe 19 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Dublin (Duibhlinn), capitala Irlandei, este situat în provincia Leinster și este străbătut de râul Liffey. Inițial a fost o așezare vikingă, a devenit un oraș important după invazia normandă (sec. XII), al doilea ca mărime în Imperiul Britanic și din 1922 capitala Statului liber irlandez.

În prima zi ne-am îndreptat, cu mijloacele de transport în comun, spre centrul istoric al orașului. Era ziua pe care am dedicat-o în cea mai mare parte câtorva muzee. Am trecut pe lângă Parcul Phoenix unde am văzut Monumentul Wellington (Leacht Wellington), un obelisc înalt de 62 metri construit în memoria primului duce de Wellington, Arthur Wellesley, cel care l-a învins pe Napoleon în bătălia de la Waterloo (1815). Construcția a început între anii 1817-1820, a stagnat și a fost finalizată în 1861.

Am coborât din autobuz în Parnell Square în apropiere de Galeria Municipală de Artă Modernă (City Gallery The Hugh Lane) de unde urma să urmăm itinerarul pe care îl aveam în minte. Galeria se afla în Casa Charlemont, construită în 1763. A fost fondată în 1908 ca prima galerie de artă modernă din lume. Între anii 2004-2006 a fost reamenajată. Etalează lucrări ale artiștilor contemporani irlandezi, o colecție de artă franceză (Renoir, Manet, Pissaro) și expoziții temporare.

În apropiere se înălța o biserică protestantă, în stil gotic, Abbey Presbyterian Church, construită în 1864. Era cunoscută și ca „Biserica lui Findlater” după numele comerciantului care a finanțat-o.

Am trecut strada pentru a vedea o grădină memorială, Garden of Remembrance (Gairdin Cuimhneachain), dedicată eroilor ce s-au sacrificat pentru libertatea Irlandei. Ea a fost creată pe locul în care, în 1913, s-au înființat Voluntarii Irlandezi și a fost deschisă în 1966, când s-au celebrat 50 de ani de la Rebeliunea de Paști (1916).

Am ocolit grădina și am trecut pe lângă Teatrul Porții (The Gate Theatre) fondat în 1928. A fost recondiționat și extins cu un studio în anii 1990-2000.

Am străbătut strada comercială O’ Connell Street Upper cu numeroasele ei restaurante, cafenele, magazine, spre Spira din Dublin sau Monumentul Luminii (An Tur Solais), care se înălța în depărtare. Pe acel loc, în 1809 a fost ridicată o coloană de granit pe care a fost postată statuia lui Horatio Nelson, amiralul britanic care a învins flota franco-spaniolă la Trafalgar. A fost avariată grav în 1966 de republicanii irlandezi, apoi distrusă total. În locul ei, în 2002 a fost așezată o spiră din oțel inoxidabil, care a fost completată în 2003, până la înălțimea de 120 metri. Noaptea baza monumentului este iluminată și, deasupra ei, până la înălțimea de 10 metri, prin peste 11.000 de găuri, strălucesc diodele montate în interior.

În dreapta Spirei se afla ultima dintre clădirile georgiene ridicate în Dublin (1814-1817), Oficiul Poștal General (Ard-Oifig un Phoist). Poșta Generală din Irlanda a funcționat din secolul VII în mai multe sedii. În 1818 a fost ridicat sediul actual care, în timpul Revoltei de Paști (1916) a fost distrus. Clădirea a fost refăcută în 1929 păstrându-se doar fațada originală prevăzută cu 6 coloane ionice și cele trei statui situate deasupra și a continuat să funcționeze, chiar actual, ca Oficiu Poștal. În clădire funcționa și un mic muzeu despre viața irlandezilor.

Ne-am îndreptat spre râul Laffey. Pe mijlocul străzii, din loc în loc, erau postate statui ale unor personalități-Jim Larkin, John Gray, William Smith O’Brien iar de o parte și de alta se înșiruiau magazine, restaurante, cafenele, firme.

La capătul străzii era postat Monumentul O’Connell (James Connolly Memorial), un lider politic din secolul XIX care a militat pentru emanciparea catolică și eliberarea Irlandei din Uniune.

Am trecut râul pe Podul O’Connell, construit între anii 1791-1794, când purta numele de Podul Carlisle. A fost extins între anii 1860-1882, când a primit numele actual, o dată cu dezvelirea Monumentului O’Connell.

Pe stânga ne-a atras atenția o clădire cu fațada din sticlă, parcă adăugată unei construcții mai vechi. Colegiul Tehnologiei Informației (College of Computind Technology Dublin – CCT) a fost înființat în 2005 și funcționează ca furnizor de programe în domeniul informaticii și afacerilor.

Pe cealaltă parte, situată pe două străzi, arcuită, era Banca Irlandei (Bank of Ireland), cea mai veche bancă ce a funcționat continuu cu excepția atacurilor bancare, o bancă comercială, de depozit și de credit. Clădirea a fost construită în 1729 și a găzduit Parlamentul irlandez. A fost cumpărată de Banca Irlandei în 1803 și a fost sediul central bancar, în special al guvernului irlandez, până în anii 1970, când s-a mutat în altă locație.

Nu puteam să ratăm Muzeul Irlandez de Whisky (Irish Whiskey Museum) care se afla în zonă. În 2013 existau 5 centre de vizitatori deschise pe lângă 4 distilerii care, pe parcursul timpului s-au înmulțit. În 2014 a fost deschis Muzeul Irlandez de Whisky, primul din lume, independent de distilerii, în care se află o colecție veche din 1800 și sortimente noi, care pot fi degustate. De fapt, prima dată, whisky-ul a fost produs de călugări în secolul XII. Intrarea se făcea printr-un gang în care, de o parte și de alta, se aliniau butoaie cu whisky. Se urca la etaj unde, după plata biletului, se vizitau 5 camere tematice despre istoria producerii băuturii, epoca sa de aur și sortimentele diferite.

Ne-am îndreptat spre Colegiul Sfintei Treimi (Trinitty College– Coláiste na Tríonóide) situat peste drum de Banca Irlandei. A fost fondat în 1592, de Regina Elisabeta I, în afara zidurilor orașului, în clădirile Prioratului Tuturor Sfinților, pentru protestanți. În decursul secolelor, orașul extinzându-se, colegiul a ajuns să se situeze în zona centrală. Din 1793 au fost admiși catolicii doar pentru a studia, neputând ocupa funcții. Deși restricțiile au fost ridicate în 1873, până în 1970, pentru a se înscrie la Colegiu, catolicii aveau nevoie de permisiunea Bisericii Catolice. Din 1904 au fost admise și femei iar în 1934 a fost numit primul profesor de sex feminin. Colegiul se întinde pe 190.000 metri pătrați. Am intrat în Piața Parlamentului (Parliament Square) prin Regent House, clădirea în care funcționa Uniunea Studenților din Colegiul Trinity.

În 1798 a fost finalizată Capela Colegiului (College Chapel) de același arhitect care a construit în partea ei opusă Teatrul Public (Public Theatre), azi Examination Hall, două clădiri aproape identice. Capela este încă funcțională pentru membrii colegiului romano-catolic.

Din Piața Parlamentului se intra în Piața Bibliotecii (Library Square). În mijloc se înălța un turn clopotniță înconjurat de coloane corintice, Campanila, construit în 1853. Legat de ea exista o superstiție a studenților care afirmau că cel ce trece sub campanilă va eșua la examene. Chiar o legendă relata cum clopotele vor suna când sub campanilă se va afla o fecioară.

În dreapta ei se afla o clădire lungă, Biblioteca Colegiului Trinity (Trinity College Library– Coláiste na Tríonóide Leabharlann, Baile Átha Cliath), înființată în 1592, în care, de-a lungul timpului s-au adunat peste 4 milioane de manuscrise istorice, tipărituri vechi și cărți.

Din 1969 mai multe departamente au fost grupate în facultăți și anume Științe Umane și Litere, Studii Economice și Sociale, Inginerie și Științe ale Sistemelor, Științe ale Sănătății. În 1977 a fost înființată Școala de Farmacie, în Colegiu a fost transferată Facultatea de Medicină Veterinară și în 2005 s-a creat Institutul de matematică Hamilton. Restul clădirilor colegiului se află răspândite în tot orașul.

În partea opusă bibliotecii se afla Clădirea Memorială a Absolvenților (The Graduates Memorial Building-GMB), o clădire victoriană neo-gotică și în apropierea ei statuia fostului președinte, George Salmon. Găzduia cele mai vechi societăți studențești ale colegiului- Societatea Filosofică Universitară (Phil), Societatea Istorică a Colegiului (Hist) și Societatea Teologică Colegială (Theo). Acestea anterior (1897) funcționau în una din cele trei case ale complexului Rotten Row care a fost demolat în 1899. Pe acel loc a fost construită actuala clădire, finanțată de studenți și deschisă în 1902. În spatele ei se afla terenul de tenis Botany Bay.

Din Library Square, înaintând, se ajungea în Piața Nouă (New Square) în dreapta căreia se aflau un muzeu, mai multe biblioteci și alte clădiri studențești. Restul terenului era ocupat de un teren de rugby și un parc. Am ieșit spre Galeria Douglas Hyde (The Douglas Hyde Gallery), o galerie de artă contemporană deschisă în 1978.

Am depășit parcul colegiului și am cotit pe lângă centrul cultural Alliance Francaise.

Am trecut pe lângă Colegiul Regal al Medicilor din Irlanda (The Royal College of Physicians-RCPI), înființat în 1654, pentru a reglementa practica medicală. A fost cunoscut cu numele de Colegiul Regelui și Reginei Medicilor din Irlanda până în 1890 când, prin Carta Reginei Victoria, a primit numele actual și a devenit independent de Colegiul Trinity. A funcționat succesiv în mai multe clădiri, în cea actuală din 1864.

Lângă el se afla Biblioteca Națională a Irlandei ( Leabharlann Náisiúnta na hÉireann) înființată în 1877 în una din aripile Casei Leinster, în care s-au adunat colecțiile Societății Regale din Dublin. A fost inclusă în Departamentul de Știință și Artă și condusă de un Consiliu format din 12 administratori. Din 2005 a devenit instituție culturală autonomă în care se află cărți, manuscrise, ziare, fotografii, acte muzicale care pot fi consultate gratuit dar nu împrumutate. De asemenea existau expoziții de artă și o arhivă a ziarelor irlandeze.

Casa Leinster (Teach Laighean), sediul Președintelui și celor două camere ale Parlamentului (Casa Oireachtas) din 1922, a fost ridicată între anii 1745-1748 ca și Casa Kildare, numele fiind preluat de la cel ce a construit-o. Când proprietarul a devenit duce de Leinster (1766) și casa și-a schimbat numele în Leinster House. A fost vândută Societății Regale din Dublin (1853) și a găzduit Expoziția Industrială Mare. În secolul XIX a fost extinsă cu două aripi în care se află Biblioteca Națională a Irlandei și Muzeul Național al Irlandei. Spațiul fiind insuficient pentru funcționarea Parlamentului, ultima extindere s-a făcut în anul 2000.

Muzeul Național al Irlandei (National Museum of Ireland) a fost deschis publicului în 1834 în altă aripă a Casei Leinster. A trecut de la o denumire la alta până la cea actuală primită după ce Irlanda a devenit stat independent. În el au fost adunate colecțiile mai multor instituții culturale și muzeale din secolele XVII și XIX începând cu cele geologice, mineralogice și colecția Muzeului Industriei Irlandeze din 1847. Spațiul devenind insuficient a fost construită clădirea în care se află Muzeul de Istorie Naturală.

După atâtea muzee vizitate ne-am oprit din explorarea Dublinului pentru a continua a doua zi.

Citește și A doua zi în Dublin, Irlanda

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Publicat pe 16 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre Kildare și, după 1 oră, la periferia orașului am ajuns în Tully, zona unde se afla Studiul Național Irlandez (Irish National Stud), întins pe 958 de acri. Din păcate vremea nu ținea cu noi. A început să plouă mărunt. Am cumpărat bilete și am intrat pe lângă Lower Lake.

Am depășit o casă înconjurată de o mulțime de flori.

Județul Kildare este cel mai important din Irlanda în creșterea cailor de rasă și a celor pentru consum. Am trecut pe lângă pajiștile pe care, pașnici, pășteau superbii cai Thoroughbred.

Am văzut și câteva exemplare, închise în țarcurile lor, ferite de ploaie, care au câștigat multe curse și concursuri hipice. Centrul de cai a fost înființat la Tully în 1945, fiind în proprietatea guvernului irlandez. Puii de rasă erau crescuți prioritar pentru curse dar și pentru dresaj, polo, vânătoare, etc. De asemenea se încearcă îmbunătățirea rasei sau crearea unor rase noi. Exista și Muzeul cailor (Irish Horse Museum) în care erau etalate trofeele obținute, chiar și scheletul calului celebru Arkle.

Grădina Sf. Fiachra (St. Fiachra’s Garden) a fost construită în 1999 și denumită după sfântul patron al grădinarilor.

Într-o porțiune împădurită se aflau alei care treceau pe lângă mici lacuri, cursuri de apă, podețe din lemn și cascade.

În centrul grădinii am văzut Schitul călugărului, o construcție din piatră cu trei bolți.

În spatele lui se afla un lac în care curgea o mică cascadă. Pe o prelungire din piatră era postată statuia călugărului.

Grădinile japoneze (Japanese Garden) au fost create între anii 1906-1910 de către un colonel scoțian bogat, cu ajutorul unui meșter japonez, Tassa Eida. În 1915 colonelul a plecat în Anglia, a donat grădinile Studiului Național Britanic, care le-a lăsat în paragină. Din 1943 au intrat în posesia guvernului irlandez, a fost formată Compania Națională de Studiu Irlandez și au fost reamenajate. Ele reflectă viața omului, trecerea sufletului de la naștere la moarte, apoi în eternitate. Îmbină cultura religioasă, filosofică și artistică estică cu cea vestică.

Traseul începe printre copaci, reprezentând sufletul călător. Ajunge la o mică cavernă- locul nașterii.

Urmează un traseu ușor și scurt-copilăria, la capătul căruia se află o movilă din piatră prin cu un tunel- trecerea de la ignoranță la cunoaștere. La jumătatea lui se iese spre un deal- învățarea, cu o porțiune de neatins-vigilența. Coborârea are variante. Spre stânga este ambiția, spre dreapta calea cea bună, a vieții austere, la centru, spre o insulă mică, o viață plină de bucurii. Toate căile duc însă spre ispită trecând un pod de piatră, apoi un pod de bambus, Podul vieții (Bridge of Life).

Se ajunge la Casa gheișei– ispita.

Dincolo de poduri și casa gheișei se urcă un deal mai abrupt-dealul ambiției și se ajunge la fântâna înțelepciunii.

Se trece apa pe niște pietre postate în loc de pod într-o grădină- a mulțumirii de unde se urcă pe dealul doliului urmând ca sufletul să plece în eternitate.

Am fi rămas acolo o veșnicie dar ploaia s-a întețit. Am părăsit frumusețea de loc și ne-am deplasat spre Dublin, unde urma să înnoptăm.

Citește și Trei zile în Dublin, Irlanda

Rock of Cashel, Irlanda

Publicat pe 11 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit Limerick îndreptându-ne spre Rock of Cashel. Am trecut prin orașul Tipperary (Tiobraid Ara-„Fântâna Ara”), un oraș ce poartă numele după râul Ara, care îl străbate.

Am traversat localitatea printre casele colorate, aliniate de o parte și de alta a șoselei, în care funcționau magazine, restaurante, cafenele, etc.

Ne-am îndreptat spre Cashel (Caiseal), numele tradus din irlandeză însemând fortificație rotundă (piatră ringfort), pentru a vedea un alt castel vechi al Irlandei.

În centrul orașului era o piațetă în care trona o cruce (The Market Cross) veche din 1895.

De o parte și de alta se aflau magazine, librării, restaurante, ca în orice centru de localitate.

La intrarea într-un turn vechi, recondiționat, era postată o tăbliță cu denumirea de Hotel. Plini de idei irlandezii !

Nu am rezistat să imortalizez butoaiele cu bere ce se aflau în fața unei berării.

Am aflat că la câteva sute de metri, pe o stâncă din calcar de aproximativ 100 metri înălțime, se afla castelul. Am urcat pe o străduță îngustă pe lângă Muzeul Satului (Cashel Folk Village). Cuprindea mai multe secțiuni : Marea Foamete (1845-1851), Războiul de Independență (1922-1937), Capela Penală cu artefacte religioase, perioada Paștilor din 1916, în care exponatele erau originale.

Printre numeroase pensiuni și hoteluri am ajuns în dreptul unei clădiri din piatră, Restaurantul Chez Hans. Clădirea a adăpostit Sala de Sinod a Episcopiei protestante din Cashel până în 1950. A fost vândută unui om de afaceri (1968) care a renovat-o și a deschis restaurantul. În 1983 acesta a fost distins cu o stea Michelin.

În câteva minute am ajuns la castelul Stânca din Cashel (Carraig Phadraig–Rock of Cashel). Era denumit și St. Patrick’s Rock, sfânt care a venit la Cashel în anul 432 și a fost cel care l-a botezat pe regele Aengus, acesta devenind primul rege irlandez creștin. Circula o legendă conform căreia diavolul a mușcat din munte, și-a rupt dinții și a scuipat stânca, care a zburat până în locul actual. S-a construit o cetate care a fost sediul regilor din Munster (sec. IV, V) până în 1101 când a fost cedată bisericii.

Între 1127-1134 a fost construită Capela regelui Cormac, în stil romanic și între 1235-1270 a fost înființată Catedrala lui Cormac, cu un turn central, în stil gotic. Ea se continua spre vest cu un castel rezidențial.

În timpul Masacrului de la Cashel (Sack of Cashel) din anul 1647, armata parlamentară protestantă englezească au masacrat trupele confederate și clerul catolic. Multe dintre artefactele religioase au fost distruse.

În 1749 acoperișul principal al catedralei a fost înlăturat.

Am ocolit catedrala spre a vedea partea în care se afla cimitirul cu crucile înalte.

Întregul platou, pe care se aflau castelul și cimitirul, era înconjurat de ziduri.

Pe câmpia înconjurătoare, în depărtare, se vedeau alte ruine despre care nu am aflat ce au fost în vechime.

Ne-am întors spre Turnul rotund, înalt de 28 metri., singurul care a supraviețuit din secolul XII. A fost construit din pietre fără mortar. Cel existent a fost folosit la restaurarea lui.

O parte a castelului era în renovare.

La punctul de ieșire se afla un muzeu. Acesta funcționa în Sala Vicarilor, cântăreți bisericești laici, construită în secolul XV, care a funcționat până în 1836. A fost restaurată în 1975.

Exponatul principal era crucea celtică originală a Sfântului Patrick.

O ultimă privire și urma să părăsim Cashel.

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Castelul Blarney, Irlanda

Publicat pe 1 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Castelul Blarney (Caislean na Blarnan) din Irlanda se afla în apropiere de Cork. Nu am putut să ratăm vizitarea lui, mai ales să ne alegem cu darul „elocvenței” atingând renumita Piatră Blarney. De fapt cuvântul blarney a apărut în limba engleză fiind folosit de Regina Elisabeth I pentru a defini o poveste ce face omul fericit, dar nereală.

Ca toate castelele avea o istorie lungă. Inițial, în 1210, a fost ridicată o fortificație din piatră pe locul unei case de lemn mai veche. Distrusă în 1446, a fost reconstruită pentru un lord din dinastia MacCarthy Mor. Sub proprietatea acestuia, într-unul dintre turnuri a fost așezată Piatra Blarney (cloch na Blarnan).

În timpul războaielor de 11 ani între Anglia, Irlanda, Scoția (1641-1653), cu obiective etnic și religios, conduse de Carol I, a fost asediat și în 1646 confiscat de parlamentarii care luptau contra monarhiei absolute în dorința unui parlament care să controleze administrarea regatului. În timpul războiului dintre protestanți și iacobiți a fost ocupat de armatele lui William al III-lea care lupta împotriva absolutismului catolic. Ulterior a trecut din proprietar în proprietar. În 1874 familia Jefferyes a construit un conac, în apropierea unui lac, Casa Blarney. Actual este în proprietatea lui Sir Charles John Colthurst, descendent al primului care s-a așezat în acel loc, în casa de lemn.

Am cumpărat biletele de intrare și am pătruns în teritoriul castelului, înconjurat de grădini și străbătut de râul Martin.

Am înaintat pe o alee pe marginea căreia erau plantați copaci tineri ale căror trunchiuri erau îmbrăcate în benzi colorate. Întrebând ce obicei era acela nu am primit vreun răspuns.

Am ajuns în apropierea castelului. În fața zidului de est se aflau ruinele unui conac gotic, în care a trăit proprietarul, Curtea (The Court), construit în 1739, distrus de un incendiu în 1820 și lăsat în paragină.

Am trecut râul Martin și am ajuns la poalele unui mic deal pe care se ridica castelul.

Circulau mai multe legende despre castel. Una povestea că în temnița castelului se afla închisoarea și cei aflați acolo se aflau sub puterea pietrei vrăjitoarei. Din păcate nu se puteau vizita decât câteva tuneluri rămase intacte. Am început urcușul pe cele aproximativ 100 de scări.

Zidul era străpuns din loc în loc de barbacane prin care priveliștea era minunată. Se vedeau chiar și casele din localitatea Blarney.

La un etaj intermediar am intrat în Camera familiei (Family Room) pe care cu greu mi-o puteam imagina în splendoarea sa de altădată. Erau doar zidurile și cerul deasupra mea.

Doar câteva scări și am ajuns deasupra castelului unde se afla Piatra Blarney.

Privind în jos, în interior am văzut locurile explorate anterior.

La exterior, într-o parte se vedeau fortificații, Grădina Otrăvită și Casa Blarney.

În altă parte râul curgea prin grădinile ordonate, parcă pictate. Până în depărtare puteam vedea o parte din parcurile și grădinile cu aleile lor, întinse peste 60 de hectare.

Am așteptat cuminți să ne vină rândul pentru a săruta Piatra Blarney (cloch na Blarnan). A fost așezată la marginea parapetului în 1446 și despre ea existau mai multe legende. Cea mai veche implica zeița Cliodhna, zeiță din mitologia irlandeză. Ea l-a sfătuit pe constructorul castelului, aflat într-un proces, să sărute prima piatră pe care o întâlnește în drum spre curte, care îl va ajuta să-și susțină pledoaria cu elocvență, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel constructorul a încorporat-o în parapetul castelului. Altă legendă spune că a fost Lia Fail (Fatal Stone), piatra folosită ca tron de încoronare a regilor Irlandei. Se mai spunea că a fost Perina lui Iacob, adusă în Irlanda de profetul Ieremia. Deși multe dintre legende au fost demonstrate științific ca nereale, ele au rămas „credibile”.

Părerea experților este că ritualul sărutării pietrei nu este mai vechi de 100 de ani. La început era foarte riscant deoarece cel care dorea să sărute piatra trebuia să fie atârnat cu capul în jos fiind ținut de glezne. Când a devenit punct turistic, parapetul a fost dotat cu șine din fier forjat, o traversă de protecție și a fost postat un asistent. M-a susținut și pe mine în doar gestul sărutului făcut.

O ultimă poză și urma coborârea pentru a explora grădinile.

Zidul castelului din nord era ridicat pe o stâncă de 8 metri înălțime. Se presupunea că a fost vopsit în alb.

Ne-am îndepărtat de castel pe lângă zidurile de apărare de o parte și Grădina Otrăvită (Poison garden) de cealaltă parte. Intrarea în grădină se făcea pe propriul risc. În ea se aflau mai multe sortimente de plante toxice ca Veninul lupului (Aconitum lycoctonum), Ricinul, Opiul, Canabisul, cele mai periculoase îngrădite.

Am urmat o alee ce străbătea o porțiune cu copaci seculari. Pe lângă cei păstrați cu grijă, pe teritoriul castelului se plantau non stop alții tineri, de toate soiurile, în unele zone castani, în altele pini, pentru a păstra frumusețea locului.

Printre ei am zărit ascuns un mic turn de veghe (Lookout Tower).

În apropierea lui am ajuns la Casa Blarney (Blarney House), situată într-o porțiune defrișată, amenajată cu alei și gazon cu flori.

Întoarcerea la castel a fost printr-o feerie de culori.

L-am ocolit spre a explora alte teritorii și am trecut pe lângă Turnul de veghe (The watchtower) de lângă castel, restaurat în secolul XIX.

Lângă el, neașteptat, nu ? Erau doi dintre cântăreții stradali care au umplut obiectivele turistice din toată lumea.

În stânga noastră curgea domol râul Martin. Pe marginile lui creșteau variate soiuri de plante și copaci seculari cu plăcuțe inscripționate despre soiul și vechimea lor.

Am ajuns la o arcadă din roci calcaroase acoperită cu vegetație, The Rock Close, prin care dacă se trecea cu ochii închiși, mergând cu spatele și gândindu-te la o dorință, legenda spunea că aceasta se va împlini.

Mai jos de Rock Close, în zona Bog Garden, erau două mici cascade, prin fața cărora am trecut pe un podeț din lemn.

Acesta continua printre tufe de Rubarbă gigant (Gunnera manicata), o plantă erbacee braziliană, creând senzația de junglă.

Ne-am îndepărtat cu părere de rău. Era timpul de plecare. Pentru cei care ajung în zonă, nu ratați acel castel!

Citește și Spre Limerick, Irlanda

O zi în Cork, Irlanda

Publicat pe 28 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Cork este un oraș din sud-vestul Irlandei, al doilea ca mărime din țară, străbătut de râul Lee. În secolul VI, a fost înființată o așezare monahală a Sfântului Finbarr, care între anii 915-922 a fost transformată de către vikingi în port comercial. În secolul XII, orașul era condus de câteva familii de comercianți bogați care exportau lână și piei și importau sare, fier și vin. Ciuma din 1349 a decimat aproape jumătate din oraș. În războaiele engleze ale trandafirilor, complotiștii s-au instalat în oraș, dar au fost prinși și executați (1419). În secolul XIX, în Războiul pentru Independență, centrul orașului a fost incendiat de către englezi.

Ajungând seara, ne-am cazat la Hotel Ambasador, o clădire situată pe dealul Military Hill, în apropiere de Griffith College.

Lângă hotel se afla Biserica Sfânta Familie (Holy Family church), o biserică romano-catolică. Între anii 1894-1895, a fost construită o Capelă metodistă pentru soldații de la barajul Victoria (ulterior Collins) construit pe vârful dealului. A fost deschisă de sărbătoarea Sfântului Finbarr, fondatorul orașului. Când barajul a fost terminat și soldații au plecat, capela a fost folosită tot mai puțin apoi închisă.

În 1949, a fost cumpărată de Parohia Sf. Patrick, pe banii localnicilor. S-a construit noul altar, a fost împodobită cu statui și a trecut sub cultul romano-catolic în care funcționează și azi.

Nu departe se afla Biserica Presbiteriană a Sfintei Treimi (Holy Trinity Presbyterian church). Pe un teren folosit ca pășune, s-a construit o biserică în stil gotic (1861- 1863,) cu un turn înalt, vizibil din depărtare. Turnul, înclinat, avea o legendă în care se spunea că muncitorii l-au construit așa pentru a demonstra bețiile repetate ale arhitectului bisericii. În 1904 biserica a fost dotată cu o orgă. În timp s-a extins cu o clădire anexă pe lângă care am trecut și noi.

Ne-am îndreptat spre râul Lee și am ajuns la unul dintre multele poduri, pe care l-am traversat.

Am ajuns pe fosta Insulă Lapp (Lapp’s island), numită după proprietarul său din secolul XVII, care se formase în urma asanării unei mlaștini. În secolul XVIII centrul orașului era separat de insulă printr-un canal care, până în 1832, a fost asimilat de oraș.

Centrul orașului era o zonă comercială aglomerată, cu multe magazine.

Am văzut chiar și cântăreți stradali care, se pare, se înmulțesc în toată lumea.

Am părăsit strada centrală pe lângă o clădire din sticlă în care se afla Opera Cork (Opera House Cork). Inițial a fost construită în 1855, arsă în Războiul de Independență irlandez (1920), un nou incendiu a avut loc în 1955 datorită materialelor vechi din care era construită. A fost reconstruită și redeschisă în 1963. Ultima renovare a avut loc în 2003.

Lângă Operă se afla Galeria de Artă Crawford (Crawford Art Gallery) situată într-o clădire construită în 1724, în care a funcționat casa vamală Cork. În 1803 s-a înființat Instituția Royal Cork care cuprindea o bibliotecă, săli de lectură și un muzeu. Din 1830 s-a mutat în fosta casă vamală și în 1850 s-a deschis Școala de desen. Instituția s-a desființat în 1885 și școala s-a extins devenind Școala de Artă Crawford. În 1979 școala s-a mutat în alt sediu și clădirea a fost folosită ca galerie de artă. În 2006 a fost înscrisă ca instituție culturală națională.

Am străbătut străduțele înguste până la Biserica Sfinții Petru și Pavel (Saint’s Peter and Paul Church), catolică. Clădirea din gresie roșie și calcar, a fost construită pe locul Capelei Lane Carey (1786) între anii 1859-1866.

În interior se păstrau aceleași culori, arcadele albe, sculptate, coloanele din marmură roșie.

Altarul enorm (36 tone) a fost construit din marmură de Carrara. În fața lui treptele erau din marmură și absida era decorată cu panouri albastre ce aveau motive aurii.

Deasupra intrării, sub un vitraliu cu scene religioase, se afla locul corului înconjurat de orgă.

Ne-am îndreptat spre Piața Engleză printr-unul din gangurile cu magazine, sau doar de trecere, ce se aflau în zonă. Era frumos decorat cu graffiti.

Clădirea în care se intra în Piața Engleză (English Market) a fost construită în stil victorian (1862) pe locul uneia mai vechi din 1788. Consecutiv a fost avariată în două incendii (1980, 1987), după fiecare renovată.

Piața ocupa o mare suprafață în care funcționau diverse sectoare cu alimente proaspete, pește, măcelării, brânzeturi, numeroase restaurante și cafenele.

Pe o stradă pietonală plină de magazine, ne-am îndreptat spre celălalt braț al râului Lee, pentru a vedea Biserica Sfânta Treime (Holy Trinity russian orthodox church), o raritate în Irlanda, deoarece până în 1969 nu au funcționat biserici ortodoxe. În acel an a fost înființată prima parohie ortodoxă, de către Biserica Rusă din Străinătate, pentru puținii emigranți ruși, ciprioți și greci la care au aderat și puțini irlandezi.

Pe acel loc, în 1637 Ordinul Capucin a ridicat o biserică care a funcționat doar câțiva ani până când capucinii au fost izgoniți (1644). Reveniți în țară, în 1832 s-a început construcția unei noi biserici, în stil gotic, care s-a prelungit din lipsa fondurilor. A fost deschisă în 1850 dar finalizată doar în 1890.

În 1908 a fost adăugată o capelă și interiorul a fost modificat.

În anii 1980 a fost complet renovată și extinsă cu spații auxiliare.

Ne-am deplasat pe malul râului până la un Monument Național (Cork-Corcaigh) ridicat în 1906 pentru a comemora revoltele irlandeze din 1798, 1803 și 1857. Speram să nu înceapă una dintre renumitele ploi ale zonei.

Am trecut râul Lee și ne-am continuat plimbarea pe malul său, apoi urcând o stradă flancată de casele tradiționale.

Am ajuns rapid la Catedrala Saint Fin Barre (Saint Fin Barre’s Cathedral), o clădire neo-gotică, dedicată patronului spiritual al orașului, Finbarr din Cork.

Pe locul unui lăcaș de cult din secolul VII au fost construite și devastate în incendii, succesiv, mai multe biserici, ultima în 1730, biserică recunoscută de stat (state church). Între 1863-1865 biserica a fost demolată de către anglicani și ridicată actuala catedrală care și-a început activitatea în 1870. Ulterior au fost ridicate turnurile (1879).

Catedrala era înconjurată de un spațiu verde pe care, din loc în loc, se vedeau pietre funerare vechi.

De o parte și de alta a porților de intrare au fost postate statui, deasupra câte o placă decorativă reprezentând figuri și scene biblice.

Deși clădirea era mică pentru o catedrală, intrând am avut senzația de măreție, probabil datorită înălțimii sale mari.

Deasupra altarului tavanul era din lemn decorat cu picturi reprezentând sfinți.

Orga, construită în 1870, a fost mutată lângă naos (1899) pentru o acustică mai bună.

O altă orgă era situată deasupra intrării centrale.

Cum ne-am îndepărtat de centru orașul parcă era pustiu. Am înaintat printre casele colorate, mici de înălțime, în unele amenajate tradiționalele bodegi irlandeze.

Trecând printr-un parc am ajuns la Universitatea Cork, una dintre cele patru instituții ale Universității Naționale din Irlanda înființată de Regina Victoria în 1845 ca unul dintre cele trei Colegii Regale și devenită Universitatea Irlandei în 1997. Din 1998 și până azi a funcționat sub numele de Colegiul Universitar Cork (University College Cork). Este împărțit în 4 facultăți- Arte, Studii Celtice și Științe Sociale, Afaceri și Drept, Medicină și Sănătate, Știință, inginerie și științe alimentare, la rândul lor împărțite în 27 de departamente. Din 2006 în cadrul Universității s-a înființat Institutul irlandez de Studii Chineze.

The Geography building

Am trecut pe lângă Capela Honan (Saint Finbarr Collegiate Chapel-Honan Chapel) care a fost ridicată între 1913-1916, împreună cu un cămin, azi demolat, pentru studenții și personalul romano-catolic. A fost finanțată prin testament de Isabella Honan, soție a unui comerciant bogat, astfel capela i-a purtat numele. În dreapta ei se afla o Școală de limbă engleză.

În partea dreaptă se afla Biblioteca Boole, în stânga Centrul pentru studenți (Devere Hall) dotat cu încăperi pentru studiu, acces la internet, săli de conferințe, recepții, ceremonii, concerte.

În Cork, cu mult înainte de Universitatea Oxford, au fost admise femei să studieze Științele Medicale (1898).

Un patrulater cu verdeață, The Quadrangle, era delimitat de clădiri în stil gotic Tudor. În față și în dreapta era Aula Maxima cu Camera Consiliului.

În partea stângă funcționa Facultatea de Administrare a Afacerilor (Business School).

Holul parterului era transformat într-un fel de expoziție-muzeu unde am găsit emblema Universității realizată din mozaic colorat.

Am ocolit clădirea și ne-am relaxat plimbându-ne pe aleile parcului înconjurător. Îndreptându-ne spre ieșirea din Campusul Universitar am traversat un braț al râului Lee apoi, paralel cu el, ne-am îndreptat spre centrul orașului.

În dreapta noastră se înălța o clădire neo-clasică ce nu prea cadra cu restul orașului din punct de vedere arhitectonic. În ea funcționa Tribunalul local (Cork City Courthouse). A fost construită în 1828 pentru a funcționa un tribunal regal, distrusă parțial într-un incendiu, refăcută în 1891, distrusă din nou de un incendiu (1895) a fost refăcută în stil neo-clasic cu detalii corintice și un dom (Skyline) și a funcționat ca Palat de Justiție. A rămas neschimbată până în 2003 când s-a început o renovare completă.

Cam acestea au fost obiectivele văzute în Cork. Ne-am petrecut restul zilei în centrul orașului, pe străduțele comerciale, seara la hotel, urmând ca a doua zi să părăsim orașul.

Citește și Castelul Blarney, Irlanda

Oxford, Anglia

Publicat pe 26 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul universitar Oxford se află la o oră de rulat de la Londra. Având o după amiază la dispoziție am plecat spre a vizita măcar puțin din acel oraș. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Ashmolean Museum of Art and Archaeology, primul muzeu universitar din lume în care, într-o aripă funcționează Facultatea de Limbi Moderne Taylor. Clădirea a fost construită între anii 1678-16 și a găzduit o colecție de curiozități adunată de Elias Ashmole, obiecte adunate din călătorii, de la grădinari, monede, cărți, roci, exemplare zoologice și donată Universității în 1677. A fost deschis publicului în 1683. Clădirea s-a deteriorat în timp și a fost construită o nouă clădire, cea actuală, între anii 1841-1845. A fost renovat între anii 2006-2009 și redeschis publicului. Muzeul are o secțiune de artă plastică, una de arheologie și, din 2011, galerii despre Egipt și Nubia din Sudan. Din 2016 s-au deschis noi galerii care expun arta victoriană din sec. XIX.

Am trecut pe lângă Monumentul Martirilor totodată și Memorial Militar, Martyr’s and Military Memorial, ridicat între 1841-1843, în stil gotic victorian. Comemorează martirii căzuți în timpul evenimentelor Reformei engleze și pe acei simpatizanți ai catolicismului care care au militat în timpul Mișcării de la Oxford din 1933. Monumentul s-a deteriorat în timp și a fost restaurat total în 2003.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena” (St. Mary Magdalen Church), o biserică parohială, anglo-catolică. În 1074, o biserică din lemn existentă a ars și, în locul ei, în 1194 a fost construită o biserică dedicată Sfântului Becket. Din 1235 a fost construit un altar dedicat Fecioarei Maria și în 1320 carmeliții au ridicat o nouă capelă, actuala Capelă Lady. Turnul de vest a fost construit între anii 1511-1531, cu un inel format din 10 clopote. În 1841-1842 biserica a fost restaurată, interiorul în stil gotic. Clopotele au fost restaurate pe rând în decursul anilor și, din 1930, au fost repuse în funcție.

Am trecut pe lângă Turnul saxon și Biserica Sf. Mihai la Poarta de Nord, The Saxon Tower at St. Michael at the North Gate. Denumirea provine de la Poarta de Nord a Oxfordului existentă în perioada în care localitatea era înconjurată de ziduri. Biserica este cea mai veche din Oxford, construită între anii 1000-1050.

Considerat a fi centrul orașului (carfax-„răscruce”), Turnul Carfax (Carfax Tower) sau Turnul Martin este singura reminiscență a Bisericii „Sf. Martin”, ridicată în sec. XII și demolată în 1896, în scopul lărgirii spațiului pentru traficul rutier. Turnul este prevăzut cu 6 clopote și un ceas care sună două clopote încă din 1898. În 1938-1939 mecanismul ceasului a fost înlocuit cu unul electric.

Înaintând spre Universitate am văzut Primăria Oxford (Town Hall), sediul Consiliului Municipal (Oxford City Council) și, o parte a clădirii, Muzeul Oxford. Oxford’s Guildhall a fost construită în 1292. A fost înlocuită cu prima Primărie în 1752. Clădirea a fost demolată în 1893 și reconstruită în 1897. Ultima renovare s-a făcut în 2005. Primăria funcționează și ca loc de evenimente, spectacole, etc.

Am ajuns la poarta de intrare în Universitate și totodată intrarea Bisericii lui Cristos, Tom Gate, peste care a fost construit, între anii 1681-1682, în stil gotic târziu, Turnul Tom (Tom Tower). El adăpostește un clopot enorm, de șase și un sfert tone, Marele Tom. Acesta suna de 101 ori pe noapte, numărul semnificând cei 100 de cercetători originali ai colegiului plus unul adăugat în 1663. La ora 21, „ora Oxford”, cu 5 minute mai târziu decât cea de la Greenwich, sunetul clopotului dădea semnalul închiderii porților tuturor colegiilor din Oxford. Este încă funcțional dar este pornit doar la ocazii speciale.

Catedrala Bisericii Crestine (Christ Church Cathedral), cu numele Ecclesia Christi Cathedralis Oxoniensis, are dublu rol de catedrală a Eparhiei Oxford și Capelă a Bisericii lui Christos de la Universitatea din Oxford. Inițial, în 1122, augustinienii au ridicat o mică Mânăstire „St Frideswide”. Capela, construită în 1180, a fost loc de pelerinaj între secolele XII-XVI. În 1522 Cardinalul Thomas Wolsey a preluat locația și a început ridicarea unui colegiu, Colegiul Cardinal. În cadrul lui, din 1526, în catedrală a funcționat un cor format din 16 coriști și 30 de preoți cântăreți.

166 poarta fondata de Sf Fridewide patronul orasului

În depărtare se profila Grădina Botanică (Botanic Garden) pe care nu avut timpul necesar să o vizităm. Am străbătut străduțe înguste, printre clădiri de epocă ce aparțineau diferitelor colegii ale Universității Oxford.

În cadrul Colegiului Merton am văzut Capela „Sf. Maria și Sf. Ioan Botezătorul”, Merton College Chapel. Din păcate, fiind după amiază, nu am putut vizita interiorul, catedrala, capelele, bisericile, erau închise. În 1266 Mânăstirea Reading a construit Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” în cadrul Colegiului Merton. Nefiind îngrijită s-a deteriorat și, în 1290, a început renovarea și mărirea ei, care s-a făcut pe părți, până în sec. XV. Turnul mare a fost finalizat în 1450. Capela a înlocuit biserica parohială a Sfântului Ioan și a continuat să servească până în 1891. În secolul XVI a funcționat sub rit catolic, apoi, sub Regina Elizabeth I, sub rit protestant.

Al doilea colegiu pe lângă care am trecut a fost Colegiul Sufletelor Tuturor Credincioșilor (All Souls College), instituție de cercetare academică în științele umaniste și științifice teoretice. A fost fondat în 1438 sub Henry al VI-lea al Angliei și, în cadrul lui funcționau un gardian și patruzeci de persoane din care 24 studiau artele, filozofia și teologia și 16 legea civilă sau canonul. Între anii 1710-1751 s-a ridicat Biblioteca Codrington a Colegiului, numele provenind de la Christopher Codrington, care a donat sumele necesare. În cadrul colegiului, după cum îi spune și denumirea, toți membrii au drepturi egale cu corpul de conducere al Colegiului și sunt o organizație caritabilă. Din 1797, după sute de ani în care se acceptau doar bărbați, li s-a permis femeilor înscrierea în acest colegiu.

Biserica Universității „Sf. Fecioară Maria”, University Church of St. Mary the Virgin, se află în centrul de unde s-a dezvoltat și mărit universitatea. Pe acel loc, a fost construită o biserică în jurul anului 1086. Când s-a înființat universitatea biserica a fost prima clădire ce i-a aparținut. În secolul XIII a devenit sediul conducerii universității, se țineau prelegeri și se acordau diplome. În anul 1320 i s-a adăugat o clădire etajată și, la etajele superioare a fost formată prima bibliotecă universitară. După opt ani i s-a adăugat o capelă. În sec. XVII-XVIII a fost restaurată, i s-au adăugat treptat diverse alte clădiri și a fost folosită atât pentru rugăciuni cât și pentru ceremoniile de absolvire a studiilor.

177 University Church St Mary the Virgin

Radcliffe Camera este o clădire construită în stil neo-clasic între anii 1737-1749, utilizată ca bibliotecă (Radcliffe Science Library). Denumirea provine de la numele doctorului care a donat sumele necesare ridicării și dotării ei. Inițial a fost axată pe o gamă largă de subiecte care, în 1810, s-a restrâns și a abordat doar științele. În 1850 biblioteca s-a unit cu Biblioteca Bodleiană a Universității. De atunci a fost denumită Radcliffe Camera și servea ca sală de lectură pentru Biblioteca Bodleiană. Între anii 1909-1912 a fost construită o magazie de cărți subterană, pe două etaje și un tunel care lega cele două clădiri ale bibliotecii. În 1930a fost cunoscută ca „Radder” și, ulterior, denumită „Radcliffe Link” sau „Link”. A fost reamenajată, cu săli noi de lectură și deschisă în 2011 sub denumirea „Gladstone Link”. Spațiile depozitează aproximativ 600.000 cărți de engleză, istorie și teologie.

Următorul colegiu pe lângă care am trecut, Brasenose College, a fost constituit în 1509. În el s-au înscris simpatizanții catolici care, în timpul războiului civil englez, au ținut partea monarhiei. Între anii 1790-1818, datorită celor înscriși în colegiu, care, majoritatea, făceau parte din clasa avută, colegiul a prosperat. Între anii 1886-1911 s-a adăugat Noul Quadrangle al Colegiului (New Quad), finalizat la începutul sec. XX. În anii 1960 și 1970 s-au adăugat clădiri de rezidență. Numărul participanților la studii post-universitare a crescut și, din 1974, au recunoscut femeile ca membri cu drepturi depline.

În apropiere era Hertford College. În anii 1280 s-a construit un ansamblu mic, Hart Hall și Black Hall, în care sălile erau, în primul rând, case de închiriat pentru studenți și pentru tutori rezidenți. Cele două săli au fost vândute în 1312 episcopului de Exeter, care dorea să înființeze un colegiu. În sec. XVI Hart Hall a devenit sediul multor refugiați catolici, inclusiv din alte țări, astfel a fost extins și s-au construit clădiri noi. Din 1710 a fost condus de Richard Newton, un reformator educațional foarte strict dar, care a permis înscrierea membrilor tuturor claselor sociale. Până în 1810 înmatricularea s-a oprit și, în 1816 colegiul a fos desființat. În sec. XV s–a deschis Colegiul Magdalen Hall, axat pe științe umaniste. O mare parte a clădirilor au ars într-un incendiu, în 1820. S-au reunit cu fostul Hertford, astfel în 1877 fost creat Colegiul modern, care funcționează și azi. Astfel Colegiul Hertford s-a reînființat. Până în 1908 s-a anexat o Capelă și în 1913, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs, care lega vechile și noile clădiri din strada New College Lane. Absolvenților școlilor de stat li s-a oferit posibilitatea înscrierii în acest colegiu fără examen de admitere la universitate. În 1974, alături de alte colegii, a recunoscut dreptul femeilor de a se înscrie la cursuri. Cele mai cunoscute absolvente istorice sunt William Tyndale, John Donne, Thomas Hobbes, Jonathan Swift și Evelyn Waugh.

Strada New College Lane a fost denumită după New College, unul dintre cele mai vechi colegii din Oxford. Peste ea trece un pod acoperit, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs , obiectiv turistic mult vizionat.

În 2010, New College Lane a fost numită a patra stradă cea mai pitorească din Marea Britanie, în cadrul Premiilor Google Street View.

Clarendon Building, o clădire în stil neoclasic, construită între anii 1711-1715, găzduiește Biblioteca Bodleiană, care ocupă un grup de cinci clădiri. În anii 1820 în ea se aflau presele tipografice ale Universității de la Oxford (OUP). Acestea s-au mutat în altă clădire și Clarendon a fost folosită în scopuri administrative. Din 1975 a funcționat în cadrul Bibliotecii Bodleiană, principala bibliotecă de cercetare a Universității Oxford și a doua ca mărime după Biblioteca Britanică, British Library (peste 12 milioane de articole).

Prima bibliotecă din Oxford a fost înființată în 1327. În timp colecția ei s-a mărit prin diferitele donații astfel, până în 1488, s-a extins și a purtat numele de Biblioteca lui Duke Humfrey, donatorul principal. Până în 1598 a căzut în declin, a fost refăcută în anii următori și redeschisă în 1602 sub numele de „Biblioteca Bodleiană”, Bodleian Library (Biblioteca oficială a lui Bodley). În timpul reformei s-a înmulțit numărul de donatori care sperau că astfel lucrările nu se vor pierde. Spațiul fiind insuficient, a fost extinsă între anii 1610-1612 (cunoscută sub numele de „End of Arts”) și între anii 1634-1637. Până la înființarea Muzeului Britanic în 1753, Bodleian a fost efectiv Biblioteca Națională a Angliei. În 1860 a preluat Radcliffe Camera în care s-au transferat colecțiile medicale și științifice ale bibliotecii. În 1914 poseda peste 1 milion de cărți. Colecția crescând în continuare, între 1937-1940 s-a construit o nouă clădire, vizavi de Clădirea Clarendon, Noua Bodleian, care a funcționat până în 2011, când a fost închisă. Toate bibliotecile universității sunt sub administrarea acesteia. Din 2015 colecțiile au depășit 12 milioane de articole și o mare parte dintre ele au fost digitalizate.

Trecând printre cele două clădiri, Clarendon Building și Bodleian Library, ni s-a arătat Teatrul Sheldonian (The Sheldonian Theatre).

A fost construit între anii 1664-1669, cu capacitatea de 800-1.000 de locuri. În acest teatru, în 1733 Georg Friedrich Handel a interpretat pentru prima dată oratoriul dramatic Athalie, bazat pe textele din Vechiul Testament.

Am ocolit teatrul și, lângă el, era clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie a Științei (Museum of the History and Science), cunoscută și ca Vechiul Ashmolean. A fost construită în 1683 pentru a găzdui colecția lui Elias Ashmole. A fost prima clădire din lume cu acest scop, deschisă publicului și este cel mai vechi muzeu din lume care a supraviețuit timpurilor. La etajul intermediar se afla Școala de Istorie Naturală. În 1924, Lewis Evans și-a donat muzeului colecția, fapt care a dus la diversificarea obiectelor din muzeu, acesta devenind Muzeul de Istorie a Științei. În prezent colecția conține circa 18.000 de obiecte din antichitate până la începutul secolului al XX-lea ca astrolabele, instrumentele matematice timpurii, microscoape, telescoape, aparate fotografice, echipamente folosite în domeniile chimiei, medicinei. În camera Beeson muzeul prezintă dezvoltarea ceasurilor mecanice.

Apropiindu-se ora de plecare înapoi la Londra, în drumul spre mașină am trecut pe lângă Balliol College, ultima clădire istorică mai importantă pe care o vedeam. Colegiul poartă numele fondatorului său Ioan I de Balliol, construit în 1263. În 1282 au fost formulate statutele colegiului, documente care s-au păstrat până azi. În 1881 acesta a fuzionat cu New Inn Hall și a preluat biblioteca acesteia, cu cărți, majoritatea de drept, din sec. XVIII. Este patronat de „Sf. Ecaterina din Alexandria” și, încă din 1550, de ziua sfintei se organizează o cină formală pentru studenții terminali. În 1967 s-a unit cu Colegiul „Sf. Ana” și au format Universitatea Balliol-St Anne care a promovat înscrierea femeilor în aceste colegii. Astfel, în 1973, a fost primul colegiu care a a numit o femeie colegă.

Majoritatea studenților și studenților postuniversitari sunt adăpostiți în complexul Holywell Manor unde, la timpul lor au fost cazați Bill Clinton și Masako, Prințesă din Japonia. Complexul cuprinde sala comună, vechea și noua bibliotecă, o capelă și, din 2010, Biserica „Sf. Cruce” (sec. XI-XII), situată lângă Manor, a devenit Centrul Colecțiilor Istorice ale Colegiului.

Colegiul Balliol a jucat un rol major în 2000-2001 în înființarea Institutului de Internet Oxford. Acesta a fost primul centru multidisciplinar de cercetare și politică într-o universitate europeană dedicată examinării impactului internetului asupra societății.

Cinci laureați ai premiului Nobel și numeroase figuri literare și filozofice, printre care Adam Smith, Gerard Manley Hopkins, Aldous Huxley, au studiat în acest colegiu.

Niște imagini din viața actuală a orașului și, la revedere Oxford, precis ne vom întoarce. Vizita a fost mult prea scurtă.

Stratford upon Avon, Anglia

Publicat pe 13 iulie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stratford upon Avon este un oraș situat pe malul râului Avon, în comitatul Warwickshire din Anglia. Acolo, în 1564, s-a născut William Shakespeare, viitorul scriitor cu noscut și apreciat în toată lumea astfel, orașul este vizitat de foarte mulți turiști. Ca activități de bază sunt industria aluminiului și construcția de bărci.

Am parcat în apropiere de Grădinile Bancroft, situate pe malul de vest al râului Avon și ne-am deplasat spre renumitul teatru în care, de-a lungul timpului, au fost interpretate piesele scrise de William Shakespeare. În 1879 a fost deschis Teatrul Memorial Shakespeare. În 1926, acesta a ars într-un incendiu și a fost redeschis în 1932. Din 1961 a purtat denumirea de Teatrul Regal Shakespeare și a intrat în posesia Royal Shakespeare Company. Ultima renovare a fost făcută în 2010 și l-a unit cu Teatrul Swan printr-o colonadă. Cuprinde peste 1000 de locuri. Deasupra sunt deschise un restaurant și un bar, de unde se poate vedea panorama deasupra râului Avon.

Ne-am îndreptat spre biserica în care a fost botezat și în final îngropat William Shakespeare.

Biserica Sf. Treime sau Biserica lui Shakespeare este o biserică parohială. În 1210 a fost construită o capelă pe locul unei mânăstiri săsești. Între anii 1465-1491 aceasta a fost reconstruită ca biserică de către John de Stratford. În interior se găsesc mormintele scriitorului și soției sale.

Interiorul era sobru. De o parte și de alta erau două arcade de piatră. Mi s-a părut interesant să văd într-o biserică câteva mese cu scaune la care se puteau servi băuturi non- alcoolice. Prima în care am văzut așa ceva a fost Catedrala din Liverpool.

Ferestrele cu vitralii reprezentau sfinți biblici.

Cele trei orgi mari s-au păstrat încă din 1841.

Ne-am oprit în parcul de lângă biserică, pentru a urmări o parte dintr-o piesă, interpretată pe o „scenă”, în aer liber.

După vizionare am plecat spre centrul istoric al orașului. Am trecut pe lângă Hall’s Croft, clădirea în care a locuit fata scriitorului, Susana, din 1607, după căsătoria cu Dr. John Hall.

În apropiere se afla District Council (Consiliul Regional).

Vis a vis am văzut King’s Edward VI School (Școala Regelui Edward VI) și Guild Chapel (Capela Breslelor) datată din 1269. În capelă s-au descoperit picturi murale medieval. După Reforma Religioasă din sec. XVI, la ordinul tatălui lui Shakespeare, au fost acoperite cu var.

Locul final în care Shakespeare și-a avut reședința și a murit în 1616, a fost New Place. În timp, casa s-a ruinat și lângă locul ei s-a construit în 1600 Nash’s House. În 1876 aceasta a fost preluată de trustul Shakespeare Birthplace. S-a deschis un muzeu în care se poate vedea istoria orașului până și în timpul în care a trăit scriitorul.

Am fost foarte încântate de casele vechi, bine întreținute, păstrate în forma și stilul lor architectonic din sec. XVI. Multe dintre ele funcționau în scopuri turistice ca hoteluri, magazine, restaurante, etc.

Nu lipseau nici artiștii stradali.

Am ajuns la Casa Memorială William Shakespeare, casa în care s-a născut scriitorul, azi muzeu. Era o casă simplă care, în sec. XVI, probabil că făcea parte dintre cele mai înstărite, tatăl lui William fiind producător de mănuși și comerciant de lână. Clădirea a fost restaurată în sec. XVI. Se presupune că acolo și-a petrecut Shakespeare copilăria, motiv pentru care a fost denumită și „Mecca” iubitorilor de literatură. În interior funcționa un muzeu pe care nu am reușit să-l vizităm, fiind închis.

Pe aceeași stradă se afla Magic Alley and The Creaky Cauldron, o clădire mică care în interior se întinde pe 4500 metri pătrați. Cine intră se trezește „călătorind” pe o stradă lungă, plină cu obiecte curioase, parcă desprinsă din povești.

Nu departe era The Shakespeare Centre and Birthplace, trustul ce se ocupă cu colecționarea și popularizarea cărților scrise de și despre Shakespeare încă din 1891. Este un spațiu public de expoziție, arhivă, birouri, bibliotecă, sală de lectură, etc.

În acea zonă mi se părea că toate clădirile poartă numele scriitorului. Ne-am îndepărtat și am ajuns la American fountain (Turnul cu ceas, Clock Tower), un monument dedicat lui William Shakespeare, situat în piața orașului. Fântâna a fost darul editorului și filantropului american George Childs care era un iubitor al literaturii engleze. A fost construită în 1887, în stil gotic victorian și decorată ci citate și sculpturi. A fost folosită ca ceas, fântână cu apă, care nu mai funcționa și era acoperită cu flori.

Ne-am întors pe o stradă cu clădiri mai noi, în care funcționau o serie de magazine, restaurante și am ajuns în Bancroft Gardens.

Fiind duminică, grădinile erau supraaglomerate. În corturi, erau amenajate tarabe cu alimente, sucuri, suveniruri, etc.

În depărtare se vedeau Docurile orașului.

Spre parcare am trecut pe lângă Gower Memorial. Poartă numele artistului care l-a creat, Lordul Ronald Gower. Acesta a locuit o perioadă în Paris unde, timp de 12 ani, a construit o parte a monumentului, reprezentând personaje din opera lui Shakespeare. L-a expus în 1881 la Paris. A transferat monumentul în Stratford upon Aven, a postat în centru statuia scriitorului și a fost așezat, în fața Teatrului Memorial în1888. În 1926 o parte din teatru a ars într-un incendiu, care nu a afectat statuia. Pentru reconstrucție, în 1933 monumentul a fost mutat în locul în care se află și azi.

În centrul grupului este Shakespeare, așezat înalt pe un piedestal din piatră Imediat sub ele pe cele patru piedestale izbitoare sunt patru măști de bronz cu frunze și flori. Ele reprezintă Istoria prin prințul Hal cu trandafiri englezi și crini francezi, Comedia prin Falstaff cu hamei și trandafiri, Tragedia prin Lady MacBeth cu mac și bujori și Filozofia prin Hamlet cu iederă și chiparos.

La revedere, cred că pot spune, Shakespeare !

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: Marea Britanie

A treia zi în Dublin, Irlanda

A doua zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Rock of Cashel, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda

O zi în Cork, Irlanda

Oxford, Anglia

Stratford upon Avon, Anglia