În județul Tolna, din partea sud-vestică a Ungariei, se află orașul Simontornya, numit după fostul Castel Simontornya, construit de Simon în secolul XIII într-o zonă mlăștinoasă, creată de râul Sió, azi situat în centrul orașului.
În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, care au făcut modificări, în secolul XIV familia nobiliară Lackfi construind o nouă aripă, în stil gotic și în spate creând o logie cu arcade.
În 1482 familia Garai l-a extins, în stil Renaissance și după câțiva ani a trecut în posesia Reginei Beatrice de Aragon, soția Regelui Matei Corvin.
Sub Regele Ioan Zápolya, în 1536 a fost donat Mareșalului Curții, care l-a deținut până în 1543, când castelul a fost cucerit de otomani și transformat în sangeac. În cei 143 de ani de ocupație a suferit doar mici modificări, în scop militar.
În 1686 otomanii fiind alungați, castelul a fost ocupat de trupele lui Ludwig Wilhelm, margrav de Baden-Baden (azi în Germania), comandantul șef al armatei imperiale și transformat în fortăreață (1702-1704).
După ce trupele s-au retras (1717), castelul a intrat în posesia Casei de Limburg-Stirum. Aceștia au construit un nou castel, cel vechi fiind transformat în hambar, folosit în acel scop până în 1960, când arheologii au scos la iveală ruinele vechi și castelul a fost restaurat. Azi în el funcționează un muzeu care etalează istoria zonei.
Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale triburilor nomade de sarmați.
La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda, a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.
În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.
În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (KatonaJózsefNemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.
Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.
În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.
Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită Școala Zrínyi Ilona(Zrínyi Ilona Általános Iskola),după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.
Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.
La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos(Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.
Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV, prima dată atestată documentar în 1476.
După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.
Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote, rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.
În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.
În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.
Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.
Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.
Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și Sf. Ștefan.
În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.
În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii.
În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.
De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.
Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn, distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998 turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.
Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.
Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.
Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.
Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare. Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.
În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.
Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (ATudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.
Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.
Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).
La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.
În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.
În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat MuzeulMemorial Katona József, inaugurat în 1970.
Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.
În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.
Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană KatonaJózsef (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș, având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.
Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.
M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.
În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.
Fiind pentru o zi în Ungaria, după ce am vizitat orașul Hódmezővásárhely, în drumul de întoarcere acasă, la Arad, străbătând districtul Makó, m-am oprit în centrul satului Földeák, atestat documentar din 1332. În secolul XV în sat a existat Biserica Sf. Martin de Tours, fortificată în timpul ocupației otomane (1541). În timpul luptelor dintre turci și habsburgi, care au durat 13 ani, satul și cele învecinate au fost distruse.
Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1340-1393)
La mijlocul sec. XVII a început să fie refăcut, dar a fost populat abia în 1723, când familii din Makó și Szeged s-au mutat acolo, între care și familia nobiliară Návay care, la periferia satului, au construit numeroase ferme de tutun. În sec. XIX inundațiile frecvente ale râurilor Tisa și Mureș au avariat grav zona, cea din 1845 distrugând complet satul. Populația s-a mutat în zona fermelor, treptat formând actualul sat Földeák care, dezvoltându-se rapid, a primit statutul de oraș. În anii 1855-1857 în piața centrală s-a construit Biserica Romano-Catolică „St. Ladislau” (Szent László római katolikus templom), în stil romantic, parțial finanțată de familia Návay.
Lângă biserică se află Statuia Sf. Ladislau (Szent László szobra), realizată din bronz, postată pe un piedestal înalt de calcar, cu rol de fântână, apa curgând din mijlocul lui prin botul unui cal din bronz.
În 1926, în memoria locuitorilor care au luptat și decedat în Primul Război Mondial, a fost postat și Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve), prezentând un soldat muribund, îmbrățișat de Cristos, statuile lor fiind postate pe un soclu înalt, la baza lui fiind inscripționate numele eroilor.
În 2020 li s-a alăturat Monumentul Trianon, celebrând cei 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (1920).
În parcul de lângă biserică se află și Memorialul 1956, inaugurat la a 60-a aniversare a Revoluției Ungare din 1956, o revoltă populară împotriva ocupației și dictaturii sovietice, înăbușită în nici o lună, în care și-au dat viața mulți maghiari.
Am deviat puțin din drumul principal până în satul Óföldeák, unde s-au păstrat una dintre casele construite de familia Návay și o veche biserică de la mijlocul secolului XV.
Conacul Návay (Návay‑kúria), pe vremuri înconjurat de un parc în stil englezesc, după 1949 a fost transformat în cămin de bătrâni. Azi se preconizează restaurarea lui, amenajarea ca spațiu pentru evenimente, o cameră fiind transformată în muzeu dedicat familiei Návay și refacerea parcului înconjurător.
Zona a fost locuită încă din secolele XII-XIII, în perioada Árpád. În 1429 Papa Martin V recunoscând drepturile clerului local, s-a construit o biserică în stil gotic. Ulterior a fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri de colțuri și un șanț cu apă. Distrusă sub ocupația otomană, în 1723 Biserica Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria-Ajutorul Creștinilor” (Szűz Mária Keresztények Segítsége templom) a fost refăcută, ulterior modificată în forma actuală (1891), în zona sanctuarului fiind vizibilă și azi parte din biserica inițială. În 1927 interiorul a fost ornat cu picturi, pe laterale prezentând locurile de pelerinaj pentru Sf. Maria și altarul principal cu icoane înfățișându-i pe Sf. Maria, Sf. Ștefan și Sf. Ladislau.
M-am întors la drumul principal și am rulat spre sud, apoi ocolind orașul Mako spre est, în total 29 kilometri, până în satul Magyarcsanád (Cenadul Unguresc), situat în apropierea râului Mureș care, pe o distanță de 8 kilometri, până la Nagylak, constituie o parte din frontiera între Ungaria și România, unde săpăturile arheologice au descoperit morminte de gepizi. În perioada 1550-1686 zona a fost ocupată de otomani.
După tratatul de la Karlowitz (1699) a devenit graniță între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman și, pentru apărare, habsburgii au colonizat zona cu familii de militari sârbi.
În 1750 militarizarea graniței fiind desființată de Împărăteasa Maria Tereza și zona anexată județului Csanád, o parte din sârbi au emigrat, în locul lor administrația de la Arad stabilind români și unguri, la sfârșitul secolului XVIII satul ajungând să fie populat majoritar de români. În 1808 românii și sârbii rămași au construit o biserică ortodoxă comună, pe care o accesau separat, prin intrările laterale. Relațiile dintre ei deteriorându-se, în 1840 sârbii au părăsit biserica, aceasta fiind atribuită românilor de Judecătoria Szeged (1878), devenind actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” („Úr mennybemenetele”Ortodox templom), sârbii primind o compensație bănească.
Sârbii au oficiat slujbele în clădirea școlii, până când au adunat banii necesari și au construit Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom).
Spre sfârșitul secolului XIX s-au creat linii de cale ferată, una între Arad și actualul Szeged, alta care a conectat așezarea cu Banatul, 2 poduri peste râul Mureș și localitatea a început să se dezvolte. În anii 1911-1912 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil neo-gotic
Înainte de Tratatul de la Trianon (1920), satul a fost ocupat timp de 1 an de armata română. Creându-se noile frontiere, în el s-au refugiat români și sârbi. În 1923 s-a înființat parohia romano-catolică. În timp numărul credincioșilor crescând, interbelic satul ajungând să fie populat majoritar cu maghiari, în perioada 1938-1939 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Gellért” (St. Gellért Római Katolikus templom).
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial la periferia satului s-au desfășurat lupte aprige între trupele germane în retragere și trupele sovietice, când podurile peste râul Mureș au fost distruse, în final satul fiind ocupat de sovietici (1944). După eliberarea Ungariei de sub regimul comunist sovietic (1989), în părculețul din fața Primăriei s-a postat Statuia Libertății (Szabadság szobor), simbolizând pacea și libertatea, pe cele 3 panglici de bronz de pe piedestal fiind inscripționat cuvântul pace în limbile maghiară, română și sârbă.
Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.
În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.
Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.
Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.
În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.
În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu o mică fântână la bază (1901).
După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse, Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.
Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarnounde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care, devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.
Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.
Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.
De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.
Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo diBianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.
Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.
Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.
Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În 1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.
Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.
În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei. Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.
M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).
În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII, a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.
Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.
În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.
Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.
În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.
Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.
În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.
În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.
Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!
Palatul Pitti din districtul Oltranno, Florența, Italia, a fost construit începând din anul 1458 pentru Luca Pitti, un bancher bogat, rival al familiei Medici. În stil renascentist timpuriu, fațada fiind realizată din blocuri mari de piatră brută. În 1549 a fost cumpărat de soția lui Cosimo I de Medici, transformat în reședința principală a familiei până, după ultimul moștenitor preluat de Casa de Lorena (sec. XVIII), extins cu 2 aripi laterale, primind forma actuală, apoi de Casa de Savoia (sec. XIX).
În spatele palatului s-a amenajat curtea interioară Ammannati, la parterul clădirilor mărginită de logii decorate cu statui.
Posterior curtea a fost închisă printr-un un corp de clădire prevăzut cu nișe, decorate cu statui și un arc central, mărginit de coloane, prin care se ieșea spre Grădina Ducală, amenajată în spațiul rămas liber după escavarea dealului Boboli, piatra fiind folosită la construcția palatului.
Printr-un Amfiteatru, în formă de potcoavă, se accesau grădinile de pe deal, extinse și decorate în decursul timpului, azi numite azi Grădinile Boboli, pe care nu le-am putut vizita, la acea oră fiind deja închise (ora 17).
În anul 1919 Regele Victor Emmanuel III a donat palatul statului italian care l-a transformat în muzeu public, azi ocupând încăperile celor 2 etaje, cele de la primul etaj, din aripa stângă, de Galleria Palatina.
Galeria prezintă numeroase statui,colecții de pictură renascentistă și barocă, cu opere de Rafael, Tizian, Caravaggio, Rubens, Botticelli, etc.
Restul etajului e ocupat de Apartamentele Regale, remodelate și redecorate în timp, în mai multe stiluri: renascentist, baroc, rococo, neoclasic, umbertin, cu tavanele aurite prezentând basoreliefuri și picturi, dotate cu mobilier de epocă.
Camera Nișelor (Sala delle Nicchie) a fost creată în timpul lui Cosimo I de Medici ca anticameră pentru primirea oaspeților, în nișele mari de pe pereți fiind postate 10 din cele mai prețioase sculpturi antice din colecția sa, azi putând fi văzute doar 6. La sfârșitul secolului XVIII a fost decorată în stil neoclasic, tavanul și pereții cu motive vegetale, între nișe s-au postat panoplii de armuri, Casa de Lorena folosind-o pentru recepții și spectacole, ulterior fiind transformată în sală de mese (sec. XIX).
Sala Verde a fost creată între cele două aripi ale palatului, în cea dreaptă locuind Marii Duci și în cea stângă ceilalți membrii ai familiei. E numită după culoarea perdelelor, a tapetului de mătase și tapițeriei mobilierului, create în perioada 1854-1855.
În diferitele epoci a fost decorată cu picturi, cea de pe tavan, creată în 1682, înfățișând Pacea dintre Florența și Siena.
În timpul Marelui Duce Ferdinand III de Toscana a devenit Cameră de Gardă, ulterior transformată în antecameră a celor din aripa de stângă.
Fosta Sală de Oaspeți din vremea lui Cosimo I de Medici a fost transformată la cererea Marelui Duce Leopold II în stil neoclasic, decorată cu stuc alb, pe fundal pastelat ocru și roz, tavanul cu basoreliefuri clasice, pereții cu pilaștri corintici, delimitând ferestrele și numeroasele oglinzi, ușile cu frontoane decorate, din tavan atârnând candelabre mari de cristal, azi numită Sala Albă (Sala Bianca). A fost folosită pentru desfășurarea de recepții oficiale, baluri și ceremonii de curte, începând din 1951 pentru prezentări de modă, prima fiind organizată de Giovanni Battista Giorgini.
La etajul al doilea, deasupra Apartamentelor Regale, în 1924 s-a inaugurat Galeria de Artă Modernă, în care sunt etalate picturi și sculpturi de la sfârșitul secolului XVIII până în secolul XX, peste 2.000 de opere, majoritatea italiene.
Palatul găzduiește și Muzeul de Porțelan, Muzeul Argintului, Muzeul Modei și Costumelor, în care sunt etalate cca. 6.000 de piese de îmbrăcăminte și accesorii din secolele XVI-XX și, în fostul Cazinou din Grădinile Boboli, Muzeul Trăsurilor.
Galleria degli Uffizi din Florența, Italia, funcționează într-un palat din centrul orașului istoric, construit în anii 1560-1580 de Ducele Cosimo de Medici I ca sediu administrativ al ducatului, cu birourile magistraților, funcționarilor, etc.
Palazzo Uffizi, clădire în stil renascentist, în formă de „U”, cu 3 etaje, cele 2 corpuri paralele lungi prevăzute cu logii, mărginite de coloane și stâlpi cu nișe, în care s-au postat statui, delimitând un coridor central, Cortile degli Uffizi, azi loc în care-și desfășoară activitatea mulți artiști stradali, fiindconectate printr-un corp cu un arc central, prin care se iese la râul Arno.
În 1581-1583 la al doilea etaj Francesco I de Medici a amenajat o galerie privată cu opere de artă, bijuterii, odoare, deținute de familie și deasupra Logiei Lanzi a creat o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în Piazza della Signoria, azi ocupată de o cafenea, în ea desfășurându-se ocazional evenimente.
În decursul timpului colecția crescând, operele de artă au fost expuse în încăperi învecinate, formând un muzeu, cedat orașului de ultima moștenitoare a familiei Medici, Anna Maria Luisa, cu condiția ca piesele să nu fie mutate, care în 1765 a fost deschis publicului.
În secolul XIX muzeul a fost extins, modernizat, în el fiind aduse opere de artă din alte muzee ale Italiei, azi funcționând în etajele superioare, o parte din al doilea etaj fiind ocupată și de Arhivele de Stat. Numeroasele săli sunt amenajate cronologic, începând cu Evul Mediu până în perioada Barocului, având și câteva piese moderne (sec. XIX-XX), în coridoare fiind expuse statui.
Leda și lebăda
În coridorul de la primul etaj sunt etalate fragmente de sarcofage, statuile unor zeități, busturile unor împărați și filozofi romani, din el fiind accesate sălile.
Muncile lui Hercules (sec. 2 î.e.n.)
Răpirea Persefonei (170-180 î.e.n.)
Statuia lui Apollo odihnindu-se (refăcută sec. XVII, cu mici părți din sec 4 î.e.n.)
În sălile primului etaj sunt etalate picturi italiene din secolele XIII-XV, prezentând evolutiv stilurile folosite de artiști:
trecerea de la stilul bizantin la naturalismul Renașterii timpurii, lucrări deGiotto, Cimabue, Duccio di Buoninsegna…
Renașterea timpurie, lucrări de Masaccio, Filippo Lippi, Paolo Uccello, Piero della Francesca…
Filippo Lippi- Încoronarea Fecioarei (1439-1447)
Paolo Uccello- Bătălia de la San Romano (1435-1440)
Boticelli și școala florentină (Pollaiuolo, Ghirlandaio, etc)
Botticelli- Primăvara (1480)
Botticelli- Nașterea zeiței Venus
Ghirlandaio- Sf. Maria cu Pruncul, Arhanghelii Mihail, Rafael și Sf. Episcopi Justus și Zenobius (1486)
Urcând la al doilea etaj, se intră în alt coridor lung, decorat cu sculpturi.
statuia Venus și Marte (adusă de la Roma în 1570)
În câteva săli sunt expuse picturi din sec. XV și numeroase statui.
Una dintre primele săli, Tribuna degli Uffizi, a fost construită în perioada 1581-1583 la comanda luiFrancesco I de Medici, octogonală, decorurile simbolizând elemente din natură, ca galerie privată a familiei, etalând cele mai importante piese de artă deținute de Medici, unde erau primiți doar prinți și oaspeți de rang înalt.
Ulterior în ea fiind păstrate cele mai valoroase opere de artă din secolele XVIII-XIX, a devenit o mare atracție, cu numeroși vizitatori, între care și Goethe, Stendhal, Ruskin. Sala a fost restaurată în anii 2010-2012 în stil baroc târziu.
Lângă ea a creat Sala de Matematică (Stanzine delle Mattematiche), numită după instrumentele științifice și hărțile expuse în ea, azi înlocuite cu medalii și portrete în miniatură din colecțiile familiei Medici.
Următoarele săli expun lucrări din secolele XVI-XVII: Renaștere (Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo), Școala venețiană (Giovanni Bellini, Giorgione, Tiziano Veccelio), Manierism (Bronzino, Pontormo, Rosso Fiorentino), Baroc (Caravaggio, Artemisia Gentileschi, Guido Reni, Rubens, Rembrandt)
Leonardo da Vinci- Adorația Magilor (din 1670 în muzeu)
Luca Signorelli Bernardino- Alegoria Fecunditatea și Abundența (1500-1502)
portretul lui Guidubaldo da Montefeltro (1503-1506)
Caravaggio- Meduza (1597)
În muzeu există și câteva încăperi cu opere de artă din secolele XVIII-XX.
Carlo Innocenzo Carloni- Portretul fratelui său Diego Francesco (în jur de 1710)
Felice Cerruti Bauduc- Bătălia de la Sommacampagna (1855)
Emile Claus- Autoportret (1913-1914)
Sper că voi reveni cândva în acest fascinant muzeu !
Vizitând Florența, Italia, din Piazza del Duomo am continuat plimbarea prin centrul istoric, urmând să văd alte biserici și palate vechi. Prima a fost Chiesa di Santa Maria Maggiore, biserică catolică, atestată documentar din 1021, inițial situată lângă zidurile înconjurătoare romane. Primind numeroase donații, a achiziționat clădiri, terenuri, s-a construit mânăstirea și din 1176 a devenit Biserică Colegiată, protejată de Papa Lucius III. În decursul timpului a fost deținută pe rând de mai multe ordine religioase, în secolele XIII-XVI de Ordinul Cistercian, care a reconstruit biserica în stil gotic, în perioada 1521-1817 de Ordinul Carmelitan, care au reconstruit mânăstirea, renovat biserica, au demolat turnu-clopotniță (1630) și mutat pe fațada ei posterioară, apoi preluată de camileni. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind distruse multe din frescele vechi care decorau interiorul, până azi păstrându-se doar câteva fragmente (sec. XIV).
Palazzo Antinori, în stil renascentist, a fost construit în perioada 1461-1469 pentru familia Boni care, neavând suficiente resurse pentru a-l termina, l-a vândut fraților Martelli (1475). Unul din ei decedând, supraviețuitorul l-a vândut în 1506 familiei Antinori, familie care îl deține și azi, când a fost modificat, creându-se o nouă fațadă posterioră, o grădină împrejmuită cu un zid crenelat, primind aspectul actual. Fiind producători de vin, pe una din fațadele laterale au creat o mică fereastră, prin care-l comercializau. Azi în parterul palatului funcționează Restaurantul Cantinetta, unde se pot sevi mâncăruri tradiționale toscane.
Vis a vis de palat se află Chiesa dei Santi Michele e Gaetano, prima dată atestată documentar din 1055, numită Chiesa San Michele Bertelde. Biserica și mânăstirea de călugări aparțineau abației de Nonantola, de lângă Modena, care le-au deținut până în 1290, când au fost preluate de benedictini. În timpul Contrareformei, biserica a fost predată Teatinilor (1592), ordin nou format de Gaetano di Thiene. Primind multe donații, în anii 1604-1701 au reconstruit biserica în forma actuală, cu turnul-clopotniță prevăzut cu 5 clopote. Fațada principală prezintă 3 portaluri, separate de perechi de pilaștri, cu timpane triunghiulare, deasupra celor laterale câte o nișă, cu statui ce-l prezintă pe San Gaetano, pe timpanul portalului central fiind plasate stema ordinului, flancat de statuile ce prezintă Speranța și Sărăcia, superior o cornișă, inscripționată central cu numele lui Carlo de’ Medici, lateral susținâns câte o urnă cu focul Credinței, deasupra ei o rozetă centrală, încadrată de perechi de pilaștri, pe care superior s-a postat stema familiei Medici și un timpan central. În 1671 fondatorul ordinului a fost canonizat de Papa Clement X, ulterior biserica primind actualul nume. În 1785, în urma suprimării companiilor religioase de Marele Duce Leopold I de Toscana, biserica a devenit parohială.
Pe colțul dintre 2 străzi se află fostul Palazzo Strozzi, palat în stil renascentist, numit după Filippo Strozzi, un comerciant bogat, ostil familiei de Medici, care fiind exilat, a adunat averi, apoi s-a întors la Florența și, demolând 15 case, a început construcția palatului (1489-1491), lucrări continuate în timp, cu întreruperi din lipsa fondurilor, sau a mișcărilor politice. În 1538 în Bătălia de la Montemurlo, Strozzi fiind făcut prizonier, s-a sinucis și palatul a fost preluat de Medici, apoi revenind familiei Strozzi și pierdut iar Piero Strozzi, care s-a refugiat în Franța (1554), în final revenindu-i Cardinalului Lorenzo Strozzi. În secolul XIX, executându-se lucrări de extindere a străzilor, pentru a se alinia, palatul a fost modificat(1886-1889). Familia Strozzi l-a deținut până în 1937, an în care Roberto Strozzi l-a vândut Institutului Naționald e Asigurări, care l-a restaurat. Azi palatul găzduiește instituții culturale- Centrul de Cultură Contemporană Strozzina (CCCS), Institutul Național de Studii Renașterea, Institutul Italian de Științe Umane și Fundația Palazzo Strozzi.
Palazzo Ferroni a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, pe locul unor clădiri medievale, ca reședință a familiei Stufa, înrudită cu familia Medici. În secolul XVII a intrat în posesia familiei Ferroni, care l-au modificat, prelungindu-l cu un colț, între cele 2 străzi, la primul nivel prevăzut cu un balcon, susținut de pilaștri, coloane și o mică fațată decorată în stil renascentist. Ulterior a fost restaurat, interiorul modificat, azi în parter funcționând un magazin.
Încă puțin și, pe sub o arcadă enormă, urma să intru în Piazza della Republica, fostul centru al orașului roman, cu Forumul roman, un templu, băile termale, clădiri administrative și publice, piața fiind pavată cu marmură și decorată cu statui, rămășițele lor fiind descoperite de arheologi în timpul restructurării zonei (sec. XIX). În timp piața a fost folosită și pentru vânzarea mărfurilor, după anul 1.000 devenind spațiu comercial, în jurul ei s-au construit numeroase case, între biserici (azi dispărute), s-a creat ghetoul în care comunitatea evreiască a fost obligată să locuiască (1571), etc.
Înlocuind un monument roman, în centrul pieței, loc în care se se intersectau drumurile nord-sud și est-vest, ce uneau orașele romane, în 1430 s-a ridicat Coloana Abundenței (Collona del Abondanza), singura din elementele vechii piețe care s-a păstrat până azi, inițial formată dintr-un soclu de granit, pe el statuia creată de Donatello prezentând o femeie care ținea în mâna stângă cornul abundenței, cu cea dreaptă susținând pe cap un coș cu fructe. În timp deteriorându-se, în 1720-1721 a fost înlocuită cu o nouă statuie, puțin modificată, cornul abundenței fiind ținut cu ambele mâini. Piața dezvoltându-se, în jurul coloanei s-a creat un magazin, statuia înălțându-se deasupra lui și în timpul extinderii pieței a fost dezasamblată (1885), statuia fiind depozitată în Muzeul San Marco, soclul în depozitele Porții Romane, abia în 1955 fiind readusă în piață.
Piața devenind neîncăpătoare, comerțul s-a mutat și în alte zone, ea primind numele de Piazza del Mercato Vecchio. Începând din anul 1888, pentru a o extinde, clădirile medievale, palatele, bisericile, au fost demolate, s-au construit noi clădiri, în unele funcționând magazine, cafenele, pe locul fostului ghetou Palazzo Levi (1890-1893), sediul Fundației de Asigurări, în partea de sud Palazzo delle Giubbe Rosse, partea de nord fiind formată de Hotelul Savoy și Palazzo del Trianon.
În partea de vest s-a ridicat Palazzo dell Arcone, cel mai impozant palat, prevăzut central cu enormul Arc de Triumf.
În piață a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, în 1932 mutat în Piazza Vittorio Veneto. Treptat piața a devenit locul de întâlnire al artiștilor, după apariția fascismului (1919) în ea au avut loc ciocniri politice, postbelic întorcându-se artiștii, azi în ea performând numeroși artiști stradali. După proclamarea Republicii Italiene (1946), a fost numită Piața Republicii, nume folosit și azi.
În apropierea pieței, pe strada ce duce la Ponte Vecchio, se află Palazzo Davanzati, palat în stil renascentist, construit în secolul al XIV-lea de familia Davizzi, ulterior deținut de familia Davanzati, în care azi funcționează Museo della Casa Fiorentina Antica, care reconstituie atmosfera locuințelor nobiliare florentine medievale și renascentiste.
Lângă el, Chiesa e Museo di Orsanmichele se află pe locul unde a existat o mânăstire cu un mic Oratoriu, la mijlocul secolului VIII trasformat în Biserica „Sf. Arh. Mihai” (San Michele în Orto), demolată 1240 și construită o logie pentru comercializarea și procesarea grâului (1290). Distrusă într-un incendiu (1304), clădirea a fost refăcută (1337), de formă patrulateră, cu 3 etaje, la parter cu o loggie deschisă, destinată pieței grâului, apoi modificată (1380-1404), arcadele fiind închise cu zidărie și pe ele postate 14 statui prezentând sfinții patroni ai breslelor artelor și meșteșugarilor, executate de mari artiști ca Donatello, Verrocchio, Brunelleschi, etc.
În 1569, Cosimo I de Medici alocând etajele superioare Arhivei Contractelor și Testamentelor, clădirea a fost extinsă și transformată, unele scări și pasaje fiind desființate. În secolul XIX clădirea a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind făcute mici modificări.
Izbucnind războiul, în 1941 o parte din statui au fost îndepărtate, restul fiind acoperite cu materiale de protecție.
După ce biserica și statuile au fost restaurate (1984), în 1996 s-a inaugurat Chiesa e Museo di Orsanmichele, la primul etaj etalând 11 din statuile originale ce împodobeau exteriorul, la al doilea etaj cele 40 de sculpturi mici din gresie, sau piatră, care au decorat coloanele externe.
Printr-un program de finanțare, în anul 2000 frescele și statuile din biserică au fost restaurate, cele din exterior fiind înlocuite cu copii.
Deși puteam să merg direct în Piazza della Signoria, am ocolit puțin, pentru a vedea Loggia Mercato Nuovo, popular numită Mercato del Porcellino, constuită 1547-1551 de Ducele Cosimo I de Medici, ca spațiul acoperit, pentru comercializarea mătăsii și obiectelor prețioase. Loggia era mărginită de 20 de coloane, susținând arcade și 8 pilaștri, atunci decorați cu statui din marmură, azi fiind vizibile doar cele 3 statui postate în perioada 1892-1895). Pe tavan s-a creat o rozetă cu blazonul familiei de Medici, spațiul dintre el și acoperiș fiind destinat Arhivei Actelor Notariale, accesată prin interiorul stâlpilor de colț, pe scări în spirală.
În jurul anului 1633, copiind originalul roman de marmură, adus la Florența de familia Medici (sec. XVI), în fața „Farmacia del Cinghiale” (farmacia mistrețului), la est de piață, s-a postat statuia din bronz a mistrețului (Porcellini), ulterior mutată în partea de vest a pieței, decorând fântâna existentă acolo, numită de atunci Fontana del Porcellini. Metalul fiind afectat de jeturile continue de apă, începând cu anul 1857 statuia a fost înlocuită de mai multe ori cu copii, azi cea originală fiind păstrată în Muzeul Bardini. În timp botul mistrețului a fost lustruit de numeroșii turiști care, frecându-l, speră că le va aduce noroc și punând o monedă în gura lui, ea căzând în apa fântânii, le va împlini dorința reîntoarcerii la Florența.
În piață s-au desfășurat și diverse festivaluri populare. În timp logia a fost restaurată (1838), renovată (1904), în anii 1950 încăperile de sub acoperiș ocupate de Arhiva Istorică a Florenței, ultima restaurare fiind efectuată în anii 1996-2003.
Câteva minute și am ajuns în Piazza della Signoria, centrul orașului istoric, care găzduiește puterea civilă a orașului. Pe acel loc săpăturile arheologice din 1974 au descoperit ruinele băilor termale, ale Teatrului Roman și unor clădiri create sub domnia lui Hadrian (117-138), ale unei biserici creștine din secolul V, ulterior înlocuită cu Biserica Santa Cecilia (sec VIII-XIX) și Bazilicii Sf. Romulus, ambele distruse în sec X pentru construcția unor case, până în secolul XIII ocupate de ghibelini, apoi demolate (1268) pentru crearea pieței. În partea de nord 1299-1314 s-a construit Palazzo Vecchio, pentru reprezentanții breslelor profesionale, care din 1282 au guvernat orașul, având sediul în Palazzo Davanzati. Clădirea cu 3 etaje, prevăzute cu ferestre, înconjurate de arcade din piatră, terminată superior cu creneluri, a fost prevăzută cu un turn de 95 metri înălțime, Torre di Arnolfo, înălțat deasupra galeriei interioare, al cărui exterior a fost ulterior modificat (1592) și în 1667 pe el postat un ceas.
Curtea interioară a fost mărginită de o galerie cu arcade, susținute de coloane decorate cu sculpturi, deasupra arcadelor fiind postate cele 9 steme și blazoane ale orașului. Central s-a creat o fântână, având în mijloc statuia unui înger înaripat ce ține un pește în brațe.
Galeria a fost ornată cu fresce și statui, postate în nișele de pe pereți.
Numărul participanților la Consiliul Poporului crescând la 500, în 1495, prin extinderea clădirii cu un nou corp, la primul etaj s-a creat Salonul Cinquecento, decorat cu 2 fresce mari, prezentând Bătălia de la Anghiari realizată de Leonardo da Vinci și Bătălia de la Cascina de Michelangelo Buonarroti, numeroase sculpturi, după ce Florența a devenit capitala Regatului Italiei (1865-1871) fiind ocupat Camera Deputaților. În 1540, sub Cosimo I de Medici, palatul a devenit reședința familiei ducale, o parte din el fiind ocupat de Papa Leon X (Lorenzo de Medici). Azi o parte din palat e ocupat de apartamentele Primarului și consilierilor, altă parte funcționând ca muzeu.
În fața palatului, pe laterale, în sec XV au fost postate statuile Marzocco (1419-1420), un leu din piatră puternic, odihnindu-se cu o labă pe emblema cu crinul florentin, azi unul din simbolurile orașului, păstrat la Muzeul Național Bargello și statuia Giudita e Oloferne (1453-1457), în 1494 plasată în Piazza della Signoria, ca simbol al autonomiei politice a Republicii Florentine, ulterior mutată în mai multe locații și din 1988 în muzeul din Palazzo Vecchio, afară fiind postată o copie.
În fața intrării în palat s-au așezat statuia lui David de Michelangelo și statuia Hercules și Cacus de Brandinelli, azi înlocuite cu copii.
Pe locul unde se afla Teatrul Roman, în 1359 s-a construit Curtea de Mărfuri (Corte di Mercanzia), fondată în 1308, instituție care se ocupa de soluționarea litigiilor civile și comercial. Și azi pe fațada principală, superior, se pot vedea copiile stemelor celor 21 de bresle (arte), originalele fiind păstrate în muzeul din palat.
Apoi s-a creat Loggia della Signoria (1376-1381), cu arcade rotunde mari, în stil clasic, susținute de stâlpi, în stil gotic, acoperită, în care s-au desfășurat numeroase adunări publice și ceremonii oficiale ale Republicii Florentine, care au încetat în secolul XVI când, pentru o perioadă de timp (1527) în ea s-au campat soldații mercenari din legiunile Sf. Imperiului German Roman, după ei fiind numită și Loggia dei Lanzi.
Dorind să arate lumii că republicanii au pierdut puterea și el e guvernatorul absolut, în 1554 Cosimo I de Medici a postat în logie statuia lui Perseu cu Meduza, creată de Benvenuto Cellini, din bronz, de 3,2 metri înălțime, Perseu sprijinindu-se pe un picior, cu brațul stâng ridicând capul decapitat al Meduzei, ulterior statuile Șobolanul Sabinei (1585), Hercules și centraurul Nesso (1599), sculptate de Gianbologna.
În decursul secolelor, fiind decorată cu numeroase statui, logia a devenit un muzeu în aer liber, azi parte a Galeriei Uffizi. La sfârșitul secolului XVIII în ea s-au transferat sculpturi antice de la Villa Medici din Roma, cum ar fi unul din cei 2 lei de marmură, postați în părțile laterale ale scării de intrare, cel din dreapta fiind datat din epoca romană, cel din stânga în jurul anului 1600, grupul statuar Patrocles și Menelaus, din centrul logiei, cadou primit de Cosimo de Medici de la Papa Pius V, o copie a unei statui grecești din 230-240 î.e.n și cele 6 statui prezentând femei, situate în apropierea peretelui posterior, lângă ele existând și statui mai noi, exemplu Șobolanul din Polissena (1865).
Lângă Palazzo della Signoria, la comanda lui Cosimo I de Medici, în perioada 1560-1580 s-a construit Palazzo Uffizi, sediu administrativ al guvernului ducal, cu birourile pentru magistrați și funcționari, clădire în stil renascentist, cu un coridor central deschis, Cortile degli Uffizi, care se deschide printr-o arcadă dublă spre râul Arno. În palat Francesco I de Medici a creat o galerie privată în care a expus opere de artă, bijuterii, obiecte prețioase ale familiei de Medici și la capătul palatului, pe partea superioară a loggiei, o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în piață (1581-1583).
Lângă colțul de nord-vest al Palazzo della Signoria s-a creat Fântâna lui Neptun (Fontana del Nettuno), inaugurată în 1565, un bazin octogonal în care central s-a postat statuia lui Neptun, zeul mărilor, ținând în mână un trident, cu chipul asemănător cu cel al lui Cosimo I de Medici, realizată din marmură albă de Cararra, în spatele lui 2 tritoni, ființe jumătate om, jumătate pește, care suflă în scoici, simbolizând controlul asupra apelor, toate așezate pe un car tras de 4 cai cu cozi de pește, 2 din marmură albă și 2 din marmură roz, care ies doar parțial din apă.
Pe marginea interioară a bazinului s-au postat nimfe și tritoni din bronz, în colțurile lui 4 statui din bronz, prezentând zeități marine, simblozând că, deși oraș de interior, Florența deține puterea maritimă și politică: Thetis, mama lui Achile, marea blândă, generoasă, Doris, mama nereidelor, abundența și rodnicia mărilor care hrănesc orașul-port Livorno, nou creat și controlat de Florența, Oceanus, titanul din mitologia greacă, ce controlează tot oceanul, dominația Florenței asupra apelor și rutele comerciale maritime și Nereus, tatăl nereidelor, înțelepciune, stabilitate și veșnicia mării.
Fiind folosită pentru spălarea rufelor și adăparea animalelor, pentru a o proteja, în 1592 fântâna a fost înconjurată cu un gard metalic. În decursul timpului a fost restaurată de mai multe ori (1720, 1812), ultima dată în anul 2020, când s-a reparat și sistemul de alimentare cu apă.
În 1587, la comanda lui Ferdinand I de Medici, s-a creat prima statuie excvestră din Florența. Terminată în 1594 și postată în piață, Statuia Cosimo I de Medici îl prezintă pe Ducele de Toscana călare, monument executat din bronz, situat pe un piedestal din marmură, ornat cu capricorni, stema lui Cosimo, 3 basoreliefuri ce descriu episoadele importante din viața sa și o inscripție în latină, sculptată în bronz, descriind realizările sale. În timpul restructurării orașului (sec. XIX) în piață s-au construit clădiri neo-renascentiste, primind aspectul actual.
Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.
Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.
Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.
Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.
În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.
Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui.
Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.
În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.
Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.
Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.
Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.
Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.
Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.
La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.
Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.
Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.
În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat, devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial, palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).
La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.
Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.
Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.
Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.
După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.
Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.
Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.
Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.
Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.
Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului, azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo.
Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu și înlocuită cu o copie.
Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de frăție.
Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.
Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.
A fost construit în anul 59 î.e.n. pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).
La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.
Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.
Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.
Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.
Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.
Marea inundație din 1966 a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.
Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.
În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.
După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.
În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.
Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.
În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.
Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.
Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.
La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei (Consiglio Regionale della Toscana).
Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.
Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.
Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.
Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.
În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.
Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui un timpan triunghiular.
În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor.
Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă un balcon central și pe laterale, în 2 cercuri, basorelifuri prezentând ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).
În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.
În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația Comandamentul Militar din Roma.
La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.
În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe.
Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.
În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).
În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.
Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.
În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.
Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.
Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.
În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.
Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.
Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.
În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.
După ce am vizitat o parte din orașul Parma, Italia, urmând strada Republicii am intrat în Piazza Giuseppe Garibaldi, numită după generalul republican care a participat la războaiele purtate pentru Unificarea Italiei, unde în 1893 a fost postat Monumentul Garibaldi, statuia din bronz prezentându-l pe general sprijinindu-se cu mâinile pe sabie. În spatele lui piața e mărginită de fostul Palat al Guvernatorului (Palazzo del Governatore), construit în secolul XIII, modificat în timp și modernizat în 1760, când pe turnul central s-a creat o nișă în care s-a plasat statuia Fecioarei Maria, în 1829 adăugându-se un cadran solar. Azi în palat funcționează birouri administrative ale EFSA, din 2010 corpul central fiind ocupat de Muzeul de Artă Modernă și Contemporană.
Pe altă latură a pieței se află Primăria Parma (Palazzo del Comune), formată din 2 clădiri alipite în unghi drept, cea mai veche fiind Palazzo del Podesta, construit în perioada 1221-1240 și modificat în timp. În secolul XVI, numit Palatul Căpitanului Poporului (Palazzo del Capitano del Popolo), era prevăzut cu un turn, în care funcționa închisoarea orașului, care în 1606 s-a prăbușit.
După ce turnul a fost demolat, palatul a fost extins, în anii 1627-1673 fiind construită clădirea cu arcade înalte, mărginite de perechi de pilaștri, ce încadrează nișe. În1870 o nișă de pe fațada dinspre Piazza Garibaldi a fost decorată cu Monumentul Antonio Allegri, pictor aparținând „Școlii din Parma”, numit și Correggio (1489-1534), o statuie din marmură albă ce-l prezintă cu pensula într-o mână, privind panoul ce urma să-l picteze, ținut în cealaltă mână. În decursul timpului în nișe au fost postate plăci comemorative, între care cea a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), politician, jurnalist și revoluționar italian, sau cea care îi amintește pe eroii din războaiele coloniale desfășurate în Libia, Somalia și Etiopia (sec. XIX).
Pe latura de pe strada Revoluției, pe zidul dintre 2 portale, în 1829 s-a creat o fântână și deasupra ei s-a postat o copie a Monumentului din curtea Palatului Cusani, azi Casa Muzicii, după care a fost numită Fântâna Hercule și Anteo (Fontana di Ercole e Antteo), sau Fântâna cu cele 2 brațe (I du brase).
În Piazza Giuseppe Garibaldi, vis a vis de Primărie, se află Biserica Sf. Ap. Petru (Chiesa San Pietro Apostolo), atestată documentar din anul 955, reconstruită în anii 1418-1492 în stil gotic și încredințată Ordinului Sf. Ieronim (1516) care 2 secole mai târziu au demolat-o și până în 1762 au construit actuala biserică, în stil neoclasic, pe care au deținut-o până în 1867, cu excepția perioadei ocupației franceze, când Napoleon a suprimat ordinele religioase.
Prin stânga ei am părăsit piața și am urmat strada Universității, pentru a vedea Biserica Sf. Rocco (Chiesa San Rocco), construită în timpul unei epidemii de ciumă și dedicată sfântului vindecător al bolii (1528-1564).
Lucrările au fost începute de Frăția Sf. Ioan, apoi au fost preluate de iezuiți, care au finalizat-o și lângă ea au ridicat Colegiul Iezuit, inaugurat în 1599. A fost reconstruită în perioada 1737-1750, apoi s-a ridicat turnul-clopotniță (1754) și s-a creat sacristia învecinată.
În 1768 Ferdinand de Bourban a expulzat iezuiții din Ducatul Parma, biserica fost preluată de Congregația Sf. Lazăr (lazariști), în 1810 a fost cedată Ordinului Sf. Ursula și din 1916 redată iezuiților.
În altarul principal, încadrată de coloane de marmură, se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Rocco vindecând bolnavii de ciumă (1831).
În capela din stânga lui este păstrat monumentul funerar al Contesei Jacinta Sanvitale.
În biserică s-a păstrat orga din 1757, în decursul timpului modificată de mai multe ori.
Azi biserica și sacristia învecinată sunt folosite de Centrul Pastoral al Universității Parma și Conservatorul de Muzică „Arrigo Boito”.
Într-o piață din spatele Palatului Guvernatorului se află Basilica Santa Maria della Steccata, pe locul unde în 1392 s-a construit un Oratoriu dedicat Sf. Ioan Botezătorul, ulterior folosit pentru fetele gravide necăsătorite, când pe fațadă a fost postat tabloul Fecioarei care alăptează, la care venind tot mai mulți pelerini, au numit-o Madonna della Stecca. Clădirea fiind prea mică, în perioada 1521-1527 s-a construit actuala bazilică, în formă de cruce grecească, acoperită de un dom. Interiorul, format din nava centrală, 4 abside, 4 capele laterale, prezbiteriul cu altarul principal, a fost pictat în frescă, tabloul din spatele altarului principal prezentând fecioarele înțelepte (virgine) și cele nesăbuite (gravide). Bazilica a fost dotată cu 2 orgi, situate pe lateralele ușii de intrare.
Deși Congregația a dorit să o doneze Ducelui de Parma și Piacenza, în 1718 Papa Clement IX a predat-o Ordinului Sf. Gheorghe. În 1823 la cererea Mariei Luisa de Austria, soția lui Napoleon, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, în criptă au fost postate rămășițele Ducilor Farnese și Bourbon.
Lângă bazilică în 1879 s-a postat Monumentul Parmigianino, prezentând statuia pictorului Francesco Mazzola, care a pictat o parte din frescele bazilicii, situată pe un piedestal înalt, la baza căruia s-a creat o fântână decorată cu sculpturi, numele monumentului reprezentând porecla acestuia.
Vis-a-vis de bazilică se află Biserica Sf. Alexandru (Chiesa Sant Alessandro), cu mânăstirea alăturată, fondate în 835 de Regina Cunegonda pentru Ordinul Benedictin. În 1527 biserica a fost reconstruită, un secol mai târziu i s-a ridicat turnul-clopotniță, a fost modificată în stil baroc, interiorul a fost ornat cu fresce și statui (1622-1626) și în 1784 s-a creat fațada neoclasică, biserica primind forma actuală. Într-o urnă de marmură, situată sub altarul principal, se păstrează moaștele Sf. Alexandru, donate în 1837 de Papa Grigore IV.
Pe o parte din terenul mânăstirii, la cererea Ducesei Maria Luisa, în anii 1821-1829 s-a construit Teatrul Regal (Teatro Regio), vechiul Teatru Ducal (1689) fiind neîncăpător și depășit. Pe fațada principală, în stil neoclasic, s-au creat un portic mărginit de 10 coloane ionice, la al doilea nivel o fereastră flancată de basoreliefuri prezentând zeitățile romane ale muzicii, deasupra un timpan triunghiular decorat cu un basorelief prezentând o liră și lateral de ea 2 măști antice. În 1860 teatrul a intrat în posesia Municipalității Parma, care i-a schimbat numele în cel actual. La scurt timp, din lipsa fondurilor, a fost închis, fiind redeschis după un referendum al populației orașului (1894).
De acolo, îndreptându-mă spre râul Parma, am trecut pe lângă Biserica Sf. Bartolomeu (Chiesa San Bartolomeo). Prima biserică a fost construită în anii 800 de Regina Cunegonda, care a plasat în ea moaștele Sf. Sabina. În 1139, în preajma sărbătorii Sf. Bartolomeu, un mare incendiu a distrus clădirile înconjurătoare, dar biserica a scăpat neatinsă, ea fiind avariată doar de marele potop din 1180, ulterior refăcută. Deteriorându-se în timp, în perioada 1560-1610 a fost înlocuită cu actuala biserică, dedicată Sf. Bartolomeu, clădire în stil renascentist, având fațada principală decorată cu statuile Sf. Sabina și Sf. Bartolomeu.
Interiorul e format dintr-o singură navă și câte 4 capele laterale, despărțite prin pilaștri cu capiteluri corintice.
Altarul principal, din marmură, e decorat cu o pictură care prezintă martiriul Sf. Bartolomeu. În 1732 biserica a fost dotată cu orgă, plasată pe lateralele prezbiteriului.
În apropierea ei se află Piazza della Ghiaia, numită după locul pe care a fost creată, zonă de pietriș și mâl, rămasă după potopul din 1180, când râul Parma a inundat mari teritorii, apoi s-a retras, schimbându-și cursul spre vest. Construindu-se noi clădiri, s-a delimitat piața, din 1227 devenită târg, în special de animale (bovine), în secolul XVI, sub Primul Duce de Parma, Pier Luigi Farnese, în ea fiind amenajat și locul execuțiilor. În timp piața a fost modificată, în secolul XIX modernizată, când s-au construit o hală pentru bovine, o clădire pentru măcelărie și piața de legume și fructe s-a mutat în ea. Bombardamentele din 1944 au avariat grav unele construcții, înlocuite în timp cu tarabe, în 2012 acoperite cu o structură de sticlă, azi fiind folosită pentru vânzarea diverselor produse, nu doar alimentare.
Mergând de-a lungul râului Parma, am ajuns la Podul Verdi (Ponte Verdi), pod din piatră construit în perioada 1821-1825, numit după Giuseppe Verdi, renumitul compozitor italian, născut în Roncole (1813), localitate situată în apropierea orașului Parma.
Am părăsit râul și, pe sub arcadele Palatului Pillota (Palazzo della Pilotta), m-am îndreptat spre Piazzale della Pace.
Palatul a fost construit în anul 1561 ca reședință a familiei Farnese. Ulterior extins, delimitând 3 curți, o parte a fost ocupată de administrația Curții și Statului, alta devenind sediu militar (1580; 1602-1611).
Una dintre curți, Cortile del Guazzatoio, a fost folosită de soldați pentru recreere, în timpul liber în ea desfășurându-se partide de „pelota”, joc sportiv spaniol, după care palatul și-a primit numele. Era conectată cu Grajdurile Ducale, realizate din piatră (sfârșitul sec. XVI), care pot fi vizitate și azi.
În palat se desfășurau și evenimente culturale, spectacole de teatru, concerte, etc.
În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. Ulterior a fost refăcut și restaurat. Azi în Complexul Monumental Pilotta se pot vizita Teatrul Farnese (1618-1732, refăcut postbelic), Muzeul Național de Arheologie (fondat 1760), Muzeul Național de Artă, Biblioteca Palatină (fondată 1761, deschisă publicului 1769), din care se accesează Muzeul Bodoni (muzeul tipografiei, inaugurat 1963).
În fața lui se întinde Piața Păcii (Piazzale della Pace), amenajată în spațiul ocupat anterior de Teatrul Reinach și Palatul Ducal, distruse de bombardamentele din 1944. Pe latura sudică a pieței se află Palatul Provinciei (Palazzo della Provincia), construit în perioada 1833-1841, la ordinul Ducesei Maria Luisa, adiacent Palatului Dogilor, ca sediu al Corpului de Gardă, în 1913 etajat. Avariat de bombardamente, postbelic a fost refăcut și din 1953 a devenit sediul administrației publice.
În apropierea lui, în 1956 s-a inaugurat Monumentul Partizanului (Monumento ai Partigiano), dedicat Rezistenței Italiene, la eveniment fiind prezent și Președintele Republicii Italia. Pe un soclu înalt din piatră, imitând stâncile unui munte, e situată statuia ce prezintă un luptător cu arma îndreptată spre inamic. În spatele lângă o parte din zidul unei case distruse, o altă statuie prezintă un partizan căzut în luptă.
Pe locul fostei Biserici Sf. Petru Martir, demolată în 1813, în piață s-a creat un bazin mare cu fântâni, întins de-a lungul zidurilor Palatului Pilotta, azi loc de relaxare pentru mulți localnici și vizitatori.
Trecând de el se ajunge la Monumentul Giuseppe Verdi. Inițial construit în fața Gării Parma (1913), format dintr-un arc de triumf, decorat cu statui, continuat pe laterale de terase cu arcade, fiind avariat de bombardamentele din 1944, postbelic a fost demolat și construit în piață actualul monument, pe care s-au postat câteva din statuile salvate de la fostul monument.
În partea de nord a pieței se află fostul Palat al Finanțelor (Palazzo del Intendenza di Finanza), construit în 1760 de primul ministrul Guillaume du Tillot, care a achiziționat câteva clădiri din zonă și le-a transformat, devenind sediu ministerial, după care a fost numit și Palatul Ministerelor (Palazzo dei Ministeri). Au funcționat până în 1808, sub Napoleon palatul fiind ocupat de Prefectură, ulterior de Ministerele de Interne și Finanțe. Din 2011 a devenit sediul Carabinierilor.
Aici s-a terminat pentru mine vizitarea orașului Parma. Văzând cât e ora, am luat viteză spre gară, ca să prind trenul de întoarcere la Bologna, unde eram cazată.
Excursiile Monicăi 