Arhive categorie: în lume

Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.

Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.

Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.

În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.

Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui. 

Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.

În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.

Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu  arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.

Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.

Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.

Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.

Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.

La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.  

Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.

Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.

În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat,  devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial,  palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).

La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI  pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.  

Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.

Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.  

Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.

După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.

Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.

Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.

Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.

Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.

Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului,  azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo. 

Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu  și înlocuită cu o copie.

Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de  frăție.

Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.

Citește și Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Florența, Italia- de la gară spre Piazza Santa Croce

Publicat pe de
Răspunde

Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.

A fost construit în anul 59 î.e.n.  pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind  situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).

La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.

Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.

Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.

Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.

Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.

Marea inundație din 1966  a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.

Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.

În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.

După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.

În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.

Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.

În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.

Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.

Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.

La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să  funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei  (Consiglio Regionale della Toscana).

Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.

Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una  din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.

Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.

Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.

În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.

Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui  un timpan triunghiular.

În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor. 

Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă  un balcon central și pe laterale,  în 2 cercuri, basorelifuri prezentând  ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).

În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.

În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația  Comandamentul Militar din Roma.

La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.

În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe. 

Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.  

În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).

În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.

Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.

În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.

Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre  Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.

Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.

În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.

Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.  

Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.

În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.

Citește și Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Publicat pe de
1

După ce am vizitat o parte din orașul Parma, Italia, urmând strada Republicii am intrat în Piazza Giuseppe Garibaldi, numită după generalul republican care a participat la războaiele purtate pentru Unificarea Italiei, unde în 1893 a fost postat Monumentul Garibaldi, statuia din bronz prezentându-l pe general sprijinindu-se cu mâinile pe sabie. În spatele lui piața e mărginită de fostul Palat al Guvernatorului (Palazzo del Governatore), construit în secolul XIII, modificat în timp și modernizat în 1760, când pe turnul central s-a creat o nișă în care s-a plasat statuia Fecioarei Maria, în 1829 adăugându-se un cadran solar. Azi în palat funcționează birouri administrative ale EFSA, din 2010 corpul central fiind ocupat de Muzeul de Artă Modernă și Contemporană. 

Pe altă latură a pieței se află Primăria Parma (Palazzo del Comune), formată din 2 clădiri alipite în unghi drept, cea mai veche fiind Palazzo del Podesta, construit în perioada 1221-1240 și modificat în timp. În secolul XVI,  numit Palatul Căpitanului Poporului (Palazzo del Capitano del Popolo), era prevăzut cu un turn, în care funcționa închisoarea orașului, care în 1606 s-a prăbușit.

După ce turnul a fost demolat, palatul a fost extins, în anii 1627-1673  fiind construită clădirea cu arcade înalte, mărginite de perechi de pilaștri, ce încadrează nișe. În1870 o nișă de pe fațada dinspre Piazza Garibaldi a fost decorată cu Monumentul Antonio Allegri, pictor aparținând „Școlii din Parma”, numit și Correggio (1489-1534), o statuie din marmură albă ce-l prezintă cu pensula într-o mână, privind panoul ce urma să-l picteze, ținut în cealaltă mână. În decursul timpului în nișe au fost postate plăci comemorative, între care cea a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), politician, jurnalist și revoluționar italian, sau cea care îi amintește pe eroii din războaiele coloniale desfășurate în Libia, Somalia și Etiopia (sec. XIX).

Pe latura de pe strada Revoluției, pe zidul dintre 2 portale, în 1829 s-a creat o fântână și deasupra ei s-a postat o copie a Monumentului din curtea Palatului Cusani, azi Casa Muzicii, după care a fost numită Fântâna Hercule și Anteo (Fontana di Ercole e Antteo), sau Fântâna cu cele 2 brațe (I du brase).

În Piazza Giuseppe Garibaldi, vis a vis de Primărie, se află Biserica Sf. Ap. Petru (Chiesa San Pietro Apostolo), atestată documentar din anul 955, reconstruită în anii 1418-1492 în stil gotic și încredințată Ordinului  Sf. Ieronim (1516) care 2 secole mai târziu au demolat-o și până în 1762 au construit actuala biserică, în stil neoclasic, pe care au deținut-o până în 1867, cu excepția perioadei ocupației franceze, când Napoleon a suprimat ordinele religioase. 

Prin stânga ei am părăsit piața și am urmat strada Universității, pentru a vedea Biserica Sf. Rocco (Chiesa San Rocco), construită în timpul unei epidemii de ciumă și dedicată sfântului vindecător al bolii (1528-1564).

Lucrările au fost începute de Frăția Sf. Ioan, apoi au fost preluate de iezuiți, care au finalizat-o și lângă ea au ridicat Colegiul Iezuit, inaugurat în 1599. A fost reconstruită în perioada 1737-1750, apoi s-a ridicat turnul-clopotniță (1754) și s-a creat sacristia învecinată.

În 1768 Ferdinand de Bourban a expulzat iezuiții din Ducatul Parma, biserica fost preluată de Congregația Sf. Lazăr (lazariști), în 1810 a fost cedată Ordinului Sf. Ursula și din 1916 redată iezuiților. 

În altarul principal, încadrată de coloane de marmură, se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Rocco vindecând bolnavii de ciumă (1831).

În capela din stânga lui este păstrat monumentul funerar al Contesei Jacinta Sanvitale.

În biserică s-a păstrat orga din 1757, în decursul timpului modificată de mai multe ori.

Azi biserica și sacristia învecinată sunt folosite de Centrul Pastoral al Universității Parma și Conservatorul de Muzică „Arrigo Boito”.

Într-o piață din spatele Palatului Guvernatorului se află Basilica Santa Maria della Steccata, pe locul unde în 1392 s-a construit un Oratoriu dedicat Sf. Ioan Botezătorul, ulterior folosit pentru fetele gravide necăsătorite, când pe fațadă a fost postat tabloul Fecioarei care alăptează, la care venind tot mai mulți pelerini, au numit-o Madonna della Stecca. Clădirea fiind prea mică, în perioada 1521-1527 s-a construit actuala bazilică, în formă de cruce grecească, acoperită de un dom. Interiorul, format din nava centrală, 4 abside, 4 capele laterale, prezbiteriul cu altarul principal,  a fost pictat în frescă, tabloul din spatele altarului principal prezentând fecioarele înțelepte (virgine) și cele nesăbuite (gravide). Bazilica a fost dotată cu 2 orgi, situate pe lateralele ușii de intrare. 

Deși Congregația a dorit să o doneze Ducelui de Parma și Piacenza, în 1718 Papa Clement IX a predat-o Ordinului Sf. Gheorghe.  În 1823 la cererea Mariei Luisa de Austria, soția lui Napoleon, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, în criptă au fost postate rămășițele Ducilor Farnese și Bourbon. 

Lângă bazilică în 1879 s-a postat Monumentul Parmigianino, prezentând statuia pictorului Francesco Mazzola, care a pictat o parte din frescele bazilicii, situată pe un piedestal înalt, la baza căruia s-a creat o fântână decorată cu sculpturi, numele monumentului reprezentând porecla acestuia. 

  Vis-a-vis de bazilică se află Biserica Sf. Alexandru (Chiesa Sant Alessandro), cu mânăstirea alăturată, fondate în 835 de Regina Cunegonda pentru Ordinul Benedictin. În 1527 biserica a fost reconstruită, un secol mai târziu i s-a ridicat turnul-clopotniță, a fost modificată în stil baroc, interiorul a fost ornat cu fresce și statui (1622-1626) și în 1784 s-a creat fațada neoclasică, biserica primind forma actuală. Într-o urnă de marmură, situată sub altarul principal, se păstrează moaștele Sf. Alexandru, donate în 1837 de Papa Grigore IV.

Pe o parte din terenul mânăstirii, la cererea Ducesei Maria Luisa, în anii 1821-1829 s-a construit Teatrul Regal (Teatro Regio), vechiul Teatru Ducal (1689) fiind neîncăpător și depășit. Pe fațada principală, în stil neoclasic, s-au creat un portic mărginit de 10 coloane ionice, la al doilea nivel o fereastră flancată de basoreliefuri prezentând zeitățile romane ale muzicii, deasupra un timpan triunghiular decorat cu un basorelief prezentând o liră și lateral de ea 2 măști antice. În 1860 teatrul a intrat în posesia Municipalității Parma, care i-a schimbat numele în cel actual. La scurt timp, din lipsa fondurilor, a fost închis, fiind redeschis după un referendum al populației orașului (1894).

De acolo, îndreptându-mă spre râul Parma, am trecut pe lângă Biserica Sf. Bartolomeu (Chiesa San Bartolomeo). Prima biserică a fost  construită în anii 800 de Regina Cunegonda, care a plasat în ea moaștele Sf. Sabina. În 1139, în preajma sărbătorii Sf. Bartolomeu, un mare incendiu a distrus clădirile înconjurătoare, dar biserica a scăpat neatinsă, ea fiind avariată doar de marele potop din 1180, ulterior refăcută. Deteriorându-se în timp, în perioada 1560-1610 a fost înlocuită cu actuala biserică, dedicată Sf. Bartolomeu, clădire în stil renascentist, având fațada principală decorată cu statuile Sf. Sabina și Sf. Bartolomeu.

Interiorul e format dintr-o singură navă și câte 4 capele laterale, despărțite prin pilaștri cu capiteluri corintice.

Altarul principal, din marmură, e decorat cu o pictură care prezintă martiriul Sf. Bartolomeu. În 1732 biserica a fost dotată cu orgă, plasată pe lateralele prezbiteriului.

În apropierea ei se află Piazza della Ghiaia, numită după locul pe care a fost creată, zonă de pietriș și mâl, rămasă după potopul din 1180, când râul  Parma a inundat mari teritorii, apoi s-a retras, schimbându-și cursul spre vest. Construindu-se noi clădiri, s-a delimitat piața, din 1227 devenită târg, în special de animale (bovine), în secolul XVI, sub Primul Duce de Parma, Pier Luigi Farnese, în ea fiind amenajat și locul execuțiilor. În timp piața a fost modificată, în secolul XIX modernizată, când s-au construit o hală pentru bovine, o clădire pentru măcelărie și piața de legume și fructe s-a mutat în ea. Bombardamentele din 1944 au avariat grav unele construcții, înlocuite în timp cu tarabe, în 2012 acoperite cu o structură de sticlă, azi fiind folosită pentru vânzarea diverselor produse, nu doar alimentare.

Mergând de-a lungul râului Parma, am ajuns la Podul Verdi (Ponte Verdi), pod din piatră construit în perioada 1821-1825, numit după Giuseppe Verdi, renumitul compozitor italian, născut în Roncole (1813), localitate situată în apropierea orașului Parma.

Am părăsit râul și, pe sub arcadele Palatului Pillota (Palazzo della Pilotta), m-am îndreptat spre Piazzale della Pace.

Palatul a fost construit în anul 1561 ca reședință a familiei Farnese. Ulterior extins, delimitând 3 curți, o parte a fost ocupată de administrația Curții și Statului, alta devenind sediu militar (1580; 1602-1611).

Una dintre curți, Cortile del Guazzatoio, a fost folosită de soldați pentru recreere, în timpul liber în ea desfășurându-se partide de „pelota”, joc sportiv spaniol, după care palatul și-a primit numele. Era conectată cu Grajdurile Ducale, realizate din piatră (sfârșitul sec. XVI), care pot fi vizitate și azi.

În palat se desfășurau și evenimente culturale, spectacole de teatru, concerte, etc.

În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. Ulterior a fost refăcut și restaurat. Azi în Complexul Monumental Pilotta se pot vizita Teatrul Farnese (1618-1732, refăcut postbelic), Muzeul Național de Arheologie (fondat 1760), Muzeul Național de Artă, Biblioteca Palatină (fondată 1761, deschisă publicului 1769),  din care se accesează Muzeul Bodoni (muzeul tipografiei, inaugurat 1963).

În fața lui se întinde Piața Păcii (Piazzale della Pace), amenajată în spațiul ocupat anterior de Teatrul Reinach și Palatul Ducal, distruse de bombardamentele din 1944. Pe latura sudică a pieței se află Palatul Provinciei (Palazzo della Provincia), construit în perioada 1833-1841, la ordinul Ducesei Maria Luisa, adiacent Palatului Dogilor, ca sediu al Corpului de Gardă, în 1913 etajat. Avariat de bombardamente,  postbelic a fost refăcut și din 1953 a devenit sediul administrației publice.

În apropierea lui, în 1956 s-a inaugurat Monumentul Partizanului (Monumento ai Partigiano), dedicat Rezistenței Italiene, la eveniment fiind prezent și Președintele Republicii Italia. Pe un soclu înalt din piatră, imitând stâncile unui munte, e situată statuia ce prezintă un luptător cu arma îndreptată spre inamic. În spatele lângă o parte din zidul unei case distruse, o altă statuie prezintă un partizan căzut în luptă. 

Pe locul fostei Biserici Sf. Petru Martir, demolată în 1813, în piață s-a creat un bazin mare cu fântâni, întins de-a lungul zidurilor Palatului Pilotta, azi loc de relaxare pentru mulți localnici și vizitatori.

Trecând de el se ajunge la Monumentul Giuseppe Verdi. Inițial construit în fața Gării Parma (1913), format dintr-un arc de triumf, decorat cu statui, continuat pe laterale de terase cu arcade, fiind avariat de bombardamentele din 1944, postbelic a fost demolat și construit în piață actualul monument, pe care s-au postat câteva din statuile salvate de la fostul monument.

În partea de nord a pieței se află fostul Palat al Finanțelor (Palazzo del Intendenza di Finanza), construit în 1760 de primul ministrul Guillaume du Tillot, care a achiziționat câteva clădiri din zonă și le-a transformat, devenind sediu ministerial, după care a fost numit și  Palatul Ministerelor (Palazzo dei Ministeri). Au funcționat până în 1808, sub Napoleon palatul fiind ocupat de Prefectură, ulterior de Ministerele de Interne și Finanțe. Din 2011 a devenit sediul Carabinierilor.

Aici s-a terminat pentru mine vizitarea orașului Parma. Văzând cât e ora, am luat viteză spre gară, ca să prind trenul de întoarcere la Bologna, unde eram cazată.

Parma, Italia- prin oraș spre centrul istoric

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma  până în 1731.

În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.

Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.

În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.

Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului  armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.

Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.

Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.

Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale. 

Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.

Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.  

În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.

În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.

Biserica  Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță  au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.  

Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele.  Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.

După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.

În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.

Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.

Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.

Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.

Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite  în 947, în perioada  1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).

În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați,  în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.

În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În  1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.

De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.

Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.

Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780).  Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace. 

Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.

Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.

Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor.  În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.

Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.

În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.

Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui,  prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular. 

Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.  

În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.

Nava e separată  de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.

Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.

În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.

În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.

Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.

Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.

În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.

Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă  scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006). 

Citește și Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Bologna, Italia- prin centrul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, Italia, pentru 2 zile, după ce am vizitat o parte din orașul istoric, m-am îndreptat spre centrul lui, unde se află  2 piețe alăturate, Piazza Maggiore și Piazza dell Nettuno, mărginite de clădiri  medievale. Piața Mare (Piazza Maggiore) a fost amenajată în secolul XIII, o dată cu construirea unor clădiri, în ea rămânând tarabele comercianților ambulanți (treccole) mutate abia în 1910 în Mercato delle Erbe, construit în acel scop.

Cea mai veche clădire din Piazza Maggiore este Palatul Podesta (Palazzo Podesta), construit în jurul anului 1200, ca sediu al guvernatorului, cu un portic prevăzut cu arcade, mărginite de coloane, care susțin un antablament clasic și partea superioară a fațadei în stil romanic. În 1259 i s-a ridicat Turnul Arengo (Torre dell’Arengo), de 47 metri înălțime, prevăzut cu un clopot care, sunând, aduna oamenii în piață. În perioada 1472-1489, sub Giovanni II Bentivoglio, palatul a fost refăcut, fațada principală fiind schimbată cu cea actuală, în stil renascentist. În perioada 1581- 1767 clădirea a fost ocupată de un teatru public. Din anul 2000 în el funcționează un Muzeu de artă care etalează opere medievale și renascentiste, o porțiune fiind pictată în frescă, prezentând istoria orașului.

În perioada 1244-1246 lângă el s-a construit Palatul Re Enzo (Palazzo Re Enzo), numit după Enzio al Sardiniei, fiul Împăratului Imperiului Roman Frederic II din Dinastia Hohenstaufen, care fiind învins în Bătălia de la Fossalta (1249) în care, sprijinind orașele imperiale Modena și Cremona împotriva Bolognei, a fost învins, capturat și ținut prizonier în palat până la moartea sa. Apoi palatul a devenit sediul Consiliului Bătrânilor, cu rol justițiar. În 1525 între Palazzo del Podestà și Palazzo Re Enzo s-a creat  o boltă în cruce, Voltone del Podestà, susținută la colțuri de patru stâlpi, pe care s-au postat statuile de teracotă prezentând sfinții patroni ai orașului: Petronie, Procolo, Domenico, Francesco.

Pe o altă latură a pieței se află Palatul d’Accursio (Palazzo d’Accursio), numit după primul proprietar, juristul Francesco d’Accursio, care în 1287 a vândut municipalității casa tatălui său. După ce s-au achiziționat și  alte case din zonă, municipalitatea le-a demolat și pe locul lor s-a construit Palazzo della Biada, despre care se presupune că a fost folosit ca depozit de cereale, din 1336 în el mutându-se Consiliului Bătrânilor. În incendiul din 1425 clădirile din zonă fiind grav avariate, au fost demolate și în locul palatului s-a construit o nouă clădire, prevăzută cu un turn cu ceas. După ce Papa Iulius II a cucerit orașul, palatul a fost extins, în partea veche a clădirii s-au amenajat apartamentele reprezentaților papalității, numită Palazzo del Legato, restul clădirii fiind ocupat de Senatul Bolognei, birourile magistraților și în colțul de nord-vest  de închisoare, parte care ulterior a devenit Tribunal penal. În secolul XVI pe fațada dinspre Piazza Maggiore, acoperind cele 2 niveluri, s-a creat actualul portal, mărginit de coloane, pe timpanul din partea superioară fiind postată statuia din bronz a Papei Grigore XIII.

Sub ocupația franceză, trupele lui Napoleon au vandalizat palatul. Ulterior a fost refăcut (1885-1887). În 1920 în Piazza Maggiore a avut loc o tragedie. Mulțimea adunată să asculte discursul noului primar ales, socialist, era păzită de carabinieri. Din Palatul d’Accursio unii fasciști au tras focuri de armă, carabinierii au ripostat, în piață ajungându-se la un adevărat măcel și în palat fiind ucis consilierul liberal. Azi în palat funcționează Muzeul Municipal de Artă și din anul 2000, în partea dinspre Piața Neptun, Biblioteca Salaborsa.

Pe locul unde azi se află Piața Neptun (Piazza del Nettuno) în 1473 s-a creat prima fântână, cu un bazin decorat cu statui, alimentată prin apeducte din izvorul Remonda. Defectându-se, fântâna a fost desființată, apoi numeroasele magazine și case înconjurătoare au fost demolate și în perioada 1563-1566 s-au creat Piața Neptun și actuala fântână, formată dintr-un bazin, acoperit cu marmură de Verona, central un postament înalt, decorat cu embleme pontificale și statui, la bază 4 nereide, deasupra 4 heruvimi, din toate țâșnind apă. Superior statuia lui Neptun, cu o mână ținând un trident, cu cealaltă întinsă deasupra apei, ca stăpân al mărilor, a fot interpretată și ca simbol al Papei, stăpânul Bolognei și al „lumii”. În 1605 apeductele au fost refăcute, în colțurile bazinului,  s-au creat mici fântâni și ansamblul a fost înconjurat cu gard din fier.

Vis a vis de Palatul Podesta, deși clerul s-a împotrivit,  în 1390 a început construirea Bazilicii San Petronio, lucrări care în decursul timpului au stagnat mult timp, forma actuală primind-o în secolul XVII, deși fațada principală nu a fost finalizată nici până azi. Lateral de ea, mărginind Piazza Maggiore, se află Palatul Băncilor (Palazzo dei Banchi), construit în anii 1565-1568 la marginea zonei Quadrilatero, zonă cu piețe, magazine, numit după schimburile de bani pe care comercianții le făceau în el. 

Și azi lângă Piazza Maggiore se află Via Pescherie Vecchie, străduță cu tarabe, magazine, restaurante, păstrând pe cât posibil sistemul vechi de comerț.

În anii 1400 strada era renumită pentru vânzarea vinurilor, apoi pe ea s-au mutat magazinele ce vindeau pește (1583), care au funcționat până în 1817, când au fost mutate în altă locație, strada primind numele actual. 

În spatele bazilicii pe vremuri a funcționat piața mătăsii, produsă masiv în zona Bologna până în secolul XVII. Piața a fost extinsă o dată cu construirea Universității și din 1871 a fost numită Piața Galvani (Piazza Galvani) după fizicianul italian Luigi Galvani, născut la Bologna în 1737, a cărui statuie este postată în centrul pieței.

Pe una dintre laturile ei, continuându-se paralel cu laterala bazilicii, se întinde un portal cu arcade, susținute de coloane, din care se accesează diverse magazine și  instituții.

Din el se intră și Palazzo dell Archiginnasio, construit la comanda Papei Pius IV (1562-1563) ca sediul al vechii Universități (Studium), în care a mutat diferitele discipline ce funcționau în clădiri dispersate prin oraș, dintre care Istoria Iudaismului, înființată în cadrul Universității Bologna în 1488. Azi în el funcționează Biblioteca Municipală Archiginnasio și Teatrul Anatomic.

Clădirea cu 2 etaje, înconjură o curte patrulateră, spre care laturile ei prezintă logii, având pereții interiori decorați cu steme și inscripții în onoarea profesorilor, din care până azi s-au păstrat cca. 6.000, fiind considerat cel mai mare complex mural heraldic din lume.

La parter s-a păstrat Teatrul Anatomic, un amfiteatru  folosit pentru studiul anatomiei, realizat din lemn de brad, cu tavan casetat, decorat cu statui prezentând doctori din antichitate, pe marginile intrării fiind postate statuile celor mai cunoscuți dintre ei, Hipocrate și Galen.

Încăperile de la etaj au fost folosite ca săli de studiu- filozofie, medicină, matematică, științe fizice și naturale, arte, dreptul civil și canonic.

În anul 1803 Universitatea a fost în mutată în Palazzo Poggi și clădirea a fost transformată treptat în bibliotecă. În 1838 s-a transferat biblioteca de la Mânăstirea San Domenico, fondată în 1801 cu scopul de a salva cărțile ordinelor religioase desființate de Napoleon.

În decursul timpului s-au achiziționat alte cărți, numeroși savanți și personalități au făcut donații, colecția a crescut, azi cuprinzând aproximativ 850.000 de volume și pamflete, 2.500 de cărți sec XV (incunabule), 15.000 de cărți sec XVI, 120.000 de cărți antice (până în 1830), 7.500 de reviste, 35.000 de manuscrise și incunabile, o secțiune fiind dedicată culturii bologneze.

În Palazzo Galvani (sec XV), cu intrarea din același portal,  în 1881 s-a inaugurat Muzeul Civic de Arheologie (Museo Civico Archeologico), azi cu secțiunile preistorică (începând cu paleoliticul inferior), etruscă, galică, romană, greacă, o colecție egipteană, una de numismatică și o gipsotecă cu copii ale unor sculpturi grecești și romane celebre.

În 1260 Secta Flagelaților, o mișcare catolică din Evul Mediu care practica autoflagelarea în public, a sosit în Bologna. Ajutată de o familie de nobili, lângă Piazza Maggiore a construit Ospedale della Vita (1275), un spital pentru bolnavi și pelerini, cu o mică biserică romanică, dedicată Sf. Vitus, reconstruită în anii 1454-1502, cu 3 nave, în care s-a păstrat fresca ce decora altarul bisericii vechi, prezentând pe Fecioara Maria cu Pruncul și Sfinții. În secolul XVII prăbușindu-se 4 travee, până în 1690 biserica a fost reconstruită, la etaj fiind amenajate oratoriul, decorat cu numeroase picturi și statui ale sfinților patroni ai orașului Bologna și săli pentru spital, în care din 1999 funcționează Muzeul Sănătății și Îngrijirii. Abia în 1905 fațada a fost terminată, primind forma actuală, formată din 2 părți decorate cu pilaștri, separate de o cornișă, superior un fronton triunghiular, în care e postată stema confreriei, inferior, 2 nișe laterale cu câte o statuie, amintind secta de origine și fostul spital. 

 Descoperindu-se că vechea frescă făcea vindecări miraculoase, devenind foarte venerată, numele bisericii a fost schimbat în Biserica Sf. Maria a Vieții (Chiesa Santa Maria della Vita). După ce spitalul a fost mutat în altă locație (1725),  în 1787 bisericii i s-a adăugat cupola de 52 metri înălțime, în interior baza ei fiind decorată cu statui prezentând-o pe Fecioara Maria în diferite ipostaze.

Interiorul prezintă naosul, 2 capele mari și 4 mai mici, mărginite de coloane, un prezbiteriu alungit, cu 2 coruri de lemn, deasupra celui din dreapta orga, postată în 1867 și restaurată în 1996. Altarul principal, în stil neoclasic, e surmontat de un timpan, pe care sunt așezate statuile prezentând 2 îngeri care țin un medalion decorat cu Dumnezeu Tatăl binecuvântând. Central este postată vechea frescă a Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții, flancată de statui ce prezintă Cumpătarea și Umilința.

Pentru a vedea Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”, construită în 1605  pe locul primei catedrale (1141), am părăsit Piazza Maggiore și am urmat Via Independenza., apoi am intrat pe prima stradă spre vest, unde e situat Palatul Fava (Palazzo Fava), construit în 1573 pentru familia căreia îi poartă numele. În secolul XXI a fost restaurat și din 2011 folosit pentru diferite expoziții de artă.

Era timpul să părăsesc orașul istoric. Îndreptându-mă spre una dintre fostele porți ale zidului înconjurător, mi-am ales o rută pe care să mai văd câteva clădiri istorice, prima fiind fostul Colegiu Venturoli (Collegio Venturoli). Clădirea a fost construită în 1700 pentru Colegiul Iliro-Ungar, care a funcționat până în 1781, când a fost închis la ordinul Împăratului Roman, Regele Monarhiei Habsburgice, Iosif II. Urmându-se dispozițiile testamentare ale arhitectului Angelo Venturoli, din 1822 în clădire a funcționat un colegiu pentru artiști, în 1933 transformat în Fundația Colegiului Artistic Venturoli, care sprijină tinerii artiști.

În Casa Editrice Zanichelli funcționează Editura Zanichelli, fondată în 1859 la Modena de librarul căruia îi poartă numele și în 1868 mutată la Bologna. În 1938 s-a construit actualul sediu, clădire în stil raționalist, cu un portic mărginit de 4 coloane imense, care în decursul timpului s-a extins.

Am părăsit orașul istoric și m-am îndreptat spre cazare, situată în districtul Navil, zonă mai nouă a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Inimii Sfinte a lui Isus (Chiesa Sacro Cuorre di Gesu), prima clădire religioasă construită în suburbie după demolarea zidurilor, începută în 1901 de Cardinalul Domenico Svampa , al cărui mormânt e postat în cripta bisericii și terminată în 1912 de succesorul lui. În 1929 cupola s-a prăbușit, deteriorând o parte din clădire. Până în 1935 biserica a fost refăcută, cu cupola de 60 metri înălțime, fațada împărțită de 2 pilaștri în 3 secțiuni, cea centrală prezentând un portal accesat printr-un șir de scări, delimitat prin mai multe șiruri de arcade, care încadrează poarta de intrare, deasupra căreia un mozaic îl prezintă pe Isus arătând cu o mână inima sa sacră. În partea superioară fațada prezintă 3 ferestre, decorate cu rozete, deasupra un coridor mărginit la exterior de arcade susținute de coloane, deasupra lui cornișa decorată cu sculpturi.

În interior prezintă o singură navă, care se termină cu altarul principal, decorat cu  statuia lui Isus arătându-și inima sacră.

Cele 4 capele laterale sunt dedicate Sf. Familii, Sf. Ioan Bosco, fondatorul Ordinului Salesian, Sf. Iosif, Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții.

Ferestrele sunt prevăzute cu vitralii, majoritatea prezentând sfinți.

Vis a vis de biserică se află Teatrul Testoni (Teatro Testoni Ragazzi), numit după cel mai important dramaturg bolognez. Clădirea a fost construită în 1934 și ocupată de Grupul Regional Fascist „Giancarlo Nannini”. Postbelic a fost transformată în teatru și din 1995 în teatru pentru copii.

La revedere Bologna !

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Bologna, Italia- Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”

Publicat pe de
2

Catedrala Metropolitană „Sf. Petru” (Cattedrale Metropolitana di San Pietro) din Bologna, Italia, este situată pe Via Independenza, în apropiere de Piazza Maggiore, pe locul unde în secolul IV s-a construit prima catedrală, dedicată Sf. Nabore și Felice, distrusă în incendiul din 1141. Sub Magistratul Albertus a fost refăcută în stil lombard-emilian romanic, cu 3 nave, prevăzute cu arcade ascuțite, susținute de stâlpi și 3 apse. Turnul-clopotniță supraviețuind incendiului, a fost înălțat de la 31 la 40 de metri și în 1184 Papa Lucius III a sfințit-o.

În 1220 pe partea sudică a bisericii s-a creat un portal din marmură, mărginit de 2 coloane,  ce susțineau o arcadă, la baza coloanelor s-au postat statuile din marmură roșie, prezentând lei, ansamblul primind numele de „Poarta Leilor”. Deasupra 2 statui (telmonii) susțineau coloane răsucite, care susțineau o arcadă. În partea superioară  o lunetă era decorată cu statui, central prezentându-l pe Cristos, în dreapta Sf. Petru și în stânga Sf. Pavel. Nu după mult timp s-au declanșat succesiv 2 cutremure în care acoperișul bisericii s-a prăbușit, apoi cel al corului și în 1234 biserica a fost reparată.

În secolul XIII s-au creat altarul principal și pe fațada principală o rozetă, în 1396 la intrarea în biserică un portic, modificat în anii 1467-1500, perioadă în care interiorul a fost pictat în frescă, din care câteva fragmente s-au păstrat până azi.

La ordinul Cardinalului Gabriele Paleotti din 1575 a început remodelarea interiorului, dar în timpul lucrărilor o parte din ziduri s-a prăbușit. Astfel începând cu anul 1605 s-a construit o nouă catedrală, în stil gotic, devenită metropolitană, după ce Papa Grigore XIII l-a ridicat pe Episcopul de Bologna la rangul de Arhiepiscop (1582).

În anii 1743-1747 clădirea a primit forma actuală. Vechiul portic a fost îndepărtat și s-a creat noua fațadă, în stil baroc, din cărămidă decorată cu marmură , împărțită de o cornișă înaltă, pe laterale decorată cu statuile Sf. Petru și Sf. Pavel. Partea inferioară, cu 5 secțiuni, separate de pilaștri, prezintă 3 portaluri, cel central având pe fronton stema Papei Benedict XIV. Partea superioară cu 3 secțiuni, separate de pilaștri, se încheie cu un front triunghiular clasic. În jurul fostei clopotnițe s-a construit un turn de 70 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Pentru a se construit capelele laterale, pereții laterali și Poarta Leilor au fost demolate, rămânând până azi doar o coloană răsucită, cu statuile aferente (telmonii), situate în baptisteriu și cei 2 lei care decorează vasele cu apă sfințită. Din vechea clădire s-au păstrat Capella Maggiore și cripta.

În catedrală se intră printr-un portal, la interior mărginit de coloane, pe care sunt postate statui, care ornează și părțile înconjurătoare ale portalului.

Interiorul, în stil baroc, prezintă naosul, acoperit de bolți arcuite, despărțit de prezbiteriu printr-o arcadă, mărginită de coloane din marmură roșie și pilaștri decorați cu statui de sfinți, deasupra ei fiind postați 2 îngeri care țin stema Papei Grigore XV.

Altarul principal, din marmură, e ornat cu 3 statui din lemn de cedru, central Isus răstignit pe cruce, pe laterale Maria Magdalena și Sf Ioan Evanghelistul (sec . XII).

Catedrala este dotată cu 3 orgi, cea mai veche din secolul XVIII, celelalte două din secolul XX.

Pe lateralele naosului se află câte 5 capele, decorate cu picturi ce prezintă scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate, unele și cu sculpturi.

În catedrală se păstrează moaștele Cardinalului Paleotti (a 4-a capelă din stânga) și ale Sf. Ana (a 2-a capelă din dreapta).

Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Publicat pe de
1

Bazilica Sfântul Petroniu (Basilica San Petronio) este situată în centrul istoric al orașului Bologna, Italia. Deși clerul s-a împotrivit, existând deja o catedrală, Consiliul celor Șase Sute al Municipiului Bologna (guvernul) a hotărât să construiască o nouă catedrală, în centrul orașului. A expropriat și demolat mai multe case și în anul 1390 lucrările au început, inițial creându-se navele, 4 capele laterale, pereții exteriori din cărămidă fiind prevăzuți cu contraforturi și fațada, nici până azi terminată.

Fațada prezintă partea superioară din cărămidă și partea inferioară din marmură albă, decorată cu basoreliefuri cu Sfinții patroni ai orașului, cu 3 portaluri, înconjurate de arcade, cel central cu  statuile Fecioarei Maria cu Pruncul, Sf. Petroniu și Sf. Ambrozie, basoreliefuri înfățișând scene din Geneză și din Noul Testament (sec. XIV-XVI), cele laterale basoreliefuri prezentând scene din viața lui Cristos.

În 1402 arhitectul decedând, lucrările s-au oprit și, profitând de ocazie, reprezentanții papali au vândut materialele de construcție, dar în 1438 Consiliul le-a reluat, în acel secol fiind ridicat turnul-clopotniță (1481-1495), de 65 metri înălțime, în 1818 dotat cu 4 clopote. Pentru a aminti că, deși e condus de autorități civice, orașul e încă sub stăpânire papală, în 1508 pe fațadă a fost postată statuia din bronz a Papei Iulius II, creată de Michelangelo, distrusă ulterior de protestatari.

În 1514 a început construcția părții sudice, urmând să se creeze absida mare, 12 capele, toate acoperite de cupole mari, susținute de stâlpi, la exterior 4 clopotnițe, proiect care nu s-a realizat, papalitatea oprind finanțarea și lângă biserică construind Palatul Archiginnasio (1562), ambele azi fiind vizibile din Piazza Galvani.

Abia în perioada 1646-1663 acoperișul din lemn a fost schimbat cu bolți din zid, în stil gotic, s-au creat capele, scările de acces la altarul principal, ferestrele au fost prevăzute cu vitralii, etc.

Azi bazilica prezintă naosul central, care se termină cu absida, inferior decorată cu o frescă prezentându-i pe Fecioara Maria și Sf. Petroniu.

În ea se află altarul principal, baldachinul (ciborium) datat din 1547 și un crucifix. Lateral de altar, deasupra corurilor, sunt postate 2 orgi, una creată în anii 1471-1475, refăcută în timp și cealaltă în 1596, ambele înconjurate de structuri din piatră, decorate cu statui de sfinți. 

Naosul e separat de navele laterale prin stâlpi din cărămidă, având capitelurile decorate cu frunze din gresie, care susțin arcade.

În nave sunt amenajate 22 de capele, inițial create pentru diverse familii nobile din oraș, decorate cu fresce și statui (sec. XV-XVII), unele cu vitralii policrome, prezentând personaje și scene biblice, azi dedicate diverșilor sfinți.

Câteva dintre ele se disting d.p.d.v. istoric, astfel în nava stângă Capela San Abbondio a fost folosită pentru încoronarea Împăratului Carol V (1530), Capela San Petronio păstrează capul sfântului, adus în anul 2000 de la Bazilica San Stefano, în Capela San Giacomo se află un monument funerar cu rămășițele Prințului Felice Baciocchi și ale soției sare Elisa Bonaparte (1845), Capela Sf. Rosalia aparține Primăriei Bologna și Capela celor Trei Regi, fostă Bolognini, cea mai decorată, în care pe altar se află un poliptic din lemn cu 27 de figuri sculptate, pereții fiind pictați în frescă, cel din spate prezentând episoade din viața Sfântului Petroniu, cel din dreapta scene din viața celor Trei Regi, superior în stânga Judecata de Apoi, Încoronarea Fecioarei, Paradisul și în partea de jos Infernul.

În bazilică se păstrează și cele „Patru Cruci”, despre care se spune că în secolele IV-V au fost postate pe coloane romane, în afara porților primului cerc de ziduri, pentru a „apăra” orașul, apoi închise în mici capele și în 1798, împreună cu moaștele găsite la baza coloanelor, aduse în bazilică, unde au fost așezate de-a lungul zidurilor navelor laterale, poziționate asemănător primei locații. Ulterior au fost înlocuite cu cruci mai noi (sec. X-XII), care se pot vedea și azi, Crucea Sf. Apostoli și Evangheliști și Crucea Sf. Mucenici în partea din stânga intrării în bazilică, Crucea Sf. Fecioare și Crucea Tuturor Sfinților  în zona altarului principal. În ea se află și 2 cadrane solare, primul construit de Egnazio Danti (1575-1576), fără a fi finalizat, al doilea de astronomul Giovanni Domenico Cassini (1655-1657), care și azi măsoară aproape exact fusul orar local.

În 1929 bazilica a intrat în administrația Arhiepiscopiei Romano-Catolice. S-a încercat terminarea fațadei, dar lucrările au eșuat, fiind doar restaurată în perioada 1972-1979.

Citește și Bologna, Italia- Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”

Bologna, Italia- prin orașul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, oraș din nordul Italiei, pentru câteva zile, l-a vizitat urmând cât de cât istoria lui, prima dată înconjurând centrul istoric, pe bulevardele sale fiind situate câteva dintre fostele porți ale celui de al 3-lea zid de apărare, apoi de la Poarta Saragozza am intrat în partea de sud a orașului vechi, în aproierea căreia se află Biserica Sf. Ecaterina de Saragozza (Chiesa Santa Caterina di via Saragozza), dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria, construită în 1256 și refăcută în 1443.

La mijlocul secolului XVIII a găzduit iezuiți din coloniile americane, unii dintre ei fiind înmormântați în biserică. De atunci e venerată și Sf. Fecioare din Guadalupe, nume atribuit de Biserica Catolică după apariția Fecioarei Maria în acea zonă (1531).

În timp degradându-se, biserica fost reconstruită (1816-1817), primind forma actuală, în 1824 adăugându-i-se clopotnița, dotată cu 4 clopote. În 1864 fațada a fost restaurată, s-au construit noua sacristie cu altar, amvonul sculptat și aurit, lângă altarul principal 2 coruri și nișe pentru orgă și interiorul a fost pictat, pe peretele posterior al altarului principal fiind postată o pictură ce prezintă martiriul Sf. Ecaterina. Apoi altarul principal și cele din capelele laterale au fost schimbate cu unele noi, din marmură de Verona (1874) .

După Primul Război Mondial capela din stânga prezbiteriului a fost extinsă, în ea fiind creat un memorial al enoriașilor care au decedat în război. Biserica a fost restaurată în 1996.

Pe aceeași stradă se află Palatul Albergati (Palazzo Albergati), numit după familia pentru care a fost construit în 1519 și extins în 1540. În incendiul din 2008 a fost grav avariat, ulterior refăcut și din 2014 folosit pentru expoziții temporare de artă.

Urmând străduțele înguste, m-am îndreptat spre sud, până la Mânăstirea Sf. Caterina de Vigri (Monastero Santa Caterina de Vigri), construită între anii 1477-1480 și refăcută în 1687. Fiind grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută, din structura inițială păstrându-se doar fațada renascentistă. În ea e înmormântată sfânta care a fondat prima mânăstire a clariselor din Bologna.

Lângă mânăstire a existat o biserică veche (1328), lângă care în 1588 s-a înființat un Colegiu, care a funcționat până în 1798, azi clădirea fiind ocupată de Colegiul privat Sf. Ludovic (Collegio San Luigi). Un secol mai târziu biserica a fost demolată (1615) și construită actuala Biserică Sf. Antonio Abate (Chiesa di Sant Antonio Abate).

Îndreptându-mă spre o altă biserică veche, am străbătut unul din numeroasele porticuri ale orașului, cu arcade înalte, care se întind pe cca. 38 kilometri, situat la fațada clădirii în care a funcționat Ospendale degli Inocenti, numită și Ospendale Bastardini, o instituție care îngrijea tinerele mame și orfanii (1797-1860). La sfârșitul anilor 1940 complexul a fost transformat în Teatrul „La Soffitta”, din 1955 numit Teatro „La Ribalta”, care a funcționat până în anii 1970, când în complex s-au amenajat birouri ale Universității Bologna, care s-au mutat în anii 1990, clădirea fiind dezafectată. După ce a fost renovată (2010), a fost utilizată pentru expoziții temporare.

În clădirea de vis a vis  azi își are sediul Tribunalului Administrativ Regional  (Tribunale Administrative Regionale) și în apropiere Biserica San Procolo.

Câteva minute spre vest și am intrat în Piața San Domenico, unde am vizitat Bazilica San Domenico, apoi m-am îndreptat spre nord , în drum trecând pe lângă Casa Berò, numită și Casa dei Carracci, o clădire din secolul XV, restaurată în 1884.

Piazza Minghetti, situată spre nord, a fost realizată în secolul XIX  după demolarea unor clădiri preexistente și construirea Palazzo della Cassa Di Risparmio (1868-1873), modificat în 1950, în el amenajându-se birourile băncii. A fost numită după Marco Minghetti, politician de dreapta, diplomat și jurnalist, ministru de finanțe, a cărui statuie a fost postată central în 1896.

De acolo am pornit să explorez o mică parte din vestul orașului istoric. Primul și cel mai important obiectiv a fost Basilica Sanctuario Santo Stefano, numită și Complexul celor „Șapte Biserici”, cea mai veche fiind datată din anul 450 e.n. Urmând spre nord strada Maggiore, am trecut pe lângă Palatul Segni Masetti (Palazzo Segni Masetti), reședință nobiliară din sec XV, în timp extins și modificat în forma actuală, păstrându-se porticul inițial.

Azi situată pe o străduță laterală, Biserica Sf. Mihai al Leproșilor (Chiesa San Michele dei Leprosetti) a fost construită în secolul XI, numită după un ospiciu care adăpostea leproși, situat lângă ea. A fost distrusă de incendiul din 1210, ulterior refăcută (1361), în timp extinsă (1761-1764) și renovată (1837). Interiorul a fost ornat cu picturi prezentând personaje și scene biblice.

Din 2023 a devenit Biserică Greco-Catolică Ucraineană.

Am revenit pe strada Maggiore, pentru a vedea Casa Isolani, clădire din secolul XIII, cu 3 etaje, cel superior susținut de un portic din grinzi de stejar, înalt de 9 metri. În 1877 fațada a fost modificată, lateral de ușa centrală creându-se alte 2 uși și ferestrele delimitate de arcade au fost restaurate. 

Spre nord am ajuns în Piața Mercanzia, zonă în care în secolul VIII a existat un mic sat, locuit de longobarzi. În perioada 1382-1391, prin modificarea a 3 case deținute de municipalitate,s-a construit Palatul Mercanzzia (Palazzo della Mercanzia), numit și Forumul Negustorilor, un tribunal în care se judecau problemele negustorilor, azi sediul Camerei de Comerț, Industrie, Meșteșuguri și Agricultură. În timp clădirea,  în stil eclectic, romanic și gotic, a fost restaurată de mai multe ori (sec. XV, XVII, 1946-1949). La fațada principală prezintă o logie, mărginită de stâlpi care susțin arcade ascuțite, deasupra ușii de intrare stemele familiei Bentivoglio și a Municipalității Bologna, în 3 nișe statui din marmură, cea centrală reprezentând „dreptatea” și în partea superioară stemele Companiilor de Arte, surmontate de creneluri.

Trecând de cele Două Turnuri (Le Due Torri) înclinate, simbol al orașului, am urmat strada care în est se termină la Poarta San Donato, în drum trecând pe lângă Biserica San Donato (Chiesa San Donato), construită în 1454, forma actuală primind-o după modificările din 1751.

Nu departe de ea se află Bazilica San Giacomo Maggiore, fostă biserică a Ordinului Augustinian (1267) și Oratoriul Santa Cecilia pe care am avut norocul să le găsesc deschise. După ce le-am vizitat, am intrat în Piața Giuseppe Verdi (Piazza Giuseppe Verdi).

Pe una din laturile ei se află Teatrul Municipal (Teatro Comunale). A fost construit (1756-1763) pe locul fostului Palat Bentivoglio, după ce Teatrul Malvezzi, existent în oraș din 1651, a fost distrus de un incendiu (1745) și numit Teatro Pubblico. În timp a fost extins cu o sală de depozitare a echipamentelor (1805), până  în 1933 fiind modificat în actuala formă. În el s-au desfășurat spectacole operă, teatru, numere de circ, etc. Din 1956 în cadrul teatrului s-a înființat o orchestră permanentă, al cărei dirijor principal a fost românul Sergiu Celibidache și în 2008 s-a fondat Filarmonica.

După 5 minute spre nord-vest am ajuns la Bazilica San Martino Maggiore (Basilica San Martino Maggiore), construită în 1227, în stil gotic și din 1293 folosită de călugării din Ordinul Carmelitan. În 1511 lângă ea s-a construit o mânăstire.  În decursul timpului clădirea bisericii a fost modificată, i s-a construit turnul-clopotniță , de 40 metri înălțime, refăcut în secolul XVIII, azi dotat cu 4 clopote, forma actuală primind-o în secolul XIX, când  s-a creat actuala fațadă principală (1879).

În apropierea ei se află Palatul Grassi (Palazzo Grassi), construit în secolul XIII pentru familia Canonici și din 1466 deținut de familia Grassi, perioadă din care s-a păstrat porticul de la fațada principală, mărginit de coloane de lemn. Din 1865 clădirea a fost preluată de armată, un secol mai târziu renovată de 2 ori (1910-1913, 1922-1934) și în 1935 a devenit sediul Clubului Ofițerilor.

Pentru a vedea alte 2 palate, am străbătut străduțele spre sud. 

Palatul Bocchi (Palazzo Bocchi), clădire în stil renascenstist, a fost sediul Academiei Hermatena, fondată în 1546 de scriitorul, lector universitar Acchile Bocchi. De-a lungul fațadei se pot vedea inscripțiile originale, un verset din Psalmul 120 al Psaltirei scris în ebraică- , „Izbăvește-mă de mincinoși, Dumnezeule! Zâmbesc atât de dulce, dar mint printre dinți.” și un text preluat din Epistola 1 a lui Horațiu, în latină – „fă bine, vei fi încoronat”.

Palatul Boncompagni (Palazzo Boncompagni) a fost construit în 1537-1548  de Arhiepiscopul catolic Cristoforo Boncompagni, nepotul Papei Grigore XIII.

Am ieșit pe via Dell Indipendenza și, prin porticurile care o mărgineau, m-am îndreptat spre nord. După  5 minute am intrat în Piața Giuseppe Garibaldi (Piazza Giuseppe Garibaldi), în care din 1900 tronează Monumentul lui Garibaldi (Monumento a Garibaldi), statuia din bronz, prezentându-l pe general călare, fiind situată pe un soclu înalt, decorat cu sculpturi în piatră și inscripționat.

În acea zonă a existat Mânăstirea Sf. Maria Magdalena care în timpul ocupației franceze (1796-1816) a fost dezafectată și pe locul ei construită Arena Soarelui (1810), în care vara s-au desfășurat spectacole de teatru, circ, baluri,  etc. Pentru ca reprezentațiile să poată avea loc și iarna, arena a fost modificată, creându-se Teatrul Arena Soarelui (Teatro Arena del Sole), a cărei fațadă (1888) s-a păstrat până azi, prezentând un portic, mărginit de 3 arcade, susținute de perechi de coloane, frontonul fiind decorat cu statui. Din 1916 în clădire s-au proiectat și filme, în anii 1949 teatrul ajungând să fie transformat în cinematograf. În anii 1980 a fost achiziționat de Primărie, restaurat și reamenajat în 3 etape, fiind transformat în actualul teatru, inaugurat în 1995.

De acolo m-am îndreptat spre partea de vest a orașului istoric, unde aveam câteva obiective pe care doream să le văd neapărat.

Lângă una din porțile din al doilea cerc de ziduri (sec. XIII) în 1204, în cadrul unui complex care găzduia pelerini, ulterior și săraci, s-a construit Oratorio San Bartolomeo di Reno (capela). Pentru realizarea canalul Reno (sec. XIV), excavându-se o parte din zonă și demolându-se niște case din apropiere, s-a descoperit icoana Sf. Maria cu Pruncul, care a fost postată în biserică. În timpul unei secete mari (1561), când icoana a fost purtată într-o procesiune, a început să plouă torențial și, considerată miraculoasă, icoana a fost numită Sf. Maria a Ploii (Madonna della Pioggia), de atunci Chiesa San Bartolomeo di Reno fiind numită și Chiesa Santa Maria della Pioggia.

După ce tavanul s-a prăbușit în timpul unei slujbe (1729), când nimeni nu a fost rănit, biserica a fost refăcută în forma actuală, fațada principală prezentând un portic mărginit de arcade, susținute de coloane și în partea superioară 3 ferestre ale fostei Capele a Companiei Negustorilor.

Interiorul prezintă o singură navă și 6 capele laterale, decorate cu picturi din secolele XVI-XVIII, restaurate postbelic.

În secolul XVIII în biserică s-a postat statuia Maicii Domnului a Providenței (sec. XIII), azi păstrată într-o încăpere din stânga altarului principal.

Pe aceeași stradă se află Palatul Gnudi (Palazzo Gnudi), creat de familia Malvasia la începutul secolului XVI prin unirea câtorva case. În decursul timpului a avut alți proprietari, în 1747 fiind deținută de Raffaele Gnudi. După moartea sa, averea fiind împărțită între cei 3 fii, dintre care Antonio, devenind marchiz, a decorat interiorul palatului cu fresce și statui. Bombardamentele din 1944 l-au distrus, ulterior a fost reconstruit și deținut de numeroși proprietari. Azi este folosit pentru evenimente publice, conferințe, etc.  

Mergând spre sud, am ajuns la Biserica San Giorgio in Poggiale (Chiesa di San Giorgio in Poggiale), construită în perioada 1589-1633 pe locul unei biserici din 1237,  cu o mânăstire adiacentă, terminată în 1642.  Un secol mai târziu s-au adăugat capela sacristiei, turnul-clopotniță și biserica a fost dotată cu o orgă. Sub Napoleon a fost desființată, ulterior restaurată și preluată inițial de Ordinul Fraților Minori Conventuali (1824-1842), apoi de iezuiți (1882). Fiind avariată de bombardamente  (1943), a fost restaurată (1977) și folosită pentru expoziții, concerte, conferințe. Din 1922 în fosta biserică funcționează Biblioteca de Artă și Istorie (Biblioteca d’arte e di storia).

Îndreptându-mă spre o altă bazilică, în drum m-am oprit la Piața de Ierburi (Mercato delle Erbe). A fost construită în 1910 și în ea au fost mutate din Piazza Maggiore tarabele comercianților ambulanți (treccole). După ce a fost grav avariată de bombardamente, a fost refăcută și Redeschisă în 1949. După renovarea din 2014, pe lângă zonele cu legume, s-au amenajat restaurante, cofetării, magazine, ulterior desființate, azi fiind folosită doar pentru vânzarea produselor alimentare.

La sud de piață se află Bazilica Sf. Francisc (Basilica San Francesco). Încă din 1213 în Bologna existau călugări franciscani din ordinul Fraților Minori Conventuali, pentru care în 1222 Sf. Francisc s-a deplasat în oraș și le-a predicat.  Primind permisiunea autorităților civice, cu ajutorul Papei Grigore IX, au construit actuala bazilică, inițial cu un turn-clopotniță (1236-1263), cu un clopot, al doilea, înalt de 48,5 metri, fiind ridicat în perioada 1397-1402, prevăzut cu 5 clopote, când s-a construit și prima capelă privată, a familiei Muzzarelli. În timp s-a extins cu numeroase capele, multe eliminate în timpul restaurărilor din secolul XIX, azi interiorul fiind format din 3 nave și 9 capele, între care Capela San Bernardino din secolul XV.

În secolul XIV, adiacent bisericii, minoriții au construit o mânăstire, un secol mai târziu extinsă spre sud, azi încăperile ei având diverse utilizări, exemplu ca birouri financiare. Sub francezi ordinul a fost desființat și clădirile folosite ca punct vamal. Ulterior biserica a fost restaurată (1886-1906) și refolosită în scop religios. Ca majoritatea clădirilor orașului, biserica și mânăstirea au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic au fost refăcute, când au fost restaurate și cele 3 Morminte ale Glossatorilor (Tombe dei Glossatori), a lui Accursio și a fiului său Francesco, a juristului Odofredo și a lui Romandino dei Romanzi, plasate în secolul XIII lângă ea.

În apropierea bisericii la mijlocul secolului XIX s-a postat Coloana Imaculatei Concepții (Colonna dell Immacolata), din marmură, de 46 metri înălțime, superior cu statuia  din bronz a Fecioarei Maria cu Pruncul și pe soclu decorată cu sculpturi prezentând sfinți.

După ce mi-am făcut o impresie despre orașul istoric, urma să vizitez partea cea mai cunoscută de turiștii din întreaga lume, Piazza Maggiore, Piazza dell Nettuno și împrejurimile lor.

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Domenico

Bologna, Italia- Bazilica San Giacomo Maggiore

Publicat pe de
2

Bazilica San Giacomo Maggiore (Basilica di San Giacomo Maggiore) din Bologna, Italia, este situată în partea de est a orașului istoric. A fost construită de călugări din Ordinul Augustinian, (1267-1315), adiacent Bisericii Parohiale Santa Cecilia, împreună cu o mânăstire. Clădirea, în stil romanic, prezenta o singură navă, la capătul ei o capelă, flancată de 2 capele laterale. Apoi a început construcția turnului-clopotniță, de 52 metri înălțime, finalizat abia în 1471, azi dotat cu 5 clopote, unul vechi din 1565, celelalte din secolul XIX. Primind aprobarea Episcopului de Bologna, fosta Biserică Santa Cecilia a fost transformată în Oratoriu (capelă).

Primind ajutorul familiei Bentivoglio biserica a fost extinsă, în ea fiind create capele laterale, cu altare în stil renascentist și baroc, decorate cu fresce, între care și cea a lui Bentivoglio  (1463-1468) , în care ulterior a fost înmormântat.

Tot atunci în partea stângă a bisericii s-a creat porticul cu 36 de coloane din gresie, cu capiteluri corintice (1477-1481), pe perete prevăzut cu nișe decorate cu fresce, adăpostind morminte, prin care biserica a fost conectată cu Oratoriul. Capela Bentivoglio a redus spațiul din fața Oratoriului și porticul i-a ascuns intrarea.

Azi fațada principală prezintă ușa de intrare, înconjurată de arcade, mărginită de 2 coloane, la baza cărora sunt postate 2 statui prezentând lei. Pe părțile laterale se află câte 2 nișe funerare, probabil create în secolul XIV. Central fațada prezintă o rozetă și superior statuia lui San Giacomo.

În decursul timpului s-au adăugat noi capele laterale, azi în număr de 35, înconjurând și altarul principal, ale căror altare au fost decorate în stil renascentist și baroc, interiorul ornat cu picturi, majoritatea din secolul XV, existând și câteva mai vechi (sec. XIII), prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Pe parapetul situat deasupra lor sunt postate numeroase statui din marmură, prezentând personaje biblice.

Pe partea posterioară a altarului principal, acoperit de o boltă, se află 10 panouri decorate cu fresce (1505-1506) prezentând scene din viața Sfinților Valeriano și Cecilia.

Biserica e dotată cu 2 orgi, una din 1776, restaurată 1968 și una din 1827, refăcută în 1960.

Sub Napoleon (sec. XVIII), când ordinele religioase au fost interzise, augustinienii s-au retras și mânăstirea a devenit sediul Conservatorului de Muzică „Gian Battista Martini”(1804), în 1824 biserica fiind iar preluată de Ordinul Augustinian.

Azi în fostul Oratoriu Santa Cecilia (Oratorio di Santa Cecilia), accesat din portic, se pot vedea 10 din frescele vechi, create la comanda lui Bentivoglio, prezentând scene din viața Sfintei Cecilia.  

Citește și Bologna, Italia- prin centrul istoric

Bologna, Italia- Biserica San Procolo

Publicat pe de
2

Biserica San Procolo (Chiesa di San Procolo) din Bologna, Italia, este situată în sudul orașului istoric. E dedicată lui Proculus, un soldat roman martirizat la Bologna în timpul persecuției creștinilor sub  Dioclețian (303 e.n.), venerat ca sfânt de Biserica Catolică.

A fost construită în secolul XI de călugării benedictini din Cassino, în stil gotic timpuriu, pe locul unei foste biserici romanice. În secolul XIII în ea au fost postate moaștele martirilor Proculus și Pozzuoli, azi situate în prima capelă din stânga.

În perioada 1383-1407 biserica a fost modificată, când i s-au creat o nouă fațadă și bolțile gotice din interior, modificate un secol mai târziu.

În anii 1535-1557 s-au construit clopotnița, cele 8 capele laterale, separate de naos prin șiruri de coloane.

S-a realizat corul, dotat cu o orgă, modificată în secolul XVIII și restaurată în anii 2007-2008.

Lângă biserică s-a creat mânăstirea benedictină, extinsă începând cu anul 1622, în curtea căreia a fost postată statuia San Procolo.

Sub Napoleon Ordinul Benedictin a fost interzis și mânăstirea a fost transformată în cazarmă (1797). Ulterior a fost ocupată de Spitalul de Pediatrie și Maternitate, care au funcționat până în 2013.

În secolul XIX clădirea bisericii și picturile interioare au fost restaurate, cupola și transeptul au fost decorate.

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Giacomo Maggiore