Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei, am urmat Bulevardul Dacia.
Sheraton Bucharest Hotel
Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.
În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța, în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.
Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.
Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.
În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.
Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.
Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi, în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.
Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena. A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.
Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).
Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.
Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.
De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.
Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.
Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.
Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.
Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.
M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.
Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.
În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.
În unele din ele funcționau diverse instituții.
Fundația Româno-Americană
Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”
Unele clădiri erau adevărate palate.
La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I. Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume.
Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.
Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea pentru invențiile sale (1886-1972).
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.
În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.
Agenția Națională de Integritate
Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez. Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.
În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”
În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII, au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.
Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.
Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.
Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.
Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).
Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.
Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.
Casa Gheorghe Petrașcu
Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).
Din 1967 a primit numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).
De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei pe lângă Radisson BLU Hotel.
Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.
Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului. Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).
Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877. În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.
Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.
Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.
Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din München.
Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.
În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.
Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.
În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” care din 1990 s-a numit Academia de Arte, Universitatea Națională de Arte actuală.
Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.
Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.
Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.
Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.
Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.
Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.
Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România. Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.
Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.
Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.
Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.
Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.
A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.
Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.
După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.
După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.
După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.
Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.
Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu, le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).
În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.
În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.
Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă. Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.
Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.
Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.
Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană, de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin.
De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.
Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.
Mă apropiam de Piața Revoluției.
Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.
Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.
Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.
Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.
Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.
Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989 numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.
Pe o latură a pieței se află clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.
Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I. În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.
Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.
În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit, au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.
Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.
În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.
O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.
Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară, 800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.
Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.
Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri intercalate cu unele mai noi.
În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.
După ce am văzut muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.
Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).
S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.
La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.
În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.
La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află HotelulAthénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.
Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.
Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.
Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.
tavanul
Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.
Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.
Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine, opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.
Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.
Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit, două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla o păstrăvărie.
Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.
Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.
Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.
Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.
Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.
De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.
Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.
În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.
Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.
Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.
Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.
La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.
Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.
Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990
Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.
În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.
Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.
În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.
Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.
Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.
La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.
Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.
Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.
Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.
Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.
Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)
De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.
Judecătoria Dej
Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.
Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.
Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.
În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.
Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.
Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.
În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.
Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.
Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.
Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.
Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973
Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.
Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.
A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.
Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.
O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.
Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.
În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.
Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.
Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.
Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.
Fiind în Maramureș, în vizită la neamuri, am hotărât să vedem cât mai multe dintre bisericile vechi de lemn, renumite în toată lumea, unele dintre ele fiind în patrimoniul UNESCO. Zona Maramureșului este împânzită la tot pasul de biserici vechi și noi, mânăstiri și locașuri de cult.
Ziua 1.
Am plecat din Sighetul Marmației spre comuna Bogdan Vodă, pe valea Izei, unde urma să ne cazăm la un văr primar. După 21 km ne-am oprit în localitatea Bârsana unde, chiar la intrare, pe partea de deal, se află Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în biserică”. A fost construită în 1720 ca biserică de mânăstire și mutată în locul actual în 1800. Regretabil că nu este prea vizitată.
Atracția majoră, spre care ne-am îndreptat și noi, este Mânăstirea Bârsana „Soborul Sfinților 12 Apostoli”. Am parcat în locul amenajat în acest scop, de altfel loc în care se găseau numeroase căsuțe de lemn, ce funcționau în scop comercial. Am urcat dealul și am intrat pe poarta mânăstirii.
Mânăstirea are o istorie lungă și întortocheată. Este atestată din 1390, perioadă în care proprietarii moșiei erau Voievozii Balcu și fratele său Drag. A fost construită în Valea Slatinei o Biserică de lemn, apoi chilii pentru călugării care locuiau acolo și a devenit o mânăstire. În sec. XIV a fost mutată într-un loc pe partea dreaptă a Izei, la Podurile Strâmtorii. Voievozii și sătenii au înzestrat-o cu bunuri ca păduri, terenuri și a devenit un loc în care se pregăteau preoți, cantori, zugravi. În perioada uniației mânăstirea a rezistat, iar din 1735 până în 1740 a fost reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului. În 1795 a fost mutată în sat, în mijlocul unui cimitir cu victime din timpul ciumei din 1742. În 1791 a fost deființată, călugării s-au refugiat la Mânăstirea Neamț din Moldova, construcțiile au fost devastate și averea mânăstirii a trecut în proprietatea statului. Au rămas doar biserica și stăreția. Din nou, în 1806, a fost mutată chiar în vatra satului. După cel de Al Doilea Război Mondial locul de la parohie, din sat, a fost confiscat și pe el s-au construit case pentru localnici. O nouă mânăstire s-a construit doar începând cu 1991, pe partea din deal, rămasă proprietate bisericească, la ieșirea din Bârsana spre localitatea Strâmtura.
Ansamblul monahal cuprinde Biserica, un Altar de vară, Aghiasmatarul, Stăreția, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa duhovnicului, Casa Artistului, Casa meșterilor, Turnul cu clopotnița, Praznicarul cu trapeza, chilii, ateliere și Muzeul de icoane și carte veche Gavril din Bârsana.
După 8 km am ajuns în localitatea Strâmtura. Un indicator arăta direcția spre Schitul Strâmtura. Trebuia obligatoriu să-l vedem. La ieșirea din comună am oprit la Biserica de lemn „Sf. Ilie”. Este o biserică nou construită, spre mirarea noastră tot din lemn, având în vedere protestele împotriva tăierii pădurilor. Se pare că în această zonă tradiția este mai importantă și obiceiurile nu se vor pierde prea curând.
Întrebând despre schit, am aflat că este încă în construcție, în vârful dealului, la aproximativ 10-15 km. Am rulat pe un drum cu pietriș, foarte îngust, cu pante foarte mari și, când credeam că „Audița” mea nu mai poate, am ajuns pe un platou unde am parcat. Ne-am îndreptat câteva sute de metri spre schit. Norocul nostru a fost că pictorul era acolo și-și vedea de treabă. Am reușit să imortalizez doar o parte din picturile terminate și, lângă schit, un trunchi de pom sculptat.
Nu ne-a părut că am făcut acest drum deoarece panorama era superbă. Ne-am întors la drumul principal și după 8 km am ajuns la Rozavlea. Biserica de lemn „Sfinții Mihail și Gavril” datează din anul 1717. A fost adusă dintr-o altă localitate și ridicată pe locul unei vechi biserici distrusă de tătari.
La 5 km, în localitatea Șieu am văzut Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” construită în anul 1760.
De aici, deși drumul fiind de 7 km, l-am făcut în 30 min. Nefiind indicatoare, ne-am cam rătăcit la un moment dat. Am mers să vedem cele două biserici din Poienile Izei. Nu am întâlnit vreo mașină sau locuitor pe drum și nici în localitate. Am găsit doar un bar deschis, cu o terasă la umbră, unde ne-am răcorit puțin. Prima pe care am văzut-o a fost biserica nou construită din piatră în 2008, Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Lângă ea am trecut un pod acoperit, construit din lemn, până la un altar de vară.
Am urcat o pantă ce trecea prin cimitirul vechi și, după copaci, ni s-a arătat biserica veche, Biserica de lemn ”Sf. Mihail și Gavril”. Invadând, tătarii au distrus bisericile din zonă, cu două excepții, una fiind aceasta (1364). Se spune că a scăpat invaziei fiind protejată de semiluna islamică. Nu am putut vizita interiorul, fiind zăvorâtă.
Știind deja drumul, ne-am întors la Șieu și am înaintat pe ruta noastră doar 15 km, până la Ieud. Am dorit să vedem a doua biserică ce a scăpat invaziei turcești, Biserica de lemn din Ieud Deal, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Părerile privind datarea construcției sunt controversate. A fost menționat anul 1364, cei mai mulți o datează din sec. XVII, cu refaceri în sec. XVIII.
Revenind pe malul apei am văzut Muzeul etnografic Pleș.
Am rulat pe un alt deal ce aparține localității Ieud. Doream să vedem Mânăstirea Ieud cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”. Construcția ei a fost aprobată în 1999 și finalizată în 2003. A fost construită pe locul unde a mai existat o biserică construită în sec. XI-XII și dărâmată în 1889 datorită ritului ei ortodox.
Mânăstirea cuprinde poarta, o biserică din lemn și o casă monahală.
La 4 km, în localitatea Bogdan-Vodă, Cuhea de altădată, am vizitat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În secolul XIV, boierii Bogdănești au construit o biserică din piatră, care în timp s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită o biserică din lemn care a fost distrusă de invazia tătarilor. Actuala biserică a fost construită în jurul anului 1718. Biserica se află în mijlocul comunei, în cimitirul vechi. În interior pereții, formați din bârne de brad, au păstrat picturile vechi, în stilul bizantin primitiv.
Lângă ea, a fost construită în anul 1935, Biserica nouă, cu hramul „Învierea Domnului”.
În centrul comunei se află Grupul statuar Bogdan Voievod, opera sculptorului Ioan Marchiș, dezvelit în anul 2008.
Ziua 2.
Fiind zi de târg, nu puteam să lipsim de la un așa eveniment. Se vând de toate, de la animale, produse apicole, ceaiuri, alimente, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, utilitare casnice etc. Se poate lua chiar masa la una dintre tarabele prevăzute cu grătare și terase.
Am trecut dealul pe un drum neașteptat de bun și după 19 km am ajuns în Vișeu de Sus. O legendă spune că un pădurar, în amintirea fiului său care a murit în pădure fiind lovit de un lemn, a ridicat o biserică pe acel loc. În timp, în jurul bisericii s-a dezvoltat localitatea, care a fost denumită „Între Râuri”, fiind plasată între râurile Vișeu și Vaser. Aici am vizitat două biserici.
Biserica greco-catolică „Maica Domnului” construită în perioada 1993-1995
Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul”, ridicată între anii 2006-2008
După 12 km am intrat în localitatea Moisei unde se află Casa-muzeu Martirii de la Moisei, 14 octombrie 1944. Este vorba despre 39 țărani români și 3 evrei din județele Cluj, Mureș, Maramureș, care făceau parte din detașamentele de muncă forțată. În drumul spre casă au fost prinși de către horthyști, motivând că ar fi fost partizani care luptau împotriva lor. I-au obligat să intre în casă și, prin geamuri, i-au executat prin împușcare.
Victimele au zăcut închise în casă două săptămâni, după care au fost înmormântați. Pe acel loc s-a ridicat o troiță de lemn care a fost înlocuită de Monumentul Martirilor din Moisei sculptat de Vida Geza. Este vorba despre 12 figuri de piatră, două cu chip uman, restul cu măști tradiționale maramureșene, așezate în cerc, cu chipurile în afară.
La 6 km deasupra satului Moisei, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei, se află Mânăstirea Moisei cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este înconjurată de ziduri și așezată pe un spațiu întins, acoperit cu iarbă. Pășind pe poarta de intrare am văzut clădirile din care e compusă mânăstirea.
În 1599 a fost ridicată de către călugări Biserica veche de lemn, pe locul uneia mai vechi, ruinată. Pe lângă aceasta a funcționat o școală de pictură, totodată se inițiau preoți și cântăreți de biserică.
În 1637 mânăstirea apare în documente ca rezidență a unui episcop.
Biserica nouă, din cărămidă, a fost construită în 1911, în stil neoclasic, de către Episcopia Greco-catolică de la Cluj-Gherla.
Ne-am întors prin Săcel și, după 20 km, am oprit în Săliștea de Sus, lângă o Biserică din lemn, construcție mai nouă, care era închisă.
Pe străduțe lăturalnice, am urcat până la Biserica de lemn a Bâlenilor„Sfântul Nicolae”. A fost construită în anul 1680, incendiată de tătari în anul 1717 și, conform legendei, salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul. În 2010 a fost deschis un șantier pentru identificarea picturilor originale aflate sub stratul pictural fals de vopsea.
Ne-am apropiat de ținta finală, orașul Dragomirești. Înainte de intrarea în oraș am parcat pe marginea drumului, lângă poarta frumos sculptată în lemn, cu motive tradiționale maramureșene, care ne-a indicat locul de intrare spre Mânăstirea Dragomirești „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului”. Este o mânăstire de călugări.
A trebuit să ne grăbim, deoarece s-a înnorat și ne era frică de o eventuală ploaie rece „de munte”. Am urcat o porțiune de deal, pe un drum amenajat și am ajuns pe un platou, unde se află mânăstirea. Aceasta a fost construită în 1875, în timp distrusă și reconstruită în 1926 în „Valea Prihodiștii”. În 1949, sub regimul comunist, a fost arsă din temelii și s-a salvat doar o icoană din lemn, din sec. al XVIII-lea (1750), „Maica Domnului cu Pruncul”. Interesant la această icoană este piciorul stâng al Pruncului care este prezentat ca o plamă. Între anii 1951-1957 s-a construit o biserică mică din lemn, în locul „Arinii Runcului”, unde s-a păstrat icoana. Între anii 1957-1990 biserica a fost în majoritatea timpului închisă. După această perioadă au început să aibă loc pelerinaje, iar în 2008 s-a început construirea unei noi biserici.
Și, ne-am atins ținta, am intrat în orașul Dragomirești.
Obiectivul nostru era Cimitirul Vesel de la Săpânța, județul Maramureș. Aveam de parcurs 340 km pe ruta Arad, Oradea, Carei, Satu Mare, Livada, Negrești Oaș, Săpânța, așa că, am plecat dimineața devreme. După 3 ore ne-am oprit în centrul orașului Carei. Ne-a frapat un grup statuar enorm. Am aflat că este „Monumentul Ostașului Român”, sculptat de Vida Gheza și inaugurat în 1964.
În stânga lui se află Biserica ortodoxă „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir”. Este construită între anii 1990-2007, în stil bizantin.
Am traversat bulevardul și am intrat în Parcul dendrologic al orașului, unde se află faimosul castel, azi muzeu. Ne-a întâmpinat bustul lui Alexander Karolyi.
Castelul Karolyi a fost construit în sec. al XV-lea, inițial ca o casă de locuit, apoi ca o cetate de apărare, cu fortificații și bastioane. A fost distrus și restaurat de mai multe ori. În secolele XVII și XVIII a fost sediul a numeroase întâlniri diplomatice. Aici s-a semnat Tratatul de Pace de la Satu Mare (1711). În sec. XVIII s-a renunțat la fortificații și bastioane și a început construirea unui castel cu scop rezidențial. Între anii 1892-1894 i s-a dat aspectul actual. În decursul timpului a avut mai multe utilizări ca sanatoriu, cazino, școală militară, spital militar, muzeu, bibliotecă orășenească.
Castelul este construit în stil baroc, cu formă dreptunghiulară. Prezintă patru fațade, turnuri și bastioane de diferite forme, asimetrice. Este înconjurat de șanțuri și înconjurat de un parc, amenajat în sec. al XIX-lea, după model englezesc.
Am continuat drumul și, după 36 km, am ajuns la Satu Mare, unde ne-am oprit în centru pentru a lua masa de prânz.
Aici se află Catedrala romano-catolică „Înălțarea Domnului”, construită în sec. XVIII, în stil baroc.
Spre Săpânța , la 23 km, se află localitatea Livada, unde am oprit, observând un indicator pe care scria Castelul Vecsey.
A fost construit în sec. XVIII, într-un parc cu arbori seculari. A fost construit cu trei nivele, dar, în urma unui incendiu din 1829, a rămas cu un singur nivel. A schimbat mai mulți proprietari, dintre care se spune că ultima a fost o baroneasă, cea mai bogată din zonă. Ea a locuit aici până în 1944. Castelul a fost sediul comandamentului armatei ruse, în timp, sediul mai multor instituții ale statului, apoi orfelinat, tabere de copii. Din 1999 castelul este o ruină care de abia mai „vorbește” despre istoricul său.
Întristate de soarta acestui castel, ne-am reluat traseul și, după 50 km, am oprit în centrul orașului Negrești-Oaș. Aici se află un părculeț unde este amplasat Muzeul Țării Oașului, vis a vis de Primărie. Muzeul este împărțit într-o Galerie de artă „Dr. Mihai Pop” și Muzeul satului oșenesc în care sunt expuse obiecte etnografice și artă populară.
Tot în centru se află, impunătoare, Catedrala ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”. Este o construcție nouă, ridicată între anii 1990-2002.
Am trecut muntele în județul Maramureș, pe un drum numai serpentine, cu panorame de vis și coborâre prin desișul pădurilor. 38 km și am ajuns la destinația finală, Săpânța. Comuna se află aproape de granița de nord a țării noastre cu Ucraina. Cum am intrat ne-au întâmpinat, de o parte și de cealaltă, etalate spre vânzare, diverse obiecte specifice zonei, cum ar fi „cerge”, ii, „staițe”, costume populare, etc. Am parcat și ne-am îndreptat spre ținta noastră.
Cimitirul Vesel din Săpânța a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1373. Este faimos pentru crucile sculptate în lemn de stejar, colorate cu pigmenți naturali, pe care sunt scrise epitafuri, cu o notă ironică, care laudă sau dojenesc viața decedatului. Primul epitaf datează din 1935. Imaginile de pe cruci se referă la viața, activitățile și chiar modul de deces al persoanelor, de exemplu vânător, bucătăreasă, pădurar, activități specifice zonei și secolului. Desenele de pe cruci sunt inspirate din decorațiile porților de lemn sau a țesăturilor textile din regiune.
Aceste cruci au fost sculptate, decorate și scrise de Stan Ioan Pătraș, un om simplu și foarte credincios. Se pare că, contrar ideii de sfârșit tragic, acesta a preluat atitudinea dacilor, veselă în fața morții, considerând că este doar o trecere în viața veșnică. Astfel, el a încercat să transpună viața decedaților într-un mod satiric, de unde i se trage și numele actual de cimitir vesel. Se află în jur de 800 de cruci, care, au devenit „obiecte de muzeu în aer liber”.
Ne-am întristat pentru că nu am putut vedea biserica în toată frumuseței ei, fiind în renovare.
Am ieșit din cimitir și ne-am îndreptat spre Casa memorială Stan Ioan Pătraș. Aceasta este azi locuită de Dumitru Pop Tincu, cel care, actual, continuă munca lui Stan Pătraș, dar, se poate vizita.
Părăsind Săpânța ne-am îndreptat că Sighetul Marmației, aflat la 20 km distanță. În drum am trecut prin comuna Sarasău unde am imortalizat Biserica greco- catolică, pentru noi o ciudățenie de construcție, fiind obișnuite cu stilurile arhitectonice vechi.
În Sighetul Marmației ne-am oprit în centru orașului unde am văzut fostul Cămin Cultural, azi cinematograf.
Lângă Piața Libertății se află Biserica catolică „Sf. Paul Borromeo”. Aceasta face parte dintr-un ansamblu, biserică, mânăstire, școală confesională, casă parohială, casa canonicilor, ansamblu construit în sec. XVIII de către călugării din ordinul minorit și călugării piariști.
În aceeași zonă se află și alte biserici.
Biserica ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” 1985
Biserica reformată, sec. XIV-XV
Am părăsit centrul, îndreptându-ne spre neamurile mele, la care ne-am cazat.
Am trecut pe lângă Biserica greco catolică „Christos Regele Universului”, în construcție începând cu anul 2011 și neterminată încă.
Bucuria revederii a fost mare. Trecuseră câțiva ani…
Excursiile Monicăi 