Arhive categorie: alte județe

Palatul Brâncoveanu și Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus, jud. Brașov

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov, am rulat 5 kilometri spre sud, până în comuna Sâmbăta de Sus, unde se află fostul Palat Brâncoveanu, construit de Constantin Brâncoveanu în 1708, pe moșia deținută de bunicul său, Preda Brâncoveanu din 1654.

În perioada 1772-1802 moșia a fost deținută de un negustor. Spre sfârșitul secolului, fiind situat în apropierea graniței cu Țara Românească,  Guvernatorul Transilvaniei  a dărâmat palatul, din el păstrându-se doar pivnițele.

În secolul XIX moșia a fost preluată de Grigore Brâncoveanu. A amenajat pivnițele, patru încăperi cu calote întărite de arcuri, pe care  și le-a folosit ca fundație, pentru un nou palat.  Familia a deținut moșia până la reforma agrară din 1922, când Ministerul Domeniilor a predat-o Mitropoliei din Sibiu, împreună cu teritoriul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus.

Palatul a fost transformat în casă de odihnă pentru scriitori (1927-1944), apoi în el a funcționat o Școală Primară. Până azi din primul palat s-au păstrat doar pivnițele. Tot din acea perioadă datează și ruinele unei porți de intrare.

La 10 kilometri sud, pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, se află Mânăstirea Brâncoveanu. Pe acel loc Preda Brâncoveanu a construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii” (1657). Moșia fiind moștenită de Constantin Brâncoveanu, Domnitorul Țării Românești, acesta a înlocuit-o cu o biserică de zid  (1696 -1707). Lângă ea, pentru călugării așezați acolo, s-au construit chilii și în final a devenit mânăstire.

În secolul XVIII, în timpul catolicizării forțate a Ardealului, peste 250 de mănăstiri au fost distruse. Datorită relațiilor pe care domnitorul le avea cu Curtea de la Viena, biserica a supraviețuit. După ce turcii au cucerit Țara Românească și l-au decapitat pe Constantin Brâncoveanu, familia a rămas proprietara moșiei până când, din cauza unei datorii, a amanetat-o unui negustor (1772).

La cererea administrației catolice, a fost trimisă armata, care a bombardat și distrus chiliile (1785), rămânând doar biserica ruinată. Mitropolitul Nicolae Bălan a refăcut-o în stil brâncovenesc (1926-1928). În apropierea bisericii a reconstruit clopotnița și a dotat-o cu cinci clopote.

În perioada 1976 -1977 terenul mânăstirii a fost împrejmuit și s-a creat poarta masivă de intrare, sculptată în lemn de stejar.

Apoi a fost restaurat Paraclisul, clădire din lemn de stejar, decorat cu motive brâncovenești, cu interiorul pictat în stil neo-bizantin

Actuala mânăstire a fost creată în perioada 1984-1999 de Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului (1982 -2005), începând cu Biserica „Sf. Martiri Brâncoveni”.

Sub  acoperișul de șindrilă,  s-a creat un brâu de nișe cu arcade. Ferestrele și ușile au fost încadrate cu piatră decorată. În turla, octogonală la exterior şi cilindrică în interior, au fost mutate clopotele vechi.

Pridvorul, încadrat de arcade, susținute de coloane din piatră, în partea inferioară a fost înconjurat cu un zid de piatră perforată de sculpturi cu motive vegetale.

Pereții din interiorul lui au fost pictați cu scene și personaje biblice. Ușa de intrare în biserică, din lemn de stejar, a fost încadrată cu piatră sculptată. Deasupra ei se poate vedea o placă de piatră, inscripționată cu date despre istoria bisericii

Picturile vechi din interior au fost restaurate. În naos prezintă Sfinţii Mucenici, scene din Noul Testament, proorocii, Schimbarea la Faţă şi Învierea Domnului,  pe peretele vestic al pronaosului ctitorii bisericii, familia Brâncoveanu, în altar Maica Domnului pe tron, Sfinţii Ierarhi și Împărtăşirea Apostolilor.

În biserică se află și portretul Regelui Mihai I care, în perioada comunismului, a fost acoperit cu un strat de var și după 1989 restaurat. 

Apoi s-au construit două clădiri cu câte două niveluri, una situată spre nord, cealaltă spre sud, în care s-au amenajat chiliile. Clădirea de nord include și stăreția.

În clădirea din sud, pe lângă chilii, se află camera de servit masa (trapeza).

Poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se înalță un turn, în interior a fost decorată cu picturi reprezentând personaje religioase.

În incintă, în apropierea ei s-a construit o capelă.

Clădirile au fost legate prin coridoare acoperite, cu arcade susținute de coloane, ansamblul luând formă de patrulater.

În memoria ctitorilor mânăstirii, într-unul din coridoare s-a postat mormântul cu bustul lui Constantin Brâncoveanu și un mozaic prezentându-l pe Antonie Plămădeală, cu ansamblul noii mânăstiri create.

Vechea Fântână „Izvorul Tămăduirii”(secolul XVI), situată în curtea mânăstirii, a fost restaurată și înconjurată cu plăci din lemn de stejar, sculptate cu motive din natură.

Altarul exterior, din pădure, a fost refăcut sub forma unui foișor din lemn, situat pe o platformă din piatră, accesată prin șiruri de scări.

Pe una din laterale s-a ridicat clădirea „Academia de la Sâmbăta”,  în care s-au amenajat o Bibliotecă, cu peste 75.000 de exemplare, din care 40.000 de volume au fost donate de Mitropolitul Plămădeală, o sală în care se desfășoară conferinţe, congrese şi simpozioane, camere de dormit și la mansardă două săli de Muzeu, una cu obiecte de artă religioasă, manuscrise, veșminte și obiecte religioase și una cu icoane pe sticlă și pe lemn, realizate în secolele XVIII-XIX, toate colecționate de mitropolit.

Citește și Biserica Evanghelică Fortificată Cincșor, jud. Brașov

Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Herghelia Sâmbăta de Jos, din județul Brașov, a fost înființată în 1874 de contele Franz Josef von Brukenthal (1803-1867), unul din moștenitorii lui Samuel von Brukenthal, Guvernatorul Transilvaniei (sec. XVIII).

Pe un teren primit în arendă de la Împărăteasa Maria Terezia a Austriei, în perioada 1750-1760 fratele lui Samuel a construit Castelul Brukenthal, în stil baroc. În clădirea, cu zidurile de peste un metru grosime, au fost  amenajate 35 de încăperi, cu podeaua din lemn de stejar, dotate cu sobe de ceramică, aduse de la Viena și decorate cu picturi.

Neavând copii, Samuel von Brukenthal a lăsat un testament complicat, prin care averile erau împărțite diferitelor rude, între care au avut loc altercații. Castelul a intrat în posesia unui nepot, Franz Joseph, care a preluat și arenda.

La sfârșitul secolului XIX, decedând și ultimul moștenitor al familiei Brukenthal, castelul a fost părăsit, a început să se degradeze și la începutul secolului XX acoperișul a fost distrus de un incendiu. Lucrările de renovare au avut loc abia în 1932, când picturile interioare au fost acoperite cu var. Sub comuniști castelul a fost naționalizat și folosit ca sediul administrativ al hergheliei de cai. Azi, monument de arhitectură din patrimoniul național, castelul ruinat așteaptă fonduri pentru restaurare.

Herghelia a fost înființată cu cai din rasa Lipițan, aduși de la Herghelia Lipica din Slovenia,  rasă creată acolo în 1580. În timp, prin împerechere, numărul cailor s-a mărit, la începutul secolului XX ajungând la 322 de exemplare.

Izbucnind Primul Război Mondial, în 1913 herghelia a fost mutată la Bábolna, în Ungaria.

După război statul a reînființat-o la Sâmbăta de Jos, cu 3 armăsari și 22 de iepe (1920).

În perioada 1990-2002 herghelia a făcut parte din “Cai de Rasă R.A.” și “S.N. Cai de Rasă S.A.”. Ulterior, împreună cu castelul, au intrat sub administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor–Romsilva. Din 2015 herghelia a fost încadrată ca unitate a Directiei de Crestere, Exploatare si Ameliorare a Cabalinelor.

Dacă la reînființare avea 25 de exemplare, azi e formată din cca. 300, fiind una dintre cele mai mari herghelii de lipițani din lume.

Cuprinde 7 linii de sânge, fiecare purtând numele armăsarului de la care s-au creat: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola şi Tulipan.

Caii sunt crescuți în secții separate, armăsari de montă, armăsari pepinieri, iepe-mamă, armăsari de dresaj, armăsari de sport și agrement, tineret în creștere, etc.

Fiind cai blânzi și vioi, este principala rasă folosită în școlile de dresaj.

În cadrul hergheliei au loc concursuri sportive și spectacole.

Există un mic muzeu în care sunt etalate trofeele câștigate de-a lungul timpului, poze vechi, piese de harnașament, etc.

Vizitatorii pot face plimbări călare, cu trăsura sau sania, bineînțeles contra cost.

Citește și Palatul Brâncoveanu și Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus, jud. Brașov

Din Orșova spre nord, pe lângă Dunăre

Publicat pe de
Răspunde

Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.

Primăria Orșova

Judecătoria Orșova

Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.

Monumentul „Dezrădăcinați 1950”

Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.

Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.

Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.

La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor  din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.

În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.

De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.

În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.

În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).

Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.

Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.

Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.

La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.

Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.

În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor.  Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.

După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.

Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.

În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.  

Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.

Câteva Biserici fortificate pe drumul Rupea-Agnita

Publicat pe de
Răspunde

Era ultima zi din concediul prin țară. După ce am petrecut o noapte în Rupea, urma să părăsesc județul Brașov și să mă îndrept spre casă, orașul Arad. În drum, pentru a vedea biserici fortificate vechi, păstrate până azi, m-am oprit în câteva sate și comune. După 7 kilometri sud-vest de Rupea, în satul Dacia, comuna Jibert, am văzut Biserica Evanghelică fortificată, construită în anul 1500, pe locul unei vechi  bazilici romanice (sec. XIII). 

Biserica a fost înconjurată cu un zid din piatră de râu, înalt de 6-8 metri. În colțurile lui au fost ridicate turnuri de apărare și în partea de nord un bastion.   

În interior există și azi stranele gotice vechi, datate din 1526. În secolul XIX a fost creat altarul, în stil clasicist (1815), care a fost pictat de un pictor din Viena (1835).  Apoi biserica a fost prelungită spre vest și s-a construit turnul-clopotniță (1845).

Am continuat drumul spre sud-vest și după 25 kilometri, în comuna Șoarș, m-am oprit la Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Iacob”. A fost construită în perioada 1450-1470, în stil gotic, cu ajutorul papalității de la Roma, funcționând inițial ca Biserică Romano-Catolică.

Ulterior, în partea de vest, a fost ridicat și turnul-clopotniță. La începutul secolului XIX, în scop defensiv, contraforturile au fost unite, formând un etaj, prevăzut cu guri de vărsare. Tot atunci incinta a fost delimitată de ziduri prevăzute cu turnuri de apărare, cel din sud-vest, folosit pentru păstrarea slăninii și partea inferioară a turnului sud-estic, ulterior transformat în casa clopotarului, s-au păstrat până azi. În 1843 turnul a fost prevăzut cu un ceas, care funcționează și azi. Biserica a fost reparată în perioada 2017-2021.

Ultima biserică, la care m-am oprit în județul Brașov, a fost în comuna Cincu. Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Fecioară Maria; Sf. Pavel”, datată din 1265, a fost construită de coloniștii germani. Prima atestare documentară apare într-un privilegiu acordat de Regele Ungariei Matei Corvin celor care apărau fortificația (1474).

În momentul vizitei mele (2021) era în curs de reabilitare.

Biserica a fost construită cu 3 nave, modificate în timp, nava centrală devenind mai mare. În partea de vest a fost ridicat turnul-clopotniță.

În secolul XVI a fost refăcută în stil gotic. Pereții interiori au fost decorați cu fresce care azi sunt ascunse sub zugrăveală, neputând fi restaurate. 

Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare prevăzut cu 5 turnuri spre exterior. În decursul timpului zidul s-a deteriorat, azi trei laturi ale sale măsurând 2-3 metri înălțime, cea  de est mult mai puțin.

În interior s-a păstrat altarul, inițial creat pentru biserica din Moșna, de unde a fost cumpărat, montat la Cincu și decorat cu picturi reprezentând scene biblice.

În partea de vest, la nivelul superior, se află monumentala orgă pe care, biserica fiind în renovare, am primit permisiunea să o folosesc câteva minute.

În biserică s-au păstrat embleme ale fostelor bresle.

De asemenea și un potir din secolul XV, o colecție de covoare orientale (sec. XVII-XVIII) și un orologiu de la sfârșitul secolului XIX.

Am părăsit județul Brașov și, în județul Sibiu, m-am îndreptat spre comuna Merghindeal. Acolo se află Biserica Evanghelică fortificată, construită în a doua jumătate a secolului XIII. Lângă biserică, în partea de vest, a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 3 nivele, la nivelul cărora, o dată cu fortificarea, s-au creat metereze. Până în secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare trapezoidal, prevăzut cu 4 turnuri din care până azi s-au păstrat doar două. În decursul timpului biserica a fost refăcută și reparată de mai multe ori (1634, 1732, 1773, 1803 și 1958).

De comună aparține administrativ satul Dealu Frumos, situat la 4 kilometri nord-vest.

În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află Biserica Evanghelică fortificată, construită în prima jumătate a secolului XIII, pe locul unei bazilici romanice.

În secolul XV, cu scop de apărare împotriva atacurilor inamice, au fost construite două turnuri de apărare care comunicau între ele prin podul bisericii. Turnul mai scund, a fost ridicat deasupra corului.

Al doilea, turnul-clopotniță, înalt de 23 metri, a fost ridicat peste nava centrală, aceasta fiind micșorată, deci integrat bisericii. Clopotele au fost postate la penultimul nivel și orologiul la ultimul. La exterior a fost creat un „balcon” susținut de o consolă din bârne de lemn, în care se stătea de strajă. 

La începutul secolului XVI biserica a fost extinsă prin alipirea unei sacristii pe peretele nordic al corului, apoi a fost înconjurată cu un zid rectangular, prevăzut cu două turnuri pe 3 nivele.

Un secol mai târziu în interiorul incintei a fost construită o casă pe 2 nivele, cu un turn pătrat (1647) care în 1914 a fost transformată. Sub ea a fost descoperit cimitirul primei bazilici.

În timp, numărul locuitorilor crescând, incinta bisericii a fost lărgită, ajungând la dimensiunile de azi.

Citește și Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov

Orașul Rupea, județul Brașov

Publicat pe de
1

Orașul Rupea este situat în zona centrală a României, în partea de nord a județului Brașov și este străbătut de râul Fișer.

Primăria Rupea

Așezarea s-a format după cucerirea Daciei de către romani, fapt atestat de piatra militară romană descoperită, pe teritoriul localității, prin săpăturile arheologice.

Era situată la baza unei stânci de bazalt, pe care se afla castrul roman Rupes, după care a fost numită. Până în secolul X castrul s-a ruinat și pe locul său a fost construită prima parte din Cetatea Rupea, atestată documentar abia din 1324, cu numele Castrum Kuholm. Istoria localității este legată de cea a cetății în care populația s-a refugiat de multe ori din fața năvălitorilor.

Rupea era locuită de sași care, pe lângă agricultură și creșterea animalelor, în secolul XV au creat 12 bresle de meșteșugari. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg. Anual se țineau 4 târguri mari, cele mai renumite din Transilvania acelor vremuri.

În acea perioadă a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată (sec. XIV-XV). S-a păstrat până azi, cu forma primită după modificările efectuate în 1894. 

În anul vizitei mele (2021) biserica era în curs de renovare.

Apoi, lângă biserică, s-a înființat Școala Evanghelică Săsească, atestată documentar din 1488. Din 1904 a devenit școală elementară superioară cu predare în limba germană, în care funcționau 9 clase pentru băieți și opt pentru fete (1904), azi Școală Gimnazială. 

La începutul secolului XX localitatea era foarte dezvoltată. În Rupea funcționau 4 bănci, după Marea Unire a Transilvaniei cu România s-a format primul consiliu național din județul Târnava Mare, apoi s-a înființat prima școală gimnazială cu predare în limba română (1920).

Poliția Rupea

Dezvoltarea a stagnat în timpul celor două războaie mondiale. Sub regimul comunist s-au construit cartiere cu blocuri de locuințe, o policlinică, Casa de Cultură, cinematograf, etc., s-au înființat întreprinderi industriale (exemplu Fabrica de Cherestea) și din 1951 a fost declarat oraș.

Azi în centrul orașului se află un mic parc, prevăzut cu bănci pentru relaxare și ornat cu rondouri de flori.

Parcul este înconjurat de clădirile construite în secolele XVIII-XIX, în care funcționează diferite instituții administrative și lateral de parc se înalță vechea biserică.

Centrul de Plasament „Casa Ioana”

Judecătoria

Pe o latură a parcului, într-o clădire din secolul XVIII, a fost amenajat Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea”, numit după folcloristul și etnograful care a explorat zona Rupea. Muzeul a fost amenajat pe secțiuni care evocă viața din mediul rural, ocupațiile de bază, tradițiile, portul popular specific, etc.

În perioada 1990-1993, între clădirile care mărginesc strada principală, a fost construită Biserica Reformată Calvină.

Azi orașul este vizitat mai ales pentru cetatea care, reabilitată, a devenit un important punct turistic.

Citește și Cetatea Rupea, județul Brașov

Cetatea Rupea, județul Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Rupea este situată pe dealul Cohalmului, pe o stâncă înaltă de bazalt, la marginea de vest a orașului Rupea, județul Brașov. După ce a fost restaurată, în anul 2013 a intrat în circuitul turistic și fost deschisă spre vizitare. La momentul vizitei mele, în plin sezon turistic (august 2021), inexplicabil pentru mine, vizitarea cetății se putea face doar până la ora 17…

Pentru a o vedea, din oraș am urcat o alee amenajată, apoi am înconjurat zidurile cetății până la intrare, unde am plătit o taxă modică.

Fiind dimineață și ajungând la ora deschiderii, am avut norocul să fiu singurul vizitator, astfel am putut să mă „transfer” în timpurile de demult.

Pe locul cetății săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din paleolitic și neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.e.n.), de asemenea urmele fostei cetăți dacice Ramidava despre care o legendă spune că a fost locuită de Decebal. Acesta fiind învins de romani, deci umilit, s-ar fi sinucis acolo. Cert este că cetatea a fost transformată în castrul roman Rupes, fortificație cu rol de a apăra zona și rutele comerciale care o legau de celelalte provincii ale țării.

Pe locul castrului ruinat în secolele X-XIII s-a construit o parte din actuala cetate. A fost atestată documentar abia din 1324 când sașii care s-au răsculat împotriva Voievodului Transilvaniei și a Regelui Ungariei Carol Robert D’Anjou s-au refugiat în cetate, numită atunci Castrum Kuholm.

În perioada 1432-1437 armata otomană a asediat, cucerit și jefuit cetatea. După retragerea lor, a trecut sub administrarea comunității săsești care a refăcut-o și a înconjurat-o cu ziduri defensive (sec. XIV-XV), ulterior modificate pentru adaptarea la tehnicile de apărare contra asediilor și a noilor forme de arme folosite. Cetatea a devenit un important centru comercial în care funcționau 12 bresle.

În lupta sa pentru unirea celor trei provincii românești, în drumul spre Șelimbăr, Mihai Viteazul a trecut prin zonă (1599). Sașii, nedorind unirea, i s-au opus și Mihai Viteazul a asediat cetatea.

Un secol mai târziu un incendiu puternic a distrus-o (1643), apoi a fost ocupată, fără luptă, de armata habsburgică. Aceștia au refăcut-o și în decursul timpului, prin adăugarea de fortificații noi, a fost extinsă, ajungând la forma spirală.

Cetatea Rupea este întinsă pe 11 hectare și, văzută de sus, seamănă cu cochilia unui melc. Este împărțită în trei secțiuni, după vechimea lor, pe care vizitatorii le parcurg începând cu secțiunea mai nouă, până la vârful dealului, unde se află secțiunea cea mai veche. Eu le voi descrie cronologic.

Cetatea de Sus, cea mai veche, a fost construită între secolele X-XIII, ocupând o suprafață de 1.500 metri pătrați. În acea zonă s-au păstrat până azi câteva repere. Din Turnul Pulberăriei, construit la sfârșitul sec. XIII- începutul sec. XIV ca turn de poartă, până azi s-au păstrat 2 arce de susținere. Superior, pe partea de vest, era prevăzut cu 3 guri de tragere. La demolarea parțială a fortificației (1809) turnul a fost distrus, supraviețuind doar partea de vest.

Rondela (sec. XV) a servit în scop militar o scurtă perioadă de timp. Apoi a fost dezafectată și legată de zidul dintre turnuri (curtină).

În secolul XVI mulți dintre sașii privilegiați s-au mutat în cetate. S-au construit case, spații pentru administrație, o capelă, casa preotului, locuri pentru depozitare, etc. și până în secolul XVII cetatea s-a extins, inițial cu Cetatea de Mijloc, apoi Cetatea de Jos. Din cele aproximativ 100 de case azi mai există doar 3, conservate până la nivelul acoperișului, situate în Cetatea de Sus. 

Doar etajul era locuit, primul nivel fiind folosit ca depozit sau atelier.

Între case erau delimitate culoare. Pe unul, existent și azi, am urcat până la a treia căsuță, situată la cea mai mare înălțime a cetății.

Căsuța din Vârf, numită în timp Camera de sus (1664), Camera nouă (1792), se presupune că a fost amplasată pe locul unui vechi donjon care apare pe o reprezentare grafică a cetății din 1735.

Am coborât și am ieșit din Cetatea de Sus prin Poarta Cetății de Mijloc, construită în secolul XV, după retragerea turcilor.

Din vechea poartă s-au păstrat un arc de boltă și un șanț de culisare pentru grătar, situat vertical.

De acolo am intrat în Cetatea de Mijloc. Fortificațiile ei au fost construite în sec. XV și până în sec. XVII au fost extinse de austriecii instalați în cetate (1688). 

Aceștia au renovat-o și fortificat-o puternic, construind, sau modificând, mai multe turnuri. Capela, situată pe latura de vest, a fost construită inițial cu rol de apărare. În secolul XVII a devenit locuința capelanului cetății. După inscripțiile religioase găsite pe ea (1650, 1718), azi dispărute, cercetătorii au considerat că la un moment dat a fost capelă lutherană.

Turnul Cercetașilor, inițial Turnul Greavilor, numit după judele regal Adam Greb (1491), era principalul fort al cetății. A fost refăcut în secolul XVII, având 3 niveluri cu creneluri înrămate cu cadru de lemn de stejar și prevăzute cu dispozitiv de închidere, pătrate până azi.

Din Turnul Ungrei, inițial pentagonal (sec. XV), apoi modificat într-o formă mai simplă (sec. XVII), azi se păstrează doar o parte.

Îndreptându-mă spre ieșire, am intrat în Cetatea de Jos, construită începând cu secolul XVII.

În față am văzut Turnul Porții care a fost prevăzut cu creneluri și guri de curgere a păcurii.

La momentul vizitei mele (2021) interiorul său era amenajat ca galerie de artă.

În dreapta lui a fost construit Turnul Nou, numit ulterior Turnul Slăninii, deoarece era folosit pentru conservarea produselor de carne și în stânga Turnul Slujitorilor, cu 3 nivele, primul semi-îngropat, prevăzut la exterior cu creneluri, menționat în documentele din 1644 ca fiind reparat.

În apropierea lui a fost creată o Fântână de 41 metri adâncime, mărginită cu ghizd de piatră, din care s-au recuperat câteva bucăți, care a fost terminată în timpul judelui regal David Weirauch (1613).

La exteriorul cetății a fost săpat un șanț adânc peste care, pentru accesul în cetate, s-a creat un pod de lemn, mobil, acționat prin scripeți, azi dispărute.

În anul 1789 cetatea a fost folosită în scop de apărare pentru ultima dată, când populația s-a refugiat din fața ultimului atac otoman.  Un an mai târziu o furtună puternică a avariat-o și cetatea a fost abandonată treptat.

În 1835 Primăria a creat un fond de întreținere a cetății, numită de atunci „monument”, la care s-a participat și cu donații. În cetate a fost angajat un paznic permanent. Acesta a locuit acolo, împreună cu familia, într-o casă refăcută în jurul anului 1850. Sub regimul comunist, deoarece se dorea reciclarea bazaltului pe care era situată, a scăpat cu greu de la distrugere. Totuși în 1954 cetatea a fost restaurată. În ce scop, nu am priceput, ulterior ea fiind abandonată.

Citește și Orașul Rupea, județul Brașov

Biserica Evanghelică Fortificată Homorod, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Comuna Homorod, din județul Brașov, se află la 5 kilometri est de orașul Rupea. A fost prima dată atestată documentar din anul 1250.

În comună s-a păstrat Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, construită spre sfârșitul secolului XIII.

Spre deosebire de celelalte biserici din Transilvania, care aveau trei nave, aceasta avea doar una, care a fost decorată cu picturi murale, la care s-au adăugat altele în secolele XIV și XV.

La sfârșitul secolului XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, înalt de 7-8 metri, în colțuri cu turnuri pe două nivele. În partea superioară zidul prezenta un coridor, sprijinit pe console de lemn, care trecea și peste fațadele turnurilor.

Intrarea în incintă se făcea prin turnul de apărare situat în centrul aripii de vest. La interior, curtea a fost înconjurată cu un alt zid de apărare, mai scund.

În 1623 componentele de lemn au fost distruse într-un incendiu, acoperișul turnului fiind refăcut trei ani mai târziu.

Până azi din zidul exterior s-au păstrat laturile de vest, nord și est iar din cel interior laturile de sud și vest.

Numărul populației crescând (secol XV), în interiorul bisericii s-au construit două balcoane suprapuse, pictate cu motive florale, cel superior ocupat de băieții nou confirmați și cel de jos pentru băieții mai mari, bărbații maturi ocupând tribuna inferioară de pe peretele de nord, bătrânii stranele situate de-a lungul pereților sălii și femeile centrul bisericii.

În anul 1784 sala a fost extinsă cu un nou cor, situat la baza turnului. A fost spart zidul bisericii, extinderea a fost împrejmuită cu un zid de piatră, i s-a creat cu tavan boltit, susținut de arcuri, ulterior acoperit de un tavan plat de lemn (1792).

Corul a devenit de fapt parterul turnului. Pe zid, la 2 metri înălțime, a fost creată o poartă prin care era accesat turnul, direct la etajul doi. De acolo se urca pe o scară ce trecea prin grosimea zidului.

În interior s-au creat strane noi, altarul din lemn, decorat cu statui: în centru Isus răstignit, pe laterale Sf. Petru cu cheia în mână și Sf. Pavel cu o sabie. Deasupra lui a fost postată orga.

Amvonul a fost decorat cu picturi în stil popular, reprezentând scene biblice și în partea superioară cu motive florale aurite.

Deasupra corului s-a înălțat un turn cu 8 nivele, cu înălțimea de 27,7 metri. A fost construit din piatră, în formă pătrată, cu latura de 11 metri și zidurile de 3 metri grosime la bază și 2 metri începând cu nivelul 4. La nivelul superior se continua cu balustrada de lemn, formând un coridor de apărare.  

Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX, când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță, dotat cu 3 clopote, mutate în turnul inițial în 1923.

Apoi, pentru a se evita surparea turnului, arcul care susținea peretele lui de vest a fost umplut cu piatră și corul a fost separat de sală. Nemaiputând fi utilizat, în el s-au păstrat până azi picturile murale originale, descoperite de restauratori. 

Citește și Orașul Rupea, județul Brașov

Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirile Secu și Sihăstria, jud. Neamț, m-am întors la Leghin și m-am îndreptat spre nord-est, unde se află Mânăstirea Neamț, cea mai veche din Moldova, declarată monument istoric.

Conform tradiției orale în secolul XII au sosit niște călugări din sudul țării, discipoli ai lui Nicodim, organizatorul mânăstirilor din Țara Românească, s-au așezat pe locul actualei mânăstiri și au construit o mică Biserică de lemn, numită de istorici „Biserica Albă”, distrusă în cutremurul din 1471.

Mânăstirea a fost atestată abia din 1407,  într-un act de donație prin care Voievodul Moldovei, Petru Mușat I (1375-1391), a împroprietărit-o cu 2 sate, 2 vii  și 2 mori. Sub domnia fiului său, Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), mânăstirea a devenit proprietara unor moșii întinse și în 1428 i-au fost subordonate 50 de biserici.

A fost ridicat primul nivel al actualului turn clopotniță, azi și poartă de intrare în mânăstire, chilii, clădiri anexe, înconjurate de ziduri cu turnuri de apărare. În cadrul ei s-a deschis o școală de caligrafi și miniaturiști care, ulterior, au împodobit cărțile bisericești ale bisericilor și mânăstirilor din zonă.

La sfârșitul secolului XV Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”,  azi situată în jumătatea nordică a curții interioare și a dotat mânăstirea cu un clopot (1485).

Pe soclul clădirii, din blocuri mari de piatră, au fost ridicați pereții, două treimi din piatră de râu și treimea superioară din cărămidă, decorată cu o friză ceramică smălțuită, prezentând motive geometrice și vegetale.

Pe toată înălțimea zidurilor s-au creat coloane lungi din cărămizi și ceramică colorate, elemente bizantine, decorându-i în stil moldovenesc.

Decorurile colorate au fost postate și în jurul ferestrelor, ușilor, contraforturilor, realizate în stil gotic.

Biserica a fost acoperită cu șindrilă și i s-a adăugat o turlă octogonală, formată din două baze suprapuse, cea de jos cu 8 laturi și cea superioară stelată, cu 8 vârfuri. I s-au creat 4 ferestre și a fost decorată cu firide, discuri și cărămizi smălțuite. Pictura interiorului s-a realizat în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul în timpul lui Petru Rareș (1483-1546).

În decursul timpului mânăstirea a fost devastată de turci, a trecut prin mai multe incendii, cel mai puternic (1862) distrugând mare parte din clădiri și înnegrind picturile din interiorul bisericii, pentru care, la acea vreme, nu s-au găsit metode eficiente de curățare.

În 1936 în mânăstire a trecut la monahism cel care urma să devină „Sf. Ioan Iacob Românul de la Hozeva”. Împreună cu alți doi călugări a plecat în Țara Sfântă unde a petrecut 2 ani în pustietate, apoi, hirotonisit preot, a ajuns să conducă Schitul românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, situat în Valea Iordanului. Din 1952 s-a retras într-o peșteră, care ținea de Mânăstirea Hozeva, unde a dus o viață foarte aspră, loc în care a fost înmormântat (1960). Postmortem a fost declarat sfânt. Postbelic (1948) mânăstirea a fost și loc de detenție pentru 25 de clerici greco-catolici.

Actual complexul este format din clădiri construite în secolele XVIII-XIX. Intrarea în incintă se face printr-un gang boltit, de la baza turnului clopotniță, decorat cu picturi ce reprezintă scene din romanul „Varlaam și Ioasaf”. Turnul propriu-zis a fost construit prin adăugarea celor două părți superioare peste baza din secolul XV și azi este dotat cu 11 clopote.

În perioada 1958-1961 ansamblul mânăstirii a fost refăcut în forma actuală. Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost restaurată în forma originală, acoperișul din secolul XV a fost modificat, în partea de vest i s-a adăugat un fronton și i s-au ridicat încă 2 turle de lemn. În interior și în jurul ei au fost puse mormintele unor episcopi și mitropoliți.

Clădirile chiliilor, anexele, au fost reparate, de asemenea aghiazmatarul circular din fața bisericii, în care se sfințește apa în timpului sărbătoririi hramului și în care se află și cea mai veche bibliotecă mânăstirească, cu circa 18.000 de volume. Au fost amenajate și cele două paraclise.

Între chiliile de pe latura de est a fost reclădită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită inițial (secolul XIX) pe locul primei biserici din piatră. 

În cadrul mânăstirii funcționează Seminarul Teologic „Veniamin Costache” și un Muzeu în care se află o colecție de artă bisericească, icoane și obiecte bisericești din secolele XVII-XVIII și o sală a tiparului în care sunt etalate xilogravuri și diverse piese tipografice, printre care o presă din secolul XVIII.

De Mânăstirea Neamț aparține Schitul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cunoscut ca Schitul Vovidenia, situat la 1 kilometru depărtare. În secolul XVII în zona actualului schit se aflau chilii de lemn și pământ. În timpul luptelor purtate de Ioan Sobiețki, ultimul Rege al Poloniei, pentru alungarea turcilor, călugării au părăsit mânăstirea și s-au refugiat în pădurile înconjurătoare, ocupând și acele chilii (1649-1683).

Unul dintre schituri, numit după pârâul din apropierea lui, Schitul de lemn Slătiorul „Sf. Ierarh Spiridon” (1686), a supraviețuit în timp. În el a crescut Ioanichie, ulterior devenit Episcopul Romanului (1747-1769). În amintirea acelor timpuri, în locul bisericii vechi a ridicat Biserica de lemn „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1748-1749), lângă ea chilii, o clopotniță, a adus peste 60 de călugări și a schimbat numele schitului, devenind Schitul Vovidenia, pe care l-a arondat Mânăstirii Neamț.

Deteriorată, pe locul ei a fost ridicată actuala biserică din piatră (1849-1857), Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în stil neoclasic.

În ea s-au păstrat catapeteasma altarului și amvonul fostei biserici de lemn.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1968-1969. La schit s-au păstrat peste 300 de cărți și manuscrise vechi, din perioada ctitorului său.

Lângă biserică se află Clopotnița cu un clopot din bronz, de 150 kilograme, vechi de peste 300 de ani.

Lângă schit, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a construit o casă în care a locuit până la plecarea în exil (1944). L-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, care, pentru a-și scrie cărțile, se retrăgea de multe ori acolo. Se spune că împărțind chilia cu un călugăr, inspirat din viața lui, a scris cartea „Demonul tinereții”. Casa a rămas în proprietatea Mânăstirii Neamț care a transformat-o în casă de oaspeți, apoi i-a cedat-o scriitorului pe viață. După moartea sa, casa a fost amenajată ca Muzeu Memorial „Mihail Sadoveanu”, inaugurat în 1966. Clădirea a fost retrocedată Mitropoliei (1997) care a amenajat și dedicat 1 cameră lui Visarion Puiu, restul de 8 camere cuprinzând o expoziție despre viața și activitatea scriitorului.

Citește și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

Publicat pe de
1

Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei,  am urmat Bulevardul Dacia.

Sheraton Bucharest Hotel

Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.

În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța,  în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea  discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.

Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.

Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.

În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.

Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.

Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind  Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei  Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi,  în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.

Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena.  A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.

Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).

Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată  „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.

Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.

De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.

Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.

Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.

Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.

Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.

M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.

Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.

Citește și București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

Publicat pe de
1

În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.

În unele din ele funcționau diverse instituții.

Fundația Româno-Americană

Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”

Unele clădiri erau adevărate palate.

La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I.  Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume. 

Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.

Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea  pentru invențiile sale (1886-1972).

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”  poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.

În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.

Agenția Națională de Integritate

Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez.  Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.

În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o  și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”

În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII,  au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.

Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.

Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și  pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.

Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.

Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).

Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.

Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.

Casa Gheorghe Petrașcu

Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru  „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).

Din 1967 a primit  numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).

Citește și București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”