Arhive categorie: prin țară

Comunele Curățele și Budureasa, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Curățele este situată în sud-estul județului Bihor, în zona masivului Vlădeasa și cele 4 sate ,care aparțin administrativ de ea, în depresiunea Beiușului. Pe teritoriul său se află și stațiunea Stâna de Vale, situată în munții Apuseni, la o altitudine de 1102 metri. 

La 6 kilometri nord-est de Beiuș se află satul Nimăiești, străbătut de râul Nimăiești. A fost sat românesc pe tot parcursul istoriei. 

În perioada stăpânirii Daciei de către romani teritoriul actualului județ Bihor nu a fost cucerit. A fost locuit în continuare de dacii liberi, fapt atestat de descoperirile arheologice din zonă. Ca toată partea de vest a țării a fost ocupat de otomani, apoi a intrat în posesia habsburgilor.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1870)

În 1784 satele din sudul Bihorului au participat la Răscoală Țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1998)

La 2 kilometri nord-est se ajunge în comuna Curățele, atestată documentar din 1692.

În cimitirul satului se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1861, perioadă din care s-a păstrat pictura de pe iconostas.

După 3 kilometri nord-est de comună se ajunge în satul Beiușele, situat pe albia pârâului Beiușele, afluent al râului Nimăiești.

În cimitirul de la marginea satului am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

A fost construită în 1865, din piatră și cărămidă. În interior, iconostasul de lemn a fost pictat în ulei.

În centrul satului, pe marginea șoselei, în memoria localnicilor care au participat și murit, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află satul Pocioveliște, atestat documentar din 1600, cu numele Poczaveliste, sat în care cei 15 capi de familie stăpîneau două porţi şi se găsea în crainicatul lui Petru Burdan. În 1721 aparținea de șpanatul lui Ioan Roman.

Biserica ortodoxă (1906)

Zona de sud-est a comitatului Bihor era bogată în zăcăminte de minereuri feroase și neferoase  care au fost extrase la suprafață apoi s-au săpat galerii în munte. Pentru prelucrarea fierului și aramei se foloseau cuptoare în care se se ardea cărbunele obținut din pădurile înconjurătoare. Teritoriile erau deținute de Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În secolul XVIII, pentru valorificarea lor, pe lângă manufacturile deja existente, Episcopul Nicolae Csáky a înființat noi manufacturi în Pocioveliște și Drăgănești, ambele subordonate Beiușului. 

Ultimul sat care aparține de Curățele este situat la 4 kilometri nord-est de Pocioveliște, la capăt de drum. Satul Cresuia, fiind înconjurat de păduri de foioase, activitatea de bază a localnicilor, pe lângă creșterea animalelor, a fost prelucrarea lemnului. Numele lui provine de la cuvântul crepsuli, o componentă a scării și este singura localitate din țară unde 3 meșteri mai confecționează scări de lemn. Până azi a mai rămas doar unul singur care le vinde. Cu căruța încărcată de scări, el străbate județul Bihor, pe „drumul pâinii”, numit așa deoarece pe vremuri scările se dădeau în schimbul pâinii.

Despre Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sătenii spun că a fost construită în perioada 1740-1750, din piatră. În interior, pânza lipită pe pereți a fost pictată cu scene și personaje religioase (1835).

Comuna Budureasa și cele 5 sate aparținătoare  sunt situate în partea sud-estică a județului Bihor, la poalele munților Bihorului. Pentru a le vizita, din Cresuia m-am întors la Pocioveliște, apoi m-am îndreptat spre est. Înainte de intrarea în satul Burda am trecut pe lângă Balta „La Nitzu”, amenajată pentru pescuitul sportiv, cu 7 specii de pești.

Satul Burda mi se părea o înșiruire de case de-a lungul râului Nimăiești. Am străbătut șoseaua îngustă apoi, orientându-mă după turnul bisericii, m-am îndreptat spre ea. 

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1915)

Lateral de biserică, într-un spațiu amenajat la intersecția străzilor, am văzut Monumentul Eroilor.

Urma să mă îndrept spre comuna Budureasa, situată doar la 3 kilometri sud-est. Am mai zăbovit pentru un timp în satul liniștit, știind că acasă, în tumultul orașului, mi-l voi aminti adesea.

În comuna Budureasa, pe un deal, la 1 kilometru de actuala locație, a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1784-1793), clădire din piatră cu un turn central în care se păstrează până azi un clopot din 1725. În decursul timpului a fost reparată și modificată astfel în 1924 a fost acoperită cu țiglă, înlocuită cu tablă în 1979, în 1984 s-a instalat un iconostas nou, în perioada 1986-1988 i s-au ridicat cele 2 turnuri laterale, exteriorul a fost tencuit și interiorul a fost pictat în frescă.

Până în Stațiunea Stâna de Vale, deși situată la doar 17 kilometri est, drumul este destul de anevoios, mai ales în apropierea ei, unde pantele sunt abrupte și se străbate cam în jumătate de oră.  Fusesem de mai multe ori așa că din Budureasa m-am îndreptat spre vest, apoi spre sud.

După 6 kilometri am ajuns în satul Saca unde doream să văd  Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Povestea bisericii satului e foarte ciudată. Inițial satul a avut o Biserică de lemn (1724-1725). Totuși actuala biserică a fost cumpărată din Nimăiești la începutul secolului XIX, demontată și refăcută pe actuala locație. În turnul bisericii a fost montat un clopot vechi (1645) care s-a păstrat până azi. Pereți, din bârne de stejar, au fost tencuiți la exterior cu un strat de pământ. Apoi biserica veche a fost donată sau vândută satului Belejeni (1818). Actuala biserică a fost pictată în interior (1876) și în 1903 stratul de vechi a fost acoperit cu altă pictură.

După nici 2 kilometri spre vest, pe un drum de țară, se ajunge în satul Săliște de Beiuș, sat natal al poetului și prozatorului Gheorghe Pituț (1940-1991), în care este amenajată și o Casă Memorială.

La marginea satului se află Biserica Ortodoxă Veche.

Probabil devenind neîncăpătoare, în sat s-a ridicat Biserica Ortodoxă Nouă, în momentul vizitei mele, neterminată încă.

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de Budureasa, satul Teleac, m-am întors la Saca, apoi m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri.

Biserica Ortodoxă

 

Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Finiș este situată în sud-vestul județului Bihor, la poalele munților Codru-Moma, pe malul stâng al râului Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Șuncuiș, Ioaniș, Fiziș și Brusturi, ultimul putând fi accesat doar din satul Tărcăița, comuna Tărcaia.

După ce am vizitat Uileacu de Beiuș m-am îndreptat spre est unde, după 5 kilometri, am intrat în satul Șuncuiș. Probabil era locuit de mai multe etnii deoarece am văzut trei biserici de rituri diferite. 

Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă

Biserica Reformată

La 2 kilometri est se află satul Ioaniș. Împreună cu celelate sate și comuna a făcut parte din ducatul lui Menumorut care se întindea între râurile Tisa, Someș și Mureș (900 e.n.). Apoi au fost cucerite de turci și în secolul XVIII au fost incluse în Imperiul Habsburgic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1900)

Biserica Reformată

Biserica Greco-Catolică

Satul Fiziș este situat la 3 kilometri sud-est de Ioaniș.

Sub Maria Tereza de Austria populația a fost catolicizată forțat astfel o parte din românii ortodocși ai satului au trecut la ritul greco-catolic și în 1812 a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Sub comuniști cultul a fost interzis. Biserica a fost confiscată (1948) și cedată Bisericii Ortodoxe. După 1989 Biserica Unită cu Roma a intrat legal în drepturi.  Deși s-a cerut insistent, greco-catolicii nu au primit aprobarea să folosească și ei clădirea. Au fost nevoiți să țină slujbele într-o sală de clasă din școală. Intentând proces, l-au câștigat și în 2013 au primit înapoi clădirea.

Nedorind să funcționeze alternativ, ortodocșii au strâns fonduri și au început ridicarea unei biserici.

La 4 kilometri est de Fiziș se află comuna Finiș, atestată documentar din 1291, când era deținută de Episcopul de Oradea.

Biserica Reformată

Locuită majoritar de români, în perioada 1847-1848 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, ulterior extinsă în partea de est cu altarul și în partea de vest i s-a ridicat turnul (1892).  După ce a fost restaurată (1994),  interiorul a fost decorat cu pictură în frescă (1995-1996).

La marginea de sud a comunei, pe vârful unui deal, se află ruinele unei cetăți foarte vechi, Cetatea Finiș (Belovar), numită și Cetatea Béla. Accesul la ruine nu este unul ușor deoarece nu există indicatoare. Am apelat la un localnic care a devenit „ghidul” meu personal. Dorind să nu piardă timpul, m-a condus pe cele mai scurte poteci, care urcau pieptiș dealul.

Prima cetate a fost  construită de către Menumorut (900 e.n.). Fiind din lemn, a fost ușor distrusă în invazia tătarilor (1241). Datorită poziției strategice, de apărare a drumului spre Oradea și de protecție a centrelor din zona Beiușului, unde se exploata argintul, Regele Béla IV al Ungariei și Croației (1235-1270) a refăcut-o. Cetatea a devenit locul unde conducătorii maghiari se întâlneau pentru a se sfătui. În drumul său spre Viena Mihai Viteazul a poposit câteva zile în cetate (1599).

A urmat invazia otomană în care cetatea a fost cucerită (1661) și a rămas în posesia turcilor 30 de ani. În războaiele cu habsburgii, pentru a-i alunga, cetatea a fost atacată de contele Cerbeli. Învinși, înainte de a se retrage, turcii au distrus cetatea.

În 1703 s-a declanșat Războiul curuților, o răscoală condusă de Francisc Rákóczi II împotriva habsburgilor, pentru eliberarea Ungariei de sub dominația lor, răscoală înăbușită în 1711. Pentru că răsculații au folosit cetatea ca bază de declanșare a unor operații armate, după război austriecii au dărâmat-o (1781).

Azi, drept mărturie, mai există câteva ziduri, construite din bolovani masivi, șanțurile de apărare înconjurătoare, invadate de vegetație și trei turnuri ruinate. 

La 18 kilometri sud de Finiș se află Schitul Huta „Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Sf. Teodora de la Sihla”(1998), locuit de 2 călugări. Din păcate nu am putut ajunge la el, drumul fiind forestier, impracticabil cu mașina mea.

Comuna Jamu Mare cu 4 sate, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Jamu Mare este situată în sudul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. A fost atestată documentar din 1343, cu numele Suma, când aparținea județului Caraș. Era localizată la 4 kilometri distanță de actuala locație.

Biserica Greco-Catolică

După ocuparea Banatului de către habsburgi, o epidemie de ciumă a decimat populația (1730-1740). Ulterior a fost colonizată cu germani (1786), când a primit numele de Freudenthal și puținii români rămași  au fost mutați pe zona de graniță. În 1807 din Torontal a sosit un nou val de coloniști care s-au așezat pe actuala locație.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1835)

Vechii coloniști s-au unit cu noii veniți și s-a format actuala localitate, situată pe întreg teritoriul, cel nou și cel vechi (1893). În perioada 1919-1924 comuna se afla pe teritoriul iugoslav apoi a fost inclusă în județul Caraș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1972)

Până în 1920 a existat o linie de cale ferată până la Vrsac (Vârșeț), azi în Serbia, care s-a desființat și azi gara din Jamu Mare este capăt de linie.

Primăria

La 9 kilometri sud de comună, situat la granița cu județul Caraș-Severin și spre vest la granița cu Serbia, se află satul Lățunaș, menționat pentru prima dată în timpul ocupației otomane. Sat românesc, sub autro-ungari nu a fost colonizat. A aparținut erariului și în 1828 a fost cumpărat de Ioan Sztojanovits. Apoi a trecut din proprietar în proprietar.

Biserica Greco-Catolică (1884)

În 1923 la Constantinopol s-a hotărât trecerea de la calendarul iulian la cel vechi, gregorian. Drept urmare s-au separat Biserica Ortodoxă în stil Nou de cea în stil Vechi, ultimul fiind adoptat de românii din Lățunaș.

Capela Ortodoxă „Sf. Pantelimon” (1930-1933)

La 4 kilometri vest de comună se află satul Gherman, localitate de frontieră cu Serbia. A fost atestat documentar în 1323, cu numele Ermen, format din două cătune- Ermenul Mare și Ermenul Mic. Satul a supraviețuit ocupației otomane.

După cucerirea Banatului de austro-ungari numele i-a fost schimbat în German (1717) dar, deși satele învecinate au fost colonizate cu germani, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1878)

La 6 kilometri nord-est de Jamu Mare, în apropierea graniței cu județul Caraș-Severin, se află satul Clopodia, situat într-o depresiune prin care curge râul Clopodia. În acea zonă, încă din secolul XII a existat localitatea Bocorundia, menționată documentar din 1323, care a fost desființată după cucerirea Banatului de către turci. Pe locul ei a fost înființat actualul sat, pomenit într-un defter turcesc ca sat românesc, numit Klopotiva (1598). 

Sub austro-ungari a aparținut de districtului Vârșeț (1717) apoi a fost trecut în județul Caraș (1779). În anul 1808 o parte din locuitori s-au mutat în Banatul de sud-vest și împreună cu alții, veniți din Jamu Mare și Surducu Mare, au format satul Petrovasâla. În sat au fost aduși coloniști germani-șvabi (1790) și slovaci (1862). De culte religioase diferite, fiecare și-a construit în timp propria biserică.

Biserica Romano-Catolică (1893)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997)

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Reformată

În anul 1840 Primul Ministru al Ungariei, Sándor Wekerle, a ridicat în sat un conac, care azi îi poartă numele și lângă el acareturi.

Conacul Wekerle-Petala era înconjurat de un parc cu platani argintii, nuci americani, etc., azi declarat Parc Dendrologic.

În timp, abandonate, clădirile s-au ruinat. Conacul este înscris pe lista monumentelor istorice protejate din județul Timiș.

Deoarece sunt în proprietatea unei societăți comerciale, clădirile nu pot fi văzute decât din exteriorul gardului înconjurător.

În Clopodia se află și Conacul Manase, numit după familia care l-a deținut.

Proprietate privată, conacul a fost recondiționat și este foarte bine întreținut.

Din Clopodia după 5 kilometri spre nord-est se ajunge în satul Ferendia, situat în Câmpia Gătaiei, străbătut de pârâul Boculundia, afluent al râului Clopodia, la limita dintre județele Timiș și Caraș-Severin. 

Sub autro-ungari purta numele Werendin (1680-1700). Deși s-a încercat colonizarea, satul a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării, când multe alte sate au trecut la greco-catolici, locuitorii satului au rămas ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1853)

În secolul XIX satul a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari dintre care Ladislau Markovics (1880) și contele Zichy (1885).

Comuna Vorța cu 6 sate, jud. Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de iunie (2021) m-am hotărât să vizitez câteva dintre multele biserici de lemn din județul Hunedoara. Am ales comuna Vorța și cele 6 sate aparținătoare, situate în vestul județului, pe dealurile de la poalele munților Metaliferi și pe cursurile afluenților râului Mureș.

Din Arad am rulat pe valea Mureșului până în Ilia de unde m-am îndreptat spre nord până în satul Valea Lungă și de acolo spre nord-vest, peste câteva dealuri care, fiind primăvară, erau înverzite și pline de flori colorate, multe necunoscute mie.

După aproximativ 2 ore, la baza unui deal, am ajuns în satul Certeju de Jos. Am parcat și, pentru a vedea biserica, am urcat până la cimitirul satului, unde se afla o biserică.

Despre Biserica de lemn „Sf. Paraschiva” oricât am căutat date, nu am găsit nimic. După cum arăta, nu cred să fie prea nouă, eventual din secolul XIX. Oricum se vedea clar că era bine întreținută și era alimentată cu curent electric.

Acoperișul era din țiglă, vârful turnului din lemn era acoperit cu tablă. Intrarea, prevăzută cu un pridvor, avea o ușă nouă din lemn.

M-am întors pe drumul spre Valea Lungă din care am deviat spre sud și după  3-4 kilometri, la marginea satului Coaja, am oprit la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”, ca și cea precedentă, tot o surpriză pentru mine.

Parcă era păzită de o pasăre enormă, de fapt un trunchi de copac, cu crengile tăiate. Scoarța lui formase o „fizionomie” peste care frunzele, nou crescute, o acopereau și îmi creau impresia unei freze ciufulite.

Simțindu-mi prezența, a sosit un câine mare, foarte prietenos, cu care mi-am petrecut câteva minute apoi, din nou la drum.

M-am întors în Valea Lungă apoi am rulat spre nord. Pe drum am văzut o mare întindere de stupi. Așezați pe platforme, erau ușor de deplasat. Se pare că albinăritul este una dintre ocupațiile de bază ale localnicilor.

După  5 kilometri am ajuns în comuna Vorța. Central, între Primărie și Căminul Cultural,  pe marginea drumului era situată Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae”, construită începând cu sfârșitul secolului XVIII și terminată în 1802, dată inscripționată pe clopotul mic. În anul 1992 pereții din bârne de lemn au fost tencuiți atât la exterior cât și la interior apoi interiorul a fost decorat cu picturi (1996) și acoperișul a fost înlocuit cu unul de tablă (2001-2002).

Din păcate în acea excursie am găsit toate bisericile închise.

În sat am găsit un izvor de munte, amenajat, de la care m-am aprovizionat. Nu se putea compara cu apa pe care o consumam în oraș, cu toate că Aradul are apă de la  adâncime.

Satul Valea Poienii se află la 7 kilometri nord-vest de comună. În 1797 a existat o Biserică de lemn care în decursul timpului s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul” (1920), la care s-au folosit bârnele de stejar rămase din cea veche.  I s-a ridicat o turlă centrală și 2 turnuri patrulatere, lateral de intrarea vestică. În anul 2006 a fost tencuită și acoperiș înlocuit cu unul din tablă.

M-am întors în drumul principal, pe care l-am urmat spre nord-est și după  5 kilometri am ajuns în satul Visca.

Și în Visca a existat o veche biserică de lemn (1764), înlocuită în 1932 cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, situată pe un deal, la marginea șoselei. La construcție s-au folosit și bârnele de lemn ale vechii biserici. I s-a ridicat un turn de lemn, cu foișor deschis și la intrarea sudică a fost amenajată o terasă acoperită. În clopotnița din scânduri, situată lângă biserică, s-a păstrat un clopot mic din vechea biserică. Construcția terminată, a fost sfințită în 1948. În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (2001 și 2005).

În astfel de zone m-am obișnuit să urmez indicațiile sătenilor deoarece de multe ori GPS-ul m-a făcut să ocolesc sau nu cunoștea drumurile locale. Întrebând direcția spre Luncșoara, aceștia mi-au arătat un drum și m-au asigurat că cei 6 kilometri erau accesibili cu mașina mea.

La marginea satului, spre Dumești, așezată pe un deal și „păzită” de un brad și un stejar bătrâni, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVII. Deasupra pronaosului a fost ridicat un turn clopotniță, cu foișor deschis, acoperit de coif înalt, susținut pe arcade. În decursul timpului coiful a fost învelit în tablă și acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din țigle.

Apoi în partea de sud i s-a adăugat pridvor, pereții au fost tencuiți și aspectul ei s-a modificat total.

Pe un drum aproape paralel cu cel pe care rulasem până atunci, după 7 kilometri spre sud am ajuns în satul Dumești, sat aproape depopulat în 1482. Între secolele XVII-XVIII în sat, în lunca râului,  a existat o Biserică de lemn care în 1820 a fost refăcută și ridicată pe o fundație înaltă de piatră. Biserica de lemn „Sf. Împărați Constantin și Elena” este una dintre rarele biserici de lemn în formă de cruce. Aspectul ei a fost modificat în timp astfel în 1924, la intrare i s-a adăugat un pridvor și în 1956 acoperișul din șindrilă a fost înlocuit cu unul din tablă.

Mulțumită că am văzut bisericile de lemn, în plus și cele două despre care nu citisem nimic, m-am îndreptat spre casă, la Arad, drum care urma să dureze cam 2 ore și jumătate.

Comunele Șoimi și Uileacu de Beiuș, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șoimi și cele 7 sate aparținătoare sunt situate în partea de sud a județului Bihor, la limita dintre Câmpia Crișurilor și munții Codru Moma, aproape de granița cu județul Arad. Pe teritoriul ei administrativ, în locul Pacău de pe Dealul Borzului, se află rezervația naturală „Bujorul Banatic”, întinsă pe 15 hectare.

A fost atestată documentar cu numele Solyond (1487).

Casa mea „Eden” (cămin de bătrâni)

Pe un deal din comună, situată în cimitir, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVIII.

În interior, pe iconostas, se mai văd urme ale picturii efectuate în prima jumătate a secolului XIX.

Începând cu anul 1998, pe marginea străzii principale, a început construcția unei biserici din zid, la momentul excursiei mele (05.2021) neterminată.

La 2 kilometri nord de Șoimi se află satul Sânnicolau de Beiuș, atestat documentar din 1552, cu numele Zenthmiklos.

Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fundația unei biserici din secolele XI-XII.

Pe Dealul Botoaca de la marginea satului a existat o mânăstire romanică, construită între anii 1327-1424, căreia i s-a înălțat un turn clopotniță, păstrat până azi.

Construcția s-a făcut în trei faze.  Inițial a fost construită o capelă mică. Apoi în locul ei s-au ridicat clădirile mânăstirii, în jurul unei curți centrale și biserica. În a treia fază biserica a fost extinsă.

Turnul romanic a fost datat din secolul XI, de specialiștii în domeniu.

Din cărămidă, cu formă pătrată, este format din 3 etaje care se înalță până la aproximativ 6 metri.

Fațadele de sud și nord au avut inițial un parter cu deschideri înalte, de formă semicirculară, zidite din blocuri mari de piatră. În anul 1933 bucățile de piatră au fost unite cu ciment.

Pe parcursul istoriei satele din acea zonă au fost majoritar sau pur românești.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” 

Din Șoimi după 3 kilometri spre vest se ajunge în satul Ursad. Acolo s-a născut Lazăr Dragoș (1930-2009), matematician și membru al Academiei Române.

Biserica Ortodoxă  (1922)

La 4 kilometri spre sud, la capăt de drum, se află satul Poclușa de Beiuș, în care eu nu am ajuns, deoarece nu am putut rula cu mașina mea. M-am întors în comuna Șoimi de unde m-am îndreptat inițial spre est, apoi spre nord și după 8 kilometri am intrat în satul Urviș de Beiuș. În 1474, anul atestării lui, era reședință voievodală.

Se povestește că a existat o biserică de lemn, construită pe locul unde turcii au ucis o fetiță. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1924), situată lângă cimitirul satului.

M-am întors în șoseaua principală și am rulat spre est, apoi spre sud, printr-o zonă de dealuri. După 5 kilometri am ajuns în satul Dumbrăvița de Codru unde, pentru a vedea o biserică construită în secolul XIX, am urcat până la cimitir.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1820-1835), așezată pe vârful dealului, într-o zonă largă, nivelată, trona deasupra satului.

Satul Codru, situat la 6 kilometri sud, poate fi accesat pe un drum de țară pe care nu am îndrăznit să-l urmez, fiind primăvară, drumul plin de noroi și mașina mea joasă. Din Dumbrăvița de Codru m-am îndreptat spre satul Borz, situat la 7 kilometri est.

Se află pe malul râului Prisaca, în rezervația naturală Defileul Crișului Negru, întinsă pe 12 hectare.

Aproape de râu am văzut Biserica veche „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În anul 1922 a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Pe cealaltă parte a râului, spre nord, la aproximativ 4 kilometri, este situată comuna Uileacu de Beiuș, atestată documentar din 1330.

De ea aparțin administrativ 3 sate, toate situate la poalele Dealurilor Vălanului și a munților Codru Moma.

Biserica Reformată

Localitate românească, din 1631 s-a construit Biserica Ortodoxă. Recondiționată în timp, s-a păstrat și funcționează și azi.

Satul Forău, situat la 5-6 kilometri nord-vest, a fost atestat documentar din 1552.

Biserica Ortodoxă (1910)

Pentru a ajunge în satul Prisaca aveam două variante: să mă întorc în comună de unde urma să mă îndrept spre nord-est (9 kilometri) sau un drum de țară, direct spre est (6 kilometri), probabil practicabil cu mașina mea vara, când era uscat.

Satul Prisaca a fost atestat documentar din 1580. În el funcționează două biserici, una greco-catolică și una ortodoxă.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Sf. Cruci”

Din Prisaca am ieșit în drumul Oradea- Beiuș, l-am urmat spre sud, apoi am ieșit pe un drum spre sud-vest.

După 5 kilometri am ajuns în satul Vălanii de Beiuș, sat nou, atestat documentar din 1828.

Grădinița

Între anii 1854- 1860 în sat a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire”. Sub comuniști, cultul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. După evenimentele din 1989 cultul a fost reînființat și la un moment dat biserica a fost retrocedată greco-catolicilor.

Citisem că în anul 2008 între cele două religii s-a declanșat un conflict puternic privind utilizarea clădirii. S-a hotărât folosirea alternativă a bisericii și cheltuielile de întreținere urmau să fie suportate de ambele părți. Deși nu auzisem de o clădire separată pentru ortodocși, la fața locului am găsit Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, despre care nu m-am dumirit nici până azi.

O zonă superbă în care cu siguranță urma să revin !

Citește și Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bethausen este situată în zona de est a județului Timiș, pe malul drept al râului Bega. A fost înființată în anul 1883 prin colonizarea cu șvabi care s-au așezat pe vatra fostului sat românesc Betlinești, căruia i-au germanizat numele. Imediat după ce s-au așezat au construit Biserica Romano-Catolică (1884).

Comuna a rămas majoritar germană până în 1990 când majoritatea au emigrat. A fost ocupată de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ satele Cladova, Cliciova, Cutina, Leucușești și Nevrincea. Satul Cladova este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din 1308, numit atunci Kaladwa și era locuit de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1837)

La 4 kilometri spre est, pe malul stâng al râului Bega, se află satul Leucușești. A aparținut de cetatea Șoimoș (jud. Arad) și împreună cu ea, a fost donat de Regele Ladislau I familiei Orszag (1440). În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și și-a schimbat vatra de mai multe ori. Biserica de lemn, existentă la acea vreme, a fost mutată și ea, în 1810 ajungând pe locul actualei biserici, din cărămidă, care a înlocuit-o, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1880-1881).

La 3 kilometri vest, pe malul drept al râului Bega, este situat satul Cutina, atestat documentar din anul 1440, cu numele Gwthonia sau Bwthonya. Satul românesc a supraviețuit sub ocupația otomană, războiului dintre aceștia și austrieci. În 1717 era un sat mare, cu 20 de case și o Biserică de lemn. Între 1898-1900 biserica de lemn a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Intrând sub stăpânire maghiară (1913), numele i-a fost schimbat în Gutonya, păstrat până  după unirea Banatului cu România, când a primit numele actual. Sub comuniști numărul populație a scăzut treptat și dezvoltarea satului a încetinit. 

La 5 kilometri sud de comună se află satul Cliciova, atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Ioan Huniade. Până în 1596 a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost donat de Sigismund Bathory, împreună cu alte moșii, lui Ștefan Josika. În timpul ocupației turcești s-au schimbat iar proprietarii, între ei fiind și Sigismund Bathory. Sat românesc, în 1899 s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului”.

Ultimul sat care aparține de Bethausen este situat la 3 kilometri vest de Cliciova. Satul Nevrincea a fost atestat documentar din 1371, cu numele Neuinche.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1834)

În sat s-a născut Dumitru Neda (1893) care, devenit preot greco-catolic, a făcut studii teologice la Viena și Innsubruck și a ajuns Profesor la Academia Teologică din Blaj.

Biserica Romano-Catolică (1911)

De comuna Traian Vuia aparțin administrativ satele Surducu Mic, Jupani, Săceni, Sudriaș și Susani, situate foarte aproape unele de altele. Pentru a le vedea, de la Nevrincea m-am întors la Cliciova, apoi  am rulat spre nord-est.

În total 6 kilometri și am intrat în satul Susani. A fost atestat documentar din anul 1598 dar așezarea este mult mai veche. Săpăturile arheologice din perioada 1966-1967 au descoperit pe teritoriul satului un tumul cu 4 urne funerare și obiecte ceramice, care au fost datate din epoca fierului.

Biserica Ortodoxă (1912)

La 3 kilometri est de Susani este situat satul Jupani, atestat documentar într-un act prin care Iancu de Hunedoara a cedat districtul Bujorului, din care satul făcea parte, în schimbul localității Lipova și a cetății Șoimoș (1446). Sat românesc, s-a format prin unirea a două așezări mai vechi, Jupanii de Sus și Jupanii de Jos. A rămas sat românesc și sub austro-ungari.

Biserica Ortodoxă (1888)

Lângă Jupani, la 2 kilometri sud, se află satul Sudriaș, atestat documentar din 1371. Un secol mai târziu Regele Sigismund de Luxembourg al Ungariei la dăruit comitelui de Timiș și ban de Severin, generalul Philipo Ozara (1497).

În perioada medievală a fost ridicat la rangul de târg (1658). În jurul lui se aflau satele Kaposala, Chitești și Drăgoiești, azi dispărute.

Biserica Ortodoxă (1883)

Satul Săceni, situat la 4 kilometri sud-est de Sudriaș, datează din 1596, când voievodul Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Josika. Se pare că sub otomani a fost depopulat. reapare ca sat românesc, numit Sezsany, în actele austriece (1717). În jurul anului 1900 a fost colonizat cu maghiari, numiți de localnici „ciangăi”, care au devenit majoritari până după cel de Al Doilea Război Mondial, când au început să părăsească localitatea. Ulterior în sat s-au mutat familii de ucraineni care, azi, sunt în număra aproape egal cu românii.  

Biserica Ortodoxă (1850)

La 5 kilometri nord-est se află comuna Traian Vuia, atestată documentar din 1346, cu numele Bujoru (Bozsorfo), situat în valea Gladnei, pe locul numit Satul Mic. Era centrul unui district valah, deținut de cneazul Dionisie. În 1453 Regele Ladislau l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Școala Generală

Deoarece era inundat frecvent, în 1823 s-a mutat pe actuala vatră.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1874)

Din 1964 a primit numele Traian Vuia, după inventatorul român, pionier al aviației, născut în unul din satele aparținătoare. În comună se poate vizita Muzeul „Traian Vuia”, deschis în anul 2012, în cinstea primului om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, ridicându-se de la sol folosind doar mijloacele de la bord (1906). În perioada 1918-1922 a realizat 2 tipuri de elicopter apoi a inventat generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, apoi fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania. În muzeu sunt etalate numeroase documente, fotografii, machetele unui aeroplan și a unui elicopter.

5 kilometri spre sud-est și se ajunge în satul Surducu Mic, atestat documentar din anul 1511. În acest sat s-a născut Traian Vuia (1872-1950).

Biserica Ortodoxă (1870)

De comuna Bârna aparțin administrativ satele Botești, Botinești, Sărăzani, Drinova, Pogănești și Jurești, toate situate în zonă muntoasă.

Din Surducu Mic, după 4 kilometri spre sud, se ajunge în satul Botinești, atestat documentar din 1514, când era deținut de Gheorghe de Brandenburg. După reînființarea județului Caraș (1779) o perioadă a aparținut de el. În perioada 1848-1888 satul românesc a intrat în posesia familiei cavalerului Malenița.

Biserica Ortodoxă (1930)

La 3 kilometri spre vest se află satul Sărăzani. Se pare că a aparținut lui Iancu de Hunedoara, dar a fost atestat documentar doar din anul 1514.

Numele provine de la sarazini, musulmanii ajunși în vestul Europei în Evul Mediu.

Totuși localitatea a fost tot timpul locuită de români, în ultima perioadă stabilindu-se acolo și ucraineni, veniți la muncă, pentru exploatarea lemnului.

Biserica Ortodoxă (1878)

Din Botinești, la 3 kilometri sud, pe valea Sarazului, este situată comuna Bârna, atestată documentar din 1514, în proprietatea lui Gheorghe de Brandenburg.

Consiliul Local și Primăria

În perioada 1690-1700 a aparținut de districtul Făget.

Biserica Ortodoxă (1895)

În apropiere, la 2 kilometri spre sud, în 1569 aparținând de județul Hunedoara, se află satul Jurești.

Sub austrieci a intrat în componența districtului Făget.

Sat românesc, nesupus colonizărilor, în 1889 s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Încă 3 kilometri spre sud și se ajunge în satul Drinova, aflat în 1514 tot în proprietatea lui Gheorghe Brandenburg, în 1596 deținut de Ștefan Josika și din 1601 de Ioan Vlad de Lugoj.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1905)

Pentru a ajunge în satul Botești, m-am întors la Jurești, apoi am rulat 3 kilometri spre est. Satul a fost atestat documentar din anul 1414, cu numele Begyesth. După cel de Al Doilea Război Mondial populația a început treptat să-l părăsească, ajungând azi să fie unul dintre cele mai mici sate din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă (1980)

Ultimul sat care aparține de comuna Bârna este situat ceva mai departe. Din Botești m-am îndreptat spre vest, traversând dealurile împădurite. Apoi am urmat un drum lateral, spre nord, trecând peste câteva dealuri cu pășune, unde vitele, nepăzite, pășteau.

Am întâlnit și niște măgăruși, nepăsători la trecerea mașinii.

După 10 kilometri am ajuns în satul Pogănești, atestat documentar din 1453. În decursul timpului a aparținut acelorași proprietari, împreună cu celelate sate ale comunei. Pur românesc, după 1970 s-au așezat familii de ucraineni, venite la muncă, care azi au ajuns să fie majoritari.

Biserica Ortodoxă (1895)

Citește și Comunele Mănăștiur și Dumbrava, jud. Timiș

Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Un drum Cristuru Secuiesc- Arad

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei. Pe drumul spre Arad urma să traversez mai multe județe.  Din Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, am trecut în jud. Mureș, unde am deviat din nou de la drumul direct, pentru a vedea o altă biserică fortificată și o fostă cetate, situate în comuna Saschiz.

Azi în centrul comunei, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Ștefan” a fost construită pe rămășițele unei bazilici romane, cu un bastion (1493-1525). A fost înconjurată cu ziduri de apărare și în final bastionul a fost transformat într-un turn cu 2 etaje, coridor de protecție și creneluri.

Un secol mai târziu turnul a devenit clopotnița bisericii (1677). În decursul timpului a fost avariat grav în două incendii (1714; 1791), de fiecare dată refăcut,  ultima transformare datând din 1830. În perioada 1840-1878 clădirea bisericii a fost mărită, primind forma actuală.

Pe un deal situat la 4 kilometri nord de localitate, Burchreech (Dealul Cetății), sașii au construit o cetate, cu rol de refugiu din fața invadatorilor și pentru păstrarea alimentelor (1347).

Cetatea țărănească a ocupat o suprafață de 5.000 de metri pătrați. Zidul de incintă, înalt până la 10 metri, a fost prevăzut cu 6 turnuri: Turnul de Pază (Wächterturm), Turnul Porții (Torturm), Turnul Preotului (Pfarrerturm), Turnul Voievodal (Fürstenturm), Turnul Muniției / Pulberăriei (Pulverturm) și Turnul Școlii (Schulturm). În centrul cetății a fost creat un heleșteu și s-a săpat o fântână adâncă de 50 metri. Deși se poate vizita, nu am avut timpul necesar.

La 20 kilometri spre vest este situat orașul Sighișoara, pe care îl vizitasem de câte ori am avut ocazia și în care m-am oprit pentru o cafea.

Și, din nou la drum, traversând spre vest județul Mureș.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Daneș, ultima înainte de a părăsi județul, unde se află Biserica Evanghelică Luterană „Sf. Dionisie”. În 1506 a fost construită o biserică mică, fără turn, în stil gotic târziu. Tot satul, numit atunci  villa St. Dyonisii, împreună cu biserica, au aparținut Abației Cluj-Mănăștur până în anul 1532 când, aderând la Reforma Protestantă, au fost preluate de Scaunul Sighișoarei.

În 1878 biserica a fost dotată cu un altar, în 1920 cu o orgă, în partea de vest a fost construit turnul (1927) și zidul înconjurător. Din vechea biserică se păstrează doar un mic turn de strajă și o parte din zidul înconjurător.

După Daneș am traversat județul Sibiu și după 1 oră am oprit în satul Țapu, comuna Micăsasa, sat situat la granița cu județul Alba.

Pe dealul de la marginea comunei, în secolul XV a fost construită Biserica Evanghelică fortificată, din piatră de râu și de carieră.

Biserica, în stil gotic târziu, a fost modificată pe parcursul timpului (1625; 1838). Zidurile fortificației, înalte de 6 metri, au fost prevăzute cu două rânduri de metereze și un turn de poartă cu trei niveluri, prin care se intra în incintă.

În interiorul zidurilor, inițial pe peretele de sud, suplimentate pe peretele de nord în secolul XIX, s-au creat spații pentru depozitarea alimentelor. Până în 1852 a existat o capelă care a fost demolată și materialele folosite pentru construirea unei școli.

De la biserică am coborât dealul și, din nou, la drum.

Dacă până acolo fusesem mulțumită că cerul era întunecat și nu mă deranja soarele la condus, traversând județul Alba a început ploaia. În drum am reușit doar să „fur” o poză Bisericii Evanghelice din Mănărade.

De acolo, traversând pădurile, am coborât spre sud, îndreptându-mă spre autostradă.

Am părăsit autostrada și depășind orașul Deva, jud. Hunedoara, am intrat pe Valea Mureșului. Din nou am avut noroc. Ploaia s-a oprit. Aveam însă o altă problemă. Mergând spre vest, am condus cu soarele în față. După 180 de kilometri a trebuit neapărat să fac o oprire, în comuna Săvârșin, jud. Arad.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”

Apoi, paralel cu râul Mureș, din loc în loc traversând câte un sat sau o comună, ultima porțiune de la Lipova foarte aglomerată, după 90 de kilometri am ajuns acasă, la Arad, foarte mulțumită de excursia făcută.  

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita