Ansamblul Curtea Domnească din Bacău, județul Bacău, monument istoric, deschis vizitării din 1973, a fost centru administrativ, militar și economic al Țării de Jos, din Moldova secolului XV. Prima mențiune documentară datează din 1491.
O parte din ruine au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din perioada 1967-1968. Reluate între anii 1984-1986, s-au găsit ruinele unui turn de apărare, numeroase fragmente ceramice, obiecte gospodărești și monede datând din perioada 1481-1556.
Nu se cunoaște exact data construirii, doar că a fost în perioada în care domnitorul Ștefan cel Mare a restructurat administrativ Moldova, punându-l pe fiul său mai mare, Voievodul Alexandru, urmașul său la tron, să guverneze de acolo partea de sud a Moldovei (1476-1481).
Ansamblul era format din Casa Domnească, dreptunghiulară (17,90×8,50 m), cu subsol, parter și etaj, unde se aflau camerele în care locuia Voievodul Alexandru și familia. Interiorul era ornamentat cu plăci și cahle de sobă, cu motive florale, geometrice, heraldice, zoomorfe și antropomorfe.
Pe aripa sud-estică se afla Turnul de apărare, crenelat, dreptunghiular (2,80×10,80m), cu ziduri groase de 1,10 metri, înalt de 25 metri, cu 3 nivele- beci, parter și etaj cu locuințe. Avea rolul de a supraveghea partea sud-estică a orașului și drumul comercial de pe valea Siretului, cu ramificațiile sale spre Țara Românească și Transilvania. Până azi din turn s- au păstrat doar ruinele beciului.
În incintă se aflau și clădiri anexe în care locuiau și munceau slujitorii.
Lângă ele s-a construit Biserica „Precista”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în stil moldovenesc, ștefanian (1491). Pe un soclu din piatră brută a fost ridicată clădirea din piatră și cărămidă, cu ziduri groase de 1,2 metri și contraforturi exterioare. A fost ornamentată cu 2 rânduri de firide, pictate cu personaje biblice, formând o friză sub nivelul cornișei.
În dreptul absidei centrale, sub firide s-au creat arcuri din cărămidă care, prin picioare verticale, coboară până la soclu. Deasupra s-a ridicat o turlă, în interior circulară și la exterior cu 8 fețe, având la bază elemente decorative.
În interior biserica a fost pardosită cu cărămidă smălțuită, mobilată și ornată cu diferite odoare sfinte, donate de voievod. În 1494 în biserică s-a așezat o piatră de mormânt pentru unul din fiii lui Alexandru. Descoperită de arheologi abia la începutul secolului XX, azi se păstrează în Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.
Ansamblul a fost distrus de oștile otomane, conduse de Soliman I Magnificul, care înaintau, cu intenția de a cuceri Moldova (1538).
Fiind foarte rezistentă, a supraviețuit doar biserica care, în timpul Voievodului Vasile Lupu, a suferit reparații ample (1634-1653). Tot atunci catapeteasma, ușile împărătești și diaconești au fost reparate și s-au pictat icoanele, în stilul renașterii, reprezentând prooroci și sfinți.
În 1854, fiind ocupată de egumeni greci, aceștia au extins-o și au stricat forma inițială. A fost creat un pridvor, deasupra pronaosului s-a ridicat o turlă, pardoseala interiorului a fost înlocuită cu piatră și s-a efectuat pictura în tempera.
Din anul 1907 biserica a fost declarată monument istoric. În perioada 1924-1933 a fost restaurată în forma inițială, care s-a păstrat până azi și între anii 1979-1990 pictura interioară a fost refăcută.
Ulterior biserica a fost dotată cu mobilier suplimentar, înconjurată cu gard și în 2008 s-a construit un altar exterior, numit Foișorul Maicii Domnului.
Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
După ce am vizitat orașul Moinești am continuat drumul prin județul Bacău, îndreptându-mă spre nord-est. După 37 kilometri am ajuns în satul Luncani, comuna Mărgineni, pomenit pentru prima dată într-un act al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu (1499-1568).
Am oprit pentru a vizita Biserica de lemn Vovidenia, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, azi inclusă pe lista monumentelor istorice.
Se spune că fiii lui Konstantin Tumurug și-au donat o parte din moșia Mărcești Mânăstirii Luncani și într-o poiană de la baza dealului Stanca, lângă vechea vatră a satului, au construit biserica (1777). În timp satul s-a extins și biserica a rămas la marginea lui.
Pe o temelie din piatră de râu, fără să fie legate cu mortar, în partea cea mai înaltă până la 1,2 metri, a fost așezată talpa, cioplită din topor. Apoi au fost ridicate bârnele de stejar, unite cu „cuie” de lemn și la exterior cu un brâu median din lemn, sub forma unei frânghii răsucite. Deasupra s-a creat acoperișul, din draniță, cu o streașină lată. La intrare a fost creat un pridvor deschis, limitat de stâlpi sculptați, cu pardoseală din piatră de trovant și deasupra lui, ancorat de acoperiș, a fost creat turnul clopotniță.
Temelia fiind fără aerisire, talpa s-a deteriorat în timp și a fost schimbată de mai multe ori, în momentul restaurărilor care au avut loc (1884, 1921, 1950, 2003).
În momentul vizitei mele (2021), la biserică se executau reparații. Primind permisiunea meșterilor, m-am strecurat, cum am putut, pentru a vedea măcar ceva din interior.
După ce construcția a fost terminată, în interior a fost plasată o catapeteasmă, din lemn de tei, pe ipsos, adusă de la Mânăstirea Luncani.
Un secol mai târziu icoanele cu care era decorată au fost înlocuite cu unele pictate direct pe lemn (1883-1884), picturi păstrate până azi, niciodată restaurate.
De asemenea s-a păstrat și icoana „Maica Domnului cu Pruncul” despre care localnicii spun că îi ocrotește, ferindu-i de necazuri.
Până în 1935 a fost Biserică Parohială.
La 3 kilometri sud de sat, la marginea unei păduri, se află Mânăstirea Carmelitană „Maica Domnului de pe Muntele Carmel; Sf. Profet Ilie”.
Mânăstirea a fost ridicată de Ordinul Carmelit, înființat pe Muntele Carmel din Palestina, în timpul cruciadelor din secolele XII-XIII. În perioada 1996-2002 au fost construite biserica, casa călugărilor, o casă pentru comunitatea surorilor carmelite.
Biserica a fost creată din două părți, unite de pietre, reprezentând Muntele Carmel și a fost acoperită cu tablă.
Interiorul, sobru, a fost mobilat cu bănci de lemn.
În spatele altarului a fost postat un mozaic, realizat în Italia, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Isus în brațe”, tronând deasupra sfinților carmelitani, pe care-i protejează.
Pe catapeteasmă se află Sf. Profet Ilie, „tatăl spiritual” al Ordinului Carmelit. Biserica a fost decorată cu câteva icoane, dintre care cele ale St. Tereza și Sf. Anton de Padova.
Biserica a fost împodobită cu vitralii, cele din părțile laterale reprezentând cei 6 sfinţi patroni ai Europei: Sf. Edith Stein, Sf. Ecaterina de Siena, Sf. Benedect, Sf. Ciril, Sf. Metodiu, Sf. Brigita a Suediei și sfinţi carmelitani, printre care Sf. Titus Brandsma, Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi, Sf. Petru Toma, Sf. Albert Legislatorul Ordinului, iar cele din sacristiile laterale pe Sf. Ioan al Crucii și Sf. Tereza a lui Isus (de Avila).
În cripta bisericii a fost creat un baptisteriu, pentru botezarea celor care aderau la religia respectivă și urmau să devină călugări.
În total mânăstirea ocupă o suprafață de 11.654 metri pătrați. În jurul clădirilor a fost amenajat un parc cu alei și locuri de relaxare.
Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.
Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.
În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.
Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.
În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.
Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.
La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.
Clădirea, din cărămidă, în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.
Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă.
Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.
Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului.
După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita. Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.
În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.
Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.
A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.
Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.
În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.
În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.
În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.
Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.
M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.
Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.
Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.
În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.
La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.
Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.
Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior.
În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.
Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior.
Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.
Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.
Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii.
Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.
După ce am vizitat orașul Gheorgheni, pentru a vedea un vechi castel, am rulat 6 kilometri nord-vest până în comuna Lăzarea.
Castelul Lázár este situat aproape de centrul comunei, pe locul fostului conac András, construit în 1450. Devenind proprietatea judelui Scaunelor Secuiești, István Lázár IV, acesta l-a demolat și, folosind materialele rămase, a construit un nou castel (1532).
La sfârșitul anilor 1500 acolo au trăit fata lui, cu soțul Bethlen Farkas. Au avut un băiat, Bethlen Gábor, ajuns mai târziu Principe al Transilvaniei. Între cele două domnii, a locuit și Voievodul Moldovei Petru Rareș, iar Voievodul Munteniei Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, alungat de turci, s-a fost ascuns în castel timp de un an.
La exterior zidul de sud a fost decorat cu picturi, reprezentând motive florale.
În interior de-a lungul zidului de est s-au ridicat clădiri pentru bucătărie, brutărie, casa servitorilor, atelierul fierarului, etc. În partea de nord-vest s-a construit palatul cu „Sala dietelor scaunelor secuiești”, la parter și „Sala Cavalerilor”, la etaj (1631-1632). În mijlocul curții s-a amplasat clădirea închisorii unde, cei judecați, așteptau verdictul.
În timpul Revoluției curuților, condusă de Francisc Rákóczi, familia Lázár l s-a aliat. În luptele purtate cu armatele habsburgice (1706-1707) castelul a fost incendiat, rămânând întreagă doar partea de est. Revoluția fiind înăbușită, familia a trecut de partea câștigătorilor și în 1742 Francisc Lázár IV a fost numit jude al Scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Cașin.
Acesta a refăcut castelul, a construit un corp nou, în stil baroc, numit „Casa Doamnei” și s-a mutat acolo. În 1748 a intervenit un nou incendiu și a trebuit să-l părăsească. Apoi moșia, incluzând castelul, a fost împărțită între cei trei frați (1773) și până în 1853 partea rămasă integră a fost folosită de Lázár Zsigmond și soția lui, perioadă când, treptat, au fost demolate clădirile anexe.
După un alt incendiu (1872), clădirea a rămas nefolosită și în timp s-a ruinat. În anul 1970 castelul a fost refăcut și din 1974 s-au organizat tabere de creație, operele de artă fiind expuse în Sala dietelor. Apoi bastioanele au fost renovate și ansamblul a fost transformat în muzeu (1980). În turnul de poartă, 8 săli mari și Sala cavalerilor au fost expuse peste 150 de picturi.
Din păcate nu am putut vedea decât zidurile și turnul porții, cu inscripția „Cristus Maria 1532”, scrisă cu litere gotice. Castelul, retrocedat în 2013, azi proprietate privată, nu poate fi vizitat.
M-am întors la Gheorgheni și am urmat un drum spre sud-est. După 24 kilometri am oprit la Mânăstirea Izvoru Mureșului „Adormirea Maicii Domnului”. Mânăstirea de maici, situată la poalele muntelui Hășmașu Mare, aproape de intrarea în satul Izvoru Mureșului, a fost construită abia în 1999, pe un teren de 4 hectare, cumpărat de săteni, cu acest scop, încă din 1936. A fost împrejmuită cu un zid masiv de piatră.
Am intrat printr-o poartă de lemn de stejar sculptat, situată la baza clopotniței, pe sub bolta pictată în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.
Pe fațada clopotniței, într-o firidă mică, am văzut icoana Maicii Domnului, efectuată în mozaic.
În curtea mânăstirii, ornamentată cu numeroase spații cu flori multicolore, se aflau mai multe clădiri. Pe o latură se întindeau corpurile pentru chilii, în stil brâncovenesc, casa duhovnicului, ateliere de pictură, croitorie, tâmplărie, etc., activități zilnice ale măicuțelor.
Într-un spațiu larg se înălța Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” și în apropierea ei Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul”.
Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil neobizantin.
Catapeteasma, sculptată din lemn de păr sălbatic, a fost decorată cu icoane pictate de măicuțe. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nicolae.
În afara incintei mânăstirii se află anexele gospodărești, bucătăria și lângă ele 2 case, cu 120 de locuri, pentru găzduirea pelerinilor.
Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.
La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni care au fost lăsați să folosească clădirea Bisericii Romano-Catolice.
Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.
Biserica Reformată (1895- 1899)
statuie Bethlen Gabor (1580-1629)
Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).
În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.
Școala Gimnazială „Vaskertes”
În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.
La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.
M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.
Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.
Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.
În ea funcționează Primăria Gheorgheni.
Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.
În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.
În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.
Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.
Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.
Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.
Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.
În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.
De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.
În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.
statuie Petőfi Sándor (1823-1849)
După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.
statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977
În acea perioadă s-a înființat o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.
Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.
La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.
Judecătoria Gheorgheni
La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).
Excursiile Monicăi 