Arhive categorie: prin țară

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Comunele Parța, Peciu Nou și Giulvăz, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).

Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)

Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).

În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara. 

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)

Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)

Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.

Moară

În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.

Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”

La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.

Biserica Ortodoxă Sârbească

Românii ortodocși au folosit o capelă până în  1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)

Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)

Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.

După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)

Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.

Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz,  aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).

Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)

De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită  Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.

Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)

Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.

Moară

De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.

La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.

După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.

Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.

Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică  pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.

În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.

Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.

După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.

Moara

La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”

Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.

Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.

Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la  aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi  a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)

În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)

De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică). 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)

Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)

Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)

Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

Biserica Greco-Catolică

Biserica Penticostală

Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).

Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)

Citește și Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș

Cetatea Turcului și Lacul Doman, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.

Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.

De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.

Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au  ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.

Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci,  pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.

De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.

Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.

Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.

Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.

M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.

Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.

Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.

Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități,  multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni. 

Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă. 

Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive. 

Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.

Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Din Carașova, județul Caraș-Severin, am parcurs 14 kilometri, mare parte neasfaltați, prin munții Aninei din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, pentru a vizita una dintre peșterile aflate în zonă, Peștera Comarnic.

După ce am parcat într-un loc lateral de marginea drumului, pe jos, de-a lungul văii Comarnic,  m-am îndreptat spre Cantonul Silvic Comarnic.

Acolo m-am întâlnit cu două familii dezamăgite că peștera era închisă. Au avut noroc că m-au întâlnit. Fusesem prevăzătoare și încă de acasă îmi programasem telefonic ora de vizitare. După 10 minute a sosit și ghidul care urma să ne conducă.

Peștera a fost menționată pentru prima dată în anul 1912 dar abia între 1933-1939  a fost studiată mai amănunțit. A fost formată de apele pârâului Ponicova care și-a schimbat cursul o dată cu adâncirea văilor Carașului și Comarnic. Trecând în subteran el a format mai multe goluri și peșterile Ramonei și Popovăț pe care părăsindu-le a format mici avene și în final peștera Comarnic situată la 101 metri înălțime.

Peștera are două căi de acces, una în partea de de sud-vest și una în partea de nord, pe unde urma să intrăm și noi.  Pentru a nu fi vandalizate ambele au fost închise cu câte o poartă de fier.  După ce am urcat o porțiune amenajată cu trepte am ajuns în dreptul porții.

Ne-am îmbrăcat corespunzător temperaturii din interior, care se menține constantă între 7-10 grade Celsius, ghidul ne-a împărțit căști de protecție prevăzute cu lanterne și am intrat în „împărăția subterană”. După ce am trecut prin deschizătura porții, o crăpătură înaltă de 2,5 metri și lată de 1 metru, am coborât brusc câțiva metri și m-a izbit un val de aer rece.

Din lungimea estimată la 6203 metri până azi au fost explorați doar 5229 metri din care amenajați turistic doar 1750. În decursul timpului apa s-a retras lăsând uscat un nivel superior prin care urma să trec și eu. Restul galeriilor create în timp (90%) se află la nivelul inferior și o parte din ele pot fi explorate doar de către specialiști. Restul nu sunt accesibile.

După coborâre am intrat în Sala Mică, mărginită de blocuri de piatră mari, fără alt formațiuni.

În continuare am urmat un fel de tunel pe pereții căruia, mici, „sfioase”, mi s-au arătat diverse formațiuni formate de apa care în timp a săpat în munte.

A urmat o porțiune îngustă pe care străbătând-o am avut senzația că voi pătrunde tot mai adânc, în altă lume, necunoscută nouă.

Apoi pe pereți au apărut, creând diverse modele, zone cu aragonit.

Mineralul a fost  numit după Francois Arago care în 1811 l-a descoperit. Alți savanți  consideră că numele provine de la zona Aragon, în minele căreia a fost găsit.

Aragonitul ia naștere prin oxidare și este un mineral cu duritate scăzută.

În continuare ghidul ne-a arătat două formațiuni mai mari, sferice, sub forma unor nuci de cocos, numite Nuca Mare și Nuca Mică.

Am trecut „ghemuit” prin galeria piticilor.

Dintr-o dată, într-un spațiu mai larg, numit Calvarul Mic, am văzut etalat un schelet. Era vorba de Ursul de peșteră (Usrsus spelaeus) care a trăit în perioada ultimei glaciațiuni. În Europa a apărut în urmă cu 300.000 de ani și a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Specimenul de urs era înalt de 1,7 metri, femelele mai mici și cântărea aproximativ 1 tonă. Puii erau fătați în perioadele de hibernare în peșteră.

Apoi am urcat printr-o galerie îngustă, întunecată. La un moment dat ghidul ne-a rugat să stingem lanternele. Se făcuse o beznă de nepătruns.

Și a început povestea. În urmă cu ceva ani în peștera, care atunci nu era închisă cu porți, 2 turiști s-au rătăcit prin galeriile ei. Terminându-se și bateriile lanternelor au stat în întuneric 3 zile până când au fost descoperiți. Ascultându-l, stând în întuneric, am intrat în pielea personajelor și m-am cutremurat.

În continuare au început să apară formațiuni tot mai multe și mai interesante numite după forma pe care o aveau- Lămâia, Ciupercile, Gemenii, Altarul, Masa Tăcerii, etc.

Columna

Meduza

Ciorchinele de banane

Ghidul ne-a arătat câteva stalagmite, de forme diferite, care împreună au fost numite Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, situate în „Sala piticilor”.

Mutulică

Albă ca Zăpada

Rușinosul

Castelul Albei ca Zăpada

De acolo am urcat din nou printr-un culoar îngust, pe bolovani neregulați și alunecoși.

Am coborât în Sala Zebrelor, numită după intercalațiile de silex înnegrit de pe tavanul albicios care creau imaginea unei piei de zebră. Altele semănau cu coastele unui dinozaur.

În sfârșit am ajuns în Sala Mare în care se găsea o multitudine de formațiuni.

Gura rechinului

Tavanul era plin de stalactite conice, de tip „macaroană”, în diverse nuanțe cromatice, draperii, lame, etc.

Stalactitele sunt formate de apa care traversează calcarele din roci. O parte din picătura de apă rămâne pe tavan, cealaltă jumătate cade pe podea. Prin ruperea picăturii se degajă CO2 și se formează un inel din carbonat de calciu. Cu fiecare picătură inelul se mărește și îngroașă, formațiunea crește în lungime și în timp poate ajunge la câțiva metri lungime, așa numita stalactită „macaroană”.

În timp, la unele dintre ele canalul se înfundă cu calcar sau impurități, apa îl perforează creând alte canale pentru a ieși. Prelingându-se, depune la exterior calcit care în timp îngroașă macaroana, mai mult la bază. Ea primește formă conică cu vârful în jos, așa numită stalactită „conică”.

Aceste două tipuri de stalactite sunt cele mai frecvente.

Și în Sala Mare în unele zone pereții aveau porțiuni cu aragonit.

Pentru a putea fotografia cea mai grandioasă formațiune, Orga Mare, am primit ajutorul tuturor vizitatorilor care și-au îndreptat lanternele spre ea.

Ghidul ne-a arătat un conglomerat de stalactite și stalagmite numit Cămila. Poate voi o depistați ?

De acolo nu am mai putut înainta deoarece galeriile și sălile următoare erau inundate așa că am făcut cale întoarsă. În total vizitarea peșterii a durat aproximativ 2 ore.

Pe drum ghidul ne-a povestit legenda peșterii în care se spune că aici, pe vremuri, era un loc în care haiducii se adăposteau și care a primit numele după aceștia (comarnic=umbrar pentru ciobani sau haiduci).

Fiind trădați, pentru a nu fi prinși de poteră, au adunat bogățiile păstrate acolo și au fugit prin 5 ieșiri secrete din cele 7 ale peșterii. Obiectele rămase în urma lor s-ar fi pietrificat și unele formațiuni le poartă azi numele.

Carașova, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În ziua a patra și ultima din excursia prin județul Caraș-Severin am părăsit orașul Anina îndreptându-mă spre Lacul Mărghitaș. Pe drumul spre nord, aproape de ieșirea din Anina am cotit după o biserică și am urcat spre Orașul Nou pe un drum care, ciudat, deși asfaltat, era săpat în zig-zag. Lacul a fost creat pe o suprafață de 4 hectare, cu un volum de apă de aprox. 200.000 mc, pentru o microcentrală. Începând cu anul 1940  a fost  amenajat ca o stațiune. Ajungând pe un platou unde se intersectau mai multe drumuri, întrebând în ce direcție să o apuc, mi s-a explicat că lacul era îngrădit și nu puteam să-l văd.

M-am întors în drumul principală și am parcurs 22 kilometri până în Carașova, principala comună românească locuită de croați.

Școala Generală

Până în secolul XVI Carașova a fost un district autonom. Situat în apropierea unei cetăți și având poziție strategică, a devenit un centru administrativ puternic în care exista un protopopiat catolic care a fost desființat în secolul XVI. 

Căminul Cultural

În secolul XVIII  Carașova făcea parte din districtul Vârșețului. De ea aparțineau administrativ 32 de localități. În 1726 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX clădirea a fost transformată primind aspectul de azi (1822) apoi, o perioadă de timp, Carașova a devenit iar protopopiat (1860-1913).

După delimitarea graniței militare și împărțirea administrativă a zonei localitatea a căzut din rangul său devenind o simplă comună.

Primăria

Croații care au ajuns în zonă erau de fapt bunievi din Bosnia, catolicizați, care au primit nume sârbești și au fost numiți croați. Ei au emigrat din fața invadării otomane ajungând în Voivodina apoi în România și Ungaria. La recensământul din  2002 aceștia reprezentau 85% din populația localității. Sunt reprezentați de Uniunea Croaților din România.

Deși statul croat și-ar dori întoarcerea lor, atrăgându-i prin acordarea cetățeniei, mulți dintre ei au decis să rămână în „vatra strămoșească”.

 În 2011 la Carașova a fost deschis Muzeul Etnografic Central al Uniunii Croaților în care, prin piese de mobilier, ținute vestimentare, fotografii, etc., se etalează viața într-o casă tradițională croată.

După ce am parcat mașina în centrul comunei am parcurs o stradă în curs de asfaltare până spre ieșirea din localitate.

În acea zonă, în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost construită Capela Calvaria.

A fost situată în vârful unui deal și până la ea au fost create 7 stații reprezentate din două șiruri de monumente.

Pe monumente, în nișe, au fost postate plăci de bronz sculptate cu scene biblice.

Am rămas o perioadă de timp în zona liniștită unde am întâlnit doar o păstoriță bătrână și oile ei care pășteau fără nici o grijă.

După liniștea de pe Dealul Capelei am revenit în zgomotul făcut de mașinăriile care modernizau drumul. Mă grăbeam pentru că îmi programasem o oră la care urma să vizitez o peșteră și nu doream să ratez ocazia.

Anina, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de  centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.

După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.

Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.

Piața Agroalimentară

Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.

Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.

În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.

Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind  Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.

Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.

Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).

În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.

Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.

În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.

Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.

Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).

Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.

Spitalul Anina

Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.

Primăria Anina

Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.

În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.

De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.

Steierdorf; Lacul Buhui, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.

Ca localitate separată  Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost  Biserica Evanghelică Luterană (1871).

După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).

Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt-  Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.

În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de  Liceul „Mathias Hammer” Anina.

În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.

La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).

Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.

După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).

A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).

Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.

Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908. 

Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.

Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.

Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.

Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.

Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.

Cascadele Bigăr și Cârșa; Lacul Miniș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie prin județul Caraș-Severin, după ce am văzut Morile de apă Rudăria m-am întors la Bozovici și, spre nord, m-am îndreptat să văd un alt obiectiv turistic cunoscut în toată lumea.

După ce am plătit o taxă de intrare am parcat într-o zonă largă unde erau amenajate multe tarabe și terase.

Apoi am urmat o alee amenajată pe marginea drumului, în „șir indian”, urmând mulțimea de vizitatori.

Cascada Bigăr sau Cascada Coronini este situată pe marginea șoselei. Pentru a o vedea a trebuit să port o adevărată „luptă” cu mulțimea care o înconjura. A devenit foarte cunoscută și datorită faptului că în 2013 The World Geographya clasat-o pe primul loc în lume dintre cele mai impresionante cascade.

Cascada împreună cu un izvor și o grotă fac parte dintr-o rezervație naturală întinsă pe aproximativ 176 hectare, înființată în 1982, în care am intrat trecând un pod de lemn peste râul Miniș, bineînțeles după ce am plătit din nou o taxă.

Despre cascadă circulă și o legendă. Se spune că unei familii din zonă care nu putea avea urmași li s-a arătat în vis o vrăjitoare din Tărâmul Regăsirii. A îndrumat-o pe femeie să bea apa izvorului de sub stâncă, dintre cele două lumi,  dar să aibă grijă când va naște. Dacă copilul va fi fată, să nu o lase să se îndrăgostească pentru că va muri.

Femeia a născut o fată care crescând s-a îndrăgostit de un băiat numit Bigăr. Tatăl ei, dorind să o ferească de blestem, a închis-o într-o grotă unde, suferind intens, încetul cu încetul se stingea din viață. Vrăjitoarei i s-a făcut milă de biata ființă și i-a permis Dorului să pătrundă în grotă. Acesta i-a transformat lacrimile într-o cascadă în apa căreia tânărul s-a înecat. Fata, murind și ea, cei doi îndrăgostiți s-au întâlnit în Tărâmul Regăsirii și au continuat în acea lume povestea lor de dragoste.

Doream să îmi dau seama cum s-a format cascada. Am urmat o alee amenajată cu trepte, am traversat un pârâu și am urcat scările de lemn până la Grota Bigăr. Urma ca de acolo să refac traseul apei.

Știam că exista un izvor alimentat cu ape din subteran care, credeam eu că iese la iveală din grotă. Ce să-i faci dacă nu exista nimeni cu explicațiile de rigoare și, deși taxa plătită, nu am primit măcar un pliant. Așteptându-mi rândul, m-am cățărat pe pereții abrupți până în grotă unde…întuneric total și nici un strop de apă. Măcar urcasem în „grota fetei”.

Am coborât scările și mi-am pus la lucru imaginația. Izvorul Bigăr sau Izbucul Bigăr are o activitate intermitentă adică apa care se adună într-un gol carstic subteran, când acesta se umple, este împinsă brusc la suprafață. Obligatoriu că ea formează o cădere de apă, un pârâu, ceva curgător spre vale.

După cam 200 metri, căzând de pe un prag stâncos, de la o înălțime de 7-8 metri, apa bogată în calcar a format tuful calcaros care a fost îmbrăcat cu mușchi. Același fenomen s-a repetat iar și iar ajungându-se să se formeze actuala cascadă.

Apoi apa urmează cursul râului Miniș care la rândul lui, în decursul timpului și-a lărgit albia formând Cheile Minișului.

Întorcându-mă la mașină din nou mă aștepta un animăluț. Dacă la Cantonul Silvic a fost un câine, la ieșirea din Cheile Șușarei o pisică, de data asta un câine, lâncezind la soare, parcă pe mine mă aștepta.

În apropierea cascadei se află localitatea Poneasa. În 1836 domeniul Poneasa a fost cumpărat de un timișorean care a înființat o Fabrică de cherestea apoi un sat de vacanță care s-a transformat în Stațiunea turistică Poneasa. După 1919 stațiunea a decăzut, sub comunism a fost folosită ca tabără școlară și după 1989 a fost abandonată.

După 5 kilometri de rulat paralel cu râul Miniș am parcat la marginea Lacului Miniș, numit în zonă și Lacul Gura Golumbului (gura porumbelului).

A fost primul lac de acumulare pentru o termocentrală construit în zonă. Lacul, lung de 750 metri, este de asemenea și loc de relaxare unde pescarii amatori își încearcă norocul.

La 30 metri spre nord, pe malul stâng al râului Miniș am văzut  Cascada Cârșa care de la o înălțime de 30 metri își revărsa apele ca o perdea printre copacii și vegetația muntelui acoperind o mică peșteră.

Mânăstirea Țara Almăjului și Morile de apă Rudăria, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Începea a treia zi din excursia mea în județul Caraș-Severin. Am părăsit cu regret Pensiunea „Patru Anotimpuri” din Sasca Română. Urma să rulez până la Eftimie Murgu pentru a vedea renumitele mori de apă care s-au păstrat până azi.

Din Sasca Montană aveam două variante: un drum asfaltat și unul pietruit. L-am ales pe cel pietruit dorind să străbat munții aproape „neumblați”. Până în comuna Cărbunari drumul a fost asfaltat apoi am trecut pe cel pietruit, prin mijlocul pădurii.

Tot urcând am lăsat în spate pădurea și am ajuns pe un platou, Poiana Logor, de unde indicatoarele te îndrumau spre multe trasee montane.

Pe drumul care șerpuia când la vale, când la deal, m-am oprit de multe ori savurând panorama munților și multitudinea de flori care creșteau pe toate zonele înconjurătoare pădurii. Cu siguranță îmi va fi dor de ele.

După 8 kilometri parcurși în aproape jumătate de oră am intrat în satul Stăncilova unde drumul se bifurca.

Nefiind indicatoare am întrebat niște săteni. Amabili, m-au îndrumat spre un drum asfaltat care nu figura pe hărțile Google.

Din Stăncilova a început coborâtul muntelui. Drumul fiind asfaltat, am putut să savurez mai intens panorama.

Munții împăduriți erau din loc în loc întrerupți de poiene înflorate și pe vreme ce coboram spre „civilizație”, de terenuri agricole împrejmuite cu garduri din nuiele împletite.

După 8 kilometri am ajuns în comuna Șopotu Nou.

De acolo le-am spus la revedere munților. Itinerarul pe care mi-l făcusem mă purta prin zone populate. Spre est, după jumătate de oră am ajuns pe teritoriul comunei Bozovici unde, văzând un indicator spre o mânăstire de care nu auzisem, am urcat până la ea.

Mânăstirea Țara Almăjului  „Învierea Domnului” și „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, locuită de 3 călugărițe, a fost construită  între anii 2013-2018. Interiorul bisericii era încă în curs de amenajare.

În cadrul ei s-a înființat un cămin de persoane vârstnice și nevoiași.

S-a preconizat și înființarea unui centru de tineret în care să se desfășoare activități educative, culturale, etc.

După aproximativ 10 kilometri am ajuns în comuna Eftimie Murgu.

De-a lungul râului Rudăria, afluent al râului Nera, pe o lungime de 3 kilometri se află 22 de mori de apă, încă funcționale, pe care doream să le văd, dacă nu pe toate măcar cele mai reprezentative.

Morile de apă Rudăria, construite pentru a măcina porumbul, grâul, chiar  minerale și pentru a spăla lâna (vâltori),  au fost folosite încă din secolele II-III. În secolele X-XII morăritul a devenit o adevărată industrie deținută de moșieri, clerici și chiar principi. La Rudăria primele 8 mori au fost consemnate în 1772.

În decursul timpului au devenit proprietăți private numite după cei care le dețineau sau după locul de amplasare astfel la Rudăria există „Moara Popascu”, Moara cu Tunel, Moara Bațolea, etc.

În 1874 la Rudăria existau 51 de mori care în decursul timpului s-au împuținat, o parte din ele fiind distruse de inundații (1941, 1955).

Principiul de funcționare este simplu. Un șuvoi de apă puternic trece peste o roată prevăzută cu palete care, mișcându-se, învârtesc axul roții, apoi curge mai departe la vale.

Axul roții este conectat la dispozitivul de măcinare- două pietre șlefuite, suprapuse și găurite la mijloc. Deasupra lor există un vas care este umplut constant cu boabe de porumb sau grâu. Acestea cad printr-un fel de tub în gaura din mijlocul pietrelor, se împrăștie între ele și prin rotație acestea le zdrobesc formând făina care la rândul ei cade într-un recipient.

Imediat după schimbarea sistemului politic din România, la începutul anilor 1990 au început lucrările de recondiționare a morilor rămase.

Au supraviețuit până în 2014 când o nouă inundație le-a distrus.

Localnicii nu s-au lăsat și, cu ajutor financiar de la Guvern, le-au refăcut. A fost creată și o parcare cu plată. Azi, făcând parte din patrimoniul UNESCO, au devenit un punct de atracție turistic foarte frecventat, turiștii putând și cumpăra făină procesată în acele mori.  

De la ultima moară drumul continuă pe Cheile Rudăriei.

Eu m-am întors la auto. Mai aveam atâtea de văzut în acea zi !