Arhive categorie: prin țară

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.

Casa de odihnă nr. 17

Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.

Primăria

Casa de Cultură

Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).

A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).

Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.

Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.

Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).

Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.

În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.

Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).

Ion Luca Caragiale

Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu  și după naționalizare casă pentru sindicat.

În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.

Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile  în timpul iernii erau mutate într-o seră.

Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.

La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.

Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.

Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă,   din care până azi au supraviețuit doar două. 

Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.

Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.

Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.

În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).

În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.  

Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).

Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.

Nicolae Bălcescu

După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.

Mihai Eminescu

În 1937  a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.

Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.

Sala de Sport

Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.

Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala  Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.

O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.

Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).

Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.

Biserica Greco-Catolică

Citește și Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de aprilie, fiind  într-o excursie în sudul orașului Timișoara, după ce m-am delectat cu imaginea Castelului Folea m-am îndreptat spre satul Șipet care împreună cu satul Cadăr aparțin administrativ de comuna Tormac. Șipet a fost atestat documentar din 1462 cu numele Magyarzebenth. O lungă perioadă de timp a fost locuit predominant de unguri, apoi a fost colonizat cu slovaci (1717). Sub otomani a devenit unul dintre cele mai mari sate din zonă apoi, sub habsurgi, prin donație imperială, a intrat în posesia familiei Duca (sec. XIX). În acea perioadă satul a fost populat cu români. Jumătate din populație a decedat în perioada epidemiei de holeră (1873) apoi au apărut conflicte majore între români și rebelii unguri din Tormac. Din această cauză satul și-a mutat locația pe actuala vatră.

În decursul timpului în sat s-au mutat numeroase familii de români care între anii 1935-1936 au ridicat Biserica Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”. 

Comuna Tormac se află la aproximativ 8 kilometri est de Șipet. A fost înființată de austro-ungari, prin colonizarea cu șvabi (1780) și a primit numele unui general austriac, Rittberg. Șvabii au fost mutați în localitățile vecine și în sat au fost aduși coloniști maghiari reformați (1790-1794) care l-au numit Vegvár. Aceștia au construit o biserică acoperită cu papură care a rezistat până în 1874 când a ars. Localnicii au ridicat o altă biserică din piatră (1874) dar nefiind bine construită după nici trei ani a început să se dărâme. Au distrus-o și în cele din urmă a fost construită Biserica Reformată Calvină, în turnul căreia au fost montate 3 clopote (1887), clădire care a rezistat până azi.

Până în zilele noastre comuna a rămas predominant maghiară.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La 4 kilometri de Tormac, pe malul râului Pogăniș, se află satul Cadăr, comuna Nițchidorf, prima dată atestat documentar într-un defter otoman din 1554. Istoria sa este similară cu a satului Șipet împreună cu care, în secolul XIX, a intra în posesia familiei Duca.

În satul populat de români a existat o Biserică de lemn (1783) care în 1862 a fost înlocuită cu una de piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La nici 3 kilometri spre nord de Cadăr am ajuns în satul Duboz, situat tot pe malul râului Pogăniș, în Câmpia Gătaiei, atestat documentar din 1333. Poartă numele familiei de nobili români care l-a deținut între secolele XIV-XVI. Satul a fost pur românesc. Ortodocși, au avut o Biserică de lemn (1735) care a fost distrusă de o furtună mare și în locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925).

Pentru a se înființa o nouă colonie cu șvabi, localnicii au trebuit să cedeze o parte din pământurile lor (1787) la care s-au adăugat și pământuri ale celor din Blajova. Astfel la 5 kilometri depărtare a apărut satul Nitzkydorf, actuala comună Nițchidorf, numit după contele Nitzky care, fiind prefect, s-a ocupat cu colonizarea lui, sat care a rămas aproape două secole exclusiv german. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică 1825 căreia, în 1911, i s-a ridicat turnul.

Totuși în acel loc a existat o așezare și o cetate mult mai vechi descoperite pe Schlossberg (Dealul Cetății) prin săpăturile arheologice. Până după cel de Al Doilea Război Mondial satul a rămas german apoi a începutul exodul acestora, care s-a amplificat după anul 1989, azi în comună existând  doar câteva familii. 

Comuna a fost populată treptat cu  familii de români care și-au ridicat Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997).

Pentru a vedea ultimul sat ce aparține administrativ de Nițchidorf am parcurs singurul drum care-l leagă de aceasta, lung de aproximativ 5 kilometri. Satul Blajova, atestat documentar din 1410, se află în zona unde săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei așezări din perioada romană. Sub otomani, în apropierea satului, pe o insulă de pe râul Pogăniș, a fost ridicat un mic fort ale cărui ruine au rezistat până la începutul secolului XX.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

În decursul timpului a aparținut mai multor nobili care și-au ridicat conace și castele, azi dispărute. Sat românesc, în 1794 avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se,  a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1830).

Ultima comună pe care îmi planificasem să o văd în acea zonă a fost  Chevereșu Mare cu satele aparținătoare administrativ, Dragșina și Vucova. Din Nițchidorf rulând spre nord, după 5 kilometri am intrat în satul Vucova. Se presupune că ar fi fost înființat sub ocupația otomană. În diverse perioade a purtat mai multe nume, sub autro-ungari, pe harta contelui Mercy apărând cu cel de Wacova. În satul, locuit de români, a existat o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala de zid,

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1893-1895).

În prima jumătate a secolului XIX satul a fost colonizat cu slovaci care au primit pământuri din fondul religios al Ciacovei. (1807, 1825-1850). Imediat ce s-au așezat au construit Biserica Evanghelică Luterană.

Până la începutul secolului XX satul s-a dezvoltat puternic astfel din 1896 avea conectare la rețeaua telefonică și în 1911 avea Oficiu Poștal. Regresul a început în perioada comunistă. Odată cu colectivizarea o parte a populației a migrat în orașele apropiate. În locul acestora în sat s-au mutat slovaci din zona Bihorului și în timp  populația a devenit polietnică.

Biserica Romano-Catolică (1993)

Încă 6 kilometri spre nord și am ajuns în comuna Chevereșu Mare, atestată documentar din 1690, cu numele Keveris, locuită de români. După cucerirea Banatului de austrieci (1717), satul, aflat pe locul unde azi se află o pădure, a fost mutat în actuala locație. În 1721 a fost înființat un Oficiul Poștal și în anul 1800 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În secolul XIX în sat s-au mutat familii de maghiari. Deși comunitatea lor era mică și-au ridicat propria Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan al Ungariei” (1869).

Ocupațiile de bază ale localnicilor erau creșterea animalelor și munca la pădure.

Azi imaginea satului este un amestec de clădiri vechi cu vile noi, ridicate nu cu mult timp în urmă.

Excursia era aproape de final. Din comună m-am îndreptat spre ultimul sat care aparține administrativ de ea. Am rulat spre Timișoara, apoi am deviat spre nord și după 11 kilometri am ajuns în satul Dragșina, atestat documentar din 1442. A fost format de românii din Drăgșinești, localitate din comitatul Caraș, situată pe munte, care s-au mutat la câmpie, au construit case și au numit localitatea nou formată după cea de baștină.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1868)

În 1835 satul a fost colonizat cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică (fostă Romano-Catolică)

Până azi satul a rămas majoritar românesc.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Citește și Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Jupa, județul Caraș-Severin- Castrul Roman Tibiscum

Publicat pe de
Răspunde

Hotărându-mă să-mi petrec câteva zile în stațiunea Herculane, am plecat de dimineață din Arad, dorind să fac și niște opriri în drum. Am parcurs autostrada spre Lugoj apoi spre sud am intrat în județul Caraș-Severin unde m-am oprit în satul Jupa, situat la 5 kilometri de municipiul Caransebeș. A fost atestat documentar din 1369 dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind, la sfârșitul secolului IXI, ruinele Castrului Roman Tibiscum, una dintre cele mai mari așezări romane din Dacia ocupată.

Până azi s-au păstrat urmele castrului militar auxiliar (370×170 m), construit în timpul primului război daco-roman (102 e.n.), unde erau cantonate mai multe trupe militare în drumul lor spre zonele din Africa pe care le administrau.

În castrul auxiliar se intra pe mai multe porți. Pe lângă celelalte clădiri, se aflau o bazilică și o școală.

La nordul taberei militare s-au așezat coloniști (106 e.n.) care și-au construit case, temple, magazine și s-a format vicus (așezare civilă).

În timpul Împăratului Septimiu Severus (193-211 e.n.) așezarea a fost refăcută, devenind municipium (oraș).

Se întindea pe ambele margini ale râului Timiș, pe o suprafață de aproximativ 30 hectare.

Până azi s-au păstrat ruinele de la 9 clădiri și drumul care străbătea orașul de la nord la sud (KARDO MAXIMUS).

După ce am vizitat castrul am intrat în satul care, în decursul timpului, a fost locuit de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”

Ca toată zona Banatului, a fost ocupat de turci (secolul XVII), au avut loc multe lupte între aceștia și austrieci, care în final au învins. Sub Imperiul Habsburgic a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Din acea perioadă în sat s-a păstrat Conacul Capra, construit în 1795, când era înconjurat de un parc. În perioada comunistă conacul a fost naționalizat și a devenit sediul unui C.A.P. Ulterior a intrat în administrarea Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță (1994) dar, din lipsa fondurilor, nu a putut fi restaurat și treptat s-a ruinat. Apoi a fost preluat de Primăria Caransebeș (2002) care l-a vândut.  Proprietarul, pasionat de istorie, a investit sume mari și  l-a refăcut.

Citește și Caransebeș, județul Caraș-Severin

Comunele Voiteg și Jebel, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Voiteg este situată în sudul județului Timiș, la 20 km vest de orașul Gătaia. A fost atestată documentar din 1328 când era numită după proprietarul zonei, Veytech. A fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, perioadă în care, în cronicile vremii, în locul satului apar alte două localități, Bolta și Vârceg, care se pare că au dispărut în timp.

În 1842 satul a fost colonizat cu germani care au rămas până în perioada 1990-1991 când au emigrat masiv.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1872)

După Primul Război Mondial a primit numele Voivodeni (1924), apoi la o nouă restructurare administrativă a devenit comuna Voiteg de care aparține administrativ satul Folea.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1921)

Satul Folea este situat la 9 kilometri est de comună. A fost prima dată atestat documentar cu numele Pfele (1341), ca toată zona a intrat sub stăpânirea otomanilor, apoi a habsburgilor, când la recensământul acestora apărea cu numele Folle (1717).

Era populat de români ortodocși care în 1786 au construit Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În timp de două secole aceasta s-a ruinat, a fost demolată și între 1925-1926 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

Din biserica veche s-au păstrat mai multe icoane.

În decursul timpului în sat s-au așezat și familii de germani, maghiari, dar a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării Banatului o parte din români, împreună cu preotul satului, au trecut la ritul greco-catolic (1847).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae”

Satul a trecut din proprietar în proprietar, împotriva celui care era în perioada unei foamete mari (1887), localnicii răsculându-se. La sfârșitul secolului XIX satul a intrat în posesia grofului slovac Georg Beniczky care primit terenurile drept recompensă pentru faptele de vitejie din cadrul armatei maghiare. Acesta s-a însurat cu o armeancă bogată. Au construit un conac, înconjurat de un parc întins pe 3 hectare, numit după soția sa, Conacul Antonia (1905).

Sub comuniști conacul a fost naționalizat și a avut diverse întrebuințări apoi, după 1989, o dată cu legea retrocedărilor, a intrat în proprietate privată. Azi este cunoscut ca și Conacul Folea sau Conacul Beniczky.

La 13 km nord de Voiteg se află comuna Jebel, atestată documentar din 1332 cu numele Zephel. Un secol mai târziu în pădurea din apropiere nobilul Nicolae Teutel și-a construit un castel. Localitatea era foarte dezvoltată, avea mai multe mori pe râul Timiș și a primit dreptul de a organiza „bâlciuri” (1425).

Din 1479 a intrat în posesia familiei Banffy apoi a fost cucerită de otomani și în secolul XVIII de austrieci care au numit-o Schebell (1717).  Era locuită de români ortodocși care aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, în 1752 au înlocuit-o cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1752). În timpul colonizării Banatului cu germani și maghiari, Jebelul a rămas predominant românesc. Având 5 parohii, a devenit cea mai mare comună ortodoxă din Banat

La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, în Gara Jebel, într-un vagon diplomatic, au avut loc tratativele româno-jugoslave privind crearea unui bloc al țărilor neutre din Balcani și Europa Centrală (1939).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Profet Ilie Tesviteanul” (1936)

Comunele Sacoșu Turcesc și Liebling, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.

Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)

La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.

În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci,  pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.  

Căminul Cultural și Monumentul Eroilor

Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.

Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.

În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.

Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.

De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.

Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).

Biserica Romano-Catolică

În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.

Lac Pescărie

Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)

Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.

În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.

După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”

Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.

Biserica Romano-Catolică

Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.  

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Citește și Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș

Orașul Recaș cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).

După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).

În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.

Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.

După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei  a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.

Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.

Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.

Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.

Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).

În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și  Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.

După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).

Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.

Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.

La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.

Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.

Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.

La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.

Școala Generală

De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)

Biserica Romano-Catolică (1933)

De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află  satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).

Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru  (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).

În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.

Căminul Cultural

Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș.  Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.

Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)

Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.

La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.

După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.

S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.

Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.

De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.

De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.

A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.

Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.

Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând  în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.

Lacul Nadăș

Citește și Comuna Topolovățu Mare cu cinci sate aparținătoare, județul Timiș

Comunele Remetea Mare, Bucovăț și Moșnița Nouă, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Remetea Mare din județul Timiș este situată la 15 kilometri est de municipiul Timișoara, pe malul stâng al canalului Bega. A fost atestată documentar în dijmele papale (1332-1333) ca un târg împrejmuit de ziduri de apărare,  cu un turn de veghe, numit Cetatea  Sasvár, adică „Cetatea Vulturilor”, care avea rol de apărare pentru Cetatea Timișoara.

Probabil sub invazia otomană cetatea a fost distrusă pentru că sub austrieci apare doar localitatea Remeta (1723), în proprietatea a doi grofi, cea mai mare parte a baronului Ambrózy de Séden. În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și între anii 1820- 1825 a intrat în posesia contelui Csekonics.

Răscumpărată de familia Ambrozy, aceștia au refăcut vechiul Conac Ambrozy (1720) și au locuit în el până în 1848 când conacul a fost utilizat ca spital de campanie.

Actual, după legea retrocedărilor, conacul și parcul înconjurător sunt proprietate privată.

În toată istoria sa comuna a fost locuită majoritar de români și, într-un procent mai mic, de maghiari și germani.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1911)

În comuna Remetea Mare, din 1968 a fost încorporat satul Ianova, situat la 8 kilometri spre nord. În documentele din 1332-1337 apărea cu numele Ilyno sau Ienev, dar o așezare, locuită de sârbi, a existat încă din secolul XI.

Săpăturile arheologice au descoperit, în locul numit „cetatea turcească”, urmele unei cetăți datând din secolele XIV-XVI.  Existența localității, numită atunci Jenovo, este atestată și de actele turcești (1690). După ce turcii au fost alungați de austrieci, în sat s-au așezat români care i-au schimbat numele în Ianova (1723-1725).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1836)

Împreună cu Remetea Mare, a intrat în proprietatea contelui Csekonics care a colonizat-o cu germani și maghiari. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică (1893), căreia un secol mai târziu i s-a adăugat turnul (1934).

Ianova se mândrește cu Mihai Șora, născut acolo în 1916, cel care a devenit un renumit filosof.

La 4 kilometri sud de Remetea Mare se situează comuna  Bucovăț de care aparține administrativ satul Bazoșu Nou. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea de de Cetatea Șoimoș, ruinele ei aflându-se azi în județul Arad. Inițial au existat  două localităţi locuite de români: Bucovăţul de Jos şi Bucovăţul de Sus (1514) care s-au unit formând actuala localitate (1596). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1780) înlocuită în 1862 cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Satul Bazoșu Nou este situat la 4 kilometri est de comună. A fost înființat prin colonizarea cu familii de ardeleni din zona Sibiului,  pe moşia fostului proprietar Ludovic Ambrozy (1926) și numit după localitatea vecină.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1961)

Din Bucovăț, la 5 kilometri spre sud se află comuna Moșnița Nouă. De ea aparțin administrativ satele Moșnița Veche, Urseni și Albina. Prima localitate, atestată documentar din 1332-1337, a fost Moșnița Veche, sat de români numit atunci Monisa, nume schimbat sub austrieci în Moshnitz (1717). În sat a existat o Biserică de lemn care, după mutarea satului pe noul amplasament, a fost părăsită și s-a construit o biserică de zid (1812), refăcută în 1912, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Din 1820 localitatea a intrat în posesia austro-ungarilor, localnicii primind în schimb dreptul de proprietate asupra pădurilor înconjurătoare, drept retras în 1904 când pădurile au fost defrișate și s-a creat o colonie cu etnici maghiari.

Fiind situată pe drumul Timișoara-Buziaș, colonia s-a dezvoltat, populația a crescut, ajungând să o depășească pe cea din Moșnița Veche. Cele două localități s-au despărțit și Moșnița Nouă a primit statutul de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul; Înălțarea Domnului” (1988)

Biserica Reformată

La 4 kilometri spre sud,  pe malul drept al râului Timiș, se află satul Urseni. Satul românesc a fost atestat documentar din 1403 cu numele Medwez, nume schimbat sub austrieci în Medves, românizat în Medveș și păstrat până în perioada comunistă când a primit numele actual, Urseni. 

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1937)

Biserica Romano-Catolică (1936)

Al treilea sat care aparține de Moșnița Nouă este situat la 3 kilometri spre est. Satul Albina a fost creat în 1925 cu familii de români migrați din zona Sebeșului (Sibiu). La construcția caselor a participat financiar Banca Albina și, pentru ajutorul primit, satul i-a preluat numele.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1930)

Citește și Comunele Sacoșu Turcesc și Liebling, județul Timiș

Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Cenei, Uivar și Otelec din județul Timiș se află în vestul județului Timiș, înșiruite aproximativ paralel cu granița Serbiei. Comuna Cenei este situată la aproximativ 30 kilometri de municipiul Timișoara, pe malul drept al râului Bega Veche. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, atestată documentar din 1221 ca proprietate a Protopopiatului Itabej, azi în Banatul Sârbesc, și în 1330 componentă a Cetății Sărad.

Localitatea era locuită de români și sârbi.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arh. Gavriil”

O dată cu tot Banatul a intrat sub stăpânirea otomană, ulterior sub cea austro-ungară când, începând cu anul 1820, a fost populată treptat cu croați, șvabi și maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin” (1896)

Ceneiul de azi s-a format prin unirea Ceneiului Sârbesc cu Ceneiul Croat. După cel de Al Doilea Război Mondial în comună s-au așezat familii de români care și-au construit propria Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1997).

De comuna Cenei aparține administrativ satul Bobda. A fost atestat documentar din secolul XIII când se numea Pabd. În luptele dintre turci și austrieci localitatea a fost distrusă (1695). Intrând sub stăpânirea austricecilor a fost reconstruită și în decursul timpului a avut ca proprietari mai mulți grofi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Evanghelist Luca” (1895)

În secolul XIX a intrat în posesia familiei baronului Csavossy care și-a construit un castel cu acareturi și vis a vis de el Mausoleul Csavossy (1860), după tipul unei bazilici din Ungaria, în criptele căruia, după deces, familia a fost îngropată.

Fiind o clădire enormă pentru acele timpuri a fost folosită ca Biserică Romano-Catolică. În timpul naționalizării o mare parte din fosta moșie și hergheliile de cai au fost împărțite localnicilor.

Partea de moșie, castelul și mausoleul, rămase în proprietatea familiei, au fost vândute treptat pentru achitarea datoriilor bancare. Castelul a fost demolat și cărămizile vândute și mausoleul-biserică, nefolosit, dat uitării.

După cel de Al Doilea Război Mondial a fost vandalizat. Actual, fiind pe lista monumentelor istorice, ruina fostei clădiri impunătoare este înconjurată de un gard și inaccesibilă.

Din 1950 Bobda a devenit sat aparținând de comuna Cenei.

Din Cenei, la 7 kilometri spre sud, se ajunge în comuna Uivar,formată  prin colonizarea cu sași (1811), maghiari și germani din zona Szegedului (1851).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Ilie Tesviteanul” (1891)

Însă zona a fost populată din timpuri foarte vechi, fapt demonstrat de săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări neolitice aparținând culturii Vinca (mileniul V î.e.n.) și ale unei așezări daco-romane.

Biserica Romano-Catolică (1904)

După cel de Al Doilea Război Mondial a primit statutul de comună (1968) care a devenit majoritar românească.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Iosif”

La nici 3 kilometri spre nord-est se află satul Răuți, unul dintre cele 3 sate ce aparțin de comuna Uivar. Satul, numit inițial Silaș, nume schimbat ulterior de austrieci în Rautendorf (română-Răuți), populat de valahi, era situat pe malul drept al râului Bega. Între anii 1843-1844 în sat s-au mutat maghiari din Sânmartinu Maghiar apoi a fost populat cu șvabi.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1876-1877)

Fiind inundat frecvent, până s-a stabilit în locația actuală și-a mutat vatra de mai  multe ori.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1996)

Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Uivar se află la 4 kilometri sud-vest. Satul Sânmartinu Maghiar, situat pe malul stâng al canalului Bega, a fost format în 1806 prin colonizarea cu maghiari din zona Szegedului.

A fost prima colonie maghiară înființată în Banat, administrată de Budapesta.

Biserica Romano-Catolică (1863)

Coloniștilor li s-au repartizat terenuri fertile și au fost obligați să cultive tutun.

La 6 kilometri sud-vest de comuna Uivar,  situat pe malul drept al canalului Bega, se află ultimul sat aparținător administrativ de ea. Satul Pustiniș a fost format în 1767 de români din regiunea Mureșului. Cuprindea 3 mici așezări, una centrală, la 1,4 kilometri depărtare „satul bătrân” și la mică depărtare de acesta „Sarchezmu”, despărțite de mlaștini. Acestea au fort distruse în urma inundațiilor (1836) rămânând doar așezarea numită atunci Öregfala în care s-a construit prima biserică (1840) înlocuită în 1925 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La sfârșitul secolului XIX în sat s-au mutat mai multe familii de maghiari venite din Banatul Sârbesc populația devenind un amestec din 2/3 români și 1/3 maghiari.

Biserica Romano-Catolică (1936-1940)

Comuna Otelec este situată pe malul stâng al râului Bega, la 3 km sud de Pustiniș.  Săpăturile arheologice au scos la iveală urme ale unei așezări romane însă localitatea, numită atunci Feltelek sau Teleki, a fost atestată documentar abia din 1452. Sub invazia otomană a fost distrusă (secolele XVI-XVII). Intrând în posesia austro-ungarilor, aceștia au creat-o din nou prin colonizarea zonei cu maghiari (1793-1795). Numărul populației crescând, din 1856 a primit statutul de comună.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1885)

După amenajarea canalului Bega, Otelecul a devenit un port de pasageri și pentru mărfuri, în special agrare (secolul XIX). Interbelic comuna a fost numită Ungureni. Prin migrarea maghiarilor numărul populației a scăzut și între 1968-2008 a devenit sat aparținând comunei Uivar, apoi populat cu români a redevenit comună.

De Otelec aparține administrativ satul Iohanisfeld situat la 7 kilometri spre sud-vest. A fost înființat în anul 1805 cu șvabi bănățeni din localități vecine care, inițial au arendat o parte din terenurile grofului Buttler, apoi le-au cumpărat (1865-1875). Localitatea a fost numită după Jonhann, arendașul grofului, Johannesfeld, în română însemnând „câmpul lui Ioan”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul” (1833)

Începând cu anul 1970 șvabii au început să emigreze, localitatea fiind azi majoritar românească. Ortodocși, în 2011au început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

Publicat pe de
1

Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei,  am urmat Bulevardul Dacia.

Sheraton Bucharest Hotel

Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.

În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța,  în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea  discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.

Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.

Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.

În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.

Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.

Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind  Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei  Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi,  în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.

Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena.  A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.

Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).

Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată  „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.

Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.

De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.

Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.

Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.

Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.

Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.

M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.

Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.

Citește și București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur