În excursia mea prin județul Brașov, după ce am vizitat Cetatea Feldioara, m-am îndreptat spre nord-vest, pentru a vedea două Biserici Fortificate vechi, care au supraviețuit până azi, suferind unele modificări în timp. După 5 kilometri nord-vest am ajuns la prima dintre ele, Biserica Evanghelică Fortificată Rotbav.
A fost construită în perioada 1300-1350, din piatră de râu și de carieră, în stil romanic. Intrarea în biserică se făcea pe sub un portal cu arc frânt. În interior parterul era deschis printr-un portic boltit în cruce pe nervuri cu profil cistercian.
În vestul bisericii s-a ridicat un Turn-Clopotniță din calcar, pe mai multe niveluri, accesate pe o scară spirală, situată într-un turnuleț de pe latura vestică a bisericii.
În secolul XV biserica a fost fortificată. În jurul ei s-a ridicat un zid de apărare, de 6 metri înălțime, sprijinit de contraforturi, în partea superioară prevăzut cu metereze, unde s-a creat un drum de strajă, pe care se ajungea la nișele pentru tragere și la guri de aruncare (apă sau ulei clocotite, smoală, pietre), nișe cu care a fost prevăzut și Turnul-Clopotniță.
Porticul a fost zidit și intrarea în biserică blocată. În partea de sud-est s-a înălțat un nou turn și la intrare Turnul Porții, cu fațada continuând zidul de apărare. În el s-a mutat administrația localității și s-a creat o temniță pentru prizonieri sau condamnați. În incintă s-au creat cămări pentru depozitarea grânelor și slăninii, grajduri, camere folosite pentru locuit în caz de atacuri, etc.
În secolul XVIII interiorul bisericii a fost transformat în stil baroc, când s-a creat bolta actuală, tavanul a fost acoperit cu stucatură, s-a amplasat altarul, păstrându-se absida semicirculară și arcul bisericii inițiale.
O parte din zidul estic a fost dărâmată pentru construirea casei parohiale. În 1857 Turnul Porții a fost dărâmat, rămânând doar fațada, situată la nivelul zidului și pe locul lui creat un mic turnuleț.
În anul 1908 în biserică s-a instalat o orgă și în partea superioară a turnului, înalt de cca. 60 metri, s-a postat un ceas, ambele distruse în 2016, când turnul s-a prăbușit, fără să se poată afla cauza.
La ieșirea din satul Rotbav se află Lacul Rotbav, unul din cele 4 lacuri de crescătorie, întinse pe o suprafață de 42 hectare.
Fiind populate cu numeroase specii de pești-crap, știucă, biban, somn, etc., sunt vizitate frecvent de pescarii amatori.
După 7 kilometri spre nord am intrat în comuna Măieruș, atestată documentar din 1377, cu numele Villa nucum, după numeroasele tufe de aluni din zonă.
Biserica Evanghelică Fortificată Măieruș a fost construită în secolele XIV-XV. Lângă ea s-a ridicat un Turn-Clopotniță.
A fost înconjurată cu un zid de apărare, înalt de 6-8 metri, din care până azi au rămas doar câteva fragmente, invadate de vegetație.
Un secol mai târziu biserica și clopotnița au fost distruse de un incendiu, dar în 1573 au fost refăcute în stil gotic.
În decursul timpului interiorul bisericii a fost modificat, azi combinând mai multe stiluri arhitectonice- gotic, clasic, neoclasic, baroc și neo-renascentist, altarul și orga actuale fiind datate de la începutul secolului XIX.
În 1883 din ruinele fostului zid de apărare s-a construit o școală, ulterior înlocuită cu cea actuală (1911-1912).
Comuna Prejmer este situată în partea de est a județului Brașov. De ea aparțin administrativ satele Lunca Câlnicului și Stupinii Prejmerului. În centrul comunei se află Cetatea Țărănească cu Biserica Evanghelică Fortificată, din 1999 înscrise în patrimoniul UNESCO.
Primăria Prejmer
Prima specificație a râului Tartlau (Târlung), unde s-a format ulterior așezarea, apare într-un document (1211), adresat teutonilor, prin care Regele Ungariei Andrei II le acorda dreptul de proprietate asupra zonei.
Școala Gimnazială Prejmer
Pe locul unei vechi bazilici romanice (secolul XII), teutonii au ridicat Biserica „Sf. Cruce” (1218), de rit romano-catolic, în formă de cruce greacă, cu abside încheiate poligonal.
După ce Regele Andrei II a alungat Ordinul Cavalerilor Teutoni, construirea bisericii a continuat, în stil gotic timpuriu burgund, stil arhitectural introdus în Transilvania de Ordinul Cistercian.
Păstrându-se forma inițială, lateral de cor s-au creat câte două perechi de capele rectangulare.
În biserică s-a păstrat până azi cel mai vechi triptic din Transilvania (1450-1460), trei panouri pictate cu scene religioase, care se completează reciproc, prinse între ele prin balamale, astfel încât să se poată plia peste cel din mijloc.
În secolul XVI, când comunitatea săsească a trecut la ritul evanghelic lutheran (1530), planul bisericii a fost modificat, primind forma actuală.
În 1240 Regele Ungariei și Croației Béla IV a cedat-o capitulului Mânăstirii Citeaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian, care a trecut-o sub patronajul Abației Cisterciene din Cârța, an în care este atestată prima dată documentar localitatea, numită Tartilleri, locuită de țărani și meseriași sași.
Fiind situată în calea năvălitorilor turci, care treceau prin pasul Buzău, în 1387 Regele Ungariei și Croației Sigismund de Luxemburg a hotărât ca bisericile din Țara Bârsei să fie fortificate. În jurul bisericii din Prejmer s-a ridicat un zid de apărare oval, la bază cu grosimea de 3-4 metri, înalt de 10-12 metri.
La sfârșitul secolului XV- începutul secolului XVI s-au adăugat 4 turnuri, trei circulare și unul poligonal, legate de Turnul Porții printr-un zid mai scund, azi dispărut.
De la poartă spre incinta fortificației se străbătea un coridor, lung de 32 metri, deasupra căruia în 1793 s-au creat magazia fiscală, azi un mic muzeu și casa sfatului, actual folosită pentru slujbe în timpul iernii.
Tot în secolul XVI s-a construit un castel care, unit cu turnul din sud-est, delimitau „Curtea brutarilor”, unde funcționau o brutărie și o moară antrenată de cai.
Zidul de apărare a fost prevăzut cu creneluri, guri de foc și s-a creat un drum de strajă lat, în caz de atac accesat rapid din camerele superioare.
La exterior zidul a fost înconjurat de un șanț cu apă, lat de cca. 7,5 metri și adânc de cca. 5,6 metri, azi astupat, peste care se trecea pe un pod mobil.
În interiorul zidului, a castelului și „Curții brutarilor, s-au creat peste 270 de camere, situate pe mai multe niveluri, accesate prin scări și galerii de lemn, folosite pentru provizii (grâne, slănină) chiar și în prima parte a secolului XX.
În cazul în care erau atacați, locuitorii se refugiau și locuiau acolo. Existau de asemenea și două camere folosite ca școală, în carestudiile nu se întrerupeau nici în caz de război.
În perioada 1960-1970 și din 1993 ansamblul a fost reparat și restaurat. Câteva încăperi au transformate în muzeu, cu exponate istorice și etnografice.
Lateral de Cetatea Țărănească se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, în stil neobizantin, sfințită în anul 2017.
Explorând o parte din județul Brașov, după ce am vizitat orașul Făgăraș, am pornit spre sud, unde se află trei mânăstiri, reînființate după anii 1990, pe locul celor distruse în secolul XVIII de armata Generalului austriac Bukow, când se urmărea catolicizarea forțată a Transilvaniei. În drum m-am oprit în comuna Recea, situată la 12 kilometri sud de Făgăraș.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”
Ea s-a format după Al Doilea Război Mondial prin unirea celor două așezări, Vaida-Recea și Telechi-Recea, menționate în conscripțiunea din Ardeal (1733) ca având 3 preoți ortodocși, trecuți la greco-catolism și în recensământul din 1930 fiind locuită majoritar de români, ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”
Biserica Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”
Prima spre care m-am îndreptat, Mânăstirea Dejani „Acoperământul Maicii Domnului; Schimbarea la Față”, a fost refăcută în 1990, pe locul celei vechi (1700), distrusă de austrieci în 1761. După 5 kilometri spre sud am ajuns în satul Dejani unde m-am oprit pentru a mă informa. Localnicii mi-au spus că terenul pe care se află mânăstirea a fost retrocedat și proprietarul a baricadat drumul cu barieră, permițând accesul doar la sărbătorirea hramului mânăstirii. Așa că m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est și după 10 kilometri am ajuns la Mânăstirea Berivoi „Sf. Ap. Andrei”.
După ce austriecii au ars vechea mânăstire, moment când mulți dintre călugări au fost omorâți, ruinele au dispărut treptat și, spre aducere aminte, localnicii au numit locul „La Mânăstire”.
În 1992 la inițiativa preotului din satul Berivoi, cu ajutorul Mitropolitului Antonie Plămădeală și a localnicilor, s-a reînființat mânăstirea.
Pe locul vechii mânăstiri, azi teritoriu administrativ al satului Berivoi, comuna Recea, s-a ridicat prima dată Paraclisul „Înălțarea Domnului”, sfințit în 1995 și câteva chilii.
În timp, pentru a oferi găzduire eventualilor pelerini, s-a ridicat un corp de clădire, amenajat cu numeroase chilii.
O dată cu schimbarea conducerii mânăstirii, noul stareț, venit de la Mânăstirea Afteia din județul Alba, ajutat de locuitorii satelor învecinate, a început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Andrei” (1998).
Construcția fiind terminată, interiorul bisericii a fost pictat în frescă (2005).
Pentru a vedea a treia mânăstire, m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est, în total 17 kilometri.
Mânăstirea Bucium „Schimbarea la Față” azi este situată pe teritoriul administrativ al satului Bucium, comuna Șinca, pe locul fostei mânăstiri, arsă în 1761 de trupele austriece.
În 1928 Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I al României, a încercat să înființeze Mănăstirea „Întregirea Neamului”, dar nu a reușit.
Postbelic s-a încercat din nou refacerea mânăstirii.
Cu aprobarea Mitropolitului Ortodox al Ardealului, a început construcția unei Biserici Ortodoxe, neterminată însă.
Abia după căderea regimului comunist s-a refăcut întreaga mânăstire, compusă din Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1990-1995), paraclis, clopotniță, corpuri de clădiri pentru chilii și în anul 2009 mânăstirea a fost sfințită.
Știind că în satul Ohaba, comuna Șinca, situat la doar 10 kilometri nord-est de mânăstire, se află cea mai veche moară de apă din Țara Făgărașului, încă funcțională, am rulat cca. 20 minute, pentru a o vedea. Moara cu Noroc Ohaba a fost înființată în secolul XIX pe cursul de apă, ramificație din râul Șercăița, pentru măcinarea grânelor și porumbului, în final obținându-se făina.
La exterior o roată mare e învârtită de cursul de apă, care cade de la 4-5 metri înălțime. Pentru a nu îngheța apa, iarna era acoperită cu coceni de porumb.
Ea pune în mișcare un sistem format din roți dințate și curele, ce acționează sistemul celor două pietre enorme de cremene, fiecare cântărind câte o tonă. Între piatra de jos, fixă și piatra de sus, mobilă, cad grăunțele care, prin frecare, sunt mărunțite și în final transformate în făină. Pietrele au fost aduse din Franța, de la Lyon (1873) și nu au fost înlocuite niciodată.
Moara este deținută de urmașii familiei care au înființat-o (secolul XIX). Cum agricultura s-a tehnologizat și moara nefiind prea mult solicitată, pentru a o putea păstra, proprietarii au transformat-o în obiectiv turistic. În interiorul morii se pot vedea diverse ustensile, vase de depozitare, saci de făină, în plus câteva mostre de îmbrăcăminte tradițională, etc.
De asemenea au deschis o mică pensiune, cu câteva camere, pentru cei care doresc să petreacă noaptea acolo.
Cetatea Făgărașului este situată în centrul municipiului Făgăraș din județul Brașov. În secolul XII acolo a existat o fortificație de pământ și lemn. Pe acel loc, pentru a se apăra împotriva atacurilor tătarilor și otomanilor, Voievodul Transilvaniei Ladislau Apor a hotărât să construiască o cetate (1310).
În Evul Mediu cetatea, împreună cu feuda Amnașului (azi zonă din jud. Sibiu), au fost acordate de regii Ungariei domnilor munteni care se refugiau peste munții Carpați, între care Vladislav Vlaicu (1364-1377) și Voievodul Țării Românești Mircea cel Bătrân. Până în secolul XVI a fost deținută pe rând de mai mulți boieri și voievozi români.
În 1526 a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, fiul uni boier localnic, ulterior Voievodul Transilvaniei (1534-1541), care a fortificat-o. Zidurile de apărare au fost dublate și interiorul amenajat cu încăperi de locuit și pivnițe boltite.
La sfârșitul secolului XVI cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul (1599) care, devenind Principe al Transilvaniei, a mutat familia și tezaurul domnesc acolo.
În 1617 turnul de sud-vest, cunoscut cu numele de Turnul Roșu, a fost înălțat pe cinci nivele.
Șanțul de apărare exterior a fost lărgit și legat de râul Olt printr-un canal subteran (1630). În fața porții de acces, peste șanț a fost creat un pod rabatabil.
În secolul XVII a devenit reședința principilor Transilvaniei, Gabriel Béthlen (1613 – 1629) şi Gheorghe Ráckozy I (1630 – 1648), astfel dieta s-a reunit frecvent acolo.
Cetatea a fost extinsă și modificată, formă pe care o are și în prezent. În 1657 a fost înființată prima școală cu predare în limba română, patronată de soția lui Ráckozy I.
La sfârșitul secolului XVII, Transilvania trecând sub stăpânirea habsburgică, cetatea a fost preluată de austrieci (1696), transformată în cazarmă și o parte din pivnițe în închisoare militară (1699).
În timp în celulele ei au fost închiși și torturați și iobagii rebeli.
Din 1721 a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), când la etajul întâi al aripii de sud a cetății a fost amenajată reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, care nu a folosit-o, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos.
Trecând secolele și schimbându-se situația politică, în timp cetatea a fost părăsită și s-a ruinat, stare în care a găsit-o Nicolae Iorga, când a vizitat Făgărașul (1903). În perioada 1948-1960 a servit ca închisoare pentru deținuții politici.
Apoi a fost reparată, restaurată (1965-1977) și o parte transformată în muzeu (1968), afiliat Muzeului Brukenthal din Sibiu.
În localitate exista și un muzeu, înființat sub egida ASTRA, pe baza colecției profesorului Valer Literat (1923), ulterior transformat în muzeu de stat, Muzeul Orășenesc Făgăraș (1951).
În 1973 a fuzionat cu muzeul din cetate și până în 1981 a fost numit Muzeul Cetatea Făgăraş.
Din 2004 i s-a alăturat numele colecționarului. Azi, numit Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, are în patrimoniu peste 17.000 de piese. Ele prezintă istoria și etnografia zonei.
Sunt grupate în 20 de colecții: arheologie, numismatică, cahle, carte veche, artă decorativă şi plastică, port popular, ceramică decorativă, port popular, icoane pe sticlă etc., cea mai veche piesă fiind o mască romană de paradă (secolele II-III d.Hr.).
Pe lângă muzeu, în cetate funcționează și Biblioteca Municipală, cu aproximativ 10.000 de cărți și publicații.
Fiind pentru 2 zile în Brașov, după ce am vizitat partea istorică a orașului, m-am îndreptat spre centrul nou, nu înainte de a vedea câteva clădiri din secolul XIX, azi folosite în scop administrativ, construite pe locul fostelor fortificații medievale din nord-estul cetății, demolate în timpul procesului de sistematizare. Lângă Parcul Nicolae Titulescu se află o clădire în stil neobaroc și Art Nouveau, ridicată în perioada 1897-1898 pentru Administrația Financiară.
Sub comuniști a fost sediul Sfatului Popular Brașov, al Consiliului Popular Municipal Brașov. Actual în ea funcționează Primăria și Consiliul Local al municipiului Brașov.
În fața Primăriei, în spațiul verde cu rondouri de flori, PiațaTricolorului, pe un soclu tronează statuia Lupa Capitolina, simbol al latinității poporului român, realizată la inițiativa veteranilor de la Fabrica de Autocamioane Roman S.A. Brașov. Vis a vis, pe cealaltă parte a Bulevardului Eroilor, într-o clădire în stil neobaroc (1902), funcționează Muzeul de Artă Brașov.
Lângă Primărie se află fostul Palatul Poștelor, construit în anul 1906, azi Oficiul Poștal nr. 1, ale cărui servicii au început să fie tot mai puțin solicitate, după introducerea internetului în România (1992).
Piața Tricolorului se continuă cu Parcul Eroilor, în care este postat Monumentul Eroilor Revoluției Române din 1989.
În cea mai impozantă clădire din zonă funcționează Prefectura și Consiliul Județean Brașov. Pe un teren de 9450 metri pătrați, alocat de oraș, fosta administrație austriacă a construit Tribunalul Regal Brașov, clădire în stil Art Nouveau, cu elemente stil neobaroc și eclectism frnacez , formată din subsol, parter și 3 etaje, Penitenciarul și ateliere pentru pușcăriași (1900-1902). În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea și retragerea armatei române în Bătălia de la Brașov (1916), în clădire a funcționat Comandamentul Armatei a 9-a germană.
Sub regimul comunist a devenit sediul PCR din Regiunea Stalin și al Sfatului Popular al Regiunii Brașov, ulterior al Consiliul Popular al Județului Brașov. În perioada 1993-2020 în etajele 2 și 3 a funcționat Curtea de Apel, restul clădirii fiind ocupată de Prefectura și Consiliul Județean, ultimele având sediul și azi.
Depășind maiestuoasa clădire, am intrat în cartierul Nou. Am urmat o stradă laterală, pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară, rit la care în secolul XVI s-au convertit sașii din Transilvania, maghiarii la ritul reformat. În timp mulți maghiari au trecut la credința lutherană, astfel în secolul XVII numărul lor crescând, au folosit, alternativ cu sașii, fosta Capelă „Sfânta Barbara”.
În 1777, pe locul capelei ruinate, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană săsească și după Decretul de Toleranță, emis de Împăratul Iosif II (1781), Biserica Evanghelică Lutherană maghiară (1783), ambele în cartierul Blumăna, fiecare cu cimitirul propriu.
Sub comuniști înmormântarea în cimitirul maghiarilor a fost interzisă, astfel au fost nevoiți să-l folosească pe cel săsesc. Ambele cimitire au fost desființate în 1987 și s-a dorit demolarea bisericilor care, însă au scăpat .
M-am îndreptat spre Piața Teatrului, numită după Teatrul „Sică Alexandrescu”, situat acolo. Primul teatru, numit Teatrul Popular Brașov, a fost înființat în anul 1946, după trei ani numit Teatrul de Stat și din 1967, la inițiativa regizorului, director al teatrului, căruia azi îi poartă numele, Teatrul Dramatic.
Începând cu anul 1978 în teatru se desfășoară Festivalul de Dramaturgie Contemporană.
Lateral de teatru se află statuia lui Andrei Mureșanu (1816-1863), poet și revoluționar român din Transilvania, autorul imnului de stat al României, „Deșteaptă-te române!”, dezvelită în 1973.
De acolo, dorind să ajung în Piața Consiliul Europei, am urmat Bulevardul 15 Noiembrie, mărginit de case de epocă intercalate pe alocuri de unele noi.
La numărul 29, pe turnul unei case în stil renascentist târziu, cu parter și etaj, am văzut postată o cruce. Casa, construită ca locuință pentru un grof maghiar (1903), mare iubitor de vânătoare. A fost părăsită după Marea Unire (1918), apoi preluată de Stat, utilizată ca orfelinat de fete și ca sediul al redacției „Gazetei Transilvania”. În 1934, dorindu-se construirea unei biserici, pe un teren aflat în apropierea casei, etajul casei a fost preluat și folosit de parohie. Instaurându-se regimul comunist, terenul a fost confiscat. În 1959 parohia a cumpărat spațiul de la etaj și din 1985 a devenit proprietara întregii clădiri, pe care a transformat-o parțial în Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Inițial pe locul fostei capele a familiei s-a creat altarul, apoi s-a zidit clopotnița. Vitraliile geamurilor, cu scene de vânătoare, au fost păstrate, unele din ele înlocuite cu altele prezentând îngeri. În partea vestică, pe un turnuleț încadrat de două statui, un vânător suflând din corn însoțit de un câine și statuia unui urs, s-a postat o cruce. În perioada 1988-1991 interiorul a fost pictat în frescă, ulterior pe frontispiciul clădirii s-a postat un mozaic prezentându-l pe Sf. M. Mc. Gheorghe (2009) și în anul 2017 s-a creat o cale de acces separată, doar pentru biserică.
În apropierea bisericii am văzut o frumoasă fântână arteziană, situată într-un spațiu larg, amenajat în fața unor blocuri cu locuințe.
Trecând de ea, în față mi s-a arătat clădirea în care funcționează Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”. Prima unitate de vânători de munte a fost înființată la București (1916), prin transformarea Școlii de schiori în una militară. Ulterior s-au creat și alte unități, trupele d vânători participând la numeroase misiuni atât în țară cât și în străinătate (Angola, Irak, Afganistan, etc.).
Lateral, în fața clădirii, se află statuia Generalului Ion Dumitrache, absolvent al Școlii Superioare de Război (1921), care a comandat Vânătorii de Munte în cele Două Războaie Mondiale, când datorită vitejiei a fost desemnat cu gradul de general (1941). În 1945 Comandamentul Militar sovietic l-a acuzat de săvârșirea unor crime de război și arestat , dar un an mai târziu a fost reabilitat, apoi trecut în rezervă. Au trecut 4 ani și Securitatea din București l-a reținut și închis, inițial la Aiud, apoi la Jilava, de unde a fost eliberat în 1950, când s-a stabilit la Brașov, unde a trăit hărțuit de securitate, până în 1977, când a fost înmormântat în cimitirul Groaveri din Brașov.
Nici 10 minute și am ajuns în Piața Consiliul Europei, zona reprezentativă a cartierului Centrul Nou, mărginită de clădiri noi și „zgârie-nori”.
Piața, un spațiu larg, cuprinde un parc în care sunt amenajate alei cu bănci pentru relaxare, terenuri de sport, skateboarding și o zonă pentru câini.
Într-una din laturile pieței se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului; Soborul Maicii Domnului”, construită din lemn, în stil maramureșean, cu un turn-clopotniță, înalt de aproximativ 11 metri, închinat Sf. Cuv. Gherasim din Kefalonia și Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (1994-1998).
M-am relaxat preț de câteva minute, rememorând imaginile frumosului oraș, apoi am luat viteză.
În acea zi părăseam Brașovul și până la cazare, în cartierul Șchei, aveam de parcurs aproximativ 2,5 kilometri.
Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Univ. Transilvania, Brașov
Biserica Neagră, de rit evanghelic lutheran, se află în centrul Orașului Vechi Brașov, lângă Piața Sfatului. Este cea mai mare clădire de cult, în stil gotic, din sud-estul Europei, ocupând 2500 metri pătrați.
A fost construită începând cu anul 1383, pe locul unei biserici romanice din secolul XIII, distrusă în invazia tătară (1241). Lucrările au fost întrerupte în timpul invaziei turcești (1421), apoi reluate și în 1477 Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (Marienkirche) a fost terminată.
Clădirea a fost prevăzută cu o cupolă de 65 metri înălțime. Deși se doreau două turnuri, a fost ridicat doar cel sudic, cu două niveluri, înalt de 44 metri, în 1514 prevăzut cu ceas, cu cadranele situate pe laturile sudică și vestică și un clopot de bronz cu greutatea de 6 tone.
Exteriorul bisericii prezintă 15 contraforturi decorate cu câte o statuetă, situată sub un baldachin.
Portalul principal este situat pe latura sudică, iar pe laterala corpului bisericii o intrare secundară.
Intrând în pronaos, azi se pot vedea câteva statui vechi.
Naosul este împărțit în trei nave, de perechi de coloane, între care se află arcade cu motive vegetale.
Arcadele susțin galeriile, situate în jumătatea superioară a navelor laterale, care, împreună cu stranele, oferă locuri pentru 5.000 de persoane.
Naosul este despărțit, prin perechi de coloane, de o porțiune hexagonală în care se află și altarul, decorat central cu o pictură ce-l prezintă pe Isus predicând pe munte (1865-1866).
Pe latura sudică, la intrarea în naos, într-un balcon, susținut de coloane, se află orga principală, montată în secolul XIX, când a înlocuit-o pe cea veche, menționată din 1499. Orga a fost restaurată în perioada 1997-2001.
Din vechea biserică s-au păstrat până azi o frescă înfățișând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, însoțiți de Sf. Ecaterina și Sf. Barbara, cristelnița veche (1472) și blazoanele Regelui Matia Corvin și al soției sale Beatrix de Aragon.
În secolul XVI, o dată cu răspândirea Reformei Protestante, biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran, când au fost îndepărtate altarele secundare și s-a celebrat prima slujbă (1542).
Se presupune că, îndepărtându-se picturile și icoanele ce prezentau scene biblice și sfinți, biserica a fost decorată cu covoare orientale (sec. XV-XVI), circa 110 păstrate până azi.
Tezaurul păstrează și veșminte liturgice folosite atât de ritul vechi, romano-catolic, cât și de evanghelici lutherani până în secolul XIX.
În secolele XVI-XVII clădirea a fost afectată de mai multe cutremure, cel mare din 1689 acoperind-o cu fum, de unde a primit numele de Biserica Neagră.
A fost reconstruită și restaurată, interiorul recreat în stil baroc, cu galerii susținute de stâlpi cu bolți, pentru numărul în creștere al enoriașilor, un amvon nou, lucrările fiind terminate în 1722.
Începând din 1953 în biserică se desfășoară mult cunoscutele concerte de orgă, la care azi se poate intra doar cu rezervarea biletelor în prealabil.
În 1898 lângă biserică a fost postată statuia lui Johannes Honterus (1498-1549), cel care a răspândit Reforma în zonă și a înființat primele tipografii din Transilvania (sec. XVI). Statuia, așezată pe un soclu, prezintă două basoreliefuri din bronz, cel de pe latura vestică înfățișându-l în tipografia sa și cel de pe latura estică acordând împărtășania unui bolnav, asistat de familia acestuia.
Honterus a reorganizat și școala cu predare în limba germană. Lângă biserică, pe locul unei vechi mânăstiri, a construit o nouă clădire, azi aparținând Colegiului Național Johannes Honterus și un an mai târziu una pentru biblioteca școlii.
Din Piața Sfatului, am continuat vizitarea orașului Brașov, urmând strada Republicii, stradă pietonală, în Evul Mediu ocupată de ateliere meșteșugărești, cele mai multe ale breslei după care a fost numită Ulița Căldărarilor.
Strada se termina la cea mai veche poartă a cetății, Poarta Principală, prin care se făcea legătura cu Blumăna, azi cartier al orașului, situat în afara zidurilor cetății, după care, în timp, a fost numită strada Porții.
Ulterior, pentru o scurtă perioadă de timp, strada s-a numit Regele Carol II, apoi a primit actuala denumire.
Incendiul din 1689 a distrus o mare parte din casele de pe stradă, până azi supraviețuind câteva dintre ele, exemplu Casa Jekelius (sec XVI) în care din 1848 a funcționat o farmacie.
De asemenea s-au păstrat casa în care a funcționat Banca Națională Săsească, înființată în 1899 la Brașov, Hotelul Coroana (1910), cu vestita cafenea și fostul Hotel Baross (1894), azi clădirea numită după fostul proprietar Casa Montaldo.
Casa Montaldo
Compania Națională de Căi Ferate
Am părăsit strada și m-am îndreptat spre Piața Sf. Ioan.
Piața, cu suprafață mică, a fost creată în spatele Hotelului ARO Palace. Este folosită ca loc de relaxare și câteodată în ea se desfășoară activități culturale.
Pe una din laturile ei se află Mânăstirea Franciscană, fondată de călugărițele clarise (franciscane), pe un teren viran, situat în afara fortificațiilor nordice ale cetății (1486), în care au ridicat o biserică (1507).
După Bătălia de la Feldioara (1529), franciscanii au fost alungați și mânăstirea a fost preluată de oraș, biserica fiind folosită, se presupune, ca grânar. După ce a fost distrusă într-un inceniu (1689), a fost părăsită. O scurtă perioadă de timp a fost preluată de călugării iezuiți (1718), apoi redată franciscanilor (1724), care au lărgit teritoriul mânăstirii și refăcut Biserica Franciscană „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil gotic, cu tavanul sprijinit pe bolți, amvonul și 3 altare în stil baroc (1729) .
În altarul principal, flancat de 4 coloane și 2 semicoloane corintice, a fost postată pictura în ulei a scenei Botezului. Deasupra ei, frontonul flancat de 4 colonete, a fost decorat cu o pictură, prezentându-l pe Dumnezeu-Tatăl înconjurat de îngeri. Altarele secundare au fost dedicate Sfintei Fecioare și Sf. Ioan de Nepomuk.
Apoi biserica a fost dotată cu o orgă (1751), în turn s-au postat clopote noi și s-a creat o bibliotecă pentru călugări (1779).
În 1892 a fost ornată cu picturile care prezintă cele 14 stațiuni ale Drumului Crucii (1892) și în 1928 recondiționată, când s-au efectuat și lucrări de reparații în cadrul mânăstirii.
În apropierea ei se află Biserica Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în stil baroc (1776-1782), pe locul capelei unei foste mânăstiri, pe strada Vămii, azi strada Mureșenilor, care lega Piața Sfatului de Poarta Vămii, distrusă de un cutremur (1738), apoi demolată (1836).
Pe locul fostei porți se află un giratoriu, mărginit de câteva clădiri de epocă și două parcuri. Pe colț cu strada Mureșenilor se află Palatul Soarelui (1901), unul dintre cele trei ridicate de frații Czell în Cetate. Lângă el, Hotelul Aro Palace, proiectat de Horia Creangă, nepotul renumitului scriitor Ion Creangă și finanțat de societatea Asigurarea Românească, a fost inaugurat în 1939.
În clădirea de pe colțul opus Palatului Soarelui azi funcționează Rectoratul Universității Transilvania. În clădirea în stil neorenascentist, inițial Palatul Oficiului de Pensii și sediul Prefecturii (1881-1885), incluzând și reședința prefectului, care ocupau cele 2 etaje, la parter a funcționat Poșta, mutată în 1903 în clădirea nou construită și un local celebru în epocă, Restaurantul Transilvania. A fost prima clădire din Brașov racordată la rețeaua de apă curentă, după construirea apeductului de sub Tâmpa (1893). Sub comuniști a fost ocupată de Sfatul Popular al Regiunii Brașov și din 1968 a intrat în administrarea Universității, înființată o dată cu primele facultăți, Institutul de Silvicultură (1948) și Institutul de Mecanică (1949), azi având 18 facultăți.
Zona de lângă Rectorat a fost ocupată de Bastionului Curelarilor, demolat în 1887. Pe locul lui s-a construit Casa Baiulescu (1888), în stil neorenascentist. E numită după proprietarul ei de atunci, Dr. Gh. Baiulescu, medic balneolog, primul primar român al Brașovului (1906) și după Marea Unire, din 1918 prefect al jud Brașov. Din 1930 , aparținând de ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), în casă a funcționat „Biblioteca „Dr.Al. Bogdan”, după naționalizare (1948) devenită Biblioteca Orășenească, apoi Biblioteca Municipală.
Casa Baiulescu
În 1969 biblioteca a fost mutată în clădirea fostei Camere de Comerț și Industrie, devenind Biblioteca Județeană „George Barițiu”, numită după istoricul și publicistul român, cu ocazia sărbătoririi a 180 de ani de la nașterea lui (1992), a cărui statuie a fost postată în fața ei (1973).
În apropierea bibliotecii, într-o clădire istorică (1901), funcționează Colegiul Național „Áprily Lajos”, înființat 1837 ca Gimnaziu Romano-Catolic, azi singurul colegiu cu predare în limba maghiară din Brașov.
Din 1992 colegiul poartă numele scriitorului, cel care a tradus în limba maghiară operele lui Lucian Blaga, Áprily Lajos.
M-am întors la giratoriu și am intrat în Parcul Rudolf, parc existent încă din secolul XIX, dotat cu o fântână arteziană (1894), adusă din fața Liceului Andrei Șaguna în timpul Primului Război Mondial (1910). Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1940) și elementele din bronz ale fântânii, care au rezistat, fiind furate după 1989, parcul a fost reamenajat abia în anul 2007.
Fântâna a fost reconstruită pe baza unor fotografii vechi, având central un complex de sculpturi, înalt de 2,5 metri, cu circumferința de 4,8 metri, la care au fost folosite 3,2 tone de bronz. De jos în sus, în jurul coloanei centrale, prezintă 2 cai, deasupra lor un platou, pe marginile căruia, din capete de lei, țâșnește apa. Platoul susține 3 nimfe, sprijinite de coloana centrală care, străbătând un platou mai mic, se termină cu un obelisc decorat cu motive florale.
Lângă parc se află Cercul Militar Brașov (Casa Armatei), o clădire în stil românesc, construită interbelic, începând din 1938, pe locul fostei promenade a brașovenilor (1885).
Spațiul de lângă promenadă, un loc viran, era folosit de sătenii care, veniți pentru a-și vinde produsele în târgul din cetate, își așezau carele cu marfă acolo. Pe acel loc, la începutul secolului XX, grădinarul șef al Brașovului, Carol Herman, a creat un spațiu verde, cu specii rare de arbori, străbătut de alei cu bănci pentru relaxare, actualul Parc „Nicolae Titulescu”.
Din 1932 zona verde a primit numele de Parcul Carol al II-lea. În acea perioadă, pe una din laturile lui, a fost construită Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, în stil bizantin (1934-1937), al cărei interior a fost pictat între anii 1971-1978.
Interbelic în pavilionul din parc cânta fanfara militară.
Postbelic parcul a fost numit Parcul Prieteniei (1948-1962), apoi a primit actualul nume.
Spre capătul din apropierea clădirii Primăriei a fost postată statuia lui Nicolae Titulescu, diplomat și om politic care a decedat în Franța (1941). Conform dorințelor exprimate în testament, în 1992 rămășițele pământești au fost aduse la Brașov și înhumate în cartierul Șchei din Brașov.
Vizitând centrul istoric al orașului Brașov, de la Poarta Șchei m-am îndreptat spre Piața Apollonia Hirscher. Pe laterala străzii, în apropiere de poartă, se află Sinagoga Neologă Beit Israel, pe care am avut norocul să o găsesc deschisă.
Primii evrei au sosit în Brașov în anul 1807. Cu aprobarea autorităților locale, în 1826 au înființat comunitatea evreilor, membrii ei fiind mai ales negustori., restul meseriilor (zugravi, bijutieri, croitori, etc.) putând să le practice doar ocupând locurile de muncă eliberate de sași. Religios, în 1877 evreii s-au divizat în două rituri: ortodox și neolog, fiecare construindu-și propria sinagogă, cea ortodoxă în 1924 și cea neologă în perioada 1899-1901.
Clădirea în stil neogotic, cu elemente maure și romanice, de tip bazilică cu trei nave, ocupă o suprafață de 657 metri pătrați.
În timp numărul evreilor a crescut, interbelic comunitatea ajungând să aibă un rol important în viața economică și socială a orașului.
În 1940 cuprindea 6.000 de persoane, număr care a scăzut în Al Doilea Război Mondial, prin deportarea masivă în lagărele de exterminare. În acea perioadă sinagoga a fost devastată de legionari.
Postbelic o mare parte din evreii Brașovului a emigrat în Israel, în 1956 în oraș locuind doar 1.759 de persoane.
Sinagoga a fost renovată cu ocazia împlinirii a 100 de ani de existență (2001) și a continuat să funcționeze până azi.
În curtea ei s-a creat Memorialul Holocaustului (2014). Cuprinde un monument și lista cu numele celor 240 de evrei decimați în lagărele de la Auschwitz și Birkenau.
În apropiere, Strada Sforii a fost creată ca scurtătură, lungă de 80 metri, între Poarta Șchei și strada Cerbului, pentru intervenția de urgență a pompierilor (sec. XVII). Cu lățimea de 1,11-1,35 metri, este pe locul trei între străzile cele mai înguste din Europa.
În anul 2003 a fost restaurată, pavajul modificat, pereții clădirilor renovați și s-a creat iluminarea cu felinare. În timp pereții au fost acoperiți cu picturi murale și în 2018 strada a fost declarată galerie de artă stradală.
O legendă spune că în perioada medievală strada era locul de întâlnire a îndrăgostiților, cei care se sărutau fiind sortiți să rămână împreună toată viața.
Trecând de Strada Sforii, am cotit la dreapta și am intrat în Piața Apollonia Hirscher, numită după cea mai bogată femeie din cetate în secolul XVI, o sibiancă căsătorită cu negustorul și judele Brașovului, castelan al cetății Bran, care conducea afacerile familiei.
A continuat activitatea și după moartea soțului, întinzându-și afacerile până în Turcia și Austria. Din imensa avere adunată, a întemeiat mai multe fundații, a participat la dezvoltarea cetății și a donat o parte din bani localnicilor.
Din piață plecau mai multe străzi care făceau legătura cu Poarta Șchei, Târgul Straielor și piața de zarzavat, cu Târgul Florilor din Piața Sfatului, ultima stradă comercială pe care au existat magazine, ateliere, o tipografie, etc., din care s-au păstrat câteva clădiri, pe care am urmat-o și eu.
În Casa Ciurcu cel căruia îi poartă numele a înființat Librăria și Editura Ciurcu (1880). Împreună cu fratele său au editat 6 colecții de literatură românească (1890), numite „biblioteci”. Apoi au achiziționat de la Viena o tiparniță modernă (1896) cu care au tipărit peste 150 de manuale școlare și nenumărate cărți de cultură, între anii 1880-1910 difuzate în teritoriile românești, aflate sub stăpânirea austro-ungară și în România, cca. 7 milioane de cărți.
O perioadă de timp strada s-a numit Tărgul Peștelui, deoarece acolo se adunau comercianții cu peștele prins în râul Olt, numită strada Teatrului , după construirea Teatrului (sec. XVIII). Clădirea a fost folosită și pentru desfășurarea balurilor și concertelor. Demolată și reconstruită în stil baroc, cu elemente rococo (1892-1894), cu fațada în stilul renașterii italiene, pe care s-au postat busturile lui Wagner, Schumann, Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller și Shakespeare, a fost numit Teatrul Reduta, după o renumită sală de spectacole din Viena. În decursul timpului a funcționat ca teatru, cinematograf, între 1948-1959 ca Teatru de Stat, apoi Casa de Cultură Brașov și azi Centrul Cultural „Reduta”, cu o sală de spectacole (370 locuri), sala de balet „I.C. Vasiliu”, sala de muzică „Franz Liszt” (70 locuri), Sala de Consiliu (30 locuri)și la subsol sala Arcadia.
O altă donație, făcută de Apollonia orașului, a fost Casa Negustorilor (1545), atunci cea mai mare casă din oraș, actualul Restaurant Cerbul Carpatin, situat la capătul străzii, cu o parte în Piața Sfatului. În trecut la etaj se vindeau cizme, numite „bătăuși”, după care a fost numită și Casa Bătăușilor. Construită sub forma unei hale cu arcade, numeroase încăperi și pivnițe boltite, având o curte interioară, era folosită pentru comercializarea produselor de cele 50 de bresle. În 1911 a găzduit Căpitănia Orășenească și Pivnița Eszterházy. În decursul timpului a fost distrusă de mai multe incendii, de fiecare reparată și în 1960 restaurată.
În casa de vis a vis, situată pe colțul cu Piața Sfatului, a funcționat o farmacie (1512), etajele fiind ocupate de proprietarul ei. Clădirea a fost refăcută în 1566, an în care a fost atestată documentar. În jurul anului 1800 clădirea a fost extinsă cu 2 metri spre Piața Sfatului, când fațada a fost modificată și în perioada 1993-2008 a fost restaurată. În ea azi funcționează Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, secție a Muzeului de Etnografie Brașov, în care au fost create, după modelul timpului, un lapidariu, o pivniţă cu mărfuri (sec. XVII-XVIII), un han braşovean (sec. XVIII), o cameră copil (sec. XIX), o cameră de patrician, diverse ateliere, etc.
În zona Pieței Sfatului în 1383 a început constrcția unei biserici, azi renumita Biserică Neagră, în care se desfășoară numeroase concerte de orgă. În centrul pieței în secolul XV exista un turn de supraveghere. În 1420 Bresla Blănarilor, primind dreptul de acordare a dreptății”, a alipit o cameră în care se țineau și ședințele magistraților. Distrusă de invazia turcilor (1421), clădirea a fost reconstruită (1503) și, numită „Praetorium”, a devenit sediul administrației orașului. La subsol s-a amenajat o închisoare, cu o cameră de execuție (1521), apoi turnul a fost înălțat (peste 50 metri) și în partea superioară s-a creat o galerie și s-au construit 4 turnulețe, semnificând dreptul orașului de a pronunța sentințe capitale (1528). În piața s-a construit „Stâlpul infamiei”, unde erau judecate vrăjitoarele și se aplicau public pedepse corporale acelora găsiți vinovați.
În secolul XVII, făcând rondul pe galerie, paznicii anunțau orele zilei, sunând din trompete. De asemenea anunțau eventualele incendii sau invazii. În 1646 clădirea a fost renovată. Consiliul orașului fiind format din 100 de membri, s-a construit o nouă sală. În anii 1770-1778 Casa Sfatului a fost refăcută în stil baroc, cu acoperișul în formă sferică, în turn s-a instalat un clopot și închisoarea a fost desființată. Un secol mai târziu mansarda a fost amenajată cu încăperi, folosite de administrație (1835-1837), turnul cu 7 etaje, înalt de 58 metri, a fost prevăzut cu ceas (1865), casa primind actuala formă, în stil gotic, cu etajul în stil renascentist și baroc.
În 1876 administrația s-a mutat într-o nouă locație și în clădire au rămas doar arhivele, la rândul lor mutate în 1923. În 1892 ceasul a fost schimbat și a rămas funcțional până azi. Sub comuniști clădirea a fost transformată în Muzeul de Stat Brașov (1950), azi Muzeul Județean de Istorie. Pe balconul turnului, amintind de vremurile apuse, în week-end, de două ori pe zi, trei trâmbițași interpretează de melodii românești, săsești și maghiare.
Piața a fost folosită încă de pe vremea dacilor ca loc de depozitare a alimentelor. Din 1520, numită Markplatz, a obținut dreptul de a organiza târguri de două ori pe săptămână, lunea și vinerea dimineața.
Clădirile care o delimitau au fost avariate, unele distruse, de cutremurul din 1738, ulterior reconstruite. Până azi au rezistat 30 de clădiri, înscrise pe lista monumentelor istorice.
Pentru a intra în cetate, negustorii treceau cu carele, încărcate cu marfă, prin Poarta Vămii (sec XVI), unde plăteau o taxă. Ajungând în piață, își așezau marfa în locuri stabilite după sortimente. Pe latura de sud-est, cu Casa Negustorilor, era Șirul Florilor, care se continua până la Biserica Neagră cu Șirul Fructelor, pe partea de sud-vest era Șirul Botelor.
Pe latura de nord-vest (unde se află acum Banca Națională și interbelic Casina Română, instituție culturală care a adunat cei mai străluciți cărturari ai Brașovului) se afla Șirul Inului, pe cea de nord-est Șirul Grâului, loc devenit în timp promenadă („corso”). După punerea în funcțiune a primului tramvai mecanizat din România (sec. XIX), acesta oprea în piață la stația Promenada.
Clădirea de lângă Banca Națională, deținută de familia Mureșanu, a fost sediul Gazetei Transilvania, apărută în 1838, condusă de Andrei Mureșanu. Urmașii familiei au donat-o statului, împreună cu piese de mobilier, o colecție de picturi și sculpturi, o arhivă cu peste 25.000 de documente și manuscrise și din 1968 în ea azi funcționează Muzeul „Casa Mureșenilor”.
Pe aceeași latură a pieței, în Târgul Cailor, a existat o capelă (sec. XVII). După ce Împăratul Iosif II a emis Decretul de Toleranță (1781), autoritățile au permis ridicarea unei biserici ortodoxe, cu condiția să nu fie situată la stradă. Din donațiile, cele mai multe făcute de negustori veniți din peninsula Balcanică, ascunsă între case, s-a construit Biserica Ortodoxă Grecească „Sf. Treime” (1784-1787).
Clădirea, din piatră și cărămidă, a folosit ca și clopotniță fostul Turn al Pulberăriei, din vechile fortificații. În secolul XIX biserica a fost modificată. S-au construit 8 cripte, lipite de zidul din sud (1812) . Pe fațadă au fost postate 3 icoane pictate în ulei, prezentându-i pe Sf. Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel și central Sf. Treime, încadrate de elemente din stuc, în stil baroc.
Interiorul a fost decorat cu basoreliefuri vegetale, în 1855 s-a instalat un iconostas nou, îmbrăcat în foiță de aur și până în 1859 s-a executat pictura interioară, prezentând personaje și scene religioase, care a fost restaurată în timp de 3 ori, ultima dată în 1987. A fost decorată cu icoane pe lemn și pânză ( sec. XVII-XVIII) care s-au păstrat până azi.
Biserica a fost folosită atât de ortodocșii greci cât și de cei români. Între ei s-au iscat dispute, grecii revendicând-o, au urmat numeroase procese (1789-1887) în urma cărora românii au cedat-o.
Biserica a rămas în custodia grecilor, în 1924 a reintrat în custodia canonică a Sibiului și din 1942 slujbele s-au ținut iar în limba română. În 1958 i s-a adăugat pridvorul de la intrarea principală.
Ortodocșii români renunțând, și-au construit o capelă, pe latura pieței unde funcționa Târgul Grâului, pe locul caselor negustorului Constantin Boghici, având aceeași condiție impusă de autorități, să nu fie la stradă (1833). Apoi au adunat fonduri și în perioada 1895-1896 au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. Adormire a Maicii Domnului”, tot atunci construind și casa parohială, aceasta fiind situată la stradă.
Pentru a se ajunge la biserică, s-a construit un coridor, cu tavanul boltit, prevăzut cu arcade, care străbătea mijlocul parterului casei parohiale.
Clădirea, în stil neobizantin, a fost prevăzută cu o cupolă centrală și un turn clopotniță.
În interior a fost postat un iconostas sculptat și aurit, pictat în 1898.
Pictura interioară a fost executată abia în 1937, ulterior restaurată de trei ori, ultima dată în 2005.
Interbelic numele Pieței Sfatului a fost schimbat în Piața Libertății. În anii 1970-1980 a fost transformată în parcare, desființată o dată cu resistematizarea centrului istoric și, în centrul ei, construită o fântână arteziană (1984). Începând cu anul 1968 piața a devenit foarte cunoscută, acolo începând să se desfășoare Festivalul Internațional Cerbul de Aur, azi în ea fiind organizate frecvent diverse evenimente culturale, concerte în aer liber, etc.
Municipiul Brașov este situat în centrul țării, în curbura Carpaților, între masivul Postăvaru și masivul Piatra Mare, cu unele dintre cartiere situate pe dealurile înconjurătoare. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, epoca bronzului, așezări și cetăți din perioada dacică pe Dealu-Melcilor și în cartierul Valea Cetății, ruine distruse sub comuniști. În 1211 Regele Andrei II al Ungariei a donat Țara Bârsei cavalerilor teutoni. Printr-o bulă papală, care le aproba construirea unei cetăți (1211), ulterior ridicată în masivul Postăvaru, zona Tâmpa (1212-1218), se amintește existența așezării Burszam, în jurul unei Mânăstiri a Ordinului Premonstratens, situată pe pe teritoriul actualului oraș, prima dată atestat documentar din 1235, numi Corona.
Cetatea a devenit loc de refugiu în fața invaziei tătarilor (1241). În 1421 a fost cucerită de oștile Sultanului Murad II. Fiind situată la înălțime, orașul era în mare pericol, astfel a început construirea unei cetăți. Totuși, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fosta cetate a fost răscumpărată, ulterior dărâmată și pietrele folosite la construcția noii cetăți. A fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu 28 de turnuri de pulbere, în colțuri bastioane și o singură poartă de intrare, Poarta Ecaterina, numită după mânăstirea din apropiere.
Din fortificații s-au păstrat până azi o parte din ziduri, 4 bastioane și 6 turnuri, renovate în perioada 2005-2006, 4 pe latura de sud-est, azi transformată în Promenada de sub Tâmpa (2020) și 2 pe latura nord-vestică, unde e amenajată Promenada Warthe, toate numite după breslele care le apărau și întrețineau.
Pentru a parcurge Promenada de sub Tâmpa, de la Poarta Șchei am urcat actuala stradă George Coșbuc, îndreptându-mă spre un bastion.
Inițial în Bastionul Țesătorilor se intra printr-o poartă culisantă, întărită cu un turn, continuată de un gang lung de 5 metri .
De formă hexagonaă, ocupând 1616 metri pătrați, străjuit de ziduri, la bază de 4,3 metri grosime, a fost construit de Breasla Țesătorilor în 2 etape.
În perioada 1421-1436 s-au ridicat primele 2 niveluri, primul cu guri de tragere pentru arme de calibru mare-bombarde și archebuze și găuri pentru aruncarea materialelor incendiare (păcură, smoală).
În perioada 1570-1573 s-au creat galeriile superioare din lemn, cu guri de tragere circulare pentru arme de calibru mic, două turnuri de veghe pentru corpul de gardă, galerii folosite în scop militar și de observare a incendiilor.
În urma cutremurului din 1710 turnul din nord-est s-a dărâmat și în 1750 a fost ridicat actualul bastion.
Modernizându-se armele de foc, și-a pierdut rolul militar și în anii 1800 a fost abandonat. S-au construit trei încăperi noi (1807), folosite ca ateliere școlare, în care erau pregătiți viitorii meșteșugari.
În timp deteriorat, a fost restaurat (1910) și transformat în muzeu, ultima restaurare având loc în perioada 1990-2001. Azi în incinta lui se desfășoară diferite evenimente culturale.
De la bastion am urcat pe Promenada de sub Tâmpa, amenajată după desființarea parcării existente acolo, interzicerea traficului, reabilitarea fostelor fortificații care au supraviețuit până azi, asfaltarea aleilor, iluminate cu felinare, etc.
Am coborât și am urmat o potecă, paralelă cu zidurile, până la Turnul Olarilor, fost turn pentru depozitarea pulberii.
Azi, numit Turnul Artelor, găzduiește expoziții de artă.
Turnul Funarilor, numit și Turnul Frângherilor, a fost prima dată menționat documentar în 1416. Inițial de formă hexagonală, cu arcuri de cărămidă, de 10-12 metri înălțime, era prevăzut cu guri de tragere. În timp a fost deteriorat de incendii (1461, 1689), refăcut, ajungând să aibă aspectul actual.
Tot pe lângă ziduri, am ajuns la un alt turn de pulbere, situat aproape de aleea care, traversând un parc, urcă spre stația telecabinei spre Tâmpa.
În Turnul Vânătorilor azi sunt expuse lucrări de artă populară, arme de vânătoare medievale, etc.
Am părăsit pe moment promenada și am urcat prin parc, apoi am urmat o altă alee, până la Apeductul Christian Kertsch, numit după inginerul șef al orașului care a condus lucrările de construcție (1891-1892). Prin țevi de oțel și țiglă, apa era adusă de pe muntele Tâmpa. Deteriorate în timp, aprovizionarea cu apă a orașului s-a sistat. Deși azi apeductul este alimentat cu apă din oraș, multe persoane se aprovizionează din el, considerând-o „de izvor”.
Am revenit pe promenadă și m-am îndreptat spre Turnul Lemnarului, situat în partea de sud-est a fortificațiilor. Turnul, rectangular, era folosit pentru depozitarea pulberii. Azi găzduiește atelierul de sculptură în lemn al artistului Ioan Croitor-Brădescu.
În colțul sud-estic al fortificației a fost creat Bastionul Postăvarilor, cu ziduri groase până la 2 metri, superior prevăzut cu creneluri, în interior cu galerii circulare pentru accesul apărătorilor la golurile de tragere. Inițial a fost întreținut de Breasla Fierarilor, care l-au modificat în forma actuală (1521-1522), apoi preluat de Breasla Postăvarilor.
După ce am vizitat o parte din orașul vechi, m-am îndreptat spre Promenada Warthe. Inițial am urmat Aleea După Ziduri, paralelă cu pârâul Graft, întinsă de-a lungul zidurilor și bastioanelor din partea nord-vestică a cetății medievale.
În secolul XVI zidul de apărare din acea zonă a fost dublat cu unul exterior, la baza căruia trecea un canal, prin care curgeau apele venite din Șchei . Pentru ca armatele din oraș să poată accesa Turnul Alb, la mijlocul laturii de nord-vest a cetății, ca o punte peste canal, s-a construit Bastionului Graft (1515-1521), preluat pentru întreținere de Breasla Șelarilor.
Avea o bază de 4 metri grosime, peste care se înălțau 2 niveluri, dotate cu goluri de tragere și găuri pentru păcură, acoperite de un pod. În timpul unei ploi torențiale (1809) fundațiile s-au deteriorat. Pentru a-l susține, peste pârâu s-au construit 3 arcade de sprijin (1822). În secolul XX două arcade și porțiunea de zid care le susținea au fost distruse pentru a se construi o casă și a se crea o a doua ieșire de la cinematograful Corso, aflat acolo.
Azi la nivelul doi al bastionului funcționează o secție a Muzeului Județean de Istorie Brașov, cu tematica „Meșteșugarii din Brașov – apărători ai cetății”, în care sunt etalate arme, armuri și muniții utilizate la apărarea cetății, documente și fotografii ale fortificațiilor medievale, etc.
De la bastion spre Turnul Alb, situat la 59 metri de zidul cetății, s-a creat un pod mobil, azi dispărut. Pentru a-l vedea, am urcat o cărare pietruită, amenajată cu bare metalice laterale, care s-a terminat la baza turnului.
Turnul a fost construit în perioada 1460-1494, circular (diametru 19 metri), având zidurile bazei de 4 metri grosime, cu 5 etaje, înalt de 19 metri. Era prevăzut cu metereze și galerii de acces, cu balcoane susținute de console cioplite în piatră, prin care se accesau gurile de tragere și găurile prin care se turna smoala fierbinte.
Până în 1678 a fost întreținut de Breslele Cositorilor și Arămarilor când, răscumpărat, a rămas în îngrijirea Breslei Cositorilor. A fost distrus de marele incendiu din 1689, ulterior refăcut (1723), în decursul timpului reparat, ultima restaurare având loc în perioada 2005-2006.
Era cel mai ridicat punct de fortificație din Brașov. Azi, situat la peste 30 m diferență de nivel față de zidurile orașului, oferă o splendidă panoramă.
De acolo am urmat o parte din Promenada Warthe, îndreptându-mă spre al doilea turn care a supraviețuit pe acea latură a fortificațiilor.
Turnul Negru a fost construit concomitent cu Turnul Alb, pe o stâncă a dealului Warthe, ocupând o suprafață de 50 metri pătrați, înalt de 11 metri, cu ziduri de 2 metri grosime. În decursul timpului a fost avariat și ars de mai multe incendii (1559, 1689, 1696), de fiecare dată refăcut. Zidurile primind culoarea neagră, a primit numele de Turnul Negru. În timpul epidemiei de ciumă (1756) a fost folosit ca adăpost și punct de pază de sanitarii orașului. Deteriorat, în 1901 partea superioară a zidurilor a fost consolidată. În 1991, după o ploaie torențială, zidul sudic s-a prăbușit. Turnul a fost restaurat abia în 1999, când a fost acoperit cu sticlă.
Am rămas câteva minute, pentru a savura panorama- mulțimea de acoperișuri, dintre care se ridicau turnuri de biserici, mărginită în depărtare de munții împăduriți. Privind în jos am reperat și porțiunea în care, între zidul exterior și casele din zonă, pe vremuri existau spații ocupate de bresle, în care acestea își desfășurau activitatea, ca Țarcul Curelarilor, Țarcul Măcelarilor, etc.
Apoi am coborât spre firul apei și, pe lângă ziduri, m-am îndreptat spre ultimul bastion, situat în colțul de nord-vest al fostei cetăți.
În 1521 pe acel loc exista un turn de pază, care a fost extins în 1526, creându-se Bastionul Fierarilor, atestat documentar din 1529. De formă pentagonală, cu 3 niveluri, prevăzut cu galerii din lemn sprijinite pe console, goluri mari de tragere și guri pentru păcură, a fost distrus de incendiul din 1689 și refăcut abia după 20 de ani, când i s-au creat arcade din cărămidă. Din dreptul lui se făcea accesul în cetate. După 1734 și-a pierdut rolul militar și a fost folosit ca depozit de grâne, apoi locuință. În anul 1923 din Casa Sfatului în bastion au fost transferate Arhivele Brașovului, instituție care funcționează și azi.
Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.
În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.
De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu, numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.
După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.
Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”, o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).
Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.
Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.
Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului a fost postat bustul scriitorului (2005).
Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.
Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.
În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.
În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.
Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.
În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.
În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).
Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.
În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.
Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn, a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei (1578).
După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu.
Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi, Sala Diaconu Coresi cu o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.
Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.
În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.
Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a terminat construcția Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, a redevenit capelă. A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).
În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu, poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.
Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.
Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.
La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.
Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.
O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.
Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.
În apropierea clădirii se află Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.
Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale, atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526. Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.
Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.
Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.
Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.
statuia Ciprian Porumbescu
Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)
Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.
Excursiile Monicăi 