Arhive categorie: prin țară

Orașul Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.

Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.

În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).

În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care  Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de  Regele Géza I al Ungariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.

Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu  6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.

Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.

Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.

Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a  amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.

În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total  iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.

Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.

În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei,  primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.

În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.

În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.

Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).

În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.

În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).

Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă. 

După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.

Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români  s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.

Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș.  Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu. 

Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.

După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.

Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).

La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.

Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”,  în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul  regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.

În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022). 

Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită  „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.   

În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.

De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.

În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.

În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor. 

În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.

Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.

Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.

A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.

Cheile Borzești, Cascada Ciucaș și Cheile Turzii, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Deși era luna iunie (2024), fiind timp frumos și cald, ne-am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în zona Turda, județul Cluj, prima zi fiind destinată unor drumeții în Munții Apuseni. Dimineața devreme am pornit la drum, de la Arad până la primul obiectiv, Cheile Borzești, urmând să rulez cam 2 ore jumătate pe autostradă și încă 38 kilometri pe drumuri naționale.

Am parcat lângă Cabana Buru, situată în apropierea satului Buru și, străbătând pădurea, după 5 minute am intrat pe Cheile Borzești, din 1994 declarate rezervație naturală.

Încă din jurasic râul Borzești, curgând la vale, unde se varsă în râul Arieș, a săpat formațiunile calcaroase și în milioane de ani s-au format cheile. În el deversându-se și alte căderi de apă, în timp s-au format cascade, azi împărțite în Cascadele Inferioare și Cascadele Superioare, care pot fi văzute urmând semnele indicatoare plasate pe stânci sau copaci, traseul dus-întors durând cca. 2 ore.

Pentru a străbate mai ușor unele porțiuni, în care albia râului acoperă de multe ori potecile, pe partea dreaptă a versanților au fost postate cabluri și suporturi metalice.

Urmând albia râului, aproape secat, am ajuns la prima cascadă. Curgea  doar un firișor de apă…

Sărind, sau urcând bolovanii, în unele zone ajutându-ne de cabluri, am ajuns la altă cascadă, și aceasta aproape secată.

Se pare că schimbările climatice, de care nu ținusem cont, au atacat serios natura.

De acolo până la Cascadele Superioare am fi avut de străbătut un drum monoton, plin de bolovani, mai puțin luminat. Cum la acea oră eram singurii vizitatori, neavând pe cine întreba dacă cascada mare avea debit, am decis că vom relua circuitul în alt sezon.

Dezamăgiți, ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat spre Cheile Turzii.

După podul de la intrarea în satul Cheia, am virat la stânga și am parcurs cei 2 kilometri neasfaltați, paralel cu râul Arieș, până la o barieră, unde am parcat.   

Urmând râul Hășdate, după cca. 150 metri am ajuns la Cascada Ciucaș, o cădere de apă de cca. 4-5 metri înălțime, formată de râul Hășdate care, ieșind din Cheile Turzii, după ce formează un defileu, se îngustează și formează cascada, cu un mic lac la bază, apoi se varsă în râul Arieș.  

Fiind caniculă și sâmbătă, locul era plin de turiști zgomotoși, care se bălăceau în apele răcoroase, așa că nu am putut savura imaginea cascadei.

În aceeași perioadă (jurasic) cu râul Borzești și râul Hășdate a săpat rocile de calcar, formând în timp Cheile Turzii, azi rezervație naturală de tip mixt, în ea existând peste  1.000 de specii de plante, 67 specii de animale, fluturi, batracieni, etc. Dorind să străbatem o parte din ele, ne-am întors în satul Cheia și după 4 kilometri spre nord am parcat în apropierea intrării în chei, loc amenajat cu parcare imensă, restaurante, terase, tonete cu diverse mărfuri, etc.

Cheile se întind pe aproximativ 1,3 kilometri, mărginite de versanții abrupți, cu creste ascuțite, având în unele locuri până la 200 metri înălțime.

În versanți se află aproximativ 50-60 de peșteri, firide și arcade ale celor prăbușite în timp, între care Peștera Cetățeaua Mare, de 123 metri lungime, numită și Peștera lui Balica, după haiducul Nichita Balica, din Petreștii de Jos, participant la Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), care s-a adăpostit în ea.

În anii 1711-1712 în chei s-au adunat și adăpostit participanții la Războiul de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala Curuților.

Pentru a le putea parcurge mai ușor, peste râul Hășdate s-au creat 4 punți, Podul Peșterilor, Mijlocul Cheii, Vizuina Spălată și Portița Cheilor, care permit trecerea de pe un mal pe celălalt.

Datorită verticalității pereților, în zonă sunt amenajate peste 200 de trasee de alpinism și escaladă, foarte frecventate, anual pe ele desfășurându-se și concursuri.

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

Mânăstirea Antim și Biserica Buna Vestire-Schitul Maicilor din București

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Antim din București, monument istoric, este situată în spatele blocurilor ce mărginesc bulevardele Libertății și Unirii, în apropierea Dealului Mitropoliei, zonă numită în secolul XVIII „Mahalaua Popii Ivasco” .

A fost construită în perioada 1713-1715 de Sf. Ierarh Antim Ivireanu, Mitropolitul Ungro-Vlahiei (1708-1716), pe locul fostei Biserici de lemn ”Sf. Ierarh Nicolae”, date atestate de pisania sculptată în limba greacă, așezată deasupra ușii de intrare, sub ea aflându-se emblema Sf. Antim, un melc, simbol al credinței și smereneiei, încadrat de o cunună de lauri, având în partea superioară o stea. Biserica și mânăstirea au fost executate după planurile mitropolitului, în stil brâncovenesc, fiind păstrate până azi o hârtie cu planul original al bisericii și un pergament cu cel al mânăstirii, construcția fiind realizată pe cheltuiala sa.  

Din veniturile mânăstirii au fost ajutați săracii, copiii orfani, bătrânii și străinii erau găzduiți timp de 3 zile. În cadrul ei s-a înființat prima tipografie religioasă din Țara Românească și o bibliotecă publică. După moartea Sf. Antim mânăstirea a fost întreținută de numeroși boieri, care i-au donat moșii și averi, în timpul Domnitorului Mihai Racoviță ea fiind scutită de dări (1731).

După cutremurul din 1738, când turlele au fost distruse, acestea au fost înlocuite și mânăstirea refăcută (1746-1747). Sub fanarioți, fiind jefuită de călugării greci și neprimind fonduri, mânăstirea s-a degradat. Pentru a o salva, în 1797 Domnitorul Al. Vodă Ipsilanti a trecut-o în administrația Episcopiei Argeșului, an în care în cadrul ei s-a creat o Școală de Preoți, în perioada 1836-1840 înlocuită de Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, apoi spațiul a fost ocupat de Arhivele Statului (1840-1864).

Clădirile degradându-se în timp, sub Episcopul Clement al Argeșului s-au executat lucrări ample de refacere și restaurare (1860-1863). Turnul-Clopotniță, poartă de acces în complex, a fost refăcut și interiorul pasajului pictat, prezentând personaje și scene biblice.

Biserica „Duminica Tuturor Sfinților”, situată central, a fost restaurată și repictată. I s-au creat 2 turle noi, octogonale, înlocuite în perioada 1939-1946 cu cele actuale, din cărămidă aparentă și pe fațada principală o rozetă mare. Este accesată prin pridvor larg, deschis, mărginit de arcade, susținute de 10 coloane, cu baza și capitelurile ornate cu motive florale, pictat în stil neo-bizantin. Din el se pătrunde în biserică printr-o ușă masivă din lemn de stejar, sculptată de Sf. Antim.

Pronaosul pătrat și naosul, despărțite prin arcade susținute de coloane mari din marmură, au fost dotate cu mobilier nou și s-a adăugat amvonul.

Iconostasul din piatră sulptată, superior a fost decorat cu medalioane pictate, prezentând scene biblice și sfinți și lateral de el au fost postate icoana Tuturor Sfinților și icoana Sfinților Alexie, Nicolae, Antim şi Agata. În timpul Primului Război Mondial în biserică au fost ascunse Moaștele Sf. Filofteia de la Curtea de Argeș, sfântă după care biserica a primit al doilea hram

Paraclisul, situat între chiliile din dreapta bisericii, a fost renovat.

Pictura interioară a fost înlocuită cu una nouă, realizată de pictorul Gh.Tattarescu. 

Între anii 1907-1912 la capătul chiliilor din stânga bisericii, în apropierea Turnului-Clopotniță, s-a construit Palatul Sfântului Sinod, reședință a Episcopilor vicari Patriarhali.

Azi în el funcționează și Biblioteca Sfântului Sinod, cu peste 60.000 de volume, care pot fi studiate în săli de lectură.

La sfârșitul anului 1945 în cadrul mânăstirii s-a înființat Cercul „Rugul Aprins”, la care participau monahi, intelectuali, artiști, etc., practicanți ai isihasmului, un curent mistic apărut în secolul XIII pe Muntele Athos, care urmărește să unească mintea cu inima, considerată  „lăcașul lui Dumnezeu”, desființat de comuniști în 1950, când mulți dintre participanți au fost condamnați la închisoare.

După cutremurul din 1977, printr-un proiect ordonat de Ceaușescu, s-a refăcut centrul orașului, cu bulevarde și clădiri impozante. În 1980 pe Dealul Arsenalului (Spirii) din apropierea mânăstirii a început construirea Palatului Parlamentului și lângă el amenajarea a 2 bulevarde, moment în care o parte din chillile mânăstirii au fost demolate și Palatul Sfântului Sinod mutat câțiva zeci de metri spre vest (1984-1986). Ulterior s-au construit noi chilii  și s-a deschis un Muzeu care etalează cărți vechi, obiecte bisericești, icoane, etc. (1988-1996).

În apropiere de Mânăstirea Antim se află  Biserica Buna Vestire-Schitul Maicilor din București, înscrisă pe lista  monumentelor istorice. În vremea Domnitorului Nicolae Mavrocordat,  după ce a scăpat din robia la otomani,  Doamna Tatiana Hagi Dina s-a călugărit, luând numele de Timotheia Monahia, ulterior Kiriaki Schimonahia. Pentru a-i  mulțumi lui Dumnezeu, a cumpărat un teren de la poalele Dealului Spirii, azi curtea Palatului Parlamentului, unde în jurul anului 1720 a ridicat Schitul Buna Vestire, cu biserică, chilii, anexe, înconjurate de o grădină cu flori. L-a închinat Mitropoliei (1730) care în jurul anului 1805 l-a trecut în administrația Mânăstirii Țigănești (metoh).

În 1896 biserica a fost modificată, coloanele și arcada susținută de ele, care separau pronaosul de  naosul, fiind dărâmate și în final interiorul repictat. 

Pentru a nu fi demolat de comuniști, Patriarhul Justinian a restaurat complexul, în chilii a mutat atelierele Patriarhiei și l-a ridicat la rangul de Paraclis Patriarhal (1954), complexul rezistând până în anii 1980, când în cadrul proiectului de construcție a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, chiliile și anexele au fost dărâmate.

Biserica, atunci poziționată pe locul actualei intrări în garajul Senatului, a scăpat, fiind mutată (translatată pe șine) 245 metri spre est, pe un loc rămas liber după demolarea unor case, la capătul unei foste străzi, din care s-a păstrat doar o mică parte, azi ascunsă în spatele blocurilor în care funcționează Serviciului Român de Informații, unde a funcționat doar o lună, apoi a fost închisă. Clădirea, în stil brâncovenesc, prezintă un pridvor deschis, mărginit de 3 arcade, sprijinite pe coloane din piatră torsionate.

După ce clădirea și pictura interioară au fost restaurate, în 1995 biserica a devenit iar funcțională.

În biserică de păstrează Icoana Maicii Domnului, veche din secolul XVIII și în altar Moaștele Sf. Nicolae și Haralambie.

București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

Publicat pe de
1

Dorind să văd o parte din Centrul Istoric al orașului București, de pe calea Victoriei am cotit prin stânga Muzeului Național de Istorie, pe strada Stavropoleus, numită după mânăstirea construită acolo în perioada fanariotă (sec. XVIII), spre care m-am îndreptat și eu, în drum trecând pe lângă Restaurantul „Caru’ cu Bere”, unul dintre multele monumente istorice din zonă. Având foarte mulți vizitatori, a devenit un simbol al Bucureștiului. În secolul XIX pe Calea Victoriei a existat berăria „La Carul cu bere”, proprietate a  ardeleanului Ion Căbășanu, la care au lucrat ca uceniciei cei 3 nepoți ai săi, frații Mircea. În 1889 acesta a închiriat Hanul Zlătaru și l-a predat  nepotului său Nicolae Mircea. Fiind bun afacerist, acesta a închiriat treptat mai multe prăvălii  din zonă. Obținând Brevetul de Berar,  în 1894  a cumpărat Hanul Zlătari și în 1898 a început construirea  actualei clădiri „Caru’ cu Bere”, cu subsol, în pivnițe fiind depozitate butoaiele cu bere, parter, în care funcționa un restaurant, 2 etaje, cu locuințele familiei și angajaților și un pod mansardat.

Clădirea prezintă o fațadă asimetrică, decorată cu elemente gotice, superior, central, având o nișă, în care e postată statuia unei hangițe, în spatele ei acoperișul terminându-se cu un turn. În 1924 clădirea a fost extinsă cu un nou corp, situat pe strada Lipscani, cu parterul prezentând un luminator și vitralii, iar subsolul clădirii a fost transformat în cramă de vin. În 1948 a fost preluat de Societatea Comercială a Municipiului Bucureşti.În timp clădirea s-a degradat treptat, reparațiile au acoperit picturilecu var și eliminat multe decoruri, interiorul fiind restaurat în perioada 1983-1986. Din 1999 a reintrat în posesia descendenților lui Nicolae Mircea, ulterior a fost restaurat după modelul vechi și redeschis în 2006.

Depășind-o, am ajuns la Mânăstirea Stavropoleus, un mic complex între clădirile imense. După ce am vizitat-o, am continuat plimbarea, trecând pe lângă Banca Creditului Român, azi clădire guvernamentală, situată lângă ea. Banca a fost fondată în 1904, având sediul pe strada Doamnei. În perioada 1911-1913 s-a  construit un nou sediu, actuala clădire în stil neoclasic, cu elemente seccesion, pe a cărei fațadă au fost postate sculpturi alegorice. În timp banca s-a dezvoltat, a depășit și marea criză economică din anii 1929-1933, în anii 1940 ajungând să fie una dintre cele mai puternice bănci româneșt, cu sucursale în țară și în actuala republica Moldovei, funcționând și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. După ce a fost naționalizată (1948), în clădire au funcționat  diferite instituții de stat, între care și Institutul Național de Statistică.

Vis a vis de ea în secolul XVI a existat Biserica „Nașterea Domnului”, ctitorie a boierului grec Ghiorma, mare postelnic în Sfatul Domnesc, un secol mai târziu ocupată de călugări greci,numită Biserica Grecilor, la începutul secolului XVIII refăcută pe cheltuiala negustorilor greci din oraș, apoi înconjurată de un han, care-i asigura veniturile. Avariate de cutremure, incendii, s-au ruinat, au fost demolate (hanul în1861-1863, biserica în 1871) și terenul cumpărat de Societatea de Asigurări Dacia-România, pe care și-a ridicat sediul (1882-1889), un palat cu fațadele pe străzile Stavropoleos, Smârdan (fostă str. Germană) și cea  principală pe Lipscani, prezentând central  o arcadă, mărginită de perechi de coloane, cu un balcon, în care sunt postate statui alegorice, azi numit Palatul Pinacotecii, înscris pe lista monumentelor istorice.

În 1914 societatea a închiriat palatul, apoi l-a vândut Băncii Generale Române, din 1919 numită Banca Generală a Ţării Româneşti, care în 1931 a falimentat. O parte din palat a fost ocupat de birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., restul spațiilor fiind închiriate, în final  imobilul fiind vândut Uniunii Fundațiilor Culturale Regale (1938). După naționalizare (1948), mare parte din palat a fost ocupată de Centrala Editurilor Regale, restul de firme comerciale și bănci.  În anii 1950-1955 în el a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă dramatică „Ciprian Porumbescu”, apoi un restaurant, o cantină și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată” (1960 -1977). Fiind avariat de. cutremurul din 1977, în anii 1979-1983 a fost restaurat și amenajat pentru Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter), magazine, ateliere de creație Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II), după 1990 o parte fiind ocupată de B.C.R. și C.E.C. Bank. În anul 2013, dorind amenajarea Pinacotecii Municipiului București, palatul a fost cumpărat de Primăria București și l-a trecut în administrarea Muzeului Municipiului București. Patrimoniul pinacotecii e format din  2.546 de lucrări de pictură românească și europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de lucrări de artă decorativă, 2.445 de lucrări de grafică, din care o parte pot fi văzute, vizitând muzeul.

Cum intrasem pe strada Lipscani, urma să văd câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, situate pe ea. Banca Chrissoveloni, numită după fondatorul grec, azi sediul Sucursalei Regionale București a B.N.R., a fost una din cele mai importante bănci româneşti din Regatul Român. Inițial Nicolae Chrissoveloni a înființat în Galați o sucursală a unei bănci din Constantinopol. După Războiul de Independență (1881), s-a mutat în București și în 1920 a înființat o societate anonimă română pe acţiuni, Banca Chrissoveloni S.A.R., între aii 1923-1928 construindu-i sediul, actualul palat, în stil renascentist, dotat cu generator de electricitate, centrală termică și ventilație artificială, telegraf propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu apă, lifturi, etc., pentru angajați, la etajele superioare fiind amenajate bucătăria cu sală de mese, sală de sport, sală de scrimă, cu vestiare, pe care din păcate nu l-a văzut terminat, decedând înainte de finalizare. În timpul marii crize economice (1929-1933), pentru a evita falimentul, familia a vândut palatul Băncii Naționale, care i-a păstrat numele vechi până în 1950. Palatul a fost restaurat în perioada 1993-1998.

Primul palat al Băncii Naționale a României a fost construit pe terenul care în secolul XVII se afla Hanul Şerban Vodă, preluat de stat o dată cu secularizarea averilor mânăstirești (1863) și în 1883 demolat, pentru construirea sediului B.N.R., lucrări începute un an mai târziu, întârziate de războiul ruso-bulgar (1885), când piatra de Rusciuk folosită nu a mai putut fi transportată și până în 1890 clădirea în stil eclectic, cu elemente renascentiste și din clasicismul francez, de formă dreptunghiulară, în colțuri cu pavilioane acoperite de cupole, cu fațada principală pe strada Lipscani, deasupra căreia central se înalță o cupolă impunătoare,  restul fiind delimitat de străzile Mogoșoaia, Smârdan și Doamnei, fiind terminată. În timpul Primul Război Mondial a fost ocupat de armata germană (1916-1918), ulterior extins și reamenajat, în 1923 cumpărând  2 clădiri învecinate, imobilul  Zaharia și Teatrului Modern, ultimul legându-l de palat printr-o pasarelă, creată la primul etaj (1926) la nivelul etajului I, în perioada 1929-1930 înălțând cu un etaj cele 3 aripi secundare și unificându-le prin crearea cornișei uniforme. Fațada principală prezintă ușa centrală, prevăzută cu un fronton semicircular, deasupra lui, la primul etaj, un balcon, în care se deschid 3 uși, mărginit de 4 coloane cu capiteluri corintice, care susțin cornișa, pe care e creată o lucarnă, în care se află un ceas și pe lateralele ei câte o statuie.

Fațada se termină lateral cu 2 pavilioane asemănătoare părții centrale, cu balcon și coloane, pe fiecare fiind postate câte 2 statui, prezentând Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan).  În palat funcționează și un Muzeu, inaugurat în 1997, care etalează seriile numismatice emise de Banca Națională a României, însemne bancare, portrete ale guvernatorilor băncii, colecții adunate încă din 1933 și afișate în primul muzeu amenajau în palat (1943), din 1952 păstrate de Academia Română, spațiul fiind ocupat atunci de Ministerul Finanțelor

Strada Lipscani, în secolul XVIII numită Ulița Lipscanilor, după negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig, când lega centrul comercial al Bucureștiului de Podul Mogoșoaiei, azi între calea Victoriei și calea Moșilor străbate Centrul Istoric.   

În timp pe stradă s-au construit mai multe hanuri, unul fiind cel ridicat în secolul XVII de Domnitorul Șerban Cantacuzino, în 1880 dărâmat pentru construirea Băncii Naționale și altul fiind Hanul cu Tei, construit în 1833, care a supraviețuit până azi. Strada e mărginită de clădiri în stil eclectic, cu elemente renascentiste, baroce, neoclasice, rococo,  construite la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, care în 1948 au fost naționalizate și în anii 1980 au devenit locuițe folosite de țigani. Treptat casele s-au degradat și la începutul anilor 2010 a început restaurarea zonei, în timpul lucrărilor fiind descoperite ruinele mai multor foste hanuri medievale.

Înaintând pe ea, la etajul unei clădiri situată pe colț, care a aparținut familiei Dalles, am văzut o placă inscripționată Muzeul „Micul Paris”, aducându-mi aminte de secolele XIX-XX când Bucureștiul era numit așa, probabil datorită influențelor arhitecturii franceze. De fapt era numele muzeului particular înființat în anii 2017-2018 de Eugen Ciocan, despre care am citit, ulterior vizitei mele, că este absolvent al secției de regie film, fost om de televiziune și fotograf, inițial ca și cabinet foto, care funcționează și azi, apoi ca muzeu, în care încăperile sunt amenajate pentru a reda viața burgheză de la începutul secolului XX, cu mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, ornamente, fotografii, o colecție adunată de el în decursul a 20 de ani, cuprinzând peste 1.000 de obiecte.

Nu departe, pe aceeași parte a străzii, se află Teatrul Avangardia-Sala Rapsodia, clădire în care în 1916 a funcționat Cinema Zaharia, numit după proprietarul ei, în anii 1930 cinematografele reunite Capitol și Roxy, la începutul anilor 1940 fiind amenajat și Teatrul Tudor Mușatescu, sub comuniști transformat în  Ansamblul Rapsodia şi în Ansamblul Artistic al Consiliului Central al Sindicatelor (CCS). Azi, pe lângă teatrul independent, în clădire funcționează un restaurant și mai multe companii.

Am ajuns la obiectivul, pentru mine principal, mult cunoscuta Librărie Cărturești, clădire deținută din 1903 de familia de bancheri Chrissoveloni.

Sub comuniști  a fost confiscată și transformată în Magazinul Familia. După 1990, recuperată de urmașul familiei, actualul proprietar Jean Chrissoveloni, acesta a restaurat-o și amenajat-o ca librărie.

Numeroasele cărți sunt etalate în rafturi, situate pe 6 niveluri, parter și 5 etaje, al doilea etaj fiind prevăzut cu suprafețe mai mari, susținute de șiruri de coloane, de la el pornind alte coloane, care susțin tavanul, deasupra căruia se înalță celelalte etaje.

M-am întors și, pe lângă Muzeul Micul Paris, am părăsit strada Lipscani, îndreptându-mă spre Biserica „Sf. Nicolae” Șelari, atestată documentar din 1677 într-un act de vânzare al unui teren de lângă ea. Fiind preluată și îngrijită de breasla pielarilor, aceștia au numit-o Biserica „Sf. Nicolae”, după patronul lor spiritual. În 1700 nepotul Domnitorului Șerban Cantacuzino, ajutat de 2 negustori, a înlocuit-o cu o biserică din piatră. Degradată în timp, în secolul XVIII a fost reparată de Domnitorul Constantin Mavrocordat. Cutremurul din 1802 a distrus-o și în 1804 a fost refăcută. În 1820 la biserică s-a înființat prima tipografie de muzică bisericească din orientul ortodox.

În 1827 biserica a fost vândută Mitropoliei. Fiind degradată de cutremure, a fost demolată și în 1868, cu banii adunați de enoriași și donația făcută de Principele Carol I, construită actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Gh. Tattarescu, prezentând personaje, scene biblice și pe peretele de vest al pronaosului pe Principele Carol I, împreună cu Principesa Elisabeta. În perioada 1994-1998 biserica a fost reparată și din 1999 pictura a fost restaurată. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Am intrat pe strada Doamnei, pe vremuri numită după proprietarul zonei „Ulița Bărcănescului”, unde în perioada 1906-1912, la sugestia lui George G. Assan, președintele camerei de comerț, pe un teren donat de ministrul industriei, Ioan Lahovary, Regele Carol I a construit Palatul Bursei, o clădire în stil neoclasic francez, cu subsol, parter, 2 etaje decorate cu pilaștri, cu capiteluri ionice, la etajul superior având balcoane cu balustrade metalice, cornișe întrerupte, mansardă cu lucarne și pod, situată pe 2 străzi.

Pe colț, deasupra intrării principale, s-a creat un balcon curb, mărginit de perechi de coloane, care susțin un mare arc, cu frontonul semicircular, pe care superior s-a postat un basorelief prezentând capul unui leu, încadrat de 2 personaje alegorice: în stânga o femeie îmbrăcată în voaluri, sprijinindu-și mâna stângă pe coada unui ciocan, reprezentând Industria, în partea dreaptă zeul Mercur ținând în mâna stângă un sceptru încolăcit de 2 șerpi (caduceu) și în cea dreaptă o ancoră, reprezentând Comerțul. Din 1955 clădirea a fost ocupată de Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Națională a României și din 2008 clădirea a fost retrocedată Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București.

Venise timpul să părăsesc Centrul Istoric. Îndreptându-mă spre un pasaj, am trecut pe lângă Palatul Nou B.N.R.. ridicat în 1938, pentru extinderea spațiilor băncii,  între străzile Doamnei, Lipscani, Smârdan și Eugeniu Carad, pe locul unor clădiri expropriate prin Decret Regal. Afectat de cutremurul din 1940, a fost refăcut, din cauza războiului lucrările durând cca. 10 ani. Clădirea prezintă 5 etaje, fațadele placate cu piatră de Vraţa, la intrarea principală din strada Doamnei trepte ample, placate cu granit de Măcin.

Am ajuns la Pasajul Macca-Villacrosse, prin care urma să ies în calea Victoriei. La începutul secolului XVIII între strada Lipscani și calea Victoriei a existat  Hanul Câmpineanu, deținut de frații francezi Petrache, apoi moștenit de una dintre fiice și numit după soțul ei, arhitectul Xavier Villacrosse, Hanul Villacrosse. Dorind să construiască Palatul Filarmonicii,  Societatea Filarmonică a cumpărat partea centrală a terenului. Nereușind, a vândut-o unui antreprenor ungur, care a construit Hotelul „Stadt Pest”, o clădire cu etaj, ce a încurcat planurile arhitectului Felix Xenopol, pentru realizarea unui pasaj acoperit.

Acesta a regândit pasajul, pe care l-a realizat în formă de potcoavă, ocolind hotelul, fiind accesat din străzile Lipscani, Eugen Carada și Calea Victoriei, ramura dinspre Lipscani fiind numită pasajul Villacrosse și cea dinspre Eugen Carada numită Macca, după constructorul Macca Mihalache, cumnatul său (1861-1891). La intrarea dinspre strada Eugen Carada a creat un portal monumental, cu ușa din fier forjat, cornișa fiind susținută de 4 cariatide.

La intersecția celor două ramuri a creat o rotondă, acoperită cu vitraliu.

Pasajele au fost acoperite cu sticlă galbenă.

Azi în pasaj funcționează numeroase restaurante și cafenele cu  terase, loc devenit foarte popular.

Urmând Calea Victoriei, m-am îndreptat spre Bulevardul Regina Elisabeta. Aproapre de intersecția lor, am văzut Biserica Doamnei, numită după Doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, care în perioada 1677-1683 a ridicat o biserică,folosită ca paraclis, pe care a închinat-o Mânăstirii Cotroceni. În decursul timpului a fost avariată de numeroasele cutremure, în 1868 a fost refăcută, în 1906 renovată și din 1915, prin Decret Regal, declarată monument istoric național. Clădirea, în stil brâncovenesc,desupra căreia se înalță turla octogonală,  prezintă un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane. Pronaosul e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de coloane masive, decorate cu sculpturi. Pictura interioară, realizată în secolul XVII, a fost restaurată în 1970 și 2003-2005, perioadă în care s-a restaurat și clădirea.

Ajungând în intersecție, în față mi s-a arătat Piața Drapelului, loc pe care începând din 1652 a existat Mânăstirea Sărindar, în timp grav avariată de cutremure și în 1893 demolată. Pe locul ei s-a construit o fântână, s-a postat Statuia Libertății și din 1911 s-a construit  Palatul Cercului Miltar, în 1916 ocupat de trupele Puterilor Centrale, care l-au devastat. Imediat după retragerea lor, palatul a fost reparat și în 1923 inaugurat oficial, în prezența Regelui Ferdinand I, a Reginei Maria, a Generalului Gh. Mărdărescu și alți demnitari. Sub comuniști a fost numit Casa Centrală a Armatei, în cadrul căreia a funcționat Teatrul Armatei, Ansamblul Artistic „Doina”, Clubul Sportiv „Steaua”, Asociația Sportivă „Armata București”, o Secție de Numismatică, cadrele militare și familiile lor se relaxau, participând la cercuri de muzică, dans, de pictură, etc. Palatul a fost afectat de cutremurul din 1977, între 1979-1989 a fost restaurat și a primit actualul nume. Azi palatul găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, Biblioteca Națională, înființată ca Biblioteca Ministerului de Război sub Al. Ioan Cuza, expoziții de artă românească permanente, în el se desfășoară conferințe, congrese, spectacole, concerte, etc.

În perioada 1911-1913 în București funcționau cca. 40 de săli de cinema și spectacol, toate în proprietate privată, unele deținute de actori, câteva pe actualul Bulevard Regina Elisabeta, unul din ele fiind Cinema Trianon, deschis într-o clădire din 1884, lipită de cea a Cercului Militar Național, cu parter și 2 etaje, primul etaj fiind decorat cu coloane, care susțin cornișa și arcadele ferestrelor prezentând grupuri de îngeri sculptați, al doilea etaj  cu 5 statui, prezentând  zeități: Artemis, însoțitî de ogarul său, Apollo, Afrodita, Heracle şi Orfeu purtând o cunună de lauri, în mâini ținând lira, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În 1929 în el a rulat primul film sonor din România. Sub comuniști a fost naționalizat și numit Cinematograful București, care a funcționat până în 2004, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit.

Pe cealaltă parte a bulevardului, o altă clădire monument istoric, azi găzduiește Teatrul Elisabeta și un restaurant.A fost construită în 1912, în stil eclectic cu elemente clasiciste, moderniste și art deco, pe terenul baronului austriac Jules de Waldberg. În ea au funcționat diverse instituții și Clubul Austro-Ungar. După Primul Război Mondial a fost amenajat Teatrul de reviztă „Palais de Glace” și la primul etaj Restaurantul Duval (1920), ulterior a funcționat și Cafeneaua-berărie Astoria. În perioada 1929-1948 a găzduit Micul Senat al României, la parter cu sală de ședințe, deasupra o bibliotecă și anexe.

Apoi clădirea a fost preluată de Ministerul Artelor, care a amenajat parterul pentru Cinematograful Orfeu și la primul etaj o sală de teatru. Sub comuniști parterul a devenit Oficiu Poștal, fostul teatru de la etaj sală de festivități a sindicatelor. Din 2013 clădirea a intrat în proprietate privată. Din cele 4 săli de la parter, 2  au fost ocupate de un restaurant și un bistro, celelate 2 fiind folosite pentru desfășurarea de evenimente. La al doilea etaj funcționează Teatrul Elisabeta, teatrul privat de comedie, cu o capacitate de 334 locuri, cele 2 săli ale foaierului fiind folosite și pentru diverse evenimente.

Cu fațada principală pe bulevard, ocupând și alte 2 străzi perpendiculare, se află Primăria Municipiului București, o clădire în stil neoromânesc, construită între anii 1916-1918, pe „maidanul lui Duca”, un teren viran situat vis a vis de Parcul Cișmigiu, care a fost preluată de armata germană de ocupație și folosită de Comandatura Generală Germană. După încetarea Primului Război Mondial în ea s-a mutat  Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.

Fiind grav avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, postbelic a fost reconstruită, înălțată cu un etaj, extinsă în forma actuală și ocupată de Primăria Generală, sub comuniști devenind Sfatul Popular București și după 1989 Primăria Municipiului București. În perioada 2011-2016 clădirea a fost renovată, când Primăria a fost mutată temporar, revenind la terminarea lucrărilor.

O altă clădire monument istoric, ocupată azi de Arhivele Naționale, a fost construită în perioada 1885-1887, ca sediu a Monitorului Oficial, publicația oficială a statului român. Ulterior în ea a funcționat Secretariatul General al Consiliului de Miniștri. Din 1959 a intrat în administrația Arhivelor Naționale, inițial servind ca depozit și după demolarea Mânăstirii Mihai Vodă, care era sediul Arhivelor Statului, acesta s-a mutat în ea. În cadrul arhivelor, cu  filiale în toată țara, se păstrează numeroase documente, cel mai vechi fiind un pergament din 1374 prin care Domnitorul Vlaicu Vodă dăruia Mânăstirii Vodița 3 sate, veniturile de la 8 pescării de la Dunăre și alte bunuri. De asemenea în sălile de studiu pot fi cercetate inscripții din cancelariile domnești medievale, Arhiva Casei Regale, Arhiva Comitetului Central P.C.R. și multe alte documente vechi.

În dreapta ei, pe colț, se află o altă clădire monument istoric, în care funcționează Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Asociația Magistraților din România și Institutul Național de Expertize Criminalistice. A fost construită între anii 1929-1932, în stil art deco, cu subsol, parter, 6 etaje și mansardă, de Asociația Generală a Medicilor Veterinari din România, cu banii adunați din cotizațiile celor cca. 500 de membri și un împrumut de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, la inaugurarea Palatului Asociației Medicilor Veterinari participând și Regele Carol II al României. Pentru a se putea restitui împrumutul, palatul a fost închiriat Ministerului de Justiție, care a funcționat acolo până în 1937. Clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, apoi de bombardamentele din 1944 și pentru a putea fi reprarată, a fost iar închiriată. În 1948 a fost naționalizată și din nou ocupată de Ministerul Justiției.

București- Mânăstirea Stavropoleus

Publicat pe de
2

Mânăstirea Stavropoleus, monument istoric, este situată în Centrul Istoric București, pe strada care-i poartă numele, tradus însemnând „Orașul Crucii” (Stauropolis). A fost construită în perioada fanariotă, când Țara Românească era condusă de Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1719-1730).  

Se spune că Ioanichie Stratonikeas, un călugăr din Epir (Grecia), după ce a colindat lumea, s-a stabilit în București, la Biserica Sf. Ioan din Hanul Grecilor, situat pe Calea Victoriei de azi. Fiind foarte devotat și participând activ la treburile bisericești, a fost ridicat la gradul de arhimandrit. În 1722 a cumpărat un teren viran învecinat, pe care inițial a construit un han, cu o cârciumă și casa sa de locuit. Preluând Paraclisul boierilor Popești, l-a modificat, extins și până în 1724 transformat în biserică. Primind în dar terenul de lângă ea, în 1725 a ridicat o clopotniță, clădiri pentru călugări, formând o mânăstire, pe care Patriarhul Ieremia a numit-o după vechea mitropolie, Mânăstirea  Stavropoleus.

Făcând schimb de terenuri cu vecinul său Grigorie Greceanul, a extins biserica cu absidele laterale, noul altar cu cupolă, separată de pronaos prin  4 arcade susținute de 4 coloane masive, la exterior s-a ridicat turla, s-a creat un pridvor (1729-1733), data 1733 fiind înscrisă pe pomelnicul situat deasupra peretelui de nord al altarului (proscomidie).

Interiorul și pridvorul au fost pictate, prezentând personaje și scene biblice.

În cadrul hanului a construit un azil și o școală, care erau întreținute din încasările hanului. După deces (1742), Ioanichie a fost îngropat în biserică. În timp primind numeroase donații și încheindu-se tranzacții cu boierimea, mânăstirea a ajuns să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, ce apar în condica mănăstirii, păstrată în arhivă.

Cutremurele din 1802 și 1838 au afectat grav biserica. Turla fiind aproape năruită, în 1841 a fost dărâmată. După secularizarea averilor mânăstirești (1862), mânăstirea a fost închisă, intrând în administrația statului și până în 1888, când este pomenită prezența ultimului monah, s-a degradat treptat, ajungând aproape o ruină. În ea s-au depozitat diverse elemente de arhitectură, pietre funerare, salvate de la bisericile din centrul vechi al orașului, care au fost demolate.

Începând cu anul 1904 arhitectul Ion Mincu a fost însărcinat cu restaurarea ei. Lucrările au fost întrerupte de Al Doilea Război Mondial, apoi reluate și până în 1940 biserica terminată, în stil neoromânesc, moment în care a fost numit și un paroh. Restaurarea picturii i-a fost încredințată preotului pictor Vasile Damian.  În pridvor sunt prezentate Sinoadele ecumenice, Sf. Ioan Botezătorul şi minunile Arh. Mihail.

Pronaosul a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, pe peretele vestic aflându-se portretele ctitorilor Nicolae Mavrocordat cu familia, Mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi Panait şi Nicolae, înconjurați de Mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei, boieri și dregători, donatori ai bisericii.

În naos, la baza turlei, au fost pictați autorii celor 4 evanghelii, Marcu, Matei, Luca și Ioan, pe perete vestic fiind prezentate scene din viața lui Isus și a Maicii Domnului

Absidele laterale prezintă Cea de-a doua Venire a lui Isus (Parusia) și Pogorârea la Iad a lui Isus, în porțiunile inferioare fiind pictați sfinți militari.

Iconostasul prezintă Răstignirea lui Isus.

În jurul bisericii, pe locul fostului han, s-au ridicat clădiri noi, în stil neo-românesc, un complex cu 3 laturi, fiecare cu arcade în acoladă și coloane de piatră, asemănătoare pridvorului bisericii, înconjurând o mică curte. În el Comisia Monumentelor Istorice a amenajat un muzeu și un atelier de restaurare (1922).

În 2008 s-a reînființat Mânăstirea Stavropoleos „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, „Sf. Martir Iustin Filosoful”, „Sf. Ierarh Atanasie cel Mare”, cu 4 monahi și 2 maici, deservită de un preot duhovnic, pentru care o parte din clădiri au fost amenajate ca și chilii, stăreţie, un spaţiu folosit de preot și o trapeză (sală de mese) în care uneori se desfășoară seminarii, colocvii teologice, concerte cu muzică religioasă.

Azi muzeul etalează o colecţie de icoane vechi (sec. XVIII), obiecte bisericeşti, chiar și scaunul original al Domnitorului Nicolae Mavrocordat. Este amenajată și o bibliotecă cu peste 80 de manuscrise și 400 de tipărituri, cărți de cult și muzicale, tipărite în limbile română, greacă, slavonă, majoritatea din secolele XVII-XVIII. În curte sunt postate fragmente din frescele și pietrele funerare ale bisericilor dărâmate (lapidarium).

Citește și București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

După ce am văzut câteva obiective istorice de pe și din jurul Dealului Mitropoliei București, m-am îndreptat spre Piața Unirii. Pe vremuri ocupată de hale și tarabe comerciale, după cutremurul din 1977 acestea au fost desființate, clădirile vechi demolate și creată actuala piață, străbătută de Bulevardul Victoria Socialismului, azi Bulevardul Unirii.

La comanda lui Nicolae Ceaușescu, începând cu anul 1987 în piață s-au creat „Fântânile decorative”, una centrală, mare și 44 mai mici, toate placate cu marmură, sau granit, decorate, unele înconjurate cu grilaje metalice.  

În timp fântânile s-au degradat, sistemele de apă s-au stricat, decorurile au dispărut…

În anii 2015-2019 sistemul de fântâni a fost  refăcut, s-a creat „Simfonia Apei”, în care jeturile de apă ale fântânilor „dansează” pe muzica din fundal, sub jocuri de lumini. Ocupând o suprafață de 16.200 metri pătrați și sistemul de fântâni întinzându-se pe 1,4 kilometri , Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) l-a omologat ca „Cel Mai Lung Șir de Fântâni Coregrafice Sincronizate din Lume”. 

Îndreptându-mă spre Centrul Istoric, am traversat Parcul Unirii, la capătul căruia în 2022 a fost dezvelită statuia Decebal. Bustul ultimului Rege al Daciei (87-106) e postat pe un soclu înalt, pe care sunt inscripționate campaniile sale militare împotriva romanilor. 

Centru Istoric al Bucureștiului, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice, ocupă o suprafață de cca. 0,5 kilometri pătrați, cu 48 de străzi și 5 piețe, din care, neavând mult timp la dispoziție, urma să văd doar o mică porțiune.

Pe strada Franceză, considerată cea mai veche stradă din București care a păstrat aproximativ același traseu ca în perioada medievală, se află ruinele Palatului Voievodal „Curtea Veche”, sit arheologic care poate fi accesat vizitând Muzeul Palatul Voievodal, pe care l-am găsit închis. În acea zonă inițial a existat o cetate, construită de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, pe care Domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș a refăcut-o și ridicat-o la rangul de Curte Domnească, similară celei din Târgoviște. Cuprindea Palatul Voievodal, cancelariile domnești, Biserica Domnească, case, grajduri, grădini, etc., în timp distruse de un incendiu (1718) și de marele cutremur din 1738, ulterior înlocuite cu o nouă curte domnească.   

Biserica Domnească „Buna Vestire” „Sf. Anton” -Curtea Veche, considerată cea mai veche din București, a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1558-1559) și terminată de urmașul său Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568), când prezenta  naosul pictat și în locul actualului pronaos un pridvor mare, încorporat în biserică de Domnitorul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), care a refăcut și pictura.

În 1847, în timp ce se juca, un copil a aprins din greșeală păcura dintr-un butoi. Purtat de vânt, focul s-a extins și a distrus toată zona, omorând și 15 oameni. Biserica fiind grav avariată, până în 1852 Domnitorul Gheorghe Bibescu a refăcut-o în stil neogotic, când  s-a efectuat și pictura interioară. Fiind găsită într-o biserică distrusă de incendiu,  în ea a fost adusă icoana „Sf. Cuv. Antonie cel Mare”. Pentru că a rezistat flăcărilor, fiind considerată miraculoasă, biserica a primit și hramul „Sf. Anton”.

În perioada 1928-1935, sub supravegherea atentă a lui Nicolae Iorga, biserica a fost restaurată în forma inițială, fațadele și turla prezentând  șiruri de cărămidă aparentă, alternând cu panouri de tencuială.

Portalul, decorat cu piatră sculptată (1715), a fost restaurat. Lângă biserică s-au construit o nouă clopotniță și 2 case parohiale, azi în ele funcționând un muzeu și un centru social.

După cutremurul din 1977 biserica și clopotnița au fost reparate, când s-a restaurat și pictura interioară. Pe latura nordică se poate vedea un tablou vechi ce-i prezintă pe ctitorii bisericii,  Domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna, fiica Domnitorului Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare, singura doamnă din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Lângă Curtea Veche se află Hanul lui Manuc, monument istoric, ultima dată restaurat în 2009, azi cuprinzând hotel, restaurant, cramă și grădină de vară, foarte frecventat mai ales pentru bucătăria sa tradițională și vinul de calitate.

Hanul e numit după negustorul armean și dragoman Emanuel Mârzaian, numit și Manuc Bei, un „ diplomat” armean, care în 1806 ajungând în București, din cauza războiului ruso-turc, nu a mai putut părăsi orașul.

Fiind foarte bogat, a cumpărat multe moșii și un fost teren  al Curții Vechi, de pe malul Dâmboviței, pe care până în 1808 a construit hanul cu 15 pivnițe boltite în subsol, la parter 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere de servitori, bucătării și la etaj 107 odăi, unele închiriate pe termen lung, altele folosite de vizitatori. Ele înconjurau o curte, în care staționau căruțele și trăsurile, prevăzută cu o mică grădină și o cafenea. În partea dinspre râu a construit un chei de piatră. După canalizarea Dâmboviței, când s-a amenajat Hala de Carne, pe el a construit câteva prăvălii.

Manuc a avut un aport important în stabilirea relațiilor româno-ruso-turce, hanul găzduind demnitarii care negociau, în 1812 acolo fiind semnat Tratatul de pace de la București, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma căruia teritoriul Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru i-a revenit Imperiului Rus. După război Manuc a părăsit Bucureștiul, mutându-se cu familia pe moșia sa de la Hîncești. Deși a dorit să vândă hanul, până la găsirea unor cumpărători a decedat (1817). Majoritatea averii fiind în Țara Românească și moștenitorii fiind minori, aceasta a fost administrată de epitropi, care au arendat proprietățile, din 1827 fiind preluate de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838 a avariat grav hanul și s-a dorit demolarea lui, oprită de Murat, fiul lui Manuc, devenit major. Neavând suficienți bani pentru a-l reface, a fost nevoit să-l vândă, în 1841 acesta intrând în proprietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi a celor 3 copii ai săi, care l-au arendat și după câțiva ani l-au vândut lui Lambru Vasilescu (1861-1862).

Acesta l-a reparat și, mutând fostele prăvălii în partea stradală, l-a extins cu noi camere, accesate prin cerdacuri. În interior a amenajat 2 săli mari, folosite pentru petreceri, evenimente, din 1878 pentru spectacole de teatru, baluri mascate și fostul han a primit numele de „Marele Hotel Dacia”.

Sala Dacia a găzduit numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele dinaintea Primului Război Mondial, acolo întâlnindu-se politicienii care doreau intrarea în război, urmărind eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România și Bucovina, între care Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga.

Am continuat plimbarea pe strada Franceză, mărginită de case, majoritatea construite din secolele XIX-XX, după distrugerea celor vechi de incendiul din 1847.

Am ajuns la Biserica „Sf. Dimitrie-Poștă”, situată în spatele Palatului Poștelor, a patra biserică construită pe acel loc în decursul secolelor, prima, atestată documentar din 1655, fiind o Biserică de lemn, înconjurată de câteva chilii, închinată Mânăstirii Vladatos din Salonic, numită popular Biserica de Jurământ, în ea fiind aduse părțile aflate în proces de judecată și puse să jure că vor spune adevărul. Fiind grav avariată de oștile lui Sinan Pașa, ajunse în București, în timpul invadării Țării Românești, a fost refăcută (1674) de vornicul Badea Bălăceanu și numită după el Biserica Bălăcenilor.

Deteriorată în timp și grav avariată de cutremurul din 1738, a fost dărâmată și pe locul ei Stroe Râmniceanul, împreună cu logofătul Radu, au construit o nouă biserică de zid, Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1741-1746), menționată într-un act al Domnitorului Constantin Racoviță (1755) ca aparținând administrativ (metoh) de Episcopiile Râmnicului și Buzăului. În 1797 biserica era deja în stare avansată de degradare. Cutremurul din 1802 a avariat-o grav și doi ani mai târziu un incendiu a distrus-o.

În perioada 1807-1819, la insistențele Episcopului Buzăului, a început reconstrucția ei, oprită pentru un timp. În 1826 interiorul a fost pictat, apoi lucrările s-au oprit din nou, biserica fiind finalizată între anii 1837-1842. Doar după câțiva ani un incendiu (1847) i-a distrus acoperișul și o parte din interior, astfel biserica a trebuit refăcută din nou, lucrări terminate în 1852.

Clădirii, în stil neoclasic, i s-a reconstruit o turlă din lemn, învelită cu tablă,  interiorul a fost pictat de Carol Pop de Szathmary în stil realist, fiind singura pictură murală a acestuia care s-a păstrat până azi. Pe fațada principală, cu 6 coloane ionice și o friză superioară, pe care sunt pictate personaje religioase, la nivelul ușii de intrare se află singura piesă păstrată din vechea biserică (1741): chenarul ușii.

După Primul Război Mondial biserica, abandonată și într-o stare avansată de degradare, a fost propusă demolării, dar a scăpat datorită insistențelor juristului și diplomatului I.C.Filitti care, cu ajutorul Primarului Capitalei, a restaurat-o și în 1930 a fost redeschisă. Cutremurele care au urmat (1940, 1977) au avariat-o ușor, de fiecare dată fiind reparată.

Din anul 2009 a devenit Paraclis studențesc, atunci adăugându-i-se și hramurile „Sf. Pantelimon” și „Sf. Haralambie”, ale căror moaște sunt păstrate în ea, alături de moaștele Sf. Antipa, Ierarhul Pergamului și ale Cuv. Nicanor. Biserica găzduiește și singura icoană din București a Sf. Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți.

În clădirea din stânga bisericii, construită în secolul XIX ca anexă a Palatului Poștelor, folosită pentru conferințe, adunări festive și interbelic de companii private de teatru, după naționalizare a funcționat Teatrul Tineretului și din 1961 până azi Teatrul de Comedie, atunci condus de actorul Radu Beligan.

statuia Gheorghe Dinică, postată în anul 2012

Pe lângă Muzeul Naţional de Istorie a României, am ieșit în Calea Victoriei. Muzeul funcționează într-o clădire patrulateră, cu 3 etaje, înconjurată de 4 străzi, realizată în stil neoclasic. A fost construită în perioada 1894-1900 ca Palatul Poștelor, pe locul Hanului Constantin Vodă, ridicat de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, distrus de marele incendiu din 1847  și ulterior demolat. Fațada principală, mărginită de două corpuri cu cupole, prezintă un portic susținut de 10 coloane dorice, accesat pe șiruri lungi de scări. Deasupra intrării inițial au fost postate 10 statui alegorice, distruse în cutremurul din 1940, azi existând doar 2 sculpturi, una prezentându-l pe zeul Mercur, cealaltă o alegorie reprezentând Mecanica, ca simbol al progresului științei.

Din 1970 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și în 1972 deschis Muzeul Național de Istorie, cu expoziții permanente, ocupând 50 de săli, subsolul și curtea interioară, în care au fost etalate obiecte, bijuterii, monede, etc., descoperite de arheologi, expuse cronologic, din preistorie până în perioada contemporană, între care Tezaurul de la Pietroasele, numit „Cloșca cu puii de aur”, descoperit în 1837, brățările dacice de la Sarmizegetusa, coroanele și bijuteriile purtate de Regina Elisabeta și Regina Maria, etc. Clădirea a fost grav afectată de cutremurul din 1977 . Refacerea ei a început abia în 2002, când muzeul a fost închis și exponatele plasate în depozite. Din lipsa fondurilor, în 2015 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 2023.

Fiind încă în curs de restaurare, din tezaurul cu peste 3.000 de piese, la care în 2018 s-a adăugat și Colecția Filatelică a României, azi se pot vizita doar 3 expoziții permanente, din parter, subsol, curtea interioară și expozițiile temporare din holul central al muzeului.

Pe Calea Victoriei, în apropiere de muzeu, azi o clădire mică, între blocurile înalte, se află Biserica Zlătari „Sf. Ciprian”, construită pe locul unde se spune că în secolul XVII a existat  Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de zlătari (aurari și argintari) pe un teren donat de Domnitorul Matei Basarab. În jurul ei s-a format o mânăstire pe care Spătarul Mihai Cantacuzino a împroprietărit-o cu moșii și, pentru a spori veniturile egumenilor, pe terenul din jurul ei a creat pivnițe și prăvălii, complex devenit spre sfârșitul secolului XIX  Hanul Zlătari (1860-1862). Cutremurele din 1802 și 1838 au distrus biserica. Sub Domnitorul Dimitrie Știrbei s-au construit actuala biserică și clopotnița, în perioada 1853-1856 interiorul a fost pictat de Gh. Tattarescu și din 1888 a devenit biserică parohială.

În 1903, pentru extinderea Căii Victoriei, hanul și clopotnița au fost dărâmate, pe locul rămas viran fiind amenajat un spațiu verde, azi ocupat de clădirea Bucharest Financial Plaza. În timpul cutremurului din 1940 turlele bisericii au fost afectate, ulterior reparate și între anii 1971-1973 refăcute în forma actuală. Azi în biserică se află Moaștele Sf. Mc. Ciprian (284-305), fost filozof și slujitor al zeului păgân Apolo din Antiohia, Siria (azi Antakya, Turcia), ulterior hirotonisit ca preot, devenind în final Episcop de Cartagina, despre care se spune că înlătură farmecele și vrăjile. Într-o casetă din stânga altarului se află mâna sa dreaptă, „făcătoare de minuni”, la care mulți credincioși se închină.

Citește și București- Mânăstirea Stavropoleus

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

Publicat pe de
1

Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena” din București, România, se află pe Dealul Mitropoliei, lateral de Piața Unirii. Înconjurată de  sediul Patriarhiei Românești, reședința Patriarhului și clopotnița, formează un complex situat  pe locul unei foste mânăstiri din secolul XVII. 

Biserica a fost construită de Voievodul Țării Românești  Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și soția sa Bălașa, după modelul Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeș, unde din 1359 își avea sediul Mitropolia Ungrovlahiei, înființată de Patriarhia de Constantinopol pentru teritoriile locuite de valahii ortodocși, în 1517 mutată la Târgoviște și în 1668 la București, când biserica a devenit Catedrală Mitropolitană. Din 1990 Mitropolia Ungrovlahiei a fost denumită Mitropolia Munteniei și Dobrogei.

În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, reparată de mai multe ori, forma originală fiindu-i modificată. Începând cu anul 1925 a devenit catedrală patriarhală, care și-a reprimit forma inițială în timpul restaurărilor din 1960-1962 efectuate la inițiativa patriarhului Justinian.

Deasupra bisericii se înalță 4 turle prismatice, decorate cu mici arcade, 3 situate deasupra pronaosului și una deasupra naosului.

Pridvorul, mare, e mărginit de arcade, susținute de coloane și acoperit de 3 cupole.

Deasupra ușii de intrare se află icoana „Sf. Împ. Constantin și Elena”, realizată în în timpul Voievodului Radu Leon (1664-1669), când interiorul bisericii și pridvorul au fost pictate.

Pictura deteriorându-se, între anii 1834-1839 a fot acoperită cu pictură neoclasică, cea actuală, neobizantină, fiind realizată în perioada 1932-1935.

Pronaosul e acoperit cu un tavan din lemn sculptat, susținut de 8 coloane octogonale din piatră, cu capitelurile sculptate și poleite.

În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu.

Icoanele împărăteşti ale catapetesmei au fost realizate între anii 1961-1964, în atelierele Patriarhiei Române.

În biserică, în partea stângă a naosului, se păstrează raclele de argint cu moaștele câtorva sfinți. Racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou a fost adusă în 1774 de Mitropolitul Grigorie II (1760-1787) din satul Basarabi, Bulgaria. Sfântul Dimitrie cel Nou fiind ocrotitorul spiritual al oraşului Bucureşti, anual în luna octombrie are loc un pelerinaj al credincioşilor din toată ţara. Lângă ea, într-un baldachin din lemn aurit, în 2016 au fost așezate o raclă cu părți din moaștele Sf. Împ. Constantin și Elena, primite în dar de Patriarhul Teoctist de la starețul Mănăstirii Kykkos din Cipru (2002) și o raclă cu moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.

În anii 2007-2008 clădirile complexului au fost consolidate și restaurate. Acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din plumb turnat, fațadele tencuite, friza superioară a pridvorului decorată cu 24 de medalioane, lucrate în mozaic, prezentând sfinți și pictura interioară restaurată.

Citește și București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe de
1

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită,  aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948,  a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu. 

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”,  înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat  spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista  monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor,  într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea  două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica  Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de  Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București. 

În 1931 ultimul descendent al familiei  Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

În 1585 acolo a  a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria.  În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o  Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea  a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale.  În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut  până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind  moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o  icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul  Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta  o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.  

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat  central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea  secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi