Arhive categorie: Transilvania

Stațiunea Borsec, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Toplița și cele două mânăstiri, m-am îndreptat spre stațiunea Borsec. După aproximativ 8 kilometri  m-am oprit în zona Secu unde, pe un deal de pe marginea șoselei, se află Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial, 771 de oseminte ale eroilor militari români care au căzut în luptele pentru eliberarea Ardealului (1916) și lângă acestea, un monument mic pentru 3 ostași căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial. A fost construit în anul 1925, la inițiativa Societății „Cultul Eroilor”.

19 kilometri spre est și am ajuns în orașul Borsec, compus din 2 cartiere, Borsecul de Jos și Borsecul de Sus, ultimul fiind de fapt Stațiunea Borsec, situată în depresiunea Borsec, între munții Călimani, Bistriței, Ceahlău și Giurgeului, la altitudinea de 900 metri deasupra mării.

Depresiunea s-a format în urma puternicelor mișcări tectonice de la sfârșitul Terțiarului. Activitățile vulcanice din Neogen și Pleistogen au izolat-o, transformând-o într-un sistem de lacuri, apoi Bistricioara a erodat o parte din munți. În Cuaternar între calcarele dolomitice s-au format straturi de turbă și depuneri de travertin. În decursul timpului în masivele de calcare s-au acumulat ape minerale carbo-gazoase, cu conținut de calciu și magneziu.

Încă din anul 1594 în micul cătun Borsec se foloseau apele minerale în scop curativ. În 1803 vienezul Gunther Zimmetshausen, considerat bolnav incurabil, a venit acolo pentru a urma un tratament. Vindecându-se, un an mai târziu a luat satul în arendă, pe 28 de ani, s-a mutat acolo și a angajat un inginer de mine, pentru a prospecta zona, în vederea realizării unei fabrici de sticlă, pentru îmbutelierea apei.

Găsind toate materialele necesare, începând din anul 1805 a construit locuințe, drumuri, a defrișat zone de pădure și a construit o fabrică de sticlă. Pentru producerea ei a adus muncitori calificați din Austria, Bohemia, Bavaria și Polonia și un an mai târziu a început îmbutelierea industrială a apei minerale, în primul an 3 milioane de litri, care a fost transportată cu căruțele și vândută în toată Europa. Îmbutelierea se făcea doar în zilele însorite, când conținutul în dioxid de carbon era maxim. În paralel a început exploatarea travertinului (1819), apoi a lignitului (1879).

Apa minerală Borsec a participat la diverse târguri internaționale, la cel din Viena (1873) luând medalia de argint, la Berlin (1876), Trieste  și Expoziția de la Paris (1878) diploma de onoare. Proprietățile curative fiind atât de cunoscute, în Borsec s-au amenajat primele băi, unele acoperite, s-a realizat drumul peste masivul Creanga până la Toplița și în 1918 s-a creat stațiunea.

A fost construită și o Biserică Catolică de lemn (1847), în timp devenită Greco-Catolică și actual Biserica Ortodoxă de lemn „Schimbarea la Față”, considerată monument arhitectural.

Interbelic și începând cu a doua jumătate a secolului XX s-au construit vile, izvoarele au fost captate, s-au amenajat băi fierbinți în bazine acoperite sau în căzi, stațiunea a fost dotată cu aparatură pentru hidroterapie și electroterapie, etc.

În anul 1953 a fost declarată stațiune balneo-climaterică.

A funcționat la nivel maxim până în anii 1990 când a început declinul, ajungând să fie exclusă din sistemul turistic.

Clădirile și dotările lor s-au ruinat în timp, unele au dispărut, astfel baza de tratament a fost închisă.  

În Borsec există peste 15 izvoare de apă minerală carbo-gazoasă, captate la începutul secolului XX, unele acoperite cu foișoare de lemn. Din 5 izvoare se îmbuteliază apa și 7 izvoare alimentează stațiunea cu apă potabilă. Izvoarele au fost împărțite în grupa nordică (izvoarele 1-6) care provine din fâșia cu calcare cristaline dolomitice, unde  apa s-a acumulat în fisurile și golurile carstice și grupa sudică (izvoarele 10, 11, 15), formate în fisurile tufului calcaros din care apa curge cu debit redus. Izvorul Pierre Curie, descoperit în 1932, are cea mai radioactivă apă din Borsec.

izvoarele 1 și 2

Pe aleea centrală se află 7 izvoare captate de unde și numele Bulevardul „7 izvoare”. 

izvorul Lázár nr. 6

Din anul 2000, timid, a început refacerea stațiunii, an în care s-a reconstruit o mofetă.

Într-o vilă din centrul stațiunii, finanțat de Primăria Borsec și Fabrica de îmbuteliere a apelor minerale, s-a amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează peste 100 de obiecte și fotografii despre istoria zonei și exploatarea apei, cel mai vechi exponat, de la sfârșitul anilor 1800, fiind o sticlă folosită pentru păstrarea apei minerale.

Unele vile au fost reparate, altele recondiționate, de asemenea câteva din bazele de tratament din ele au refăcute.

În perioada 2008-2010 parcurile și cărările către obiectivele turistice din zonă au fost refăcute.

Unul dintre obiectivele importante este Poiana Zânelor, situată la nici 2 kilometri de centrul stațiunii. Pentru a ajunge la ea am traversat un parc, apoi am urmat o șosea pe marginea căreia am văzut un alt izvor. Din păcate, fiind vară, debitul lui era scăzut și chiar în acel moment s-a oprit.

Apoi am coborât un deal despădurit, presărat cu o multitudine de flori, până la Baia Tradițională din Poiana Zânelor. Apa ei este recomandată în afecțiuni cardiace, circulatorii și în tratarea contuziilor.

În apropierea ei, pe locul unde în urmă cu 150 de ani a existat un mic lac și unde se construise primul ștrand termal, „Tündérkert”, se află Izvorul Străvechi, cu apă feruginoasă, azi amenajat ca mofetă. Este indicat în bolile cardio-vasculare, reumatismale și în impotența sexuală.

În jurul stațiunii se pot face drumeții, pe trasee marcate, până la Grota Urșilor, un ansamblu de goluri adânci create prin erodarea rocilor, sub acțiunea apelor de infiltrație, sau la Peștera de Gheață, formată prin același fenomen, numită datorită faptului că apa care se infiltrează între roci îngheață iarna.

De asemenea se pot vedea formațiunile de travertin Dealul Rotund, Cetatea Bufnițelor și fosta „carieră de travertin”, loc de unde se văd panorame superbe. În arealul stațiunii există și Rezervaţia Botanică „Paltinul pitic”. Pentru vizitatorii din timpul iernii a fost amenajată o pârtie de schi cu 3 piste.

Din păcate, la fel ca multe alte stațiuni din țară, este în continuare ignorată de autorități. Ori nu pricep importanța curativă a apelor, ori nu le pasă de sănătatea oamenilor, sau măcar a potențialului financiar, nu se iau măsuri pentru refacerea bazelor de tratament, a vilelor, a ceea ce a fost cândva mândria zonei.

Cu speranța unor îmbunătățiri viitoare, am părăsit stațiunea îndreptându-mă spre județul Neamț.

Citește și Ceahlău, județul Neamț

Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” este situată în județul Harghita, la poalele munților Călimani, la intrarea în orașul Toplița, lateral de șoseaua ce vine de la Reghin.

A fost fondată în 1928 de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Dr. Elie Miron Cristea, născut în Toplița. În 1910 el a adus Biserica de lemn din Stânceni (1847) pe care, fiind prea mică, satul dorea să o înlocuiască. Clădirea, din lemn de molid, a fost reconstruită la marginea orașului.

Intrarea în biserică se face printr-un portic decorat cu arcuri susținute de coloane sculptate. Deasupra lui se află un turnuleț. În interior,  pictura veche, deteriorată, a fost refăcută în tempera, pe pânză aplicată pe lemn, păstrându-se doar picturile vechi din cele două cupole de la abside, toate restaurate între anii 1989-1990. Catapeteasma a fost înlocuită cu una nouă, din lemn de tei, pictată cu cerneală de aur. Apoi biserica a fost mobilată, decorată și dotată cu 3 clopote.

Începând cu anul 1923 s-au construit clopotnița, chiliile, clădirile anexe, etc. Patriarhul a demontat fosta lui casă, a mutat-o în zona bisericii și s-a construit stăreția (1928).

Terenul a fost împrejmuit cu un gard de lemn și în jurul clădirilor au fost plantați copaci, arbori ornamentali și flori.

S-au stabilit călugări, veniți de la alte mânăstiri și s-a format mânăstirea (1928).

În perioada 1940-1944 mânăstirea a fost închisă, permițându-se doar unui călugăr să rămână în ea. Când au venit hortiștii, au vopsit stemele Patriarhiei și Regală dar nu au avut ce să prăduiască, odoarele de preț fiind ascunse de călugăr.

Biserica devenind neîncăpătoare, s-a dorit ridicarea unei noi biserici din zid, neautorizată însă. În 1984 s-a primit aprobarea pentru construcția unei clădiri în care să se depoziteze obiectele de patrimoniu, a unui muzeu și a unor chilii, s-a amenajat o fântână, toate terminate în 1994.

Păcălind autoritățile, clădirii pentru depozitare i s-a ridicat un turn înalt și a fost transformată în Paraclisul „Izvorul Tămăduirii”.

În timp mânăstirea a devenit un important centru de pelerinaj. Până în anul 2009 vechile clădiri au fost reparate și, pentru găzduirea pelerinilor, a fost construită o aripă cu 150 de locuri.

În anul 2007 bibliotecii mânăstirii i-au fost donate 2.000 de volume, azi deținând câteva mii.

Actual mânăstirea deține 16 hectare de pământ și 90 hectare de pădure.

Mânăstirea Doamnei  „Nașterea Maicii Domnului; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” se află la 4 kilometri nord de Toplița, pe un deal de la marginea satului Moglănești, care aparține administrativ de oraș. În cadrul mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn a fost ctitorită de doamna Safta, soția lui Domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, în anul 1658. Este atestată de o inscripție pe o icoană (1677). Forma actuală a primit-o în 1710, perioadă când pe lângă mânăstire funcționa o școală confesională (1700), apoi Școala Greco-Catolică (1850).

A fost restaurată în perioada 1710-1747 când catapeteasma a fost pictată, refăcută în 1958.

Ulterior biserica a fost complet repictată  (1984) dar s-au păstrat icoane vechi (1745), azi aflate în colecția Mânăstirii „Sf. Prooroc Ilie”.

În perioada 1994-1999 mănăstirea a funcţionat ca schit, aparținând administrativ de  Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”,  apoi a fost declarată mănăstire de maici, azi cu 7 viețuitoare.

Până în 2008 s-au construit chiliile, casa duhovnicului, casa stăreției, dependințe, o pivniță, etc. A fost amenajată o bibliotecă în care azi se găsesc peste 1.000 de volume teologice.

Din 2013 a început construcția unei biserici din cărămidă, în stil moldovenesc, Biserica „Nașterea Maicii Domnului”. La demisol se află Paraclisul „Sf. Ioan Maximovici”, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco, în care se păstrează puține moaște ale sfântului.   

Citește și Stațiunea Borsec, județul Harghita

Orașul Toplița, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.

statuia Lupa Capitolina

În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.

În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)

La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.

În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).

În 1895, pe terenul familiei Bánffy,  a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.

Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy,  a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.

În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.

Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.

Parcul Eroilor

După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română  și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.

Primăria Toplița

În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală. 

În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.

Lângă el este postată  statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).

În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.

În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.

Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.

Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.

La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.

Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.

De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.

Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.

Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.

Citește și Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Orașul Reghin, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Reghin, numit și „Orașul Viorilor”, aparține județului Mureș. Este situat în Transilvania, în partea central-nordică a țării și este străbătut de râul Mureș. A fost atestat documentar din 1228, cu numele Regun. În invaziile tătarilor (1241, 1285) localitatea și zona înconjurătoare au fost devastate și pustiite. După retragerea tătarilor locuitorii zonei s-au adunat și au refăcut satele.

În 1330 a fost construită Biserica Evanghelică Săsească, an atestat de cea mai veche inscripție pe piatră, cu majuscule în limba latină, din Transilvania Evului Mediu, găsită în biserică și 2 ani mai târziu satul a devenit reședința unui Capitul bisericesc căruia, satele înconjurătoare, îi plăteau zeciuială (1332). Pentru că deține elemente arhitectonice foarte rare, legenda spune că ar fi fost construită de arhitecți ai Ordinului Cavalerilor Teutoni. Anul 1551, inscripționat în partea superioară a bisericii, atestă trecerea comunității de la catolicism la luteranism.

Turnul, înalt de 47 metri, încadrat de 4 turnulețe, atestă dreptul de judecată al Reghinului în acea perioadă. În decursul timpului a fost distrusă de numeroase incendii, cel din 1708 provocat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi II. Abia în 1778 a fost reparată, decorată cu elemente în stil baroc și dotată cu o orgă nouă. Între anii 1929-1930 a fost renovată și în perioada 1959-1961 consolidată.

În apropierea bisericii se află o fântână amenajată pe un zid. În jurul ei au fost postate vechile steme ale Reghinului. Pe cea din stânga sunt reprezentate un scut, în dreapta lui o floare de crin, în stânga o stea cu 6 colțuri și pe diagonală o bandă inscripționată O.P.R (Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun). Stema situată deasupra fântânii, cea din 1848, prezintă un crainic înarmat, ținând în gură un corn și stema din dreapta, din 1923, prezintă un scut, o coroană cu 3 turnuri și un plutaș pe râul Mureș.

Stemele descriu de fapt istoria localității. În 1427 a devenit oppidum (târg) în care s-a dezvoltat breasla cizmarilor (1484) care, un secol mai târziu, s-a unit cu breslele curelarilor, pielarilor și măcelarilor (1560, 1570). În 1551 localitatea a primit dreptul de a judeca, instanța de apel fiind la Judecătoria din Bistrița și Universitatea săsească din Sibiu și în 1555, în partea de jos a bisericii, s-a construit zidul orașului. 

Judecătoria Reghin

În secolul XVII o parte a populației a murit în timpul unei epidemii de ciumă (1661). În Reghin s-a ținut Dieta Transilvaniei prin care a fost ales Principe al Transilvaniei loan Kemény. Nu s-a bucurat decât un an de funcție, decedând în luptele cu turcii care au atacat și jefuit zona, implicit și Reghinul. Orașul nu a avut parte de liniște, în 1708 fiind incendiat de curuți, în 1717 fiind invadați din nou de tătari și în 1740 un incendiu a distrus mare parte din oraș.  

În acea perioadă breslele s-au despărțit (1725) iar din 1762 orașul a devenit independent judiciar față de Comitat. Orașul a început să se dezvolte. Pe râul Mureș plutașii au transportat lemne, de la Lunca Bradului la Arad drumul durând 3 săptămâni, astfel numărul comercianților a crescut (1779). Apoi s-a creat o Fabrică de bere (1784), proprietară fiind Primăria orașului și, inclus în Imperiul Habsburgic, administrația orașului a fost preluată de contele Kemény (1799).

statuie Lupoaica

În Revoluția de la 1848, când Ungaria a decis să fie independență, cerând și alipirea Ardealului, s-a pornit de fapt un război civil. De o parte maghiarii din Ardeal și din Ungaria, de cealaltă imperiul care se vedea amenințat, românii și sașii din Transilvania, au purtat lupte în timpul cărora orașul Reghin a fost distrus. Un an mai târziu trupele austro-ruse, ajutate de români, în special de moții conduși de Avram Iancu, i-au înfrânt pe maghiari. Pentru refacerea orașului s-a făcut un împrumut de la stat pe 50 de ani. Pentru amintirea acelor zile, în Parcul Central a fost postată statuia lui C-tin Roman Vivu (1821-1849), revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii XII Mureș.

După ce a devenit municipiu (1863), dezvoltarea a luat avânt. S-au creat Societatea de comerț cu plute pe Mureș, prima tipografie (1876), fabrici de spirt, societăți industriale pe meserii, Uzina Electrică (1911), etc.. În jurul pieței centrale, în care se țineau târgurile, s-au construit majoritatea clădirilor, în diferite stiluri arhitecturale- neobaroc, neoclasic, eclectic, zonă numită azi „centrul istoric”.

Primăria Reghin

După Primul Război Mondial, exceptând anii 1940-1944, ca toată Transilvania, Reghinul a fost inclus în Regatul României Mari. Industrializarea a continuat astfel în 1925 existau 4 fabrici de pielărie. Trei ani mai târziu s-a deschis o fabrică de trăsuri, care au ajuns să fie exportate în Turcia, fabrică care a funcționat până în 1940. La adunarea ASTREI, ținută la Reghin, a fost ales președinte Vasile Goldiș.

În anul 1920 a fost înființată o școală de băieți civilă care, în decursul timpului, a schimbat mai multe locații. În 1946 a devenit Liceul „Petru Maior”, ulterior Gimnaziul „Augustin Maior”, cu sediul în apropierea Bisericii Evanghelice, numit după fizicianul și inventatorul născut în Reghin. Ocupând postul de inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta, acesta a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri, fără ca semnalele să interfereze (1906), fondând telefonia multiplă.

Sub comuniști întreprinderile și societățile particulare au fost naționalizate (1948), proprietățile agricole preluate și adunate în I.A.S. Reghin (1949). În cadrul Fabricii de prelucrare a lemnului s-a angajat lutierul bucovinean, care făcuse studiile la Praga, Roman Boianciuc. Acesta a înființat o secție de instrumente muzicale, prima din țară, actuala Fabrica de Instrumente Muzicale Hora (1951). Azi în Reghin funcționează 2 fabrici, Gliga Instrumente Muzicale S.A. fiind înființată în 1992, care prin export, au făcut cunoscut orașul pe plan mondial. Închinat artiștilor care produc instrumentele, în giratoriul din fața Bisericii Evanghelice a fost postat Monumentul „Piramida Viorilor”. Înalt de aproximativ 7 metri, vârful lui sugerează răspândirea sunetelor muzicale în spațiu.

După ce am vizitat centrul istoric m-am îndreptat spre marginea orașului unde, în cimitirul de pe deal, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, greco-catolică, construită în prima jumătate a secolului XVIII, de meșteri macedoneni. Iconostasul și pictura interioară , în tempera, au fost executate în 1760.

La inițiativa lui Petru Maior, în 1791 i s-au adăugat turnul clopotniță și pridvorul. De atunci popular a fost numită „Bisericuța lui Petru Maior”. A funcționat până în 1948 când cultul greco-catolic a fost interzis. Biserica, părăsită, a fost redeschisă în 1984, după ce cultul a redevenit legal și a funcționat până în 1995.

Tot în cimitir am văzut o Biserică Ortodoxă, clădire mai nouă, în stil bizantin.

Nu departe de intrarea în cimitir se află statuia lui Petru Maior (1756-1821), unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene.

La nici 1 kilometru depărtare, în fostul sat Apalina, azi cartier al orașului Reghin, se află ruinele fostului Castel Huszár, datat din secolul XIII și numit după ultimul proprietar.

În secolul XIX familia Huszár a devenit proprietara moșiei care includea Apalina. A transformat fostul castel în stil renascentist, într-unul clasicizant, cu elemente romantice. Clădire cu 2 etaje, avea amenajate 32 de camere.

Lângă ea se afla o clădire în stil baroc, modificată de multe ori în timp și un grajd (sec. XVIII), folosit, până la naționalizarea din 1948,  pentru mica herghelie de cai care participa la concursurile de echitație ce se desfășurau pe domeniu.

Lângă castel era amenajată o grădină engleză. Complexul era înconjurat de un parc, întins pe 15 hectare, cu specii rare de copaci, în care erau amenajate 3 lacuri, pe care pluteau lebede, insule pe care creșteau plante exotice, „grote” artificiale, fântâni și sculpturi.

După naționalizare parcul a fost defrișat, lemnele fiind folosite pentru foc. Castelul și clădirile anexe au fost transformate în C.A.P. și din 1953 castelul a găzduit o Școală Specială pentru copii cu dizabilități mentale.

O dată cu legea retrocedărilor, a fost restituit urmașilor familiei. Azi, în administrarea unui moștenitor din Ungaria, este total părăsit. Din clădiri au mai rămas doar niște ziduri sparte, invadate de vegetație.

Îndreptându-mă spre județul Harghita, pe drumul Reghin-Toplița, doream să văd încă două obiective turistice din județul Mureș. La 13 kilometri nord-est de Reghin am intrat în comuna Brâncovenești unde s-a păstrat Castelul Kendy- Kemény, situat pe o terasă înaltă, deasupra râului Mureș. Pe acel loc a existat un castru roman, construit cu rolul de a opri invazia barbarilor, din ruinele căruia, la ordinul regalității, s-a construit o cetate (1228), distrusă de invazia mongolilor (1242).

Satul a trecut din proprietar în proprietar. În secolul XVI a fost construit un castel, în stil renascentist, din care, până azi, s-au păstrat ancadramentele ferestrelor, al cărui prim proprietar a fost Kendy Ferenc. Din 1648 moșia, cuprinzând 6 sate, i-a fost dăruită lui Kemény János și Brâncovenești a rămas în posesia descendenților săi timp de 3 secole.

În 1816 groful Miklós Kemény a refăcut castelul, formă în care s-a păstrat până azi. Pătrat, înconjura o curte interioară. S-au ridicat un bastion imens, pe colțuri 2 turnuri mari și 2 mai mici. Deasupra intrării, pe console de piatră, a fost creat un balcon. Clădirea a fost înconjurată de un șanț peste care, în dreptul intrării, a fost postat un podeț, mărginit de 2 lei din piatră. Drumul spre intrarea în castel a fost transformat într-o alee mărginită cu flori. În 1926 la castel a fost fondată Asociația Culturală „Helikon” și de atunci a devenit centru întâlnirilor literare ale scriitorilor din Ardeal.

Cel de Al Doilea Război Mondial a distrus parțial castelul. Leii au dispărut și bastionul, avariat, a fost reconstruit la începutul secolului XX. După război castelul a fost naționalizat, moment în care localnicii l-au devastat. Familia, în pragul falimentului, a părăsit moșia. Din 1949 castelul a devenit Azil pentru copii cu handicap psihic și din 2014 a fost retrocedat moștenitorilor. Proprietate privată, nu am avut ocazia să văd decât puțin din exteriorul lui, privind peste gard.

Ultima oprire, înainte de a părăsi județul Mureș, a fost după 21 kilometri nord-est, în comuna Răstolița, unde, în cimitirul ortodox, se află  Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, declarată monument istoric. A fost construită pe un loc defrișat (1812), din bârne de brad și frasin, acoperită cu șindrilă, pe latura sudică având o prispă cu stâlpi ciopliți și în capătul de vest un pridvor deschis, cu clopotniță deasupra.

Interiorul a fost pictat în ulei, pe gel aplicat pe bârnele de lemn. Datorită intemperiilor și a reparațiilor efectuate în decursul timpului pictura s-a distrus aproape total. Ultima reparație și restaurare au avut loc în anul 1983. 

Din Răstolița, aproape paralel cu râul Mureș, m-am îndreptat spre Toplița, județul Harghita.

Citește și Orașul Toplița, județul Harghita

Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Publicat pe de
1

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918). 

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș

Ocna Mureș, jud. Alba- Luduș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În luna august 2021, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să petrecem 14 zile din concediu prin țară. Prima zi, de dimineață, am plecat din Arad pe valea Mureșului, apoi pe autostradă, până în apropiere de Sebeș. De acolo am înaintat spre nord, prin județul Alba. După aproximativ 3 ore și jumătate (280 kilometri) am ajuns în satul Cisteiu de Mureș, unde doream să văd un vechi castel. 

Castelul Mikes poartă numele familiei care l-a construit, familie importantă în Transilvania încă din 1506, când ocupa unul dintre cele 7 scaune ale Țării Secuilor. Au participat la diversele lupte și în secolul XVII au fost răsplătiți, primind suprafețe mari de teren. Sub Imperiul Habsburgic au fost înnobilați, primind titlul de baroni și în 1696 de grofi (conți).

În secolele XVIII-XIX aceștia au construit un complex format din mai multe clădiri, ridicate pe rând. În 1796 a fost clădită curia, sediu al administrației pontificale romano-catolice, din care azi se păstrează un timpan baroc, dotată cu un cadran solar și un hambar. Au urmat castelul, în stil neoclasicist, înălțat cu un etaj în secolul XIX și o capelă.

Sub regimul comunist ansamblul castelului a fost naționalizat, mobilierul, tablourile, etc., tot ce exista în interior, au fost furate sau distruse și clădirile au fost transformate în C.A.P.

După evenimentele din 1989 au fost părăsite și în timp s-au ruinat, până azi din castel rămânând doar câțiva pereți, coloanele de cărămidă de la intrare, pivnițele și câțiva pereți ai capelei, toate invadate de vegetație.

Din anul 2006 a fost retrocedat urmașilor familiei și din 2010 a fost inclus pe lista monumentelor istorice din Patrimoniul Național.

Până în orașul Ocna Mureș am avut de parcurs doar4 kilometri. În perioada ocupației romane a Daciei (sec. II-III) așezarea era cunoscută pentru exploatarea sării, numită Salinae. Din acea perioadă săpăturile arheologice au scos la iveală 3 morminte cu sarcofage, mai multe monede de argint și bronz, între care și un dupondius (monedă romană), un sesterius (monedă romană), statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina. De asemenea s-au găsit și urme care atestă că zona a fost locuită încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). 

Biserica Reformată Calvină (1902)

Cu numele Uioara, a fost atestat documentar din 1203. Se pare că exploatarea sării a continuat și după ce romanii s-au retras deoarece pe harta topografică a habsburgilor apare ca o ocnă de sare abandonată (1769-1773).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Fecioară Maria; Sf. Ierarh Nicolae”

În secolul XVIII administrația austriacă a reînceput exploatarea și localitatea a început să se dezvolte. În acea perioadă a fost construită o Capelă în care s-au ținut slujbele până în anul 1820 când, pe locul ei, a fost construită actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Borromeo”. Din anul 2015 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Interbelic localitatea a fost sediul plășii Ocna-Mureș, din cadrul județului Alba și din 1956 a primit statutul de oraș, cu două localități- Uioara de Sus și Uioara de Jos, devenite „cartiere” și 3 sate aparținătoare administrativ- Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate.

Primăria Ocna Mureș

Pe locurile vechilor saline în timp s-au format lacuri cu ape minerale clorurate și sodice. Au fost captate și utilizate în tratarea unor afecțiuni, în cadrul Băilor Sărate și a ștandului, amenajate în localitate. Din păcate acestea au fost neglijate, părăsite și în ultimii ani demolate.

Parohia Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Andrei” (2003-2004)

În Uioara de Sus, la 2 kilometri de centrul orașului, se află Castelul Teleki. În secolele X-XI pe acel loc a existat o fortificație, distrusă de timp, urmele ei fiind descoperite de arheologi. Pentru protecția salinei din apropiere, regalitatea maghiară a construit „Castelul Nou” (1290).   Începând cu secolul XIV castelul a intrat în proprietatea unor nobili, apoi Mihai Viteazul l-a donat banului Mihalcea, sfetnicul său. În secolul XIX castelul a fost dărâmat și pe locul lui construit un castel neogotic, deținut de familia Bánffy, ulterior de conții Teleki.

Lângă castel au fost ridicate clădiri anexe, o capelă și s-a amenajat o pivniță de vinuri. Toate au fost înconjurate de un parc cu specii rare de arbori, amenajat cu alei. Azi, foarte deteriorat, castelul este înconjurat și năpădit de vegetație.

Dacă de abia am reușit să văd partea superioară a castelului, nu m-am mai chinuit să caut și ruinele unei biserici, datată din jurul anului 1300, care se spune că s-au păstrat în Uioara de Sus, ruine pe care, probabil, că nu le-aș fi găsit.

Înapoi la Ocna Mureș, apoi spre nord, după 11 kilometri am ajuns în Lunca Mureșului, unde doream să văd Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”. A fost construită în anul 1723 pe vechea vatră a satului.

Bârnele de lemn, care formează pereții, au fost îmbinate în „coadă de rândunică”. Un secol mai târziu peste naos s-a ridicat clopotnița, în partea de vest prispa și s-a efectuat pictura interioară (1810-1811).

În continuare am rulat 20 kilometri spre nord-est, prin județul Mureș, până în partea centrală a Podișului Transilvaniei, unde sunt situate orașul Luduș și cele 6 sate care aparțin de el.

Așezarea a fost atestată documentar din 1333, cu numele Ludas, dar a fost mult mai veche. Pe locul Fabricii de zahăr și a topitoriei de in (sec. XIX) săpăturile arheologice au descoperit urmele unei necropole datată din secolele IV-V.  

În Evul Mediu satul românesc a aparținut domeniului Bogata. A fost cucerit de otomani, deținut de Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. În anul 1800 satul a fost ridicat la rangul de comună și din 1850 a devenit reședința plășii Luduș din județul Turda.

statuia Lupoaica, copie a statuii „Lupa Capitolina”

Fiind situată pe ambele maluri ale râului Mureș, din 1888 a fost numită Marosludus.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1880-1906)

În 1869 s-a format comunitatea reformată și după câțiva ani s-a ridicat Biserica Reformată Calvină (1886-1889), o clădire cu un turn înalt care se vede din depărtare. Biserica a fost renovată în perioada 2007-2009.

La marginea unui părculeț am văzut 5 busturi ale unor personalități care, în diferite perioade de timp, au contribuit la Unirea românilor într-o singură țară. Deasupra lor, pe un catarg înalt, flutura drapelul României.

statuia Regele Ferdinand I

statuia Regina Maria a României

statuia Mihai Viteazul

statuia Ion I. C. Brătianu

statuia Iuliu Maniu

Lateral de parc se află Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, construită în perioada 1927-1930.

Din 1960 Luduș a devenit oraș și după reorganizarea administrativă a intrat în componența județului Mureș.

Primăria Luduș și bustul Mihai Eminescu

În cel mai mare sat care aparține de Luduș, satul Gheja (1.500 de locuitori), aflat la 5 kilometri, s-a păstrat fostul Castel Bánffy.

A fost construit în secolul XIX de familia căreia îi poartă numele. Unul dintre proprietarii lui a fost baronul Zoltán Bánffy, numit judecător al comitatului Mureș-Turda în 1883. La extremitățile clădirii au fost create câte un bastion hexagonal, în stil baroc.

După naționalizare a fost folosit de C.A.P. Azi în el funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Luduș astfel nu am avut permisiunea să-l vizitez, doar am „furat” 2-3 poze. O dată cu legea retrocedărilor, cerut de ultimul urmaș al familiei, problema încă nu a fost soluționată în instanță.

Citește și Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Un drum Cristuru Secuiesc- Arad

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei. Pe drumul spre Arad urma să traversez mai multe județe.  Din Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, am trecut în jud. Mureș, unde am deviat din nou de la drumul direct, pentru a vedea o altă biserică fortificată și o fostă cetate, situate în comuna Saschiz.

Azi în centrul comunei, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Ștefan” a fost construită pe rămășițele unei bazilici romane, cu un bastion (1493-1525). A fost înconjurată cu ziduri de apărare și în final bastionul a fost transformat într-un turn cu 2 etaje, coridor de protecție și creneluri.

Un secol mai târziu turnul a devenit clopotnița bisericii (1677). În decursul timpului a fost avariat grav în două incendii (1714; 1791), de fiecare dată refăcut,  ultima transformare datând din 1830. În perioada 1840-1878 clădirea bisericii a fost mărită, primind forma actuală.

Pe un deal situat la 4 kilometri nord de localitate, Burchreech (Dealul Cetății), sașii au construit o cetate, cu rol de refugiu din fața invadatorilor și pentru păstrarea alimentelor (1347).

Cetatea țărănească a ocupat o suprafață de 5.000 de metri pătrați. Zidul de incintă, înalt până la 10 metri, a fost prevăzut cu 6 turnuri: Turnul de Pază (Wächterturm), Turnul Porții (Torturm), Turnul Preotului (Pfarrerturm), Turnul Voievodal (Fürstenturm), Turnul Muniției / Pulberăriei (Pulverturm) și Turnul Școlii (Schulturm). În centrul cetății a fost creat un heleșteu și s-a săpat o fântână adâncă de 50 metri. Deși se poate vizita, nu am avut timpul necesar.

La 20 kilometri spre vest este situat orașul Sighișoara, pe care îl vizitasem de câte ori am avut ocazia și în care m-am oprit pentru o cafea.

Și, din nou la drum, traversând spre vest județul Mureș.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Daneș, ultima înainte de a părăsi județul, unde se află Biserica Evanghelică Luterană „Sf. Dionisie”. În 1506 a fost construită o biserică mică, fără turn, în stil gotic târziu. Tot satul, numit atunci  villa St. Dyonisii, împreună cu biserica, au aparținut Abației Cluj-Mănăștur până în anul 1532 când, aderând la Reforma Protestantă, au fost preluate de Scaunul Sighișoarei.

În 1878 biserica a fost dotată cu un altar, în 1920 cu o orgă, în partea de vest a fost construit turnul (1927) și zidul înconjurător. Din vechea biserică se păstrează doar un mic turn de strajă și o parte din zidul înconjurător.

După Daneș am traversat județul Sibiu și după 1 oră am oprit în satul Țapu, comuna Micăsasa, sat situat la granița cu județul Alba.

Pe dealul de la marginea comunei, în secolul XV a fost construită Biserica Evanghelică fortificată, din piatră de râu și de carieră.

Biserica, în stil gotic târziu, a fost modificată pe parcursul timpului (1625; 1838). Zidurile fortificației, înalte de 6 metri, au fost prevăzute cu două rânduri de metereze și un turn de poartă cu trei niveluri, prin care se intra în incintă.

În interiorul zidurilor, inițial pe peretele de sud, suplimentate pe peretele de nord în secolul XIX, s-au creat spații pentru depozitarea alimentelor. Până în 1852 a existat o capelă care a fost demolată și materialele folosite pentru construirea unei școli.

De la biserică am coborât dealul și, din nou, la drum.

Dacă până acolo fusesem mulțumită că cerul era întunecat și nu mă deranja soarele la condus, traversând județul Alba a început ploaia. În drum am reușit doar să „fur” o poză Bisericii Evanghelice din Mănărade.

De acolo, traversând pădurile, am coborât spre sud, îndreptându-mă spre autostradă.

Am părăsit autostrada și depășind orașul Deva, jud. Hunedoara, am intrat pe Valea Mureșului. Din nou am avut noroc. Ploaia s-a oprit. Aveam însă o altă problemă. Mergând spre vest, am condus cu soarele în față. După 180 de kilometri a trebuit neapărat să fac o oprire, în comuna Săvârșin, jud. Arad.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”

Apoi, paralel cu râul Mureș, din loc în loc traversând câte un sat sau o comună, ultima porțiune de la Lipova foarte aglomerată, după 90 de kilometri am ajuns acasă, la Arad, foarte mulțumită de excursia făcută.  

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

La  15 kilometri sud de Corund, județul Harghita, pe cursul superior al pârâului Nicoul Alb, afluent al râului Târnava Mare, se află Comuna Lupeni.

Acolo s-a născut Tamási Áron (1897-1966), scriitor, ziarist, membru corespondent al Academiei Ungare de Științe, din 1954 deputat al Partidului Național Țărănesc din Ungaria, apoi președinte asociat al Uniunii Scriitorilor Maghiari (1956-1957) și  din 1963 membru al prezidiului Consiliului Național de Pace.

Áron a decedat la Budapesta  și, conform dorinței, a fost îngropat în satul natal, între doi ceri.

În jurul mormântului a fost amenajat Parcul Memorial Áron Tamási, cu un monument sculptat, reprezentând personaje din operele de bază ale scriitorului, Trilogia Ábel, Enekes madár și Őrdőgváltozás Csikban.

În comună s-au păstrat, amenajat și se pot vizita Casa Memorială Tamási Áron și casa surorii sale.

Tot spre sud, după 8 kilometri am ajuns la Băile Szejke. Mi-am dat seama după niște izvoare captate situate pe marginea șoselei, în fața unor clădiri. Apa carbogazoasă a izvoarelor, bogată în sodiu, ușor sulfuroasă, este folosită în tratarea afecțiunilor digestive. Pentru tratarea bolilor pielii și pentru agrement au fost amenajate două bazine, în momentul vizitei mele, închise. Izvoarele minerale au fost depistate pe terenul care aparținea lui Orbán Balázs (sec. XVIII), au fost amenajate băi curative care au funcționat până la decesul său.

Centrul Memorial Orbán Balázs

În secolul XX a fost amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează obiecte și fotografii folosite pentru extragerea și transportul apei-  ustensile, vase, căruțe trase de bivoli, etc., fotografii realizate și folosite de Orbán în cartea sa „Descrierea ținutului secuiesc”, pe care nu l-am vizitat, fiind închis.

Pe lângă Centrul Memorial am urcat un drum de țară și după câteva minute, deviind spre dreapta, am ajuns la prima dintre cele 16 porți vechi de lemn etalate în Muzeul Porților Secuiești.

Porțile au fost adunate din diverse sate, restaurate și așezate pe deal sub forma unei galerii. Urcând prin ea și trecând ultima poartă, a casei din Polonița în care s-a născut Orbán Balázs (1888), se ajunge la mormântul acestuia.

Porțile, cioplite în lemn de stejar, prezintă două intrări, una mare, înaltă de 4 metri,  prin care se intra cu căruța și una mică, înaltă de 2 metri,  pentru oameni, unite prin stâlpi laterali și acoperite de o mică streașină cu acoperiș de șindrilă.

Au fost decorate cu sculpturi, adânci de 5-10 mm, reprezentând motive vegetale, animale, geometrice, simboluri creștine, etc.

Unele dintre motive au fost pictate, predominând alb, roșu, verde și albastru.

Pe unele au fost inscripționate numele meșterului și anul construcției. Cea mai veche dintre porți (1818) provine din Fenyéd (Feliceni).

Pe partea de deal din stânga porților în anul 2017 a fost inaugurat Mini Erdely Transylvania Park, realizat de echipa Legendarium ca parc cu machete ale unor cetăți, conace, castele, biserici vechi sau orașe din Ardeal, singurul de acest tip din țară.

Vizitarea se face contra cost, biletele găsindu-se la o tonetă din care se pot achiziționa și suveniruri.

Machetele au fost realizate din materiale care să reziste atât la căldura verii cât și la frigul iernii.

Castelul Teleki- Gornești

Castelul Ugron- Zău de Câmpie

Castelul Kemény- Brâncovenești

Clădirile pe care le reprezintă au fost create cu dimensiuni între 0,5- 1 metru înălțime.

Kastelul Bánffy- Răscruci

Ele redau aspectul inițial, azi multe dintre clădiri fiind ruinate sau dispărute.

Fântâna Cântătoare- Târgu Mureș

Sighișoara

Sunt expuse de-a lungul unor alei pietruite.

În fața fiecăreia se află un panou informativ, cu date istorice scrise în limbile română, maghiară și engleză.

Biserica fortificată Ilieni

Parcul e într-o continuă dezvoltare, spațiul urmând să fie mărit, pentru plasarea unor machete noi.

Pentru ziua respectivă aveam planificat să vizitez și orașul Odorheiu Secuiesc, situat la 3-4 kilometri de Băile Szejke. Noroc că m-am întors la mașină. Imediat ce am pornit la drum a început o furtună, „rupere de nori”, care a continuat și după cazarea în pensiunea din oraș, unde aveam rezervare.