Într-o excursie prin țară, ajungând la Tulcea, nu puteam să părăsesc zona fără să fac o mică incursiune în Delta Dunării, pentru care îmi rezervasem din timp transportul și cazarea în Sulina. La ora stabilită m-am îmbarcat și am pornit la drum, inițial străbătând Brațul Sf. Gheorghe, cel mai vechi braț al Dunării, pe malul căruia e situat orașul.
Dunărea este al 2-lea fluviu ca lungime din Europa și al 19-lea din lume, 38% din lungime pe teritoriul României, din care 10% prin județul Tulcea, unde se varsă în Marea Neagră, în perioada glaciară doar prin Brațul Sf. Gheorghe. Spre sfârșitul sec. XX, prin depunerea de sedimente în coturile lui (meandre), lungimea cursului s-a scurtat cu 20%, azi fiind navigabil doar pe cca. 70 kilometri, transportând 22% din debitul apei.
În timp, prin depunerile aluvionare, s-a format Delta Dunării, brațul s-a blocat și s-au creat alte 2 brațe, Brațul Chilia, azi întins pe 120 kilometri, având cel mare mare debit (60%) și Brațul Sulina, de 64 kilometri, cu un debit de 18%, pe care urma să-l parcurg și eu.
După Războiul din Crimeea (1853-1856) Delta Dunării a fost preluată de ruși. Încercând să dezvolte Portul Odesa, nu au mai curățat canalele și navigația pe ele s-a îngreunat, vasele mari rămânând la gura Dunării, marfa fiind transportată cu șlepuri și barje. Într-o furtună mare (1855) pe Brațul Sulina au eșuat, sau scufundat, 24 de nave şi 60 de şlepuri, cca. 300 persoane decedând.
După Tratatul de la Paris, pentru controlul navigației, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), care din 1865 a început lucrările de amenajare ale Brațului Sulina, depunerile fiind curățate, coturile eliminate, scurtând brațul cu cca. 20 kilometri, malurile îndiguite cu piatră, pe lângă navigație brațul alimentând cu apă și depresiunile din centru deltei. Din păcate azi perioadele de secetă fiind lungi, nivelul apei scade, favorizând pătrunderea apei mării în canal, ceea ce afectează pânza freatică, îngreunând alimentarea cu apă potabilă.
După aproximativ 2:30 ore am ajuns la Sulina, unde m-am cazat în cel mai interesant hotel, amenajat într-un vapor ancorat la țărm, Hotel Plutitor Carpatia „Sf. Constantin”, al cărui proprietar, foarte amabil, mi-a aranjat cele 2 excursii pe care urma să le fac.
După ce am vizitat orașul Sulina, m-am îmbarcat și am pornit în prima excursie.
Urmând brațul Sulina spre locul de vărsare în Marea Neagră, am trecut pe lângă Farul vechi, construit de C.E.D. în anii 1869-1870 pe locul primului far realizat de otomani în 1745. Turnul din metal greu, înalt de 13,7 metri, care difuza semnalul optic pe o distanță de 8 mile marine, a funcționat până în anii 1920, fiind dezafectat după prelungirea digurilor și modificarea formei canalului, reluându-și activitatea în Al Doilea Război Mondial, când a fost folosit de marina militară germană.
În 1857 au înființat Stația Meteorologică, până în 1868 funcționând cu întreruperi, ulterior permanent, în 2005 fiind automatizată.
Un alt far, construit în 1887, turn circular din metal ușor, cu înălțimea de 11,6 metri, a funcționat până în 1922, când a fost dizlocat de pe postamentul său. A fost repus pe locul inițial în 1960.
Navigând pe canal, am avut senzația că eram „urmărită” de multitudinea de cormorani, fiind înșirați pe digurile laterale, pe cablurile de electricitate, parcă formând un zid, între Dunăre și mare, chiar și de păsări care păreau că au ieșit din stufăriș pentru a ne ura „drum bun”.
Am ajuns la capătul brațului, loc unde Dunărea se varsă în Marea Neagră, cele două ape având nuanțe de albastru diferite.
Deodată barca s-a oprit, barcagiul ne-a cerut să facem liniște și a început să scoată niște sunete interesante… În viteză au apărut câțiva delfini, care ne-au înconjurat, făcând tumbele lor specifice. Degeaba am încercat să-i imortalizez, viteza lor fiind mult mai mare ca a aparatului foto.
De acolo ne-am îndreptat spre Epava Turgut Usta, situată la nord de bara Sulina. În 2009, navigând spre Ilyceovsk, Ucraina (azi Cernomorsk), încercând să se adăpostească de o furtună puternică, nava georgiană s-a blocat într-o limbă de nisip.
Considerând că prețul de recuperare ar fi prea mare, proprietarul a abandonat-o, azi fiind un obiectiv turistic des vizitat.
Depășind-o, am ajuns în apropiere de Insula Păsărilor, numită după numeroasele specii de păsări care o populează, cei mai mulți fiind pelicanii, cormoranii și pescărușii, care își depun acolo ouăle.
S-a format după anul 1980 între brațele Musura și Sulina, pământul având o înălțime de aproximativ 500 cm deasupra mării, întins pe 7 kilometri lungime și 80 metri lățime, extinzându-se treptat, conform măsurătorilor geologilor cu 50-60 metri pătrați pe an.
Privind apusul soarelui, ne-am întors la Sulina.
A doua zi urma să văd o mică parte din Delta Dunării, o câmpie joasă, de maxim 6,5 m înălțime, ocupând 5.640 km pătrați, 4.340 pe teritoriul României, restul al Ucrainei, 80% din suprafața ei fiind acoperită de apă, pe restul create așezări umane.
Primii care au numit-o „deltă” au fost grecii antici, asemănând-o cu terenul mlăștinos de la vărsarea Nilului prin mai multe brațe, care se asemăna cu litera grecească delta. Grigore Antipa (1913-1914) a presupus că delta s-a format într-un vechi golf al mării, izolat printr-un cordon de nisip, între Jibrieni (Ucraina) și Istria, care a transformat partea vestică într-un liman, străpuns de apele fluviului în 6 locuri. Și azi uscatul înaintează în mare cu cca. 20 m/an., depunerile aluvionare făcând ca suprafața deltei să se ridice cu cca. 4 mm/an.
Urmând un canal îngust, mărginit de sălcii, plopi și mult stufăriș, ne-am îndreptat spre Lacurile Roșu și Roșuleț, în drum întâlnind și alte ambarcațiuni, mergând sau venind de la Lacul Roșu, frecvent vizitat de pescarii amatori.
În ritmul lent al bărcii, admiram numeroșii nuferi, despre care barcagiul ne-a spus că sunt tot mai puțini, fiind distruși de bacteriile dezvoltate în aluviuni, azi vegetația de pe fund nefiind curățată la timp.
În plus azi în deltă există și o plantă dezvoltată din semințele înghițite de păsările călătoare, nedigerate și eliminate prin fecale,atât de nocivă încât afectează și părțile metalice ale bărcilor.
Vară…caniculă…deși speram, știam că nu voi vedea numeroasele specii de păsări acvatice…totuși, privind atent malurile, am depistat una mai curajoasă, ascunsă în stufăriș, celelalte dispărând la apropierea bărcii.
Nici la Lacul Roșuleț nu am avut noroc, din numeroșii pelicani care trăiesc în zonă, pe lac plutind doar câțiva, și aceia îndepărtându-se la sosirea noastră.
Înaintând spre al doilea lac, mă gândeam că povestind acasă despre deltă, cum nu am întâlnit nici un țânțar, nu mă va crede nimeni. În schimb am întâlnit alte gângănii „prietenoase”.
Lacul Roșu e situat în partea de est a Deltei Dunării, întins pe cca. 14 kilometri pătrați, având fundul la 2 metri sub nivelul mării, de care e legat prin canale mici, prin altele comunicând cu Lacul Puiu, Brațul Sulina și Brațul Sf. Gheorghe. E populat cu numeroase specii de pești, în zona lui trăind lebede, egrete, pelicani și numeroase specii de păsări ocrotite prin lege.
Cam atâta am reușit să văd în superba zonă a deltei. Măcar mi-am făcut o impresie, urmând să revin în alt anotimp, când păsările își depun ouăle și pot fi văzute numeroasele specii. În acea zi urma să mă întorc la Tulcea și să continui excursia prin țară.
Orașul Sulina, din județul Tulcea, este cea mai estică și mai joasă (4 m deasupra mării) localitate din România, situată pe o fâșie de uscat de-a lungul fluviului Dunărea, cea mai mare parte pe malul drept, putând fi accesat doar pe apă.
O legendă spune că în sec. VI-VII î.e.n. acolo ar fi existat o așezarea tracilor cimerieni, localitatea fiind însă menționată pentru prima dată în anul 950, când era parte din Imperiul Bizantin, ulterior devenind port important al negustorilor genovezi și venețieni (sec. XIV-XV), apărând pe hărțile lor de navigație.
La sfârșitul sec. XV a fost cucerită de otomani, care au deținut-o până în sec. XIX, până în sec. XVIII Sulina devenind un oraș cosmopolit, în ea locuind români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni. În acea perioadă s-au purtat mai multe războaie ruso-turce. Pentru apărare și urmărirea navigației, în sec. XVIII turcii au construit pe malul stâng al Dunării o redută și pe malul drept un far (1802). Prin Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), împreună cu Delta Dunării, Sulina a intrat în stăpânirea Rusiei. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului în Portul Odesa, brațul Sulina nu a mai fost drenat și, umplându-se de aluviuni, la vărsarea în Marea Neagră s-a creat Bara Sulina. Apoi au întărit fortificațiile turcești, lângă ele construind o stație de carantină (1836) și au înlocuit vechiul far (1841). Treptat în oraș au migrat greci, în scurt timp ajungând să fie majoritari.
Din 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, Gurile Dunării au reintrat sub stăpânire turcească. Pentru reglementarea circulației libere pe canale, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia, serviciile ei operative funcționând la Sulina, unde s-a construit Palatul Comisiei Europene a Dunării (1860-1868), azi monument istoric, care în 1917 a fost grav avariat de bombardamentele germane. Din 1921 intrând în administrația statului român, a fost reconstruit pe fundație de piatră, cu subsol, 2 etaje și mansardă (1922-1923). În perioada 1941-1944 în el a funcționat Comandamentul Militar German, spre sfârșitul războiului fiind incendiat și refăcut în 1948, postbelic devenind sediul filialei Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos, care funcționează și azi.
Lângă palat se află statuia sir Charles A. Hartley, inginerul șef în timpul lucrărilor de amenajare a ultimei părți a Dunării pentru navigație, până la vărsarea în mare brațul Sulina fiind dragat, scurtat și îndiguit.
În 1879 s-a refăcut vechiul far, cu înălțimea de 17, 35 m înălțime, atunci situat în apropierea punctului de vărsare a Dunării în Marea Neagră, azi la cca. 1,5 km de țărmul mării, în decursul timpului linia litoralului modificându-se prin expansiunea uscatului. Ulterior a fost modernizat, în 1900-1911 introducându-se iluminatul electric. Din 1938 a intrat în proprietatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos din Galați, sub care a funcționat până în 1986, când s-a construit Farul nou. Din 1991 a fost preluat de Ministerul Culturii, restaurat și amenajat ca muzeu dedicat istoriei CED (1995-1997), găzduind și cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart (Eugeniu Botez). Din 2003 Farul Vechi, înscris pe lista monumentelor istorice, e administrat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.
Pe malul stâng al Dunării CED a construit un ansamblu cuprinzând ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri, clădiri de locuit, ocupate de imigranții veniți la muncă, în oraș stabilindu-se și armeni, evrei, lipoveni, muntenegreni, etc.. În apropierea ansamblului s-a construit Biserica Anglicană (1869), un an mai târziu o Moschee, ambele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial.
Între anii 1868-1869 s-a construit Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”, având clopotnița dotată cu 3 clopote, 2 înlocuite în 1933, în momentul vizitei mele (2024) în reparații, ulterior în curtea ei fiind înființată o școală grecească (1883).
Comunitatea italiană a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, din piatră de Malta și cărămidă, clopotnița prevăzută cu 3 clopote din bronz, sfințită în 1863, azi monument istoric și de arhitectură. În ea a slujit preotul Cornel Chira (1904-1953), superiorul iezuiților din România, până la arestarea sa în 1949.
Azi lângă ele se află și Biserica Ortodoxă de rit vechi „Sf. Petru și Pavel”, construită în perioada 1991-1995.
La inițiativa CED în 1869 s-a ridicat un Spital, format din 3 pavilioane în formă de „U”, cu parter și etaj, în stil eclectic, din 1939 preluat de statul român și administrat de Direcția Dunării Maritime. Fiind grav avariat în Al Doilea Război Mondial, a fost închis, în 1948 reparat și redeschis ca Spital Orășenesc. A funcționat până în 2011, când a fost renovat și transformat în dispensar pentru urgențe.
A urmat ultimul Război Ruso-Turc, numit și Războiul de Independență (1877-1878), în care Sulina a suferit mari distrugeri, încheiat prin Tratatul de la Berlin, când Dobrogea a fost anexată statului român. Orașul a fost refăcut și modernizat, în 1903 s-a creat Uzina de Apă, cu rețeaua de alimentare cu apă. În Palatul CED s-au mutat Primăria, Judecătoria, Subprefectura, devenind Palat Administrativ.
Vama Sulina
În apropierea lui a început construcția actualei Catedrale Ortodoxe „Sf. Alexandru și Sf. Nicolae”, în stil neoromânesc, piatra de temelie fiind pusă în 1910, în prezența Regelui Carol I, până în 1912 clădirea fiind ridicată în roșu și acoperită cu tablă de cupru. Din lipsa fondurilor și a izbucnirii Primului Război Mondial, când orașul a fost distrus, lucrările s-au oprit, fiind reluate abia în 1933, la cererea Regelui Carol II, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial exteriorul fiind finisat, fațada principală ornată cu medalioane cu mozaicuri din sticlă de Murano, prezentând sfinți.
Grav avariată în război, reparațiile ulterioare s-au efectuat lent, fiind terminate abia în 1974, în perioada 1976-1982 fiind efectuată și pictura în frescă a interiorului. Azi catedrala e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Al Doilea Război Mondial Palatul CED devenind sediul Comandamentului Militar German, Sulina a devenit o țintă importantă, bombardamentele sovietice distrugând peste 80% din oraș, postbelic fiind reconstruit. La începutul anilor 1950 marina militară a creat Bazinul Mare și Bazinul Mic, azi folosite ca porturi pentru ambarcațiuni.
Până în 1957 s-au refăcut atelierele de reparat nave și unelte pescărești, farul vechi a fost înlocuit cu unul nou, amplasat la 9 kilometri de oraș.
Căpitănia Portului Sulina
S-au construit fabrica de conserve de pește, un cinematograf, magazinul universal, o școală nouă, azi Liceul Jean Bart, etc.
Primăria Sulina
Treptat ruinele au fost demolate și s-au construit blocuri (1965, 1970-1974), spre sfârșitul comunismului în locul clădirilor vechi, care au supraviețuit pe chei, fiind create blocuri noi (1986-1989), în oraș rămânând doar câteva case amintind de timpurile apuse.
Începând din 1990 orașul a intrat în declin. Șantierul naval și fabrica de conserve fiind închise, mare parte a populației l-a părăsit și clădirile abandonate treptat s-au ruinat, azi principala sursă de venit fiind turismul estival, o parte din cei curioși să exploreze Delta Dunării cazându-se în vilele construite în acest scop. Eu am ales cazarea inedită, un hotel realizat pe un vapor ancorat la țărm.
Parcul George Enescu
Date despre vechiul stil de viață și o parte din istoria localității se pot afla vizitând Expoziția Sulina Veche, un mic muzeu privat creat de dl. Gheorghe Comârzan care, în decursul timpului, a adunat și recondiționat exponatele, între care și un caiac maritim, ultimul din generația lui, postat lângă muzeu.
În muzeu sunt etalate cărți poștale, ziare, fotografii, unele din cadrul filmărilor la Sulina pentru „Toate pânzele sus” (1976), caiete și reviste de modă din sec. XVIII-XIX, dovezi ale existenței piraților, unele componente ale vechilor nave, o parte fiind dedicată navei „Speranța”, manuscrise ale scriitorului Jean Bart, 2 piese semnate de renumitul sportiv lvan Patzaichin, etc.
La periferia orașului se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, amenajat de CED în 1864 pe locul vechiului cimitir, cimitir cosmopolit, cu secțiuni catolică, ortodoxă, protestantă, în 1871 fiind creată zona musulmană, la sfârșitul sec. XIX cea evreiască și începutul sec. XX lipoveană.
Unic în țară, în cadrul lui fiind înmormântați cetățeni de 21 naționalități, a fost declarat rezervație istorică. În cimitir se află morminte ale unor personalități, între care:
danezul Magnussen, inginer-șef al lucrărilor din perioada 1907-1919
ofițerul secund pe nava Adalia și logodnica sa, care s-au înecat la Sulina în 1868
Prințesa Ecaterina Moruzi (1836-1893), nepoata Voievodului Moldovei Ioan Sturza, decedată la Sulina
Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.
În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare, dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea, din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.
Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.
Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena, postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.
Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.
Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.
De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.
Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.
Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de inundații, în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric.
În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.
Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.
Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială.
Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.
În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle.
Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).
Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.
În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.
Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.
Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.
În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc.
În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial.
Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”, a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch (1843).
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.
Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.
M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.
Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.
În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.
În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.
Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.
Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.
În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.
Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.
Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.
În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul 1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.
Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.
De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta, Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.
În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.
Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.
Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.
Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.
În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară, născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.
Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.
Jean Bart (1874-1933)
Orest Tafrali (1876-1937)
Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.
Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.
Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.
Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.
Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.
Orașul Babadag, din județul Tulcea, e situat într-o zonă de dealuri din sud-vestul Lacului Babadag, pe malul căruia în 1967, când apele s-au retras cca. 50 metri, arheologii au descoperit fragmente ceramice, obiecte de fier, pereţi de locuinţe, resturi de vetre, gropi pentru provizii, înconjurate de un sistem defensiv compus din şanţ şi val, dintr-o fortificație Hallstattiană (sec. XI-IX î. e.n.) și în centrul orașului vestigii romane din fosta așezare Vicus Novis, menționată într-o inscripție din anul 178.
Poliția Babadag
În secolul XIII în Dobrogea s-au stabilit turci selgiucizi, conduși de Sari Saltuk Baba, un derviș turc care a propagat religia islamică. În 1263 s-a stabilit la Babadag, an din care localitatea a fost prima dată atestată documentar, unde a trăit toată viața, după moartea sa (1293) fiind îngropat în apropiere de actuala moschee. Se presupune că localitatea a fost numită după el, Babadag tradus în română fiind „Muntele Tatălui” (baba- tată, dag- deal sau munte).
Începând cu anul 1417 Dobrogea a fost cucerită de otomani. În timpul campaniei împotriva lui Ștefan cel Mare, sultanul Baiazid II s-a oprit la Babadag unde, conform unei legende, l-a visat pe Sari Saltuk spunându-i că va câștiga bătăliile ce vor urma, ceea ce s-a și întâmplat, în 1484 cucerind Cetățile Chilia și Alba, Moldova rămânând fără acces la Marea Neagră. Drept răsplată, a finanțat dezvoltarea localității.
Datorită poziției strategice și rolului tot mai important în confruntările cu Imperiul Țarist, localitatea a devenit un centru militar musulman, la începutul sec. XVII ocupat de garnizoana condusă de Generalul Gazi Ali Pașa, în anii 1677-1678 reședința comandantului fiind mutată de la Silistra la Babadag. În oraș s-a păstrat până azi Geamia Ali Gazi, monument istoric și de arhitectură religioasă.
Clădirea construită în anii 1609-1610, dreptunghiulară, din piatră, prevăzută cu un pridvor cu arcade și un minaret de peste 20 metri înălțime, a fost restaurată în perioada 1990-1999 de o fundație din Turcia.
În 1837 lângă geamie s-a construit un seminar musulman, clădirea fiind numită de localnici „Casa Panaghia”, termen din limba greacă însemnând „Sfânta Fecioară Maria”. Din 1903 până după Al Doilea Război Mondial în în ea a funcționat o grădiniță de copii.
Ulterior a fost amenajată ca Muzeu de Artă Orientală, inaugurat în 1973, care funcționează și azi.
Colecțiile de artă, obiectele, pozele vechi, uneltele, etc., etalate, ilustrează tradițiile și modul de viață ale comunităților orientale din Dobrogea.
În timpul Războiului Ruso-Otoman (1877-1878) localitatea Babadag a fost incendiată. Rușii câștigând, popoarele balcanice și-au câștigat independența, Dobrogea devenind parte a statului român. O dată cu retragerea trupelor otomane o mare parte a populației turcești a emigrat. În Primul Război Mondial (1916-1918), la care au participat și mulți locuitori ai Babadagului, Dobrogea a fost atacată de trupele Puterilor Centrale, în 1916 orașul fiind ocupat și devastat de trupele bulgare. În memoria celorcare și-au jertfit viața, în 1936 la Babadag s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
La 11 kilometri est de Babadag, pe un deal de calcar din apropierea satului Enisala, săpăturile arheologice (1939, 1963-1964) au descoperit Cetatea Enisala, numită de localnici și Heracleea, construită în anii 1300. Fiind situată la o altitudine de 110 metri, în apropierea Lacului Razim, atunci un golf la Marea Neagră și a Lacului Babadag, avea rol defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat.
La sfârșitul sec. XIII și prima jumătate a sec. XIV a fost ocupată de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră, în a doua domnie a lui Mircea cel Bătrân (1397-1418) de o garnizoană, cetatea făcând parte din sistemul de apărare a Țării Românești, în 1402 a fost cucerită de otomani, care au numit-o Yeni-Sale, perioadă în care este prima dată pomenită documetar, în cronica turcească a lui Sukrullah bin Sehab-ed-din Ahmed.
Până la Războiul de Independență (1877) zona a fost deținută de turci dar la sfârșitul sec. XV, după ce golful Razim a devenit lac, comunicarea cu Marea Neagră fiind barată de aluviunile aduse de valuri, formând cordoane de pietriș și nisip, cetatea pierzându-și rolul strategic, a fost abandonată.
Azi ruinele pot fi vizitate, plătind un preț modic. La exterior era înconjurată de ziduri masive, de 3 metri grosime, la acea vreme de 6-7 metri înălțime, prevăzute cu turnuri.
Spre vest, fiind situată pe marginea versantului, nu avea ziduri, pentru apărare fiind creat un bastion.
Era accesată prin poarta principală, de 3 metri lățime și 4 metri înălțime, creată în bastionul porții, lipit de el existând un turn hexagonal, cu cca. 6 metri mai înalt decât zidul.
Fosta cisternă, lipită de zidul sud-estic, avea în centrul podelei un bazinet circular din cărămizi, folosit pentru adunarea și curățarea reziduurilor.
Pe teritoriul cetății s-au descoperit și numeroase monede, din epoci diferite, care demonstrează că, pe lângă rolul militar, cetatea a avut și rol economic.
Satul Enisala aparține administrativ de comuna Sarichioi, situată pemalul Lacului Razim,încare am ajuns rulând8 kilometri spre nord.
În jurul anului 1740 descendenți ai cazacilor din zona Donului, ulterior numiți lipoveni, părăsind Rusia din cauza reformei Țarului Petru cel Mare, prin care s-a modificat ritualul bisericesc, ritul ortodox vechi fiind înlăturat, s-au așezat în Dobrogea, unde au creat localități, una dintre ele fiind Sarichioi, la acea vreme numită Seviakovo.
Azi Sarichioi este localitatea cu cea mai mare comunitate de ruși-lipoveni din Dobrogea.
Încă 30 kilometri spre nord, în drum trecând pe lângă numeroase iazuri piscicole și am ajuns în orașul Tulcea, unde îmi rezervasem cazarea.
Gura Portiței din jud. Tulcea, o porțiune de nisip dintre Lacul Golovița și Marea Neagră, aparține administrativ de comuna Jurilovca, un centru important al pescuitului din zona Deltei Dunării, creată ca un mic cătun de ruși, numiți lipoveni, stabiliți în zonă la începutul sec. XIX, prima atestare documentară fiind notația de pe harta rusă din 1828-1829.
În comună se mai pot vedea și azi case construite de ei, cu acoperiș din stuf, vopsite la exterior în alb și albastru, unele situate în portul vechi, existând și un port nou, inaugurat în 2013.
Gura Portiței poate fi accesată cu ambarcațiuni, traversând lacul cca. 17 kilometri.
Inițial a fost un sat pescăresc, descoperit în 1736, numit după locația sa, locul de comunicare între limanul Golovița și Marea Neagră, care s-a închis în 1970, formându-se lacul, azi parte din Complexul Razim-Sinoe.
Începând din anul 1998 s-au construit vile, căsuțele de pe plajă, restaurante, s-au amenajat terase, terenuri de sport, plaja, etc., satul devenind o destinație de vacanță în sezonul estival.
Din portul ei pot fi închiriate bărci cu motor, hidrobiciclete, cu care se poate explora zona. De asemenea există o zonă amenajată pentru pescuitul sportiv.
Am revenit la Jurilovca și, pentru a vedea 2 mânăstiri, am rulat spre nord-vest, prima oprire fiind la Mânăstirea Codru, creată în perioada 2000-2006, la 10 kilometri sud-est de comuna Baia, pe 5 hectare de teren de pe teritoriul ei, primite gratuit de călugărul fondator.
Inițial s-a construit un paraclis din lemn, acoperit cu țiglă, loc de rugăciune provizoriu, pentru cei 3 călugări, atunci cazați în barăci. Apoi s-a început ridicarea unui corp de chilii, lucrări încetinite de construirea Bisericii Ortodoxe „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului”.
Pe dealul din apropiere s-a creat Drumul Crucii, cu 14 stații, în corpul de pe vârful pantei fiind pictate Învierea și Înălțarea lui Isus.
A doua mânăstire, pe care doream să o văd, era situată pe teritoriul satului Slava Rusă, până unde am avut de rulat cca. 24 kilometri. Mânăstirea Uspenia „Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument de arhitectură religioasă, fiind centrul Eparhiei de Slava din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (lipoveni), e singurul lăcaș de cult din România, aflat în mediul rural, care are rang de catedrală.
În sec. XVII, când Dobrogea se afla sub ocupația otomană, un grup de călugări de ruși de rit vechi, fugind de persecuția autorităților rusești, s-a stabilit în zonă și, dorind să păstreze credința ortodoxă de rit vechi, au construit un mic schit cu chilii de lemn și o biserică de lemn, azi pe locul lui existând Mânăstirea de maici Vovidenia. Apoi călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică din lemn, până în 1769 înlocuită cu actuala de zid, în momentul vizitei mele (2024) în interior fiind efectuate lucrări de reparații.
După moartea starețului, mânăstirea rămânând mult timp fără preot, în 1846 rușii lipoveni din Dobrogea l-au ales pe fostul mitropolit al Bosniei.
În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea românilor la Turtucaia (1916), până în 1918 regiunea a fost ocupată și devastată de trupele bulgaro-germane. Ajungând la mânăstire în timpul unei slujbe, un călugăr s-a dus să deschidă ușa, moment în care a fost ucis de glonțul tras de un bulgar, urma lui putând fi văzută și azi în lemnul ușii. Până în anul 1994 Mânăstirile Vovidenia și Uspenia au fost singurele mânăstiri ortodoxe de rit vechi din lume.
Cetatea Histria, situată în nord-estul jud. Constanța, pe malul Mării Negre, în apropierea comunei Istria, a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet, după unii istorici în jurul anului 657 î.e.n., după alții în 630 î.e.n., ca port la Marea Neagră, înconjurată cu un zid de apărare, populația locală, organizată în triburi, ocupând platoul de vest.
Se presupune că a fost distrusă în timpul campaniei Regelui persan Darius (sec. VI î.e.n.). După ce grecii l-au învins, cetatea a fost refăcută (sec. V-IV î.e.n.), înconjurată cu un nou zid de apărare din blocuri mari de gresie și calcar, până în sec. I î.e.n. devenind un centru prosper.
Cetatea a fost grav avariată în timpul campaniei Regelui geto-dac Burebista în zona balcanică. Romanii, cucerind treptat zona, după organizarea provinciei Moesia (sfârșit sec. I î.e.n.- început sec. I e.n.), cetatea a fost inclusă în ea. Romanii au refăcut-o, au construit un nou zid cu numeroase turnuri de apărare, un sistem de alimentare cu apă prin conducte lungi de peste 20 kilometri, au pavat străzile, etc.
S-au creat noi clădiri, unele cu rol cultural-artistic (museion), băi publice (thermae) în care se aflau bazine cu apă fierbinte și medie, o cameră de baie cu aburi, încălzite cu aer fierbinte ce circula pe sub podea (hipocaust), sală de gimnastică, vestiare, arheologii descoperind fostele Thermae II, construite în perioada lui Hadrian (117-138).
Fiind atacată de goți (sec. III), cetatea a fost aproape distrusă, dar romanii au refăcut-o rapid, au înconjurat-o cu un zid de apărare, în care la începutul sec. IV s-a creat Poarta Mare, principala intrare în Piața Mare a cetății.
Până în sec. VI a prosperat, piața devenind punctul cel mai important al cetății, la nord fiind mărginită de clădiri private, la sud existând o Bazilică civilă (sec. III î.e.n.) cu 3 nave, despărțite de 2 șiruri de coloane, loc în care se desfășurau activități publice.
După ce armata romană a părăsit cetatea (sec. IV), ea nu a mai fost pomenită în sursele istorice. Se pare că a fost totuși locuită, arheologii descoperind o biserică creștină, având în criptă moaște de martiri creștini, datată din sec. V, construită pe locul fostei bazilici, acoperind și capătul estic al pieței, blocând strada spre Poarta Mare.
După retragerea armatei romane din Dobrogea (602), cetatea pierzându-și importanța, urmând și invazia slavo-avară, a fost părăsită, ultimele urme de locuire fiind atestate în prima jumătate a sec. VII, spre sfârșitul secolului fiind părăsită total datorită colmatării vechiului golf al Mării Negre, azi complexul lagunar Razim-Sinoe, în care era amenajat portul. Fosta cetate a fost descoperită în 1868 de arheologul francez Ernest Desjardins, cercetările arheologice fiind demarate în 1914 de către Vasile Pârvan, fiind continuate și azi.
Lângă cetate s-a construit o clădire nouă, amenajată ca Muzeul de Arheologie „Histria”, parte a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, inaugurat în 1982.
În el sunt expuse artefacte descoperite în cetate, majoritatea din perioada grecească- basoreliefuri, fragmente de ceramică și de teracotă pictate, plăci funerare, amfore, etc.
M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre nord, oprindu-mă în comuna Istria, pentru a vedea Biserica îngropată „Sf. Treime; Sf. Mare Ierarh Nicolae”, monument arhitectonic. Din păcate era închisă. După numeroase demersuri făcute la autoritățile turcești din Babadag, creștinii bulgari au primit aprobarea construirii unei biserici creștine, impunându-se câteva condiții: să nu fie mai mare decât casele din localitate, să nu aibă turle, clopotniță, deci să nu iasă în evidență ca lăcaș de cult. Bulgarii au fost inventivi, în perioada 1857-1860 creând biserica la 1 metru sub pământ, unde au putut să creeze un spațiu mare, înconjurat cu ziduri de 90 cm grosime, tavanul fiind susținut de 6 trunchiuri de stejar, sprijinite pe coloane grecești, aduse de la Cetatea Histria. La exterior fațada principală a fost creată în stil oriental, mărginită de 5 arcade. Pentru a amplifica sunetul au folosit 52 de amfore grecești, găsite în portul cetății, pe care le-au încastrat în pereții bisericii, la 20-30 cm adâncime.
Azi în micul cimitir din dreapta bisericii se pot vedea 25 de cruci din piatră, comemorând eroii Istriei din Al Doilea Război Mondial, într-o clădire din spatele ei un mic muzeu, inaugurat în 2008, în care sunt expuse obiecte religioase din sec. XIX (1848).
Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.
A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.
Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.
Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009, fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.
În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice, construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.
După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.
Primăria Hârșova
Pe dealul dinspre vest în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului șiredeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.
În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.
Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.
După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.
Casa de Cultură
Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.
Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.
De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin 2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.
În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă, termele și necropolele militare.
La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.
După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină, un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.
Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat deMuzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.
Fiind vară și dorind să scap de căldura orașului, mi-am planificat o excursie de o zi zi prin jud. Bihor, obiectivul principal fiind o cascadă din munții Pădurea Craiului., din Arad până la ea având de rulat cca. 185 kilometri. Străbătând numeroase sate și comune, traversând dealuri, o parte din munți, urmând Cheile Albioarei, cu versanții abrupți, acoperiți de vegetație, în care călătorii pot descoperi numeroase grote și peșteri neamenajate, am ajuns în satul Lorău, de unde urma să încep drumeția.
Traversând satul, cu casele răsfirate pe munte, am urmat Valea Boiului, inițial pe un drum forestier, apoi urcând și coborând o potecă prin pădure.
Cărarea s-a terminat și indicatoare nu existau… Am avut noroc să întâlnesc un cioban, cu oile la păscut, care mi-a explicat în ce direcție să o apuc. După nici 5 minute am ajuns la Cascada Boiului, capătul din amonte al văii, o cădere de apă în 2 trepte, de cca. 7 metri înălțime, la baza ei apa acumulându-se sub versant, restul curgând la vale. Anul 2024 fiind secetos, din păcate căderea de apă era sub așteptări, așa că nu am mai urcat și până la o a doua cascadă, mai mică, situată în amonte de prima, care poate era secată. Deși cascada nu a fost spectaculoasă, m-am bucurat de ieșirea în natură.
Întorcându-mă în sat, am pornit pe drumul de întoarcere acasă, pe care urma să fac 2 opriri, prima fiind în comuna Dobrești, pe teritoriul căreia se află Lacul Vida, lac artificial, întins pe 6 hectare, cu volum de 0,4 milioane metri cubi, creat pe râul Holod printr-un baraj de 70 m lungime și 10 metri înălțime, terminat în 1967, acoperind locul unde s-a aflat vechea moară a satului Luncasprie și 2 case, ale morarului și fiului său. Pentru a normaliza debitul apei în perioadele cu precipitații abundente, s-a creat un deversor în formă de pâlnie, unic în țară, care atrage mulți vizitatori, mai ales în perioadele în care, fiind plin, creează iluzia că apa se scurge în pământ, formând un vârtej, fără să aibă un capăt.
Rulând 33 kilometri spre sud-est am ajuns la Lacul Cărăsău, lac artificial, întins pe 18 hectare, creat prin construirea unui baraj pe valea Izvoarelor, afluent al râului Crișul Negru, în amonte de satul Cărăsău.
Este de fapt „o baltă pescărie”, populată cu specii de pești- caras, plătică, etc., folosită de pescarii amatori, care îi pot pescuit, bineînțeles plătind o taxă.
De acolo am luat viteză, până acasă, la Arad, având de parcurs cam 100 de kilometri.
În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.
Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.
În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.
După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.
În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.
Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.
În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázókastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.
După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.
În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.
După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020 moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.
A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.
Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
Excursiile Monicăi 