Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Un drum Cristuru Secuiesc- Arad

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei. Pe drumul spre Arad urma să traversez mai multe județe.  Din Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, am trecut în jud. Mureș, unde am deviat din nou de la drumul direct, pentru a vedea o altă biserică fortificată și o fostă cetate, situate în comuna Saschiz.

Azi în centrul comunei, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Ștefan” a fost construită pe rămășițele unei bazilici romane, cu un bastion (1493-1525). A fost înconjurată cu ziduri de apărare și în final bastionul a fost transformat într-un turn cu 2 etaje, coridor de protecție și creneluri.

Un secol mai târziu turnul a devenit clopotnița bisericii (1677). În decursul timpului a fost avariat grav în două incendii (1714; 1791), de fiecare dată refăcut,  ultima transformare datând din 1830. În perioada 1840-1878 clădirea bisericii a fost mărită, primind forma actuală.

Pe un deal situat la 4 kilometri nord de localitate, Burchreech (Dealul Cetății), sașii au construit o cetate, cu rol de refugiu din fața invadatorilor și pentru păstrarea alimentelor (1347).

Cetatea țărănească a ocupat o suprafață de 5.000 de metri pătrați. Zidul de incintă, înalt până la 10 metri, a fost prevăzut cu 6 turnuri: Turnul de Pază (Wächterturm), Turnul Porții (Torturm), Turnul Preotului (Pfarrerturm), Turnul Voievodal (Fürstenturm), Turnul Muniției / Pulberăriei (Pulverturm) și Turnul Școlii (Schulturm). În centrul cetății a fost creat un heleșteu și s-a săpat o fântână adâncă de 50 metri. Deși se poate vizita, nu am avut timpul necesar.

La 20 kilometri spre vest este situat orașul Sighișoara, pe care îl vizitasem de câte ori am avut ocazia și în care m-am oprit pentru o cafea.

Și, din nou la drum, traversând spre vest județul Mureș.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Daneș, ultima înainte de a părăsi județul, unde se află Biserica Evanghelică Luterană „Sf. Dionisie”. În 1506 a fost construită o biserică mică, fără turn, în stil gotic târziu. Tot satul, numit atunci  villa St. Dyonisii, împreună cu biserica, au aparținut Abației Cluj-Mănăștur până în anul 1532 când, aderând la Reforma Protestantă, au fost preluate de Scaunul Sighișoarei.

În 1878 biserica a fost dotată cu un altar, în 1920 cu o orgă, în partea de vest a fost construit turnul (1927) și zidul înconjurător. Din vechea biserică se păstrează doar un mic turn de strajă și o parte din zidul înconjurător.

După Daneș am traversat județul Sibiu și după 1 oră am oprit în satul Țapu, comuna Micăsasa, sat situat la granița cu județul Alba.

Pe dealul de la marginea comunei, în secolul XV a fost construită Biserica Evanghelică fortificată, din piatră de râu și de carieră.

Biserica, în stil gotic târziu, a fost modificată pe parcursul timpului (1625; 1838). Zidurile fortificației, înalte de 6 metri, au fost prevăzute cu două rânduri de metereze și un turn de poartă cu trei niveluri, prin care se intra în incintă.

În interiorul zidurilor, inițial pe peretele de sud, suplimentate pe peretele de nord în secolul XIX, s-au creat spații pentru depozitarea alimentelor. Până în 1852 a existat o capelă care a fost demolată și materialele folosite pentru construirea unei școli.

De la biserică am coborât dealul și, din nou, la drum.

Dacă până acolo fusesem mulțumită că cerul era întunecat și nu mă deranja soarele la condus, traversând județul Alba a început ploaia. În drum am reușit doar să „fur” o poză Bisericii Evanghelice din Mănărade.

De acolo, traversând pădurile, am coborât spre sud, îndreptându-mă spre autostradă.

Am părăsit autostrada și depășind orașul Deva, jud. Hunedoara, am intrat pe Valea Mureșului. Din nou am avut noroc. Ploaia s-a oprit. Aveam însă o altă problemă. Mergând spre vest, am condus cu soarele în față. După 180 de kilometri a trebuit neapărat să fac o oprire, în comuna Săvârșin, jud. Arad.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”

Apoi, paralel cu râul Mureș, din loc în loc traversând câte un sat sau o comună, ultima porțiune de la Lipova foarte aglomerată, după 90 de kilometri am ajuns acasă, la Arad, foarte mulțumită de excursia făcută.  

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

La  15 kilometri sud de Corund, județul Harghita, pe cursul superior al pârâului Nicoul Alb, afluent al râului Târnava Mare, se află Comuna Lupeni.

Acolo s-a născut Tamási Áron (1897-1966), scriitor, ziarist, membru corespondent al Academiei Ungare de Științe, din 1954 deputat al Partidului Național Țărănesc din Ungaria, apoi președinte asociat al Uniunii Scriitorilor Maghiari (1956-1957) și  din 1963 membru al prezidiului Consiliului Național de Pace.

Áron a decedat la Budapesta  și, conform dorinței, a fost îngropat în satul natal, între doi ceri.

În jurul mormântului a fost amenajat Parcul Memorial Áron Tamási, cu un monument sculptat, reprezentând personaje din operele de bază ale scriitorului, Trilogia Ábel, Enekes madár și Őrdőgváltozás Csikban.

În comună s-au păstrat, amenajat și se pot vizita Casa Memorială Tamási Áron și casa surorii sale.

Tot spre sud, după 8 kilometri am ajuns la Băile Szejke. Mi-am dat seama după niște izvoare captate situate pe marginea șoselei, în fața unor clădiri. Apa carbogazoasă a izvoarelor, bogată în sodiu, ușor sulfuroasă, este folosită în tratarea afecțiunilor digestive. Pentru tratarea bolilor pielii și pentru agrement au fost amenajate două bazine, în momentul vizitei mele, închise. Izvoarele minerale au fost depistate pe terenul care aparținea lui Orbán Balázs (sec. XVIII), au fost amenajate băi curative care au funcționat până la decesul său.

Centrul Memorial Orbán Balázs

În secolul XX a fost amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează obiecte și fotografii folosite pentru extragerea și transportul apei-  ustensile, vase, căruțe trase de bivoli, etc., fotografii realizate și folosite de Orbán în cartea sa „Descrierea ținutului secuiesc”, pe care nu l-am vizitat, fiind închis.

Pe lângă Centrul Memorial am urcat un drum de țară și după câteva minute, deviind spre dreapta, am ajuns la prima dintre cele 16 porți vechi de lemn etalate în Muzeul Porților Secuiești.

Porțile au fost adunate din diverse sate, restaurate și așezate pe deal sub forma unei galerii. Urcând prin ea și trecând ultima poartă, a casei din Polonița în care s-a născut Orbán Balázs (1888), se ajunge la mormântul acestuia.

Porțile, cioplite în lemn de stejar, prezintă două intrări, una mare, înaltă de 4 metri,  prin care se intra cu căruța și una mică, înaltă de 2 metri,  pentru oameni, unite prin stâlpi laterali și acoperite de o mică streașină cu acoperiș de șindrilă.

Au fost decorate cu sculpturi, adânci de 5-10 mm, reprezentând motive vegetale, animale, geometrice, simboluri creștine, etc.

Unele dintre motive au fost pictate, predominând alb, roșu, verde și albastru.

Pe unele au fost inscripționate numele meșterului și anul construcției. Cea mai veche dintre porți (1818) provine din Fenyéd (Feliceni).

Pe partea de deal din stânga porților în anul 2017 a fost inaugurat Mini Erdely Transylvania Park, realizat de echipa Legendarium ca parc cu machete ale unor cetăți, conace, castele, biserici vechi sau orașe din Ardeal, singurul de acest tip din țară.

Vizitarea se face contra cost, biletele găsindu-se la o tonetă din care se pot achiziționa și suveniruri.

Machetele au fost realizate din materiale care să reziste atât la căldura verii cât și la frigul iernii.

Castelul Teleki- Gornești

Castelul Ugron- Zău de Câmpie

Castelul Kemény- Brâncovenești

Clădirile pe care le reprezintă au fost create cu dimensiuni între 0,5- 1 metru înălțime.

Kastelul Bánffy- Răscruci

Ele redau aspectul inițial, azi multe dintre clădiri fiind ruinate sau dispărute.

Fântâna Cântătoare- Târgu Mureș

Sighișoara

Sunt expuse de-a lungul unor alei pietruite.

În fața fiecăreia se află un panou informativ, cu date istorice scrise în limbile română, maghiară și engleză.

Biserica fortificată Ilieni

Parcul e într-o continuă dezvoltare, spațiul urmând să fie mărit, pentru plasarea unor machete noi.

Pentru ziua respectivă aveam planificat să vizitez și orașul Odorheiu Secuiesc, situat la 3-4 kilometri de Băile Szejke. Noroc că m-am întors la mașină. Imediat ce am pornit la drum a început o furtună, „rupere de nori”, care a continuat și după cazarea în pensiunea din oraș, unde aveam rezervare.

Rezervația Naturală Dealul Melcului Corund, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

În județul Harghita, după ce am vizitat Muntele și Canionul de Sare, apoi Salina Praid, am rulat spre sud spre Odorheiu Secuiesc, unde îmi rezervasem cazarea, urmând ca pe acel drum să vizitez câteva obiective turistice.

După 14 kilometri am ajuns în comuna Corund, situată în Depresiunea Praid, cunoscută pentru ceramica cu motive populare creată acolo prin vechiul meșteșug al olăritului. De asemenea în zonă se produc obiecte din lemn, paie, tulpini de rogoz și papură, iască și lână.

Toate felurile de produse sunt etalate de-a lungul comunei, în numeroase locuri amenajate pe marginea șoselei, spre vânzare.

Pe teritoriul administrativ al comunei se află o rezervație geologică pe care doream s-o văd.  

Am lăsat mașina la marginea comunei și am parcurs cele câteva sute de metri, pe un drum de țară.

Drumul se termina la intrarea în rezervație, în dreptul Băilor sărate Unicum.

Rezervația Naturală Dealul Melcului (Rakodohegy), întinsă pe 8 hectare, este considerată cea mai mare arie cu aragonit din Bazinul Carpatic. Numele provine de la forma inițială a dealului, ca un melc, formă dispărută după ce a început exploatarea aragonitului. Numele i se potrivește în continuare deoarece aria este locuită de foarte mulți melci.

Dealul a fost remarcat și studiat, încă din secolul XVIII, de László Kővári care a apreciat că are o vechime de 30-40.000 de ani. Se spune că dealurile sărate au fost create din lut de uriași. Unul dintre ei a găurit dealul cu un băț și a ieșit un izvor sărat-calcaros. Din apele lui sedimentele se depun și Dealul Melcului crește.

János Bányai a explicat științific apariția depunerilor care formează dealul (1938). Calcitul și aragonitul se formează prin procesul de precipitare a soluțiilor sărate, carbogazoase, la temperaturi scăzute și cristalizează în crăpăturile travertinului, perpendicular pe ele. Dimensiunea cristalelor crește ajungându-se la unirea celor două straturi de pe laturile crăpăturii și procesul se reia în altă parte.

Depozitele de aragonit apar ca filoane stratificate, intercalate. Filoanele sunt de două tipuri. Unele sunt compacte, multicolore, câteodată formate radial în jurul unei roci sau bucăți de lemn și altele fibroase, arciforme, formate din cristale lungi de 3-7 centimetri, care se aglomerează pe pereții verticali ai rocilor.

Culoarea diferă datorită activității bacteriilor, a prezenței sulfurii de fier, a oxidării fierului, astfel apar nuanțe de alb, gălbui, gri, verzui, ruginii, uneori negre, sub forma unor benzi.

În timp, fără a-și schimba forma, aragonitul se poate transforma în calcit (paramorfoză).

Primul care a studiat izvoarele actualei rezervații a fost Antal Koch (1877). El a observat micile acumulări de aragonit din jurul izvoarelor și creșterea depunerilor (în 6 săptămâni depuneri de 6 mm). Cel mai vechi dintre ele, Izvorul Unicum, „creat de uriași”, iese din stâncă la baza depunerilor de carbonați, apoi se scurge în formă de evantai și formează un con de aragonit albicios. Încă din secolul XIX apa lui a fost folosită pentru băile sărate din apropiere.

În jurul izvoarelor, gazul natural din adâncime iese la suprafață și formează mici vulcani de nămol.

De asemenea, apa infiltrându-se în solul învecinat, la suprafață cresc diverse soiuri de plante adaptate acelui tip de mediu.

Exploatarea aragonitului a început în anul 1911. Se efectua manual, cu ajutorul unor instrumente. Mineralul fiind fragil, nu se putea prelucra prin cioplire, doar prin șlefuire. Mutat la Corund, profesorul ceh Konop Vencel a fondat Uzina de șlefuire a Aragonitului, procedeu prin care au început să se producă, spre a fi comercializate, diverse obiecte decorative și aragonitul a devenit „piatra prețioasă a secuilor”.

Prelucrarea lui a continuat până în anii 1931-1939 când din aragonit au rămas doar urme. Pentru exploatarea de adâncime, în următorii ani s-au amenajat trei perimetre miniere. La începutul anilor 1960 s-a încercat scoaterea lui prin  dinamitare, procedeu care a redus debitul izvoarelor aproape de 10 ori.

Din anul 1980 fostele perimetre miniere au devenit arie protejată.

Citește și Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Salina Praid, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format în urmă cu 13,5 milioane de ani când zona era acoperită de o mare nu prea adâncă și apa ei, sub acțiunea temperaturilor ridicate, s-a evaporat treptat, formând un strat de sare de aproximativ 400 metri grosime. În decursul timpului s-au depus sedimente care au apăsat sarea. Flexibilă, s-a ridicat în zonele cu breșe, sub forma unor ciuperci și în unele locuri a ieșit la suprafață.

Praid

După ce am văzut  Muntele și Canionul de Sare m-am întors în Praid unde am pierdut cam 30 de minute, o parte din ele la coada pentru bilete, restul așteptând autobuzul cu care urma să mă deplasez în salină.

Salina Praid a fost creată la 40 de metri adâncime sub nivelul minelor vechi (1978-1980) și datorită aerului puternic ionizat, cu umiditate scăzută, o presiune mai mare decât cea de la suprafață, benefic în tratarea afecțiunilor respiratorii, în ea s-a amenajat o Bază de tratament.

Autobuzele salinei parcurg prin subteran o distanță de 1.250 metri până într-un loc mai larg, unde pot întoarce. De acolo, împreună cu restul pasagerilor, am coborât printr-o galerie, pe cele 250 de trepte amenajate, care se terminau la Baza de tratament.

Sarea a fost exploatată începând cu perioada cuceririi romane. În actele vremii exploatarea de la Praid a fost atestată prima dată din anul 1200. A luat amploare în secolul XVIII o dată cu deschiderea minei József (1762). Sub austrieci treptat s-au deschis mai multe mine (Károly și Ferdinand-1787; Párhuzamos-1864), în 1896 prima ocnă din Praid și 2 ani mai târziu, pentru cercetarea părții superioare a zăcământului, s-a creat o galerie, lângă care s-a deschis mina  Elisabeta (Erzsébet). Sarea era transportată la suprafață cu ajutorul unor crivacuri trase de cai.

Între anii 1947-1949 s-a deschis mina Gh. Doja (Dózsa György), perioadă în care, pentru transport, s-a construit o cale ferată îngustă iar din anii 1970, exploatarea fiind mare, sarea a fost cărată cu basculante de 16 tone.

În urma extragerii sării s-au format goluri subterane mari unde temperatura se păstrează constantă, între 14-16 grade Celsius. Cele mai adânci sunt situate la 320 metri adâncime.

Baza de tratament, situată la 120 metri adâncime, se întinde pe mai multe sute de metri lungime. E formată din „camere” cu lățimea de 20 metri și înălțimea 12-15 metri, iluminate electric.

Tratamentul în salină constă în inhalarea aerului sărat minim o oră pe zi, timp de 18 zile, relaxându-se, efectuându-se plimbări sau gimnastică medicală, cu cadre specializate.

Este benefic în principal pentru afecțiunile respiratorii, ca bronșitele alergice, astmul bronșic, dar și în stări de depresie, sau pentru menținerea tonusului SNV.

Spațiul a fost amenajat pentru toate categoriile de vârstă astfel în ocnă există multe posibilități pentru recreere.

Pentru copii au fost amenajate locuri de joacă.

Pe marginile încăperilor au fost așezate mese cu bănci. Există un restaurant, chiar și un internet-cafe.

Pentru evlavioși a fost creată o capelă.

În niște vitrine am văzut etalate metodele și uneltele vechi folosite în extragerea sării.

Primul Parc de aventură din Europa, amenajat într-o salină, se află la Praid. Club Aventura are trasee până la 15 metri înălțime, unele chiar pe stâncile de sare.

Între anii 1991-1994 s-a deschis un nou sector minier, numit după fostul director al salinei, Telegdy Károly.

La revedere Praid ! Chiar m-am relaxat în acea salină.

Citește și Rezervația Naturală Dealul Melcului Corund, jud. Harghita

Muntele și Canionul de Sare Praid, jud. Harghita

Publicat pe de
1

La revedere Sovata ! În ziua a 5-a a excursiei mele prin țară urma să explorez unele zone din județul Harghita.

După 12 kilometri am ajuns în comuna Praid, renumită pentru salina ei și pentru Muntele și Canionul de Sare, situat la nici 3 kilometri de centrul localității. Am ales să văd prima dată rezervația naturală mai ales că, fiind dimineață, nu credeam că vor fi mulți vizitatori.

Am plătit biletul de intrare, o sumă modică, și am pornit pe traseul, lung de aproximativ 1,5 kilometri, amenajat pentru turiști. Imediat după intrare se află fosta Mină Iosif  (József), prima mină de adâncime deschisă în 1762, din care blocurile de sare erau puse în piei de bivoliță și aduse la suprafață cu ajutorul unui crivac tras de 4 perechi de cai. După ce a intrat în proprietatea austriecilor (1787) mina a fost mărită cu 2 camere laterale, mina Carol (Károly) și  mina Ferdinand, din care se extrăgea sarea până la o adâncime de 66 metri. Mina veche a funcționat până în 1953. În ea au lucrat mineri veniți din Ocna de Jos și Ocna de Sus. Pentru ei au fost ridicate 25 de clădiri, situate peste galeriile fostelor mine. Datorită infiltrațiilor mari de apă mina s-a surpat și nu a mai fost utilizată.

Rezervația naturală ocupă o suprafață de 66 hectare și acoperă cel mai mare zăcământ de sare din țară, aflat până la adâncimi între 2,7-3 metri. Încă din Cuaternarul târziu pârâul Corund a săpat în stâncile versanților, s-a adâncit treptat și s-a format canionul.

Descoperind sarea, romanii au început să o exploateze la suprafață. Golurile rămase în urma săpăturilor s-au umplut cu apă de ploaie, aceasta le-a lărgit și s-au transformat în lacuri, precum cele din Sovata.

Prin formarea canionului s-au separat Muntele de Sare, sub forma unui dom (576 m) și un deal mai mic (Corbul Mic-Kisholló). Urmând itinerarul am trecut pe lângă diferite formațiuni de sare care, prin eroziunea apei, își schimbă treptat formele. Despre fiecare m-am documentat citind panourile montate în acel scop și o să le descriu în ordinea în care le-am văzut.

Conopidele și draperiile de sare se formează prin erodarea solului, lăsând sarea la suprafață. Picăturile de ploaie o dizolvă și se transformă în mici muchii.

Pe stânca concavă,  neexpusă apei,  se formează o peliculă sub forma unei conopide.

Pe suprafețele verticale, la limita de unde începe să cadă liber apa, se formează draperiile.

Izvoarele și crustele de sare

La poalele versanților de sare, intermitent, ies la suprafață izvoare cu apă sărată, formează canale și bălți mici care, sub acțiunea soarelui, se evaporă. Sarea rămasă pe sol, pietre, crengi, cristalizează și formează cruste, inițial mici cât bobul de mazăre. Cu cât fenomenul se perpetuează, sarea acoperă suprafețe tot mai mari.

Formațiunile se aflau la o oarecare distanță unele de celelalte. Între ele am urmat cărarea, pe alocuri amenajată cu bare de susținere și podețe.

Dolina de sare și apele înghițite

Dolina de sare este un versant muntos cu o concavitate sub formă de pâlnie prin care apele ploilor se scurg în niște cavități de la baza ei.

În perioadele cu ploi abundente se scurge în subteran unde formează canale și cavități de sare.

O parte din apa ajunsă în subteran revine la suprafață sub formă de izvoare.

Restul apei se infiltrează în subteran, o parte ajungând până în mină, de unde este pompată în bazinele ștrandului din Praid.

În continuare cărarea m-a purtat pe malul pârâului Corund.

După câteva sute de metri am ajuns la lapiezuri, mici culmi formate prin erodarea sării, foarte solubilă, de apa ploilor.

Cu cât ploile sunt mai dese, culmile se ascuțesc și formează o suprafață „țepoasă”.

În momentul cristalizării, pe unele suprafețe de sare se prind impurități, minerale, astfel în final va fi colorată în nuanțe diferite. Putem spune că lapiezurile pot înlocui meteorologii deoarece sarea absoarbe umezeala și se închide la culoare cu 30 de minute înaintea ploii. 

În continuare paralel cu pârâul, de data urcând, după câteva minute l-am părăsit și m-am îndreptat spre un alt versant.

Creasta de sare și exploatarea ilegală

Prin erodarea ambelor fețe ale unei stânci se formează o creastă de sare care își schimbă forma în timp, procesul continuând. Măsurătorile afirmă că, începând din anul 1907 până acum, erodarea a continuat cu mai mult de 1 metru.

Din păcate continuă extragerea ilegală, blocurile de sare fiind vândute pe „piața neagră”. 

Citind despre canion, la fața locului am căutat urmele galeriei Elisabeta, mici peșteri de sare și canale noroioase, despre care se scria că se mai pot vedea, dar nu am remarcat nimic asemănător.

M-am întors pe cealaltă parte a pârâului unde vegetația era mult mai diversificată.

Un covor roșu, cu flori nemaivăzute de mine, mi-a atras atenția. Era format de Salicornia herbacea (brânca), plantă care s-a adaptat și trăiește în mediu sărat (halofilă).

Pe cealaltă parte a pârâului se vedeau versanții de sare, acoperiți de verdeața pădurilor.

Am ajuns într-o zonă lipsită de vegetație unde se aflau câteva foișoare de lemn. Au fost amenajate pentru cei care folosesc băile cu nămol sărat în scop terapeutic.

Nămolurile se formează mai frecvent prin degradare organică dar există, în cantitate mai mică, și cele formate prin mineralizare, proces care se desfășoară lent. Izvoarele de pe versanți aduc apa în pârâu, împreună cu sedimentele din ea formează argila, astfel poate să curgă la vale fără să se amestece cu sarea care se depune pe  fundul lui.

În timpul ploilor torențiale, debitul mare al izvoarelor tulbură apa pârâului, apa devine sărată și peștii, pe cale de a pieri, sunt pescuiți ușor. Când furtunile dispar, apa redevine dulce și ciclul se reia.

Băile de nămol au fost ultimul punct marcat în circuit. De acolo, după ce am traversat pârâul pe un podeț, cărarea m-a condus la ieșirea din rezervație.

Citește și Salina Praid, jud. Harghita

Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Sovata, județul Mureș, după tentativa de a călători cu Mocănița, eșuată, m-am întors la Izvorul Sărat și m-am îndreptat spre pădure, unde doream să văd lacurile stațiunii, 6 cu apă sărată, cu o salinitate mai mare de 7 ori ca cea a oceanelor, 2 cu apă dulce, o mlaștină și un lac artificial.

Întrebasem în oraș despre poziționarea Lacului Negru și mi-am dat seama de ce nu știa nimeni să mă îndrume spre el. Lacul sărat, format prin prăbușirea unei ocne (1710), fiind situat într-o zonă umbroasă, a secat și s-a format un strat de nămol sapropelic de aproximativ 2-3 metri adâncime. Până în anul 1989 nămolul a fost folosit în bazele de tratament ale Hotelului Sovata și Lacului Ursu.

Tot urcând lin, am ajuns la Turnul Belvedere, situat  la marginea de sud-vest a rezervației naturale.

A fost construit în scop turistic, din bârne din lemn de stejar și brad, îmbinate cu structuri de oțel.

Înalt de 28 metri, poate fi accesat pe o scară interioară în spirală.

De sus se vede panorama munților și a unei părți din oraș.

La turn drumul s-a terminat. Se continua cu o cărare prin pădure, pe care am urmat-o.

Cam 5 minute și am ajuns într-o zonă amenajată cu bănci. Era clar că am găsit primul lac.

Lacul Mierlei, lac sărat, a fost amenajat la începutul anilor 1950, cu o adâncime de 1 metru.

La marginea lui au fost amenajate esplanade și podețe de lemn. Nămolul lui este folosit în tratarea afecțiunilor aparatului locomotor.

De acolo am urmat un drum prin pădure, o cărare amenajată sub formă de trepte, limitate de butuci de lemn.

Trecând un podeț am ajuns într-o zonă întinsă, cu podea și bănci din lemn.

Acolo ar fi trebuit să văd Lacul Șerpilor, un alt lac sărat transformat în mlaștină. Datorită vegetației abundente nu mi-am putut da seama dacă exista sau nu mlaștina. 

Mai multe indicatoare te îndrumau spre diferite puncte turistice. Am ales să cobor  spre aleea de pe malul Lacului Ursu, ultima porțiune pe trepte din beton.

Într-o dolină, la 60 metri de Lacul Ursu, se află alt lac sărat, Lacul Aluniș. Pe locul lui în trecut a existat o fânață care, prin prăbușirea unei margini a Lacului Ursu, s-a adâncit, formând așa numita „Groapa lui Cristofor”, în care  s-a scurs surplusul de apă din primul lac și a format Lacul Aluniș, cu o adâncime de cca. 7 metri, a cărui nămol atinge vara temperaturi de 30-40 grade Celsius.

Depășind lacul, am trecut pe lângă un spațiu amenajat ca loc de joacă pentru copii.

Lacul Ursu, inițial numit Medve, s-a format în timpul unei furtuni, prin prăbușirea unei mine de sare, când s-a creat o groapă, delimitată de fânul adus de apă (1875), pe care ploaia neîntreruptă și pârâurile care cădeau de pe versanții din apropiere  au umplut-o. După forma lui, localnicii l-au numit Lacul Ursu (1881). După ce ploile au încetat, soarele a început să încălzească apa sărată din lac care la suprafață (1-2 metri adâncime) a devenit fierbinte și, localnicii îmbăindu-se, au constatat că are efecte terapeutice.

În 1893 latifundiarul Illyés Lajos a adus oameni de știință care să studieze fenomenul de încălzire, numit heliotermie (1901). S-a constatat că apa, adusă în lac de două pârâiașe de pe munte, forma deasupra apei sărate un strat de apă dulce, de 10-15 cm grosime, prin care razele solare treceau și încălzeau apele sărate până la o adâncime de 1,5-2 metri, nelăsând-o să se ridice la suprafață. Temperatura maximă, 70 grade Celsius, a fost măsurată în anul 1898, în următoarele decenii ea scăzând constant (53-57 grade Celsius în anii 1929-1931). 

Lacul Ursu a devenit cel mai mare lac heliotermal din Europa și este considerat rezervație naturală.  Având proprietăți terapeutice, o dată cu înființarea Stațiunii de Sus, lângă el a fost amenajată o bază de tratament. Pe parcursul anilor salinitatea lui a scăzut datorită aportului crescut de apă dulce și utilizarea în exces, de către tot mai mulți vizitatori care, îmbăindu-se și agitând apa, au dus la omogenizarea straturilor pe verticală.

Pentru aceasta în ultimii ani au fost efectuate lucrări hidrotehnice, zona în care se face baie a fost delimitată de restul lacului prin balize și temperatura a început să se ridice iar. Apa lui este folosită pentru vindecarea reumatismului articular, a altor tipuri de inflamații și a infertilității.

Fiind în zona centrală, pentru a face o mică pauză, m-am îndreptat spre una dintre multele terase unde, fiind arhipline, am avut norocul să găsesc o masă liberă.

Apoi, în căutarea altor lacuri, m-am întors pe aleea aglomerată care urma marginea Lacului Ursu.

coada la bilete pentru intrarea la ștrandul Lacului Ursu

Spre a vedea două lacuri, aflate unul lângă celălalt, după un versant protejat cu gărdulețe, am cotit la stânga.

Lacul Verde a primit numele după culoarea sa și a copacilor înconjurători care se oglindesc în el.

Ocolindu-l pe o latură, am ajuns la Lacul Roșu.

Culoarea roșie se datorează viermișorilor care trăiesc în el și frunzelor colorate care îi acoperă o parte din suprafață.

La capătul lacului se află Muntele de Sare, parte din masivul care se întinde de la Praid la Sovata.

Acolo am văzut pentru prima dată rocile cu exteriorul din sare, sub forma unor creste ordonate.

Uitându-mă mai de aproape, am remarcat că de fapt sarea creează diverse forme bizare, colorate neuniform.

Razele soarelui o fac să strălucească ca niște firișoare și pete de argint.

Știam că în pădure, spre vârful versantului, se afla un foișor. Trebuia să îl văd neapărat așa că de lângă Lacul Roșu am urcat o cărare până la o terasă împrejmuită, dotată cu bănci de lemn.

De acolo am urcat scările amenajate și după 10-15 minute am văzut structura de lemn a Foișorului de sus.

Singuratic, un chitarist își interpreta muzica. M-a acceptat, deoarece nu s-a oprit din cântat. Din nou noroc ! Mai rar poți asculta muzică inedită, privind panorama superbă.

M-am întors la aleea paralelă cu Lacul Ursu și am urmat-o până la Lacul Paraschiva.

Lac cu apă dulce, s-a format în urma precipitațiilor care, neputând să străbată stratul gros de sare, s-au acumulat deasupra.

Pentru a vedea ultimul lac, a trebuit să mă întorc și să ocolesc pe cealaltă parte Lacul Ursu. Apoi am urcat prin pădure pe aleile pietruite amenajate în cadrul proiectului „Drumul Sării”, finalizat în anul 2015, când, fiind imposibilă deplasarea de utilaje în acele zone, totul s-a efectuat manual.

Ajungând la șoseaua asfaltată, am urmat-o spre Pensiunea Tivoli, unde eram cazată. De acolo până la lac mai aveam de parcurs 500 metri.

În 1970,  într-o zonă mlăștinoasă  de la poalele vârfului Cireșul, cu ajutorul liceenilor din Sovata, a fost creat Lacul Tivoli, cu rolul de a prelua apele meteorice și aluviunile și pentru a fi folosit de cei care nu doreau să facă baie în apă sărată. Fiind la o altitudine joasă și volumul apei crăpând dealurile din jur, pentru că periclita Lacul Ursu, în anii 1990 a fost golit. Problema nu a fost total rezolvată deoarece pârâiașele, formate în timpul ploilor torențiale, au transportat în Lacul Ursu mâlul rămas.

În anii 2010-2011 fundul fostului lac a fost izolat, marginile înconjurate de o pășune în care surplusul de apă se evacuează, apoi a fost umplut cu apă dulce și  recreat ca Lacul Tineretului. cu un spațiu de îmbăiere pentru cca. 500 de persoane (4.400 metri pătrați), pentru a diminua numărul celor care folosesc Lacul Ursu doar pentru divertisment. Pe o suprafață de 27.000 metri pătrați s-au ridicat clădirile ștrandului, din grinzi de lemn, pe piloni de lemn.

În pădurea de lângă lac a fost amenajat Parcul de aventură „Adrenalin Plus Sovata” cu 2 trasee pentru copii si 2 trasee pentru adulți. Al doilea traseu pentru adulți se termină cu o tiroliană, lungă de aproximativ 400 metri, care trece peste lac.

Mulțumită că am reușit să văd aproape toate lacurile, m-am întors la pensiune. A doua zi urma să părăsesc Sovata.

Citește și Muntele și Canionul de Sare Praid, jud. Harghita

Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.

Vila Sovata

Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.

În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu  (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).

Vila Sara

S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.

Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii

Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului  au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.

Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.

Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).

Vila Mureșul

Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.

Vila Vânătorului

Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.

După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.

Vila Maria

Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.

Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.

Vila Magdalena

În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.

După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.

Pensiunea „Speranța”

Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.

Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru  tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.

Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.

Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.

Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.

Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.

În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.

Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.

Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.

Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.

Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.

De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.

De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.

Citește și Lacurile din Sovata, jud. Mureș