Urma să stau două nopți în Sovata, un oraș din județul Mureș, situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munților Gurghiu, la o altitudine de 475–530 metri.
Aveam rezervarea făcută la una dintre multele vile private care funcționează în scop turistic în stațiune, Vila Tivoli.
Vila, situată într-o zonă mai retrasă, se găsea la aproximativ 1 kilometru de centrul stațiunii.
Mai era puțin până se însera așa că după ce m-am primenit am străbătut aleile pădurii, îndreptându-mă spre zona centrală unde urma să iau cina.
Pe drum am început să-mi creez un itinerar pentru a doua zi. Știam că zona este cunoscută mai ales datorită zăcămintelor de sare care au fost prelucrate încă de pe vremea romanilor, prezența lor fiind demonstrată de castrul roman de la Sărățeni (106 e.n.), descoperit prin săpăturile arheologice, la 8 kilometri de Sovata.
Romanii practicau mineritul de suprafață. Săpau gropi concentrice, pe diferite niveluri, până la adâncimi de 40 de metri. Inundate de apă, se săpau alte gropi, până la 12-15 metri, de unde scoteau sarea pe niște punți alunecoase și o depozitau. Groapa respectivă era abandonată și se reîncepeau săpăturile pentru o altă groapă. În timp gropile s-au umplut cu apă și au format lacuri.
Actual în Sovata există 9 lacuri pe care doream să le văd. De asemenea strada cu numeroasele vile de epocă, multe păstrate până azi în forma originală.
În secolele XI-XII zona a fost ocupată de secui. Stabilindu-se acolo și primind de la Voievodul Transilvaniei, Majláth István, dreptul de a comercializa sarea (1536), au creat un sistem de transport terestru și unul pe râul Mureș, până la confluența cu Tisa, care a fost numit „drumul sării”.
Exploatarea de sare era păzită de paznici care au primit de la Principele Báthory Kristóf diferite privilegii (1578). Încă din acea perioadă Sovata era renumită pentru apele sale cu salinitate crescută, folosite atunci de localnici pentru tratarea diferitelor afecțiuni și mai ales de femei, contra sterilității.
Prima atestare documentară a localității, numită atunci Szavata, datează din 1602. Pe tot parcursul istoriei sale nu a fost locuită de prea multă populație. De abia în anul 1952 a primit statutul de oraș.
De dimineață am pornit la drum. Am făcut un mic ocol pentru a vedea ce a mai rămas din fostul Conac Bernády György, construit de farmacistul, ajuns primar în două perioade (1902-1913, 1926-1929), cunoscut pentru transformările benefice făcute în Sovata.
Conacul a rămas în proprietatea familiei până în 1946 când a fost vândut unui evreu din București. După doi azi, naționalizată, a intrat sub administrația Întreprinderii Balneare de Stat care nu a îngrijit-o și clădirea s-a ruinat.
Din 1990 a fost introdus pe lista monumentelor istorice. Prin retrocedare a intrat în posesia urmașilor, o familie în vârstă care locuiește în afara granițelor țării. Tot ce am găsit la fața locului a fost intrarea la conac, un gard și o poartă de lemn sculptat cu motive florale, inscripționată cu date istorice.
Paralel cu șoseaua m-am îndreptat spre centrul stațiunii. În stânga mea se înălțau câteva hoteluri, construite în perioada 1960-1980, cu baze de tratament.
În dreapta, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus”.
A fost construită în perioada 1937-1939 și renovată între anii 1979-2004.
Încă câteva minute și am ajuns în centrul stațiunii, marcat de un giratoriu din care se desprindeau două străzi, aproape paralele.
Pe dreapta se aflau multe terase, tarabe cu suveniruri, etc. De acolo am văzut „emblema” stațiunii, Lacul Ursu.
Pe stânga, în fața Centrului de Informare Turistică, erau aliniate trăsuri cu cai în care, conducătorii atelajelor, în ținută de epocă, așteptau clienții dornici de o plimbare.
În spațiul dintre cele două străzi vizitatorii se relaxau în Parcul Petőfi Sándor, amenajat cu rondouri de flori, bănci și o fântână arteziană centrală.
Am hotărât să mă deplasez pe strada care pornea din dreptul Centrului de Informare Turistică, stradă mărginită de vilele de epocă, construite din lemn, în stil tipic alpin. Pe partea stângă, în fața Hotelului Danubius, rondourile pline de flori și băncile de relaxare, situate pe locul fostei Grădini Rhédey, formau actualul Parc Nicolae Bălcescu, în care era postat și bustul acestuia (1991).
În a patra zi a excursiei mele prin țară, după ce am vizitat orașul Târgu Mureș, am pornit să explorez zona înconjurătoare, seara urmând să mă cazez la Băile Sovata. Pe drumul spre Reghin, la aproximativ 7 kilometri, este situată comuna Sângeorgiu de Mureș. Într-un document din anul 1880 se menționa că în fântânile din localitate s-au găsit ape sărate cu proprietăți terapeutice.
Imediat după aceea a fost creată o stațiune balneară (1900) în care era folosit nămolul mineral terapeutic și, în două bazine, apele minerale clorurate, sodice, iodurate, hipotone. Era dotată cu cabine, un restaurant și un parc.
La jumătatea secolului XIX în comună exista un castel fortificat, reconstruit în 1870, la ordinul lui Albert Máriaffy. Fiul său, Lajos III, a decorat interiorul, l-a mobilat luxos și l-a înconjurat de un parc, întins pe 68 de hectare, cu specii rare de arbori și un mic iaz.
Intrarea în Castelul Máriaffy se făcea printr-un pridvor mare cu acoperișul susținut de stâlpi. În partea dinspre râul Mureș fațada prezenta la parter un alt pridvor, cu o boltă susținută de arcade și la etaj o terasă mărginită de stâlpi cu capiteluri corintice. Ambele fațade erau prevăzute cu câte un balcon. Deasupra celui de pe fațada posterioară se afla blazonul familiei. Naționalizat (1948), a fost folosit de Gospodăria Agricolă de Stat, după 1989 a intrat în administrația Ministerului Culturii apoi a fost urmașilor contelui. În toată acea perioadă conacul, părăsit, s-a deteriorat treptat. În anul 2010 a fost cumpărat de Primăria comunei care, pentru a-l putea introduce în circuitul turistic, a început un program de reabilitare (2018-2021), din păcate nepăstrând toate elemente originale.
Din fostul parc s-a păstrat doar mică suprafață, aflată azi în administrarea Academiei de Științe Agricole, restul a fost deființat, pe locul lui construindu-se blocuri, stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru creșterea bovinelor și unitatea de jandarmerie.
stejar cu vârsta de 713 ani
Pe același drum, la cca. 5 kilometri nord-est, am ajuns în comuna Ernei. Pe câmpia de la marginea ei, Ali pașa, cel care l-a ridicat la rangul de Voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály, și-a ridicat tabăra (1661).
În Ernei s-a păstrat Castelul Balintitt, construit de baronul căruia îi poartă numele la sfârșitul secolului XIX. În stil neobaroc, cu forma literei „U”, avea 18 camere. În el s-au păstrat arhivele și biblioteca cu aproximativ 15.000 de volume ale umanistului maghiar Kovacsóczy Farkas. În anul 1946 aripa nordică a fost demolată, pe colțul din stânga fațadei principale a fost ridicat un etaj unde s-a construit un balcon metalic. După naționalizare (1948) în el a funcționat Școala Generală Ernei.
O dată cu construcția castelului, pe dealul de lângă el a fost amenajat un parc, cu un lac, pe care se făceau plimbări cu barca, două case cu flori și două fântâni. Până azi a rămas doar o porțiune aflată lângă șosea, cu câțiva copaci situați în jurul unui mic lac.
În continuare m-am îndreptat 4 kilometri spre nord unde, în unul dintre satele care aparțin de comuna Ernei, satul Dumbrăvioara, doream să văd un al castel care, din secolul XVIII, a supraviețuit până azi. Castelul Teleki a fost ridicat în stil baroc, cu două aripi (1769-1773), de cancelarul Transilvaniei, Sámuel Teleki. În aripa de nord s-au amenajat camerele familiei, în cea de sud cele ale servitorilor, bucătăria și la subsol depozitul de legume și pivnița de vinuri.
Până în anul 1800, în spatele aripii de nord au fost construite anexele în care a fost mutat personalul și aripa de sud, locuită de aceștia până atunci, a fost transformată în camere de oaspeți. În spatele acelei aripi a fost amenajat un manej care a funcționat din 1825 până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Moștenit de următoarele generații, între anii 1912-1914 nepotul lui Teleki a ridicat un corp central, în stil neobaroc, al cărui interior nu a mai fost amenajat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Castelul rămas nelocuit, în timp s-a deteriorat și postbelic a fost devastat.
În anul 2005 a fost retrocedat urmașilor, o familie din Canada, care l-au închiriat Liceului Tehnologic și din anul 2019 a fost cumpărat de un Prof. Dr. medic cardiolog din Târgu Mureș. Fiind în proprietate privată, deși se afla cineva colo, nu mi s-a permis să intru nici măcar până în curte. Pentru a vedea cât de cât clădirea, deși necivilizat, m-am cățărat pe bordura gardului.
Alt Castel Teleki, unul dintre cele mai frumoase castele vechi din Transilvania păstrate până azi, se află în comuna Gornești. Fiind situat doar la 4 kilometri nord, normal că l-am vizitat. Apoi m-am întors în Dumbrăvioara, am deviat din drumul Târgu Mureșului spre vest, apoi spre nord și după 12 kilometri am ajuns în comuna Voivodeni unde, pe harta topografică militară austriacă, pe locul Conacului Zichy, păstrat până azi, apărea o clădire asemănătoare (1760-1773).
Conacul este format din două clădiri: cea veche, din secolul XVIII și corpul central, format la începutul secolului XIX, care are intrarea prevăzută cu un portic, susținut de coloane, care delimitează un pridvor, la care se ajunge urcând câteva trepte.
Tot atunci, în apropierea lui, a fost construită o clădire longitudinală cu un cerdac prevăzut cu arcade semicirculare.
Azi acea clădire poate fi accesată trecându-se un podeț de lemn.
Curios să vadă ce fac niște arădeni în comună, Primarul mi s-a alăturat și m-a poftit să rămân până a doua zi, când urmau să se desfășoare „Zilele Conacului Zichy”. Am fost nevoită să-l refuz deoarece, în acea seară, aveam cazarea rezervată la Sovata.
Din Voivodeni m-am întors la Târgu Mureș apoi, spre vest, m-am îndreptat spre Sovata. După 40 kilometri m-am oprit în satul Sânvăsii, comuna Gălești, unde, pe deal, se află o biserică veche care se presupune că a fost ridicată în secolul XIV și a fost modificată un secol mai târziu. În grădina ei au supraviețuit doi copaci plantați în secolul XIX ei și lângă ea un stejar cu vârsta de 350-400 de ani.
Biserica Unitariană prezintă elemente din stilurile romanic și gotic astfel pe sanctuarul dinspre est se află un arc de triumf semicilindric cu o fereastră romanică, pe poarta din piatră vestică și pe ușa dintre parterul turnului și sacristie, elemente gotice. Turnul a fost construit între sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, probabil ca turn de apărare. În el s-au păstrat clopotul mare, de 450 kg (1498) și clopotul mic, de 120 kg (1925). Sub el, într-o sală arcuită, se află mormântul moșierului Sigér Mátyás, decedat în anul 1586.
Biserica și turnul au fost acoperite cu șindrilă. Interiorul a fost pictat cu fresce sub care, la decopertarea unei părți (2009-2015), au fost găsite urme ale unor picturi efectuate în altă tehnică, considerate mult mai vechi. De asemenea s-au păstrat o bancă pictată (1694), pictura de pe coroana amvonului și masa de împărtășanie (1784) și orga construită în 1841.
La exterior biserica a fost înconjurată cu un gard de lemn.
Lângă ea, cândva (nu am putu afla când), a fost postată statuia lui Szent Laszlo (1016-1093).
În drumul spre Sovata, ultima oprire am făcut-o după aproximativ 8 kilometri. În orașul Miercurea Nirajului, pe marginea șoselei, se află Biserica Unitariană. A fost construită în stil eclectic, cu elemente neoclasiciste (1838), pe locul unei biserici vechi (1650), demolată, din care păstrează în interior coroana amvonului (1765).
De acolo până la ținta mea finală din acea zi, Stațiunea Sovata, mai aveam de rulat doar 30 kilometri.
Localitatea Gornești din județul Mureș este situată la 19 kilometri nord de municipiul Târgu Mureș, pe drumul spre Reghin. Acolo se găsește unul dintre cele mai mari și impresionante castele din Transilvania care s-au păstrat până azi, Castelul Teleki.
În secolul XV aparținea unei moșii care împreună cu moșiile Dumbrăvioara, Glodeni și Poarta au fost donate de Sigismund de Luxemburg (1405) familiei Erdélyi de Somkerék. ca recompensă pentru faptele de arme, mai ales în Bătălia de la Nicopole (1396) în care Antal i-a salvat viața.
Fiul său a construit, pe moșia din Gornești, pe malul stâng al râului Mureș, un castel medieval cu cinci turnuri, dreptunghiular, cu o curte închisă la mijloc, în nord și est etajat, menționat într-un document din 1477 cu numele de Castrum Nostrum (regis) Gernyezegh. La etaj s-au amenajat camerele de locuit ale proprietarilor și la parter bucătăria, anexe, locuințele servitorilor (1462-1465). Era înconjurat de un șanț de apărare alimentat cu apă din râul Mureș. Accesul în castel se făcea pe un pod de cărămidă ce se continua cu un pod mobil.
Castelul a rămas în proprietatea familiei până la ultimul său descendent, Erdélyi István, care a decedat în 1642. Neavând copii, castelul și cele 24 de domenii, întinse în 5 comitate, i-au revenit soției sale, Mindszenti Krisztina. Și aceasta murind 4 ani mai târziu, averea a fost confiscată de Regele Rákóczi György care a donat fiului său Zsigmond moșia Gornești, împreună cu alte 6 moșii.
După moartea lui a intrat în posesia familiei Bánffy Erdélyi. Baronul Bánffy Dénes, membru al Consiliului Regal, poseda foarte multe moșii. Fiind foarte lacom, pentru a-și spori bogăția, a intrat în numeroase conflicte. În unul dintre ele, soldat cu o adevărată „bătălie”, participanții au fost arestați și condamnați la moarte. Sub presiunea cancelarului Mihály Teleki de Szek, Apafi a semnat verdictul și Bánffy a fost decapitat (1674) și un an mai târziu moșia a intrat în posesia cancelarului.
Între anii 1686-1687 Teleki a fortificat castelul, l-a extins cu o nouă aripă și l-a înălțat. Turnurile le-a decorat cu piatră sculptată în stilul Renașterii transilvănene. În jurul lui a amenajat grădini cu flori și legume. Nu s-a bucurat însă mult de ele, murind în Bătălia de la Zărnești (1690).
Moșia a fost moștenită de fiul său, contele Teleki Sándor, cel care a sprijinit învățământul reformat, a finanțat colegiile din Aiud și Tg Mureș și a ajutat studenții care studiau în străinătate. Căsătorit cu fiica lui Miklós Bethlen, un adversar al dominației habsburgice (1703), au avut 4 copii. Aceasta murind de tânără, s-a recăsătorit cu Zsuzsanna Nagy de Petk, cu care a avut 2 copii, cel mai mic dintre cei 6 având doar 15 ani când tatăl lor a murit (1754).
În urma sa au rămas 3 domenii care au fost împărțite între cei 3 fii astfel Lajos a primit moșia Glodeni, Samuel moșia Dumbrăveni și László, fiul din prima căsătorie, moșia Gornești. Castelul a rămas încă locuit de familia mamei sale astfel László s-a stabilit pe moment la Țelna. În acea perioadă castelul s-a deteriorat treptat.
După moartea lor, László s-a mutat la Gornești unde și-a propus să ridice un nou castel. În 1772 a demolat vechiului castel apoi a început construcția corpului central, neterminat, deoarece 6 ani mai târziu a decedat. Fiul său József a continuat construcția. În paralel, pe locul dintre șanțul înconjurător și castel a amenajat o grădină franceză cu flori care formau motive din etnografia maghiară (1789-1792) și a construit o seră, „Marea casă a florilor”. A adunat o colecție mare de cărți, manuscrise, etc., pe care o ținea la Târgu Mureș, care, moștenită de fiul său László III, a fost donată Academiei Maghiare de Științe.
Până în 1803 succesorii săi au terminat castelul, construit în stil baroc de Grassalkovich, în formă de „U”, cu subsol, parter, etaj și pod. Fațada pavilionului central a fost decorată cu pilaștri dubli cu capiteluri ionice și ferestre în arc, cu ornamente rococo, deasupra cărora se află câte o altă fereastră, de formă ovală. Superior fațada se termină cu o cupolă pe care tronează un turn cu ceas. Cele două generații sub care a fost construit castelul și-au pus amprenta. Nu se știe exact care dintre ei au înălțat fațada și au ornat-o cu un balcon. Restul fațadelor au fost decorate simplu.
Aripile castelului delimitau o curte mare, orientată spre grădina franceză pe care unul dintre moștenitori, Teleki József al II-lea, a transformat-o într-un parc englezesc.
Fiind un acerb călător, ajuns în Anglia a rămas impresionat de parcurile de acolo, a adus arbori de esență rară, diverse soiuri de flori și a amenajat parcul (1800). La moartea sa (1817) soția a ridicat în parc un monument comemorativ , azi parțial distrus.
Din cei 8 copii, cel de-al doilea, Teleki Domokos, ambasadorul liberal maghiar, director și membru de onoare al Academiei Ungare de Științe, a moștenit domeniul și implicit castelul. În proprietatea lui, domeniul a fost devastat de trupele rusești, venite în ajutorul habsburgilor pentru a înăbuși revoluția (1849). Nici o fereastră nu a mai rămas, podelele au fost rupte, mobila cu mătase furată, tablourile au fost distruse, legăturile de piele ale valoroaselor cărți din bibliotecă rupte și folosite la peticirea curelelor sau șeilor. Ulterior castelul a fost restaurat.
La 10 ani de la moartea sa (1876), pe un deal din apropierea satului, înconjurată de copaci, a fost construită cripta familiei Teleki, o clădire cu fațadă triunghiulară, cu un fronton din marmură albă, cu două capiteluri corintice, la care se ajunge urcând șase trepte.
Castelul a intrat în posesia fiului său Teleki Domokos, un arheolog pasionat care a colindat multe țări. A adunat o colecție de covoare orientale și din zona Transilvania. Pentru o parte din ele, pe coridoarele castelului, a creat un muzeu propriu.
O altă parte a colecției a donat-o Muzeului din Budapesta din care, până azi, s-au păstrat doar puține piese, muzeul fiind devastat în timpul Revoluției Maghiare (1956). De asemenea a creat o bibliotecă cu peste 6.000 de volume.
De la una din vilele familiei din Budapesta contele a adus mai multe statui pe care le-a postat în parcul castelului. Șapte sculpturi reprezentau personaje mitologice ale antichității- Iunona, Neptun, Marte, Venus, Ceres, Bachus și Ganimede, câteva dintre ele, păstrate până azi, sunt postate în galeriile aflate la baza aripilor și în parcul castelului.
De asemenea a dus și patru sculpturi de pitici, caricaturi ale unor personalități și tipuri ale claselor sociale din timpul Revoluției Franceze- Ludovic al XVI-lea, Mirabeau, o figura feminină reprezentând femeile gălăgioase și vindicative din pătura de mijloc a societății franceze și o vivandieră (femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum). Din păcate acele statui s-au distrus în timp.
Interiorul a fost mobilat cu piese în stil Ludovic al XIV-lea. Pereții erau decorați cu motive geometrice și din tavan coborau lustre masive din bronz.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost jefuită, o mică parte din cărțile bibliotecii au fost salvate și trimise la Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.
Postbelic clădirea a fost naționalizată (1949). După epidemia de tuberculoză (1956) a fost restaurată și transformată în preventoriu TBC pentru copii (1961-1962).
Pe parcursul anilor s-au făcut diverse modificări și renovări, unele ferestre au fost înlocuite, dormitoarele pentru copii au fost pictate, s-a introdus încălzirea centrală, porticul cu ferestre de la parter a fost închis (1991), etc.
Deși ansamblul a fost retrocedat (2006), urmașii familiei l-au preluat abia în anul 2011. Au avut noroc că sobele, candelabrele, tâmplăria și stucaturile originale s-au păstrat intacte. Parțial au refăcut interiorul și în unele încăperi au amenajat expoziții cu picturi contemporane.
Dorind să-l poată restaura și introduce în circuitul turistic, proprietarii, cu ajutorul tinerilor voluntari, au organizat anual „Ziua Castelului”, în care se expune istoria lui și au loc evenimente culturale.
Pentru a-l vizita, am făcut o programare telefonică în prealabil. Deși nu era zi de vizită, personajul care mi-a răspuns a fost amabil și la ora convenită era prezent la intrarea în ansamblul castelului. Nu mi-a cerut nici taxă de intrare dar, la plecare, în ideea adunării de bani pentru restaurare, am lăsat o sumă modică.
Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).
În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.
După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.
Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).
Direcția Silvică
Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.
Direcția județeană- evidența populației
Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.
Casa de Cultură a Sindicatelor
Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.
Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.
În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).
După Al Doilea Război Mondial cultul a fost interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .
Palatul Primăriei, azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.
Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.
În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.
Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.
La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.
Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.
Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.
În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană, Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.
La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.
În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).
Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.
Ceasul cu flori
Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.
Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.
În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată de Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).
M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.
Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.
Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.
Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).
Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.
Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.
Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807) imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă. În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.
Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.
În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).
În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.
Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.
La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.
În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.
După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.
În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află statuia Episcopului Áron Márton.
Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.
Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.
Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.
Oficiul Poștal nr. 1
Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892 pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.
După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.
Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.
Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.
Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.
La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.
În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).
În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.
Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.
Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.
Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).
Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).
La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.
Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.
La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.
Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.
Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.
După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.
În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).
Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826, în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.
Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.
Casele Domokos și Csiki
Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.
În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.
În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.
Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.
Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.
În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).
În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată, biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.
S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.
După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.
De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.
La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.
După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).
În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).
Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.
Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.
Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.
Protopopiatul Ortodox Român
Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793). În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.
Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.
Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare, unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.
În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe.
Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.
Casa cu Arcade
Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.
Colegiul Național „Unirea”
Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” (UMFST).
Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.
În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.
Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.
Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).
Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.
Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)
Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul
După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.
Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.
Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.
Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.
Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.
Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.
În 1944 evreii reprezentau 16% din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.
Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.
Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.
Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.
Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.
În mini-concediul meu prin țară, ajungând în județul Mureș, după ce am făcut o pauză în orașul Târnăveni, am continuat drumul spre est și după 3 kilometri, în satul Seuca, comuna Gănești, pe marginea șoselei, am văzut Castelul Rhédei-Rothenthal. A fost construit în secolul XVIII pentru familia Rhédei. Lângă el au fost ridicate și alte clădiri anexe. Toate erau înconjurate de un parc mare.
După ce contesa s-a căsătorit (1859), a intrat în posesia soțului, baronul István Wesselényi. Numele Rothental l-a primit de la baronul Henrik Rothenthal, cu care fata lor s-a căsătorit. Stabilindu-se acolo, aceștia l-au refăcut (1898) și într-o clădire anexă au amenajat o casă de oaspeți. Din camerele, situate la etaj, se putea ieși pe o prispă acoperită cu arcade. La parter se afla o bucătărie și alte spații ale servitorilor.
Neavând copii, castelul a fost deținut de alți proprietari, ultimul fiind baronul Artúr Petrichevich-Horváth.
Apoi, naționalizat, domeniul a intrat în posesia unei asociații agricole. În prezent este administrat de Agenția Domeniilor Statului. Deși încă în viață, ultimul moștenitor nu l-a revendicat.
La 6 kilometri nord-est, în satul Abuș, comuna Mica, pe dealul de la marginea șoselei se află Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Adormirea Maicii Domnului”, adusă acolo (1883) de pe alt deal din apropiere, unde fusese construită în urmă cu un secol. Din păcate nu am avut timp să o vizitez, în acel drum prioritatea mea fiind conacele și castelele.
În anul 1775, azi în centrul satului, a fost construit castelul Gyulaffy, în stilul renașterii târzii. Intrând în posesia familiei Apor, a fost reconstruit și extins (1830), pe fațada principală a fost adăugat un portic cu coloane (1870), formă în care s-a păstrat până azi, când poartă numele de Castelul Apor. Era înconjurat de un parc în care, până la sfârșitul secolului XIX, s-a păstrat un turn, unde existase o bibliotecă cu aproximativ 6.000 de volume.
După naționalizare (1945) în castel au funcționat pe rând un magazin, un han și diferite instituții de învățământ. Din anul 2010 a fost încadrat pe lista monumentelor istorice, ulterior, prin retrocedare, a fost preluat de moștenitorii familiei Apor.
La nici 2 kilometri sud-est, în satul Deaj, comuna Mica, se află Conacul Pataki, construit, începând cu sfârșitul secolului XIX, de familia căreia îi poartă numele. Conacul, în stil neo-baroc, era înconjurat de un parc în care se afla un lac, folosit frecvent pentru plimbări cu barca. Lângă conac au fost construite clădiri anexe și amenajat un teren de tenis.
Clădirea a fost construită din două corpuri alipite. Între ele se afla intrarea mărginită de piloni și în fața ei o mică prispă în care se ajungea urcând câteva trepte.
În colțul drept al fațadei de est a existat o terasă mică care, ulterior închisă, a format un pavilion hexagonal cu acoperișul susținut de cinci coloane cu capiteluri toscane.
Sub comuniști a fost naționalizat și folosit ca sediu al unor instituții, din 1968 al unui cabinet medical, perioadă când a fost renovat (1972). În 1996 a fost retrocedat moștenitorului familiei, Hídi András, care l-a închiriat unor instituții.
În comuna Mica s-a păstrat Castelul Eperjesy-Gal, construit în secolul XVIII pentru comitele comitatului Târnava, contele Márton József Keresztes. După câțiva zeci de ani a intrat în posesia familie Gál de Hilibi care l-a deținut până la naționalizare. La mijlocul secolului XIX clădirea a fost modificată în stil eclectic-romantic, în partea de sud-vest i s-a alipit un turn poligonal, pe latura sudică a fost amenajată o terasă și lângă clădire o grădină. Începând cu anul 2019 în el funcționează Primăria Mica.
Mi s-a părut foarte ciudat că nu am putut intra în curtea Primăriei, poarta fiind încuiată. Probabil trebuia să mulțumesc acelei instituții pentru placa afișată lângă portiță, placă care nu dădea nici o informație utilă.
Am continuat drumul spre nord-est, apoi spre sud, în total 8 kilometri, până în comuna Bahnea unde știam că există fostul Castel Bethlen. Construit în anul 1545, în secolele următoare a fost modificat și înconjurat cu un zid de piatră care în cele 4 colțuri a fost prevăzut cu turnuri (1679-1719). La clădirea cu trei nivele, în care se aflau 42 de camere, a fost anexată o aripă și pe colțul de nord un pavilion. După naționalizare a fost folosit de diverse instituții care au dărâmat zidul exterior. Din 2008 a fost retrocedat fiicei lui Bethlen Ádám care l-a donat Bisericii Reformate din Bahnea. La momentul vizitei mele (septembrie 2021) castelul era în curs de reparații și renovare majoră.
În acea zi, înainte de a mă caza în Târgu Mureș, doream să mai văd încă un fost castel, situat în comuna Corunca, în care am ajuns după 32 kilometri.
În secolul XVII în apropierea localității și-a stabilit tabăra armata condusă de căpitanul suprem al Scaunului Mureș, Toldalagi I. Mihaly, proprietar al unor moșii din zonă (1636).
Deși nu deținea acel sat (Korunka), a hotărât să locuiască acolo și a cumpărat un conac care a rămas în proprietatea familiei până în jurul anului 1830 când Francisc Toldalaghy (al IV-lea) l-a dărâmat.
În locul lui a ridicat actualul Castel Tholdalagi, înconjurat de o grădină întinsă pe aproximativ 6 hectare.
Într-o încăpere de 63 metri pătrați a amenajat o bibliotecă unde, în timp, s-au adunat în jur de 10.000 de volume.
După moartea lui cei patru fii au împărțit moștenirea. Ultimul care l-a ocupat a fost Jozsef Tholdalagi însă a murit la o vârstă nu prea înaintată (1943) și nu a lăsat urmași.
O dată cu naționalizarea familia a fost evacuată și conacul vandalizat. Din colecția bibliotecii au fost salvate aproximativ 2.300 de volume care azi se află în Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.
Castelul a fost transformat în depozit de cereale apoi, părăsit, s-a ruinat.
În anul 2005, împreună cu 7.500 de hectare, castelul a fost cumpărat de omul de afaceri imobiliare, francezul Jean Claude Moscovici, care nu le-a folosit și castelul a continuat să se ruineze.
De la Corunca, după 6 kilometri am ajuns în centrul orașului Târgu Mureș, la Hotel Continental Forum, unde aveam rezervată cazarea. Eram mulțumită că reușisem să văd câte ceva în acel drum care a străbătut 4 județe.
Cetatea medievală din Târgu Mureș se află în nord-estul centrului orașului, la aproximativ 5 minute de mers pe jos. În cetate este situată cea mai veche clădire din oraș (1332-1490), Biserica Reformată din cetate „Sf. Maria”.
Clădirea a făcut parte dintr-o mânăstire construită de Ordinul Franciscan în mai multe etape. La început a fost ridicată capela și zidurile bisericii (1350-1370), apoi partea pentru corul bisericii (1370-1400) și turnul.
În anul 1444, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, mânăstirea a fost preluată de conventuali, o ramură a franciscanilor. Pentru a se apăra de eventualele atacuri ale otomanilor, la ordinul Voievodului Ștefan Báthory, mânăstirea a fost fortificată (1492), când au fost construite 7 bastioane, unite prin ziduri.
Franciscanii au deținut-o până după Reforma protestantă (sec. XVI), când au fost alungați din oraș (1556) și populația a trecut la reformați. Biserica a trecut la cultul reformat, clădirile claustrului au fost ocupate de orășeni și sacristia fostei mânăstiri a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată), lângă care a fost deschisă o bibliotecă (1557).
În anul 1601 orașul a fost devastat de trupele habsburgice, conduse de Generalul Giorgio Basta, apoi de cete de haiduci. Mânăstirea a fost incendiată și a devenit o ruină.
Un an mai târziu a început construcția actualei cetăți, de formă pentagonală, la care s-au folosit materialele rămase din vechea mânăstire, cărămidă și piatră de râu. Primul a fost construit Bastionul Porții (1613).
La exteriorul zidurilor, în apropierea Bastionului Porții, în anul 2000 a fost dezvelită statuia lui Tamás Borsos, judele orașului (1599-1604), care a reușit ridicarea cetății cu ajutorul contribuabililor și celor 32 de bresle meșteșugărești, ulterior primind și rangul de oraș liber regesc (1616).
Apoi au fost ridicate două turnuri pătrate, Bastionul Mic Báthory și Bastionul Lăcătușilor (1629).
Bastionul Báthory (1620)
În colțurile cetății breslele au construit 5 bastioane, cu 3 sau 4 nivele, accesate în interior prin scări de lemn, care au fost legate între ele prin ziduri.
Bastionul Tăbăcarilor (1620)
Bastionul Blănarilor (1629)
Bastionul Dogarilor (1632)
Cu Bastionul Croitorilor (1640), Bastionul Măcelarilor (1653) și zidurile de legătură, sistemul de apărare al cetății a fost finalizat (1652).
Apoi, finanțată de contele Mihály Teleky, a fost refăcută clădirea bisericii (1685-1693) în care Ferenc Rákóczi II a fost proclamat domnitor (1707). Un secol mai târziu bisericii i s-a ridicat turnul gotic, înalt de 55 metri, cu 4 turnulețe pe colțuri, format din 4 nivele, accesate printr-o scară de lemn (1785-1791).
În nivelul superior au fost postate clopotele. În această formă s-a păstrat până azi. De-a lungul timpului biserica a găzduit 37 de adunări naționale.
În apropierea ei și-a construit sediul Comandamentului habsburgic, o clădire cu un etaj, formată din două case legate între ele printr-o aripă mediană. În aripa de vest a funcționat Primăria orașului. Un secol mai târziu clădirea a fost modificată și la etaj a fost amenajat salonul ofițerilor (1877) a cărui pictură interioară s-a păstrat până azi. Între anii 2008-2014 a fost renovată și de atunci în ea funcționează Muzeul de Arheologie și Istorie.
Biserica a fost restaurată cu fonduri alocate de Guvernul Ungariei și donații de la enoriași (2018). În timpul lucrărilor s-a descoperit o frescă din sec XV care-l reprezintă pe Regele Ladislau I al Ungariei (1077-1095), numit și Regele Sfânt, fiind canonizat în 1192.
Azi cetatea este un loc amenajat pentru recreere, amenajat cu alei pietruite, bănci, terase, etc.
Mai mult, din anul 2020, o dată cu noua administrație locală, s-a permis și accesul cu animale de companie.
Din anul 2004 în cetate funcționează Teatrul 74, centru cultural care promovează muzica, artele plastice, dansul, literatura și în care se desfășoară diverse spectacole.
Începând cu anul 2009 anual se desfășoară Târgul Cetății în care sunt etalate și vândute obiecte artizanale din Transilvania, podoabe, cosmetice naturale, mâncăruri tradiționale, conserve făcute în casă, etc.
La exteriorul zidurilor cetății a fost amenajat un loc de joacă sub forma unei mini-cetăți (2018).
Comuna Gurasada și cele 10 sate aparținătoare sunt situate în partea de nord-vest a județului Hunedoara, la poalele munților Metaliferi. Pentru a le putea vedea pe toate într-o zi, dis de dimineață am parcurs drumul Arad-Deva, paralel cu valea Mureșului. După 121 kilometri am intrat în satul Câmpuri-Surduc unde, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Ortodoxă (1898).
Pe teritoriul satului arheologii au găsit urmele a două foste fortificații dacice (castella), una în punctul numit „La mânăstire”, situat în nordul satului și una pe vârful „Cetățuia”, pe care le-au datat din secolul I î.e.n.
La 3 kilometri spre nord se află satul Câmpuri de Sus, atestat documentar din 1292.
Satul era format din case risipite pe dealurile și văile înguste dintre ele.
În secolul XVIII a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” care a supraviețuit până azi.
A fost construită din bârne de stejar care au fost așezate direct pe pământ și interiorul a fost pictat. De atunci s-au păstrat pe pereții naosului câteva medalioane rotunde care reprezintă Sfinții Prooroci.
În decursul timpului au fost amenajate ferestrele și în secolul XIX a fost decorată cu noi picturi dintre care se păstrează, pe o parte a catapetesmei, cea care-l prezintă pe Isus Judecător, înconjurat de Sf. Ierarhi. Multe dintre picturi au fost deteriorate în timpul lucrărilor de reparații. Din păcate biserica era închisă.
Azi satul e locuit de puține familii.
M-am întors la drumul principal pe care l-am urmat spre est și după 7 kilometri am intrat în comuna Gurasada, la data atestării documentare (1292) numită Zad.
În secolul XVIII numele i-a fost schimbat în Gura Sadului (1750).
Căminul Cultural „dr. Silviu Dragomir”
În acea perioadă satul făcea parte din proprietățile unei familii nobiliare. Aceștia și-au construit un conac care azi le poartă numele, Conacul Klobosisky și este în stare avansată de degradare.
De la Gurasada până în satul Vica am urmat un drum spre nord, din care m-am desprins spre vest, în total 8 kilometri.
În secolul XVII în sat a existat o Biserică de lemn care a ars într-un incendiu (1992). În locul ei a fost construită actuala biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” (1993-2010).
Lângă Vica, la nici un kilometru, se află satul Runcșor, care s-a format prin defrișarea unei mici porțiuni de pădure. Din stejarii tăiați în defrișare în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, cu un turn simplu.
Un secol mai târziu a fost renovată și pictată (1765). Turnul a fost modificat în secolul XIX și îmbrăcat cu șindrilă.
Am revenit pe drumul inițial. Pe o porțiune l-am urmat spre nord, apoi l-am părăsit și m-am îndreptat spre vest.
După 8 kilometri am intrat în satul Boiu de Jos (1485), situat pe valea Boiului.
Pe un deal, situată în cimitirul satului, se află o mică biserică, veche din secolul XVII.
Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” a fost construită din bârne de lemn, așezate direct pe pământ și i s-a ridicat un turn tip foișor.
În decursul timpului biserica fost modificată: pereții au fost tencuiți și vopsiți, după părerea mea, într-o culoare stridentă. Șindrila acoperișului și turnului a fost înlocuită cu tablă. Din veche biserică s-a păstrat un luminator în formă de cruce situat pe peretele de sud al pronaosului.
La 2 kilometri nord- vest se află satul Boiu de Sus, situat între versanți muntoși dintre care la nord-vest vârful Gorgan (660 m înălțime). În apropierea satului există o arie protejată, întinsă pe 50 hectare, în care se află o rezervație naturală de vipere cu corn, unică în Europa și trăiesc specii ocrotite prin lege ca liliecii și reptile specifice zonei submediteraneene.
Aceasta se suprapune peste o zonă calcaroasă, explorată de speologii amatori din Arad (1976-1978). Aceștia au descoperit 27 de cavități naturale, 24 peșteri și 3 avene, pe care le-au numit Calcarele de la Boiu de Sus.
Sat românesc, în 1890 a fost ridicată Biserica Ortodoxă. La momentul vizitei mele (aprilie 2021) biserica era înconjurată de materiale de construcție. Probabil urma să fie zugrăvită.
Am revenit la primul drum și iar spre nord, după 8 kilometri mi s-a arătat satul Cărmăzănești.
Satul, răsfirat pe dealurile înconjurătoare, a fost atestat documentar din 1486.
În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” construită în 1725 și pictura interioară terminată în 1773. Din păcate, în decursul timpului și această biserică a fost tencuită, acoperită cu tablă, iar din picturile vechi nu rămas nici o urmă.
Din Cărmăzănești m-am îndreptat spre nord unde se afla un alt sat, situat la capăt de drum, sub crestele munților Metaliferi.
Aveam senzația că m-am întors cu secole în urmă. Pe drum am văzut diverse construcții din lemn, unele folosite ca depozite pentru animalele pădurii, altele simple depozite ale localnicilor (gen garajele celor din mediul urban).
Totuși actualitatea își spunea cuvântul. Defrișările erau în toi. Ca în mai multe domenii de activitate, nu am înțeles de ce materialele folosite trebuie să existe în exces.
Satul Dănulești, numit atunci „satul lui Dănilă”, a fost atestat documentar din 1468.
În anul 1739 în centrul satului a fost construită Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” care a fost refăcută în 1896, ulterior reparată de două ori (1961, 2005). Picturile interioare în decursul timpului s-au șters și dispărut total.
Lângă ea se înalță un brad uriaș, de 4-5 ori mai înalt decât clădirea, posibil plantat la anul construcției.
Am găsit-o ferecată cu grilaje de metal. Totuși, un bec electric, care se găsea deasupra porții de intrare, mi-a sugerat că s-ar putea să fie încă funcțională.
Doream să mai rămân în acel loc rupt de lume, în liniștea înconjurătoare, dar mă așteptau încă două sate să le „calc pragul”.
Cu regret am făcut cale-întoarsă până în comuna Gurasada.
De acolo, pe drumul spre Deva, în total 15 kilometri, parcurși în jumătate de oră, am ajuns în satul Gothatea. De o parte și de cealaltă a șoselei se aflau două biserici ortodoxe. Biserica de lemn „Intrarea Domnului în Ierusalim”, construită în secolul XVII, a fost refăcută și modificată în secolul următor. În interior, din vechea pictură s-a păstrat doar „Buna Vestire”, efectuată pe ușile împărătești.
În sat a existat și o altă biserică, construită din bârne (1936), în locul căreia a fost ridicată, în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (1995-2010).
Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Gurasada, satul Ulieș, m-am deplasat 4 kilometri, inițial pe drumul spre Deva, apoi spre nord.
Biserica Ortodoxă (1880)
Eram bucuroasă că am reușit, vizitând toate satele, să-mi îndeplinesc planul făcut pentru acea zi. O ultimă privire, în special la natura înconjurătoare și, la drum, spre zona de câmpie, acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 2 ore.
Conacul Klobosisky, azi ruinat, se află în comuna Gurasada din județul Hunedoara. A fost construit în secolul XVIII de familia nobiliară căreia îi poartă numele.
Lângă conac au fost ridicate acareturi.
Clădirile erau înconjurate de un parc mare, azi întins pe o suprafață 2,5 hectare.
În el existând copaci și arbuști care, datorită climei, nu prea sunt plantați la noi- tuia, bambus, pin canadian, arbore-lalea- actual parcul este sub tutela Parcului dendrologic din Simeria.
O parte din el este folosită ca loc de relaxare și de desfășurare a unor evenimente.
Ultimul proprietar a fost Benedect Lajos. Se pare că acesta și-ar fi dezmoștenit copiii.
Maghiari, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, majoritatea membrilor s-au mutat în Ungaria și conacul a rămas fără proprietar.
Sub regimul comunist a fost naționalizat și transformat în „Centru Experimental de Stat pentru încercarea Soiurilor”, din cadrul I.A.S., care a funcționat continuu, o perioadă de timp chiar și după evenimentele din 1989.
Deși s-au făcut retrocedări, conacul nu a fost revendicat. Se pare că nici pe autorități nu le interesează ruinele situate în apropierea Căminului Cultural din comună.
Excursiile Monicăi 