Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Teremia Mare este situată în vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia, pe drumul care leagă Sânnicolaul Mare de Jimbolia. Este un important centru viticol și de vinificație, renumit fiind coniacul de Teremia. Pe teritoriul său se află numeroase izvoare geotermale (81 grade Celsius) folosite atât în fizioterapie cât și pentru încălzirea serelor și caselor. A fost atestată documentar din 1275 cu numele Villa Therimthelwk.

Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii. După alungarea lor de către habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1779) care împreună Teremia Mică și actualele comune Comloșu Mare și Tomnatic au format o singură colonie (1770). Aceasta a intrat în proprietatea macedoneanului Cristofor Nako (1785) apoi a descendenților săi. Localitatea a rămas predominant germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv și în locul lor s-au mutat români.

Biserica Romano-Catolică „Coborârea Sf. Duh; Sf. Maria” (1925)

Administrativ, de comună aparțin satele Nerău și Teremia Mică. La aproximativ 5 kilometri nord-est de Teremia Mare se află satul Nerău despre care istorii susțin că s-a format în secolul XVI când făcea parte din „centura de apărare sârbească”. Sub ocupația otomană este menționat cu numele Durgheselia sau Durgoselo, însemnând satul lung. Deși purta nume sârbesc satul era locuit de români. În prima atestare documentară (1760) satul era format de români sosiți din satul Vovo (azi Neudorf, județul Arad) care și-au adus cu ei o Biserică de lemn, înlocuită în 1810 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Apoi a fost colonizat cu șvabi din satele învecinate (1785). În timpul administrației maghiare numele i-a fost schimbat în Njero, germanii spunându-i Nero și românii Nerău. În secolul XIX în sat existau un cor bărbătesc și o fanfară. Satul s-a dezvoltat astfel interbelic, pe lângă corul renumit în țară existau o reuniune română de lectură, corurile bărbăteşti, societatea sportivă „Şoimii României”, un cazinou, o societatea de vânătoare şi o moară.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1871)

La 4 kilometri nord-vest de Teremia Mare se află satul Teremia Mică, format sub ocupația habsburgică, pe locul numit atunci Kulas Teremi, cu coloniști germani și francezi și numit Albrechtsflur (1769-177). În acea perioadă a fost construită o Biserică de lemn (1782) care a fost înlocuită în 1856 cu actuala  Biserică Romano-Catolică „ Sf. Ion Nepomuk”.

La aproximativ 10 kilometri nord-vest de Teremia Mică se află comuna Vălcani, punct de trecere a frontierei româno-sârbă. A fost atestată documentar din 1256 cu numele villa Kywolkan. În secolul XVII a fost populată cu români veniți din Ardeal și Caraș Severin. Sub habsburgi a făcut parte din proprietățile familiei Csanad, când a fost alipită județului Timiș-Torontal (1717).

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1789-1799)

În 1877 avea statutul de comună. Postbelic, numărul populației scăzând, a decăzut la statutul de sat care aparținea comunei Dudeștii Vechi și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Romano-Catolică (1896)

De la Vălcani, la 8 km nord-est se află comuna Dudeștii Vechi de care aparțin administrativ satele Cheglevici și Colonia Bulgară. A fost atestată documentar din 1213 cu numele Beșenova. Ulterior, aparținând de Cetatea Cenadului, s-a dezvoltat și a devenit târg (1331) în care se organizau piețe săptămânale. Sub stăpânirea otomană locuitorii au părăsit-o. S-a reînființat sub habsburgi prin colonizarea cu bulgari (1738, 1742) care o locuiesc și azi. Comuna a primit numele actual în anul 1964.

Unii dintre enoriașii de origine bulgară, pavlichenii, au fost convertiți de franciscani.

În anul 1804 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

Deși romano-catolică, slujbele se țin și azi în bulgara veche.

În memoria lor, lângă biserică a fost ridicat  Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 10 kilometri spre nord se ajunge în satul Cheglevici. Înainte de intrarea în sat, un drum de aproximativ 3 kilometri, la data vizitei mele impracticabil cu automobilul meu, se află satul  Colonia Bulgară  care a fost înființat în 1845cu bulgari veniți din Dudeștii Vechi pentru a lucra pe plantațiile de tutun, cu numele Telepa. În decursul timpului acolo s-au stabilit maghiari care au devenit majoritari după Al Doilea Război Mondial.

Pe teritoriul satului Cheglevici, în Evul Mediu a existat localitatea Kokenyer sau Cocheni, aparținând familiei de Cenad, care a fost pustiită de invazia otomană (1552). Sub habsburgi, localitatea a fost din nou creată cu germani din localitățile vecine (1842-1844) și a primit numele contelui, președinte cameral, Gavril Keglevici.

În perioada dualismului austro-ungar (1867-1818) în sat s-au mutat familii de maghiari și germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol și Evanghelist Matei” (1905)

După unirea Banatului cu România numele i-a fost schimbat în cel actual. Postbelic multe familii de germani și maghiari au emigrat, satul a devenit majoritar românesc, dar mult mai mic.

Pe teritoriul comunei Beba Veche, situată în Câmpia Tisei, se află punctul cel mai vestic al României, numit Triplex Confinium deoarece acolo se întâlnesc granițele celor trei țări- România, Ungaria și Serbia. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, săpăturile arheologice datând-o din epoca de piatră, motiv pentru care maghiarii care s-au mutat acolo au numit-o Obeda, adică Beba Veche. A fost prima dată atestată documentar din 1247. Un secol mai târziu, în invaziile otomane, a fost distrusă (1330).

După alungarea turcilor de către habsburgi a fost reînființată cu români de peste Mureș și maghiari (1760), apoi colonizată cu șvabi (1779). În 1781 contele Batthyányi, ulterior devenit Episcop al Ardealului, a cumpărat teritoriile pe care se aflau Beba Veche, Vălcani, Cherestur, Cociorhat și Oroszlamos și le-a colonizat cu maghiari (1792). În Beba Veche a adus de la Vălcani coloniști germani care au format satul numit după conte, Batthyánhaza, sat care în timp s-a alipit satului Beba Veche. În 1840 domeniul a fost împărțit pe parcele  când s-a format și satul vecin Kübekháza.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1783)

După unirea Banatului cu România, granițele nefiind clare, Beba Veche a intrat sub administrație sârbească (1921-1924) apoi, printr-un tratat încheiat între România și Serbia, când s-a făcut schimb de teritorii, a intrat oficial în componența României.

Biserica Ortodoxă „Sf. Născătoare de Dumnezeu” (1779)

De comuna Beba Veche aparțin administrativ satele Cherestur și Pordeanu. Satul Cherestur, situat la 3 km sud-vest, a fost prima dată atestat documentar din 1274, ca parte a comitatului Cenad. Ulterior a fost deținut de mai mulți proprietari,  nobili maghiari, dintre care și cel căruia i-a purtat numele, Fabian Kereszturi. A fost cucerit de otomani, apoi a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când a fost colonizat cu maghiari și numit Puszta Kerestur (1773). Până azi a rămas un sat majoritar maghiar.

Biserica Romano-Catolică

Între 1921-1924, împreună cu Beba Veche, a fost sub administrație sârbească, apoi a fost integrat în România.

Căminul Cultural

La 6 kilometri nord-vest de Beba Veche se află satul Pordeanu, atestat documentar din 1244 prin existența unei mânăstiri, Pordanmunstra. Sub otomani,  nu apare menționat în documentele vremii. Din 1750, sub habsburgi, era în proprietatea contelui Nako, când era numit Pardany, sat 100% maghiar. După unirea Banatului cu România o parte din localnici s-au retras în partea deținută de Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin”(1969)

Interbelic, comună cu Primărie proprie, a pierdut din importanță o dată cu trasarea graniței și a amplasării punctelor de trecere și a devenit sat. Postbelic, sub comuniști, descoperindu-se țiței, lângă sat au fost montate instalații și sonde care mai funcționează și azi.

fosta Primărie

Citește și Jimbolia, județul Timiș 

Comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche,  în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.

Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor  (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.

Satul  a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)

În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.

Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.

Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.

Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de  C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.

Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).

Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.

În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.

Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.

La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.

A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)

În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.

Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.

Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.

Biserica Ortodoxă (1933)

Citește și Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Comunele Sânpetru Mare, Saravale și Tomnatic, județul Timiș

Publicat pe de
2

Comuna Sânpetru Mare este situată în zona de nord-vest județului Timiș. A fost atestată documentar din 1333 cu numele de sacerdos Sancto Petro. Localitate românească, din 1404 au început să se așeze familii de sârbi. Un secol mai târziu i s-a schimbat numele în Velika Szent-Peter (1558) apoi sub ocupația otomană, sârbii devenind majoritari, l-au numit Raczenpeter însemnând Sânpetru Sârbesc (1690-1700).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub ocupația habsburgilor a fost colonizată cu români aduși din Transilvania (1748). Apoi au venit germani din localitățile vecine care, la marginea comunei, au înființat Sânpetru Nou, un fel de cartier german care din 1868 a devenit independent și mult mai târziu (1960) a fost reinclus în Sânpetru Mare.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1889)

Postbelic numărul germanilor a scăzut, aceștia au emigrat masiv după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă Românească

De comuna Sânpetru Mare aparține administrativ satul Igriș, situat spre nord, pe malul stâng al râului Mureș, râu peste care și azi încă funcționează un pod plutitor. Pe acel loc în anul 1179 s-a înființat mânăstirea călugărilor cistercieni, veniți din Franța, care au devenit proprietarii zonei și lângă ea s-au mutat mai multe familii de nobili. Mânăstirea a fost fortificată cu ajutorul Regelui Andrei al II-lea, care a și fost înmormântat acolo. A fost cucerită de tătari (1242) care au lăsat în viață călugării dar au decimat nobilii. După retragerea lor, mânăstirea a fost refăcută și întărită cu bastioane.

Biserica Penticostală Golgota (construită în 1910 ca Biserică Catolică)

Considerând-o foarte puternică, Regele Ladislau al IV-lea și-a păstrat acolo coroana și tezaurul apoi a apărat-o cu oștile împotriva cumanilor (1280). În jurul anului 1500 mânăstirea și proprietățile ei au intrat în posesia Episcopului de Cenad. Călugării au părăsit-o, mutându-se în zona Sibiului, apoi a fost preluată de Prefectul de Timiș care a populat localitatea cu grăniceri sârbi (1541). În 1551 mânăstirea a fost predată turcilor. Pentru o perioadă de timp localitatea a fost părăsită apoi s-au mutat acolo familii de sârbi. Sub habsburgi a trecut din proprietar în proprietar.

În localitate au început să se mute familii de români venite din zona de graniță a Mureșului și din munții Apuseni (1715, 1750-1790). Ortodocși, au construit o biserică din văiugă (1758) care a fost înlocuită cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1819). Postbelic, prin deportările în Rusia și Bărăgan, apoi prin emigrări, numărul populației a scăzut și Igriș a primit statutul se sat.

La 9 kilometri vest de Sânpetru Mare se află comuna Saravale, atestată documentar în 1333 cu numele Zarafoula, însemnând Satul cu noroi sau Glodeni, un sat de români.

În 1508 a intrat în proprietatea familiei Patocsi. Localitatea fiind distrusă de o incursiune turcească (1529), proprietarul a refăcut-o, populând-o cu familii de sârbi care au numit-o Saravola.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub habsburgi, încetul cu încetul sârbii au plecat (1718-1725) și în comună s-au stabilit români, apoi coloniști germani din satele învecinate.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1874)

Postbelic germanii au emigrat și în sat s-au mutat români. Administrativ a aparținut de comuna de Sânpetru Mare până  în anul 2004, când populația crescând, a obținut statutul de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1898)

Pentru a ajunge în comuna Tomnatic, de la Saravale se înaintează până la intrarea în orașul Sânnicolau Mare, apoi spre sud, în total 20 de kilometri. Lângă Tomnatic a avut loc ultima bătălie dintre Ahtum, conducătorul românilor, pecenegilor și bulgarilor din Banatul de astăzi și maghiarii conduși de Chanadinus, un general care s-a răsculat împotriva lui (1003 sau 1030).

Sf. Samuel

Ulterior s-a format așezarea Naghiuz, locuită de români și sârbi, care a intrat sub stăpânire otomană și după alungarea lor de către habsburgi, în administrație maghiară, când i-a fost schimbat numele în Nagyeöz.

Sf. Albert

În 1772 a fost colonizat masiv cu francezi și mult mai puțini germani, ultimii așezându-se în partea de sud a satului, numită Deutschegasse (strada germană).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1850)

Până în 1890 francezii s-au mutat în alte localități și satul a rămas majoritar românesc. Din 1920 fostul nume Triebswetter a fost românizat, devenind Tomnatic. Satul a aparținut administrativ de comuna Lovrin până în anul 2004 când a primit statutul de comună.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1980)

Citește și Sânnicolau Mare și Cenad, județul Timiș

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.

După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.

După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.

Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.

Un secol mai târziu a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.

Actual biserica este administrată de greco-catolici.

Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși.  Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).

A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.

La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până  în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.

Proprietarul moșiei, Bayzath,  a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)

Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)

Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.

Monument Eroilor din Primul Război Mondial

Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.

A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.

După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)

Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.

Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.

După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)

La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită  o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).

Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)

Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin,  a fost populat 90% cu români.  Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a  desprins de Lovrin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)

De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)

Citește și comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

 

Comunele Livada, Zimandu Nou și Șimand, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 9  kilometri nord de municipiul Arad se află comuna Livada, localitate suburbană de care ține administrativ satul Sânleani.

Primăria Livada (2005-2007)

Prima atestare documentară a localității Livada datează din 1553. În perioada când zona a făcut parte din Imperiul Habsburgic, pentru cultivarea tutunului în zonă, localitatea a fost colonizată cu germani și maghiari din Szent-Tamaș (1843). Aceștia au numit-o Fakert sau Baumgarten (livadă).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1875, renovată 2006)

La începutul secolului XX în Livada s-a constituit o organizație socialistă. După 1921 a făcut parte din plasa Arad. Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele maghiare hortiste (1944-1953). După eliberare, în comună au început migreze familii de români care azi sunt majoritari. Ortodocși, inițial au ținut slujbele într-o capelă, apoi au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil neobizantin (1989-1992).

După 1989 germanii au emigrat masiv și comuna a rămas cu puțini locuitori apoi, la începutul anilor 2000, în partea de vest a comunei mulți arădeni au început să-și construiască case. Satul Sânleani, comuna Livada, prima dată atestat documentar în 1302, a fost și el colonizat, tot pentru cultivarea tutunului, cu maghiari aduși din Cenad.

Biserica Romano-Catolică (renovată 2005)

Satul a fost numit Szentleány (Fată Sfântă).

Biserica Reformată

După îndepărtarea hortiștilor în Sânleani s-au așezat imigranți din munții Apuseni și de pe valea Crișului Alb (1945) care au creat o parohie ortodoxă. Inițial slujbele se țineau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1969-1977).

În decursul timpului localnicii care au trecut la alte rituri și religii și-au construit propriile biserici.

Biserica Penticostală Maranata

Biserica Baptistă Harul

De la Livada spre nord, pe drumul principal Arad-Oradea, se află comuna Zimandu Nou cu satele Utviniș, Zimand Cuz, Andrei Șaguna care aparțin administrativ de ea. Cel mai aproape de Livada, la 5 kilometri, se află satul Zimandcuz care a fost format de familiile de maghiari, cultivatori de tutun, alungate de moșierul Wodianer, proprietar al pustei Bánkút care azi se află pe teritoriul Ungariei (1852-1853).

Biserica Romano-Catolică (1875)

În decursul timpului localitatea s-a mărit prin stabilirea familiilor de germani, români și romi.

Biserica Reformată Calvină

Numărul ortodocșilor crescând, din 1993 a început construirea Bisericii Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

După ieșirea din Zimandcuz, la 3 kilometri spre vest, după trecerea liniilor de cale ferată, se află satul Utviniș, localitate foarte mică, cu doar câteva case situate lângă halele industriale și agricole. Satul avea o haltă la calea ferată, azi în acel loc existând doar o placă veche cu numele ei, care în decursul timpului a fost înlocuită cu o clădire mai nouă.

În 1995, cu ajutorul enoriașilor, vechea popicărie a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.

La 4 kilometri de la Zimandcuz spre nord  se află comuna Zimandu Nou despre care nu se dețin acte, istoria sa fiind cunoscută din relatările orale.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Se spune că, la fel ca Zimandcuz, localitatea a fost formată în 1852 de familii de maghiari, cultivatori de tutun, venite din pusta Csernovics Ujfalu, azi pe teritoriul Ungariei, fiind nevoite să migreze deoarece moșierul a pierdut moșia la jocul de cărți iar noul proprietar a desființat-o.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1908)

În continuarea comunei spre nord se intră în satul Andrei Șaguna care a fost format după Reforma Agrară (1921) prin colonizarea cu români a fostului domeniu Zelenski, confiscat de stat. Aceștia au înființat parohia ortodoxă care a ținut slujbele într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Apostoli Petru și Pavel” (1937-1942).

La 16 kilometri spre nord se află comuna Șimand, atestată documentar din 1290.  Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală (1961) în locul numit „Grozdoaie” un vas ceramic dacic, morminte de inhumație și obiecte metalice de factură romană iar pe locul școlii (1970) fragmente dintr-un apeduct roman. De asemenea primele referințe despre zona Șimandului apar în documente din anul 953.

A urmat cursul istoriei, inițial cnezat, apoi ocupat în invazia tătaro-mongolă (1241), ulterior de regii maghiari când s-a dezvoltat ca târg cu importanță strategică. Fiind situat pe drumul care lega Cenadul de Oradea, „Magna Via Publica”, taxa transportul și produsele ce treceau pe acolo. În 1469 „Castellum Șimand” era în proprietatea familiei Marothy apoi a trecut în proprietate domeniului regal Gyula (1476), aparținând lui Matia Corvin, când târgul Șimand avea în componență 15 sate.

Biserica Creștină Adventistă de ziua a 7-a

Sub ocupația otomană a făcut parte din sangeacul Arad (1550). După alungarea turcilor de către habsburgi a fost populat cu grăniceri (1741) care, prin decretul dat de Regina Maria Tereza, au fost desființați și au devenit agricultori plătiți la normă (1750). După anul 1700 în comună s-au situat familii de evrei care până în 1723 au format o comunitate puternică. În 1759 românii, majoritari, au ridicat o biserică de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1803)

O dată cu trecerea forțată la catolicism, la mijlocul secolului XVIII în comună a apărut ritul greco-catolic și a fost ridicată o biserică care a fost reconstruită în secolul XIX ca Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul”. La început a avut statut de catedrală episcopală unde, primul episcop român din Arad își avea temporar reședința (1829-1830). Prin desființarea greco-catolicismului biserica a devenit ortodoxă română (1948) și după 2008 a revenit la ritul greco-catolic.

În decursul timpului, prin contribuția comunității evreiești, localitatea s-a dezvoltat economic astfel, la mijlocul secolului XIX în Șimand existau o Fabrică de bere și câteva distilerii.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

La mijlocul secolului XIX baronul Urbán Petru de Monyoro și-a construit în centrul comunei un conac în stil neoclasic, cu câte o terasă în fața și în spatele clădirii, ambele străjuite de coloane dorice și în interior având 16 camere. Conacul Urbán de Monyoro a intrat în proprietate privată, a fost renovat (1994) și azi este de vânzare.

 

 

 

 

Comuna Variaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Variaș, situată în nord-vestul județului Timiș, este o comună înstărită, pe teritoriul său aflându-se țiței, gaze naturale și ape geotermale. A fost pentru prima dată atestată documentar în 1332 ca un sat maghiar cu parohie catolică care până în 1381 a făcut parte din domeniul regal maghiar apoi a trecut din proprietar în proprietar. Purta numele Varijas care, tradus din maghiară (Varju), înseamnă corb .

Sub ocupația otomană (1552-1716) majoritatea maghiarilor au părăsit localitatea, rămânând doar câteva familii de valahi apoi sub habsburgi a fost colonizată inițial cu sârbi din Miliția Rurală apoi cu germani din localitățile învecinate (1786).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1821)

Comuna a fost structurată în funcție de cele trei etnii. Existau „ulița valahă”, „ulița sârbească” și „ulița centrală” care era germană.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Nicolae” (1827)

Interbelic a fost numită Dănciulești (1918-1925) și a făcut parte din Plasa Periam, județul Timiș-Torontal. După cel de Al Doilea Război Mondial mulți localnici germani au fost deportați în U.R.S.S. apoi în Bărăgan (1951). Unii dintre ei au revenit dar între timp în comună se stabiliseră familii venite din Moldova și între ei au început să aibă loc conflicte. După anii 1960 germanii au început să emigreze, valul cel mai mare fiind după 1989.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

De comuna Variaș aparțin administrativ satele Gelu și Sânpetru Mic. Satul Gelu este situat la 8 km  spre est de Variaș. A fost atestat documentar din 1454 când acolo s-au așezat sârbi refugiați din Peninsula Balcanică apoi familii de maghiari.

fostă moară

Purta numele Ketfalo care tradus din maghiară înseamnă „două sate” deoarece cele două nuclee, maghiar și sârb, s-au unit și au creat satul. În decursul timpului a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi, dar satul a rămas majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1746)

Moșia de la marginea satului a fost colonizată cu germani din localitățile învecinate și s-a creat localitatea Colonia Mică (1842-1844) în care casele erau situate pe o singură stradă. În 1884 un nou val de coloniști au creat „Strada Nouă”. Ulterior așezarea a fost inclusă în sat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin” (1907)

În timp numele satului a fost schimbat de mai multe ori- Ketfüfü (1455-1465), Ketfic şi Götföl (secolul XVIII) și din 1926 Gelu, când a fost inclus în Plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

Satul Sânpetru Mic se află la 3 kilometri nord de Gelu. Pe acel loc în anii 1250 exista o localitate formată de coloniști slovaci, numită Toti, tradus din maghiară însemnând slovac, slav, care în decursul timpului a dispărut. Localitatea a fost reînființată ca satul Sîmpetru-Mic de familii germane din Sânpetru German, azi localitate în județul Arad. A fost pentru prima dată atestat documentar în 1843 când, împreună cu satul Gelu, formau un singur Notariat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1914)

Până după cel de Al Doilea Război Mondial a fost un sat german. După război în sat s-au așezat familii de români și maghiari. În timp germanii au migrat și localitatea a devenit majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”

Citește și Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Piața Regele Ferdinand din cartierul Olosig, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, urma să cutreier prin cartierul Olosig, situat pe celălalt mal al râului Crișul Repede.

În acea zonă, accesul în cartier se face trecând Podul Sfântul Ladislau. Inițial cele două părți ale orașului, situate de o parte și cealaltă a râului Crișul Repede, au fost unite printr-un pod de lemn (1750), în rest legătura dintre ele se făcea traversând râul cu barca.

În decursul timpului a fost înlocuit cu un pod metalic, sub forma unui arc fără piloni de susținere în apă, care a fost distrus de raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial. După război a fost înlocuit cu actualul pod (1954) pe care, traversându-l, am intrat în Piața Regele Ferdinand, din care voi descrie clădirile istorice mai importante.

În partea dreaptă, pe malul râului se află Casa Levay, o clădire cu formă de L, construită în stil clasic cu elemente eclectice, în care azi funcționează numeroase magazine (1892-1894).

Piața Regele Ferdinand, fostă Piața Bemer, este delimitată de clădiri și foste palate construite în secolele XIX- XX. Pe latura de vest, se afla o clădire în stil eclectic, inițial construită pentru locuințe, în care din 1861 s-a mutat Casa de Economii a comitatului Bihor (1861). Azi în ea funcționează banca BRD.

Lipit de ea, în stil eclectic cu elemente neo-clasice, fostul Hotel Pannonia, ulterior Hotelul Transilvania, dispunea de 60 camere și o cafenea foarte renumită (1903-1904). Din 1907 în subsolul hotelului a funcționat una dintre cele mai vechi săli de cinema din Oradea.

Pe aceeași latură a pieței, pe următorul colț, în apropierea teatrului a fost construit Palatul Sztarill (1902), o clădire în stil neogotic cu elemente secession, cu două etaje în care se aflau apartamente de închiriat și care numai după doi ani a fost extins. La parter funcționa Cafeneaua Emke, locul de întâlnire a intelectualilor vremii care dispunea de o sală de biliard, o sală de jocuri de noroc și la etaj un club exclusivist, loc de întâlnire a personalităților orașului, numit „Castelul bufniței”.

În 1930 palatul a fost transformat în Hotelul Astoria care a păstrat cafeneaua, devenită locul de întâlnire a jurnaliștilor și literaților. Pe terasa ei, fiind în apropierea teatrului, după terminarea spectacolelor se aduna protipendada orașului. În fața hotelului orchestra sau câte un solist interpretau muzică și se beneficia de automobile, taxiurile de azi, pentru deplasarea de acolo.

Hotelul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial când la etaj au fost amenajate locuințe și cafeneaua a fost transformată în mercerie, ulterior ca spațiu pentru expoziții. În 1975 s-a redeschis ca hotel, azi numit Hotel Grand Astoria și în locul cafenelei funcționează un restaurant.

Teatrul Regina Maria fost ridicat în doar 15 luni pe un loc în care au fost demolate mai multe clădiri, vechiul bazar aflat acolo, modificat și a fost terminat în anul 1900. Fațada a fost decorată cu elemente neoclasice și 6 coloane ionice, 2 centrale și câte două laterale în fața ultimelor fiind postată câte o statuie reprezentând Drama și Comedia. Deasupra, pe un fronton triunghiular central, au fost postate statui care simbolizează muzica, comedia, tragedia, figura centrală reprezentând-o pe Hunnia.

În 2019 în zona teatrului se efectuau lucrări de reparații și recondiționare.

La capătul străzii care separă teatrul de hotel, Emil Adorján, avocat, scriitor și jurnalist, în aceeași perioadă cu Palatul Vulturul Negru a ridicat și două palate care azi îi poartă numele (1903-1905). Speram ca în timpul lucrărilor să fie incluse în program și cele două palate.

Palatul Adorján I

Palatul Adorján II (gri-albăstrui)

Pe un colț, pe latura de sud a pieței, se află Palatul Poynar (1910-1911) la parterul căruia azi funcționează mai multe magazine.

Tot pe colț, pe latura de est a pieței, încă din 1792 familia Kolozsváry un magazin de bijuterii prețioase- diamante, briliante, etc și de obiecte din argint- sfeșnice, tacâmuri, etc. La începutul secolului XX urmașul familiei a demolat clădirea și a ridicat o clădire cu trei etaje, Palatul Kolozsváry (1910-1912). La parter a continuat să funcționeze magazinul de bijuterii lângă care s-a deschis magazinul de modă Markovits și Weinberger și la mezanin s-a amenajat un salon de modă. Celelalte etaje erau ocupate de locuințe de lux care au fost dotate cu electricitate. Clădirea a fost naționalizată sub regimul comunist.

Trebuia să văd și o altă clădire interesantă aflată în zonă așa că am ieșit din piață spre est și după două minute am ajuns în dreptul Casei Darvas-La Roche (1909-1912), o casă în stil art-nouveau și secession, cu o arcadă centrală deasupra căreia era un balcon cu un parapet metalic decorat cu motive florale și mărginit de o statuie care poartă în brațe un vas cu decoruri ceramice. Pe corpurile laterale, inițial se aflau vitralii cu motive din natură- plante, animale, din păcate azi înlocuite cu geamuri termopan, delimitate de niște benzi de zid care imită coloanele, decorate și ele cu elemente din ceramică cu motive florale.

 

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.