Copenhaga, Danemarca- zona Langelinie

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Copenhaga (København),  capitala Danemarcei, numele său însemnând Portul Comercianților, este situat pe coasta estică a insulei Sjaelland și insula Amager, la Marea Baltică.

Primul obiectiv vizitat, simbol al orașului, a fost Mica Sirenă (Den lille Havfrue). O statuie din bronz de 175 kg, cu înălțimea de 1,25 metri, situată pe o stâncă la malul apei pe Promenada Langelinie (1913), reprezenta transformarea sirenei în om. Inspirată din basmul lui Hans Christian Andersen a devenit foarte cunoscută, copiată în aproximativ 13 exemplare și postate în diferite locații din lume.

În acea dimineață mi-am propus să vizitez zona Langelinie unde se aflau o promenadă, un dig, un parc și o cetate.  În secolul XVII în acea zonă exista o alee unde localnicii se relaxau plimbându-se pe malul apei. Ulterior, zona devenind militară prin construirea Kastellet, aleea a fost închisă timp de aproape două secole.

În secolul XIX în zonă au fost construite conace private ale burgheziei orașului când au fost amenajate o promenadă și un parc în care populația putea intra doar contra unei taxe. Acestea au fost deschise publicului în anul 1848. După câțiva ani a fost creat un port liber, promenada transformată în stradă și Langelinie a devenit un dig (1887-1894). A fost creată Langelinie Marina (1890) unde lucrătorii din șantierele navale puteau să-și ancoreze bărcile mici pentru pescuit care în timp a devenit port de agrement.

De la Langelinie Marina până la digul Langelinie, unde azi acostează majoritatea navelor de croazieră, se întinde Parcul Langelinie, cu multe monumente, statui, un loc de joacă, etc. Coloana Ivar Huitfeldt a fost ridicată pentru comemorarea amiralului Huitfeldt și a echipajului său uciși într-o luptă navală cu suedezii în Marele Război de Nord (1886). În vârful coloanei de marmură înaltă de 19 metri se afla statuia Victoriei, la bază reliefuri reprezentând portretul amiralului, nava și scutul.

statuia Regelui Frederick IX (1899-1972)

statuia Prințesei Marie

Am ajuns în Nordre Toldbod,  o zonă reamenajată în 1973 când clădirile istorice au fost demolate  și a rămas intact doar spațiul central de pe malul apei. S-au păstrat poarta Langelinie (Langelinie gate) dintre Esplanaden și clădirea Vilhelm Dahlerup (1868) în funcționează Autoritatea Portuară, fosta intrare principală în zonă. De o parte și de alta a porților de fier se aflau doi stâlpi pe care erau postate statuile lui  Mercur și Neptun și lateral de ei câte o casă de pază.

La cheiul din fața ei am văzut două pavilioane mici (1905), Pavilioanele Regale (Kongelige Avilanes), folosite azi de Familia Regală pentru transferul pe yahtul din portul Holmen.

În afara porții Langelinie în anul 1908 a fost inaugurată Fântâna Gefion (Gefionspringvandet) formată din bazine situate pe trei trepte. În cel superior era postată zeița nordică Gefjun conducând un grup de boi. Exprima o poveste mitică (secolul XIII) despre cum a fost creată insula Zeeland pe care s-a dezvoltat orașul Copenhaga.

Legenda spune că cei patru fii ai Regelui suedez Gylfi au fost transformați în boi. Pământul pe care au reușit să-l are într-o noapte a fost aruncat în mare, a ocupat porțiunea dintre Scania și insula Flyn și așa a apărut Zeeland. Fântâna a fost renovată în 1999 dar nu a funcționat decât începând cu anul 2014.

De la fântână am trecut Podul Gefion (Gefion bro), pod pietonal cu acces la Langelinie de-a lungul unei promenade înalte. A fost construit în anul 1894 pentru a conecta zona cu Portul Liber.

În apropierea podului de afla  Biserica anglicană „Sfântul Alban” (Helgen Alban Kirke), numită simplu Biserica Engleză,  sfântul fiind primul martir al Marii Britanii. Datorită traficului naval majoritar englez în  secolul XVI la Elsinore s-a stabilit o comunitate britanică care în timp a dezvoltat  și agenții de transport maritim englez. Legea dată de rege în 1665 stipula că doar luteranismul era permis în Danemarca dar  din secolul XVIII au început să se dea scutiri regale de la lege și anglicanii  și- au ținut serviciile religioase în spații închiriate.

Cu ajutorul primit din partea prințesei daneză Alexandra și cu permisiunea Ministerului de Război între anii 1885-1887  în apropiere de Kastellet a fost construită biserica în stil gotic timpuriu englez (Lancet Gothic), cu un turn prevăzut cu 8 clopote tubulare.  Cu ajutorul Prințului de Wales în anul 2013 au fost adăugate șapte clopote și azi toate cele 15 funcționează manevrate prin calculator.

După biserică începea Parcul Churchill (Churchillparken) care se întindea între  Kastellet și Esplanaden. În 1761 zona care înconjura Kastellet  în sud și vest era o  promenadă cu copaci (Esplanaden). După cel de Al Doilea Război Mondial locul a fost amenajat ca Muzeul Rezistenței Daneze (1957), au fost postate mai multe  monumente comemorând războiul. Primul (1955) a fost bustul lui Winston Churchill (Winstorn Churchill statue) amintind ajutorul acordat în război și din 1965 zona a devenit Parcul Churchill.

De la statuie am cotit pentru a intra în Kastellet, una dintre cele mai bine conservate cetăți din Europa de Nord. În 1626, sub domnia Regelui Christian IV al Danemarcei, pe coasta de nord a orașului a fost construită o redută pentru a păzi intrarea în port.

După asediul suedez (1658-1660) fortificația a fost extinsă, în colțuri au fost construite bastioane și a fost numită Portul Cetății Frederik (Citadellet Frederikshavn), uzual Cetatea (Kastellet).

Până la intrare aveam de trecut două poduri peste șanțurile cu apă înconjurătoare. Pe porțiunea dintre ele am văzut statuia Căderea Noastră (Vore Faldne), un memorial pentru soldații danezi care au făcut parte din Forțele Aliate.

În timpul invaziei germane (1940) cetatea a fost capturată fără a opune rezistență. După război și până azi a rămas o bază militară activă care aparține de Ministerul Apărării și care poate fi vizitată. Între anii 1989-1999  a fost renovată. Am intrat pe una dintre cele două porți ale cetății, Poarta Regelui (Kongens gate) situată spre sud, cealaltă din nord fiind Poarta Norvegiei.

Au fost construite în stil  baroc olandez (1663) și pe interior flancate cu case de pază. Poarta Regelui a fost decorată cu ghirlande, pilaștrii și un bust al Regelui Frederik III.

Între anii 1873-1874 pe partea interioară a Porții Regelui a fost construită Casa Gărzii Centrale (Vagt Kommandoren-Gl. Hovedvagt) cu o închisoare atașată.

În interior se aflau mai multe clădiri situate paralel. Rândurile (Stokkene) au funcționat inițial drept cazarmă pentru soldați apoi au primit denumiri după funcționalitatea lor iar în 1768 au fost modificate. Cele cinci bastioane au fost numite Bastionul Regelui (Kongens højborg), Bastionul Reginei (Dronningens højborg), Bastionul Contelui (Grevens højborg), Bastionul Prințesei (Prinsessens højborg) și Bastionul Prințului (Prinsens højborg).

Artilleristok

Hjmmevaernsfonden

Am urcat pe metereze în Bastionul Reginei (1712) unde se afla Casa de pulbere (Pulverhus), singura din cele două inițiale care a supraviețuit.

În cetate se mai aflau depozitul de Sud (Søndre Magasin) care a funcționat ca arsenal și depozitul de Nord (danez: Nordre Magasin) ca grânar, ambele cu capacitatea de a stoca cantitățile necesare în cazul unui asediu pe perioadă de patru ani și Biserica Cetate (1703-1704) conectată cu un complex de închisori (1721) pentru ca cei închiși să poată participa la slujbe.

În colțul de sud-vest s-a păstrat o Moară de vânt (1847), ultima funcțională din cele 16 de pe meterezele din Copenhaga.

Vizita încheiată, am ieșit din cetate pe lângă Muzeu Livjaeger (Livjaeger Museet).

Citește și Copenhaga, Danemarca- prin zona Nyboder

 

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului  care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului

Cetatea Ineului, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

În orașul Ineu, județul Arad, prima fortăreață atestată documentar din 1295 a fost ridicată pe locul unde azi se află Cetatea Ineului. Construcția cetății a început în 1387 când domeniul Ineului format din 51 de sate a intrat în posesia familiei Losonczy.

Pentru o scurtă perioadă de timp a fost deținută de Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei (1444), apoi a revenit în posesia familiei Losonczy și a fost condusă de un castelan aflat în slujba ei (1472).

Din 1541, când Transilvania a devenit principat autonom,  incinta interioară fiind finalizată, incintă care s-a păstrat până azi și cetatea a făcut parte din centura de vest a apărării antiotomane până în 1566 când aceștia au cucerit-o. Ineul, denumit Janova, a devenit unu dintre cele șase sangeacuri otomane în cadrul vilayetului Timișoara. până în 1595 când otomanii au capitulat.

După ce a fost asediată perioadă îndelungată, în 1595 armatele ardelene au intrat în cetate.

11

După victoria de la Șelimbăr, luptă la care a participat și Cetatea Ineului, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul (1599), a fost ocupată de o garnizoană și a fost condusă de un pârcălab numit de acesta.

În următorii ani, prin luptele dintre otomani și generalul Basta (1601-1604) o parte din teritoriu a scăpat de sub jugul otoman iar Cetatea a fost cedată pașnic Principatului Transilvaniei.

Pe locul vechii cetăți a fost construită una nouă (1645-1652), în stilul Renașterii târzii,  partea interioară cu forma unul patrulater pe două nivele, în colțuri cu bastioane circulare etajate, înconjurată de un brâu de ziduri situat la câteva sute de metri spre exterior, la rândul cu bastioane în colțuri.

9a

În afara zidului au fost săpate trei șanțuri, umplute cu apă, a patra latură fiind protejată de râul Crișul Alb. Datorită ofensivei otomane bastionul extern din colțul de nord-est nu a fost terminat. Până azi s-au păstrat ruinele bastionului extern  din sud-est, pe malul râului.

Recucerită de otomani (1658- 1693), cetatea a devenit un centru administrativ important. În acea perioadă au avut loc reconstrucții, reparații, la exterior cetatea a fost  înconjurată cu o palisadă și la sud-vest a fost construită o moschee. Perioada de stăpânire otomană s-a terminat o dată cu intrarea armatelor imperiale habsburgice în cetate (1693).

Ulterior a fost încartiruit regimentul iliric Tisa- mureșean (1700-1745), perioadă când moscheea a fost transformată și clădirea a fost cedată cultului romano-catolic care a funcționat până în 1858 când s-a mutat într-o biserică nou construită.

Cetatea a fost părăsită până în 1870 unul dintre fiii baronului Atzel, proprietar al acea vreme a domeniului Ineului, a reconstruit-o și recondiționat-o în stil neoclasic cu elemente ale Renașterii târzii. Corpul sudic a fost reconstruit integral și clădirile recondiționate și supraetajate au fost decorate cu elemente în stil neogotic.

Ultima perioadă a cetății cu importanță militară a fost spre sfârșitul secolului XIX când a fost încartiruit Batalionul 11 de honvezi apoi a fost transformată într-un ospiciu, Institutul Medico-Pedagogic „Sfânta Treime” (1904). Ruinele fostei moschei au fost demolate (1950) și cetatea în timp s-a ruinat.

Între 1975-1976 a fost reabilitată, s-au construit anexe și a fost transformată într-o școală.

12

Actual, ruinată, se pare că va fi reabilitată în cadrul unui proiect  finanțat cu fonduri europene.

Citește și Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Publicat pe de
Răspunde

Satul Mocrea, care aparține administrativ de orașul Ineu, se află în zona dealurilor din partea de vest a munților Zărandului. A fost atestat documentar din 1160 cu numele de Villa Aqua, nume schimbat în Macra (1199) într-o zonă viticolă devenită foarte cunoscută pentru roadele sale și canalul cu cele șapte mori dintre care una în Mocrea (1328). În anul 1636 la comanda principelui Rakoczy a fost construită o pivniță cu capacitatea de depozitare a 7000-9000 hectolitri de vin. A fost săpată în stânca de origine vulcanică a Dealului Mocrea la o adâncime de 60 de metri prin explozie cu praf de pușcă.

De la Ineu la Mocrea aveam de parcurs aproximativ 6 kilometri. În drum m-am oprit la renumita „Moara cu Noroc” descrisă în opera cu același nume a scriitorului Ioan Slavici.

A șaptea moară din canalul morilor, azi Moara cu Noroc, a fost cumpărată împreună cu moșia Iermata de moșierul Lowy Marcuz (1913), un evreu comerciant din Mâsca care se mutase în Mocrea din anul 1877. În anii comunismului moara părăsită a devenit o ruină la marginea drumului spre Ineu, azi însă fiind unul din locurile foarte populare.

Investitori particulari au transformat-o în spațiu de ceremonii, hotel, restaurant, bar, terase, înconjurate de multe rondouri cu flori.

În anii 1700 pe lângă locuitorii români, ortodocși, în satul Mocrea s-au mutat familii de slovaci, luterani, apoi maghiari, romano- catolici. În 1803-1808 moșia Ineului și satele înconjurătoare au fost cumpărate de baronul Atzel Ștefan. La un joc de cărți unul dintre fiii săi, Peter Atzel, a pierdut moșia (1833) în favoarea lui Ladislau Falk din Gyor, evreu care trecând la catolicism și-a schimbat numele în Solymosy și a fost înnobilat cu titlu de baron (1877).

Biserica Evanghelică Luterană Mocrea

În 1834 baronul a reușit să convertească 112 familii de ortodocși la ritul greco-catolic pentru care, pe locul unei foste Biserici de lemn „Nașterea Maicii Domnului” a construit o biserică din piatră, Biserica „Sfântul Apostol Andrei”. A funcționat până în 1948 când biserica a devenit ortodoxă. În 1958 a fost reparată și recondiționată iar ultima renovare s-a făcut în anul 1999.

La marginea satului, pe o ridicătură de teren, în 1864 a fost ridicat Castelul Solymosy.

Clădirea în stil neoclasic a fost împodobită cu coloane cu capiteluri.

Castelul, proprietate privată, a fost naționalizat după cel de Al Doilea Război Mondial. În 1957, când secțiile de profil existente au devenit insuficiente, castelul a fost transformat, s-au ridicat clădiri anexe și a început să funcționeze Spitalul de Psihiatrie Mocrea care nu poate fi vizitat.

După repetate încercări de a pătrunde în curtea spitalului eșuate, am avut noroc. Poarta zidului înconjurător era larg deschisă așa că am profitat de ocazie și am intrat.

Nu am putut vedea interiorul fostului castel azi transformat în saloane pentru bolnavii internați, unii dintre ei periculoși, la care ferestrele au fost prevăzute cu gratii.

Alți bolnavi, parțial recuperați, se odihneau pe băncile amenajate în curtea spitalului.

Castelul era înconjurat de un parc dendrologic întins pe 6,5 hectare de aceea, deși era situat pe un deal, nu era vizibil de la exterior.

Prin donații ale conducerii și angajaților spitalului, a bisericii și a altor persoane, în anul 2011, în curtea spitalului a fost ridicată și sfințită Biserica de lemn „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

În anul 2014 clădirea fostului castel a fost reabilitată și a fost amenajată prima grădină terapeutică din țară. Au fost sădite sute specii de flori și plante aromatice și relaxante, activități la care au luat parte pacienții în cadrul terapiei prin horticultură. Acea zonă nu am reușit să o văd dar atmosfera liniștită, aerul curat, îmi creau dorința de a mai rămâne și de a mă plimba prin acel minunat parc.

Citește și Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Helsingborg Suedia- Castelul Kronborg, Helsingør Danemarca

Publicat pe de
Răspunde

După puțina relaxare în  Göteborg m-am îndreptat spre Helsinborg, oraș situat pe coasta de vest a regiunii Skane, la granița cu Danemarca

De acolo urma să părăsesc Suedia traversând Marea Baltică cu feribotul.

Helsinborg a fost atestat documentar din anul 1085 când aparținea Danemarcei. În timp au avut loc mai multe lupte între sudezi și danezi. În secolul XVII, după încheiere unui război, prin tratatul de la Rocksilde (1657) Regele Gustav Carol X al Suediei a intrat în posesia întregii Peninsule Scandinavă astfel și a orașului.

Plaja Tropicală

Fiind port economic și strategic danezii au dorit să-l recucerească, au avut loc mici lupte dar fără nici un rezultat. De fiecare dată orașul a fost reconstruit.

La revedere Suedia !

Traversarea între cele două țări a durat 30 de minute pe care nici nu le-am simțit. Vasul era echipat cu baruri, magazine, nu aveai cum să te plictisești.

De pe feribot am întrezărit malul localității Helsingør din Danemarca unde se evidenția Castelul Kronborg (Kronborg Slot), pe care urma să-l vizitez.

După ce am debarcat m-am îndreptat spre Centrul Cultural (Kulturvaerft) care se găsea în imediata apropiere a intrării spre castel. În una din laturile centrului funcționa Muzeul Naval (Skibsværft Museum).

Lângă Centrul Cultural se deschidea un spațiu larg unde pe un canal erau ancorate nave vechi care aparțineau muzeului. În fundal se ridica maiestuos turnul Bisericii „Sfânta Maria”din Mânăstirea carmelitelor (Sct. Mariæ Kirke).

Lângă Centrul Cultural se afla și Muzeul Maritim (Museet for Søfart).

În sfârșit am pornit pe lângă zidurile de apărare ale fortăreței care formau un pătrat în jurul castelului și erau înconjurate de un șanț de apărare cu apă.

Am trecut un pod spre poarta de intrare în Castelul Kronborg.

În anii 1420 sub domnia Regelui Eric VII a fost construită o cetate (Krogen) la limita de nord-est a insulei Zeeland, pe un mic promontoriu de pe malul strâmtorii Øresund, care împreună cu cetatea Karnan de pe malul opus, aveau rol strategic și de control a navigației din și spre Marea Baltică. Navele erau obligate să plătească taxe substanțiale.

Sub domnia Regelui Christian III zidurile exterioare au fost completate cu bastioane (1558-1559). În curând între suedezi și danezi a început războiul care a durat șapte ani. Ulterior Regele Frederic II a refăcut daunele suferite și a extins bastioanele.

Cetatea medievală a fost transformată într-un castel renascentist (1570-1585) când clădirile separate au fost unite, înălțate cu un etaj și au format trei aripi ale castelului.

În aripa de nord au fost amenajate camerele regale și cancelaria, în aripa de sud o capelă, deasupra ei o sală mare de bal. Aripa de est a fost creată ca un pasaj, Galeria Reginei, prin care aceasta putea trece dintre dormitoare spre camerele de relaxare și sport. Castelul a fost denumit Castelul Regal, Kronborg.

Regele Frederic fiind un mare iubitor al teatrului, jucând chiar el în unele dintre ele, în anii 1600 castelul a devenit locul unde a fost creată de William Shakespeare piesa Hamlet (prințul Danemarcei) și în timp a devenit cunoscut ca și Elsinore.

În timpul Regelui Christian IV un incendiu provocat involuntar de doi muncitori a distrus o mare parte din castel (1629) dar în zece ani a fost refăcut.

A urmat un nou război în care suedezii au capturat castelul (1658-1660) și în el s-au mutat regina Suediei, Hedvig-Eleonora împreună cu cumnata sa. Comorile și operele de artă au fost luate ca pradă de război. Castelul a fost îmbunătățit cu o linie de apărare (Crownwork), noi metereze și a devenit pentru acea perioadă cea mai puternică fortăreață din Europa de Nord.

Din 1785 castelul a fost renovat , o parte transformat în cazărmi pentru armată și a funcționat ca închisoare. În capelă a fost amenajată o sală de gimnastică până în 1834 când aceasta și-a reluat activitatea religioasă. Sub administrația militară au avut loc mai multe renovări.

În 1816, la sărbătorirea a 200 de ani de la moartea lui Shakespeare, cu o distribuție formată din soldații garnizoanei, la castel a fost interpretată pentru prima dată piesa Hamlet.

Când armata a părăsit castelul (1923) acesta a fost recondiționat și deschis publicului în 1938. Din anul 2000 Castelul Kronborg face parte din lista UNESCO. Fiind timpul înaintat și înnorându-se nu am reușit să vizitez interiorul. Mă aștepta încă o oră de parcurs până la țelul final din acea zi,  Copenhaga.

Citește și Copenhaga Danemarca- zona Langelinie

 

 

 

 

Schitul Bodrogu Vechi

Publicat pe de
Răspunde

Schitul Bodrogu Vechi se află la aproximativ 24 de kilometri de Arad. Pentru a ajunge acolo am parcurs drumul spre Nădlac. Înainte de Pecica am virat stânga și am parcurs un drum prin mijlocul pădurii.

La indicator am făcut dreapta și am parcat în spațiul larg de lângă schit. În acel loc, pentru paza pădurii a existat un canton care aparținea de Mânăstirea Hodoș-Bodrog. Accesul la canton se făcea cu un pod plutitor peste râul Mureș.

În anul 2000 în locul cantonului a fost ridicat Schitul cu hramul „Bunavestire”, alăturat chiliile pentru maici și anexele gospodărești.

Cele câteva măicuțe au amenajat locul cu alei mărginite de flori.

În câțiva ani a fost ridicată Biserica de lemn „Sfânta Parascheva”.

De la Iași au fost aduse veșmintele cu care anterior au fost îmbrăcate moaștele Sfintei Parascheva.

Au fost adăpostite într-o raclă împreună cu alte moaște de sfinți.

Plecând de la mânăstire după 2 kilometri am ajuns în satul Bodrogu Vechi, sat situat pe malul Mureșului care aparține administrativ de orașul Pecica.

Prima atestare documentară a localității, pe atunci Bodruch, datează din anul 1274. Legenda spune că Bodrogul a fost format prin așezarea unor familii de haiduci.

Din cele aproximativ 130 de case majoritatea au dispărut mai ales în urma celor două mari inundații (1970, 1975) când populația a părăsit localitatea. Dacă în 2002 mai existau 13 locuitori, actual satul mai există datorită celor câteva case de odihnă ridicate de locuitorii din împrejurimi.

Prin liniștea înconjurătoare m-am îndreptat până pe malul râului Mureș.

Aveam senzația că mă găsesc într-un loc rupt de civilizație, doar în sânul naturii, eu cu gândurile mele.

Citește și Comunele Semlac și Șeitin

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă.  Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată  în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită  după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923.  Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Cetatea Șiria, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La nici 30 kilometri distanță de Arad se află Cetatea Șiria, de fapt ruinele sale, atestată din 1318. Se înalță pe Dealul Cetății (496 m altitudine) din spatele localității Șiria și este vizibilă de la depărtare.

Din localitate am urmat un drum asfaltat de aproximativ 5 kilometri care se învârtea în serpentine și am parcat pe platoul unde asfaltul se termina.

Am coborât prin pădurea deasă cam 5 minute de abia așteptând să-mi apară zidurile cetății.

La construirea părților vechi ale cetății au fost folosite cărămizi romane ștampilate cu semnul Legiunii a XIII-a Gemina. Donjonul, zidul înconjurător și o parte a corpului central au fost ridicate după invazia tătară (1241).

În 1331 cetatea, asociată cu Comitatul Zărandului, era condusă de un castelan cu propria garnizoană, apoi de voievozii români aflați în slujba coroanei regale maghiare.

O scurtă perioadă de timp a fost condusă de despotul sârb Gheorghe Brancovici (1439-1453) apoi a fost preluată de Ioan de Hunedoara, guvernator regal, perioadă în care s-a terminat construcția corpului central și a întărit zidurile cu contraforturi. Donjonul era înalt de trei etaje și era folosit pentru locuințe.

În a doua jumătate a secolului XV a fost preluată de fiul său Matia Corvin care în 1464 a dăruit-o familiei Bathory, fiul lor Ștefan fiind voievod de Transilvania.  În acea perioadă a fost ridicat zidul protector din vest și a fost amenajată curtea interioară. Cetatea avea tuneluri subterane înalte de aproape 2 metri și patru porți de intrare. Deasupra șanțului de apărare care o înconjura, la una dintre porți se afla un podeț de lemn.

Cetatea îndeplinea rol strategic, de apărare, economic, având arondate 121 de sate, 3 orașe, târguri, conduse de cneji, crainici și preoți locali. Asediată și cucerită de răsculații lui Gheorghe Doja (1514), prin uciderea lui au fost rapid îndepărtați și cetatea a reintrat în posesia nobililor maghiari.

Deși asediată în timp de mai multe ori, abia în 1566 otomanii au reușit s-o cucerească însă pentru scurt timp, ea fiind preluată din nou de creștini. Otomanii au persistat în atacuri și au reușit să intre în posesia cetății o perioadă mai lungă de timp în care au întărit zidurile de apărare pentru a preveni alte atacuri.

În 1784 răsculații în frunte cu Horia, Cloșca și Crișan au intrat în cetate pentru scurt timp. Răscoala fiind înnăbușită, artileria trupelor habsburgice au distrus cetatea, din ea rămânând numai ruine.

În decursul timpului multe dintre ele au fost distruse de intemperii și au rămas doar o parte, actual mult vizitate ca obiective istorice și ca loc de relaxare, în liniștea înconjurătoare privind panorama încântătoare.

În județul Arad au supraviețuit și ruinele cetăților Șoimoș, Dezna. Despre cele trei cetăți există o legendă locală.

Aceasta spune că ele au fost construite de trei surori într-o singură zi pentru a vedea a căreia dintre ele va fi cea mai măreață. Cetățile construite peste noapte se dărâmau dimineața dar surorile au continuat încercările. Pentru trufia lor au fost transformate în trei șerpi albi, fiecare cu coroană și o cheie de aur în gură. Blestemul putea fi înlăturat cu condiția ca cineva să le preia cheia și astfel s-ar fi transformat din nou în fecioare iar cetățile ar fi dăinuit. Povestea cu șerpii nu e de mirare, Dealul Cetății fiind populat cu vipere cu corn.

Citește și Pâncota

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Publicat pe de
Răspunde

De la Sandika Norvegia, pentru a ajunge în Danemarca aveam să parcurg un drum lung, uneori  paralel cu Marea Nordului.

Normal că în atâtea sute de kilometri au fost necesare câteva opriri.

După aprox 300 km (3:30 ore) m-am oprit pentru o oră în orașul Göteborg, al doilea ca mărime și cel mai important port din Suedia, situat pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Imediat după intrarea în oraș, lateral, pe dealul Gullberg am văzut fosta Fortăreață Skansen Lejonet. A fost construită în afara zidurilor orașului (1687) pe locul unei vechi cetăți, Gullberg hus (1303) care a fost distrusă de mai multe ori în luptele suedeze cu danezii apoi reconstruită. Actual locația este folosită pentru desfășurarea de banchete, nunți, conferințe, etc.

Am trecut pe lângă Gara Centrală (Centralstation), cea mai veche stație de cale ferat din Suedia încă în funcțiune.  Prima clădire a fost ridicată pe locul unei foste închisori și gara a fost deschisă în 1858. Datorită creșterii traficului a fost modificată și extinsă (1928-1930 și 2002-2003).

În față mi s-a arătat clădirea Lilla Bommen (1989), denumită popular „Rujul” (Läppstiftet), un zgârie-nori cu partea superioară roșie, înalt de 86 metri, cu 22 de etaje  în care funcționează spații de birouri și comerciale. Clădirea era dotată cu un lift care urca până la o terasă (Götheborgs Utkiken) de unde se putea vedea panorama orașului.

Acea zonă asemănându-se cu un șantier, îmi era teamă că în timpul scurt alocat acestui oraș nu voi avea ocazia să vizitez măcar o porțiune. M-am înșelat. Rulând spre ținta mea, Universitatea Göteborg, am parcurs o parte din orașul ordonat, curat, cu clădirile sale specifice.

Am trecut pe lângă Teatrul Mare (Stora Teatern) ridicat în 1859 pentru a înlocui primul teatru de comedie, Comediehuset, considerat depășit. Inaugurat în 1816 ca sală de concerte și din 1864 ca teatru. Teatrul a fost grav avariat într-un incendiu (1892), ulterior reconstruit.

În zona Universității din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, am parcat lângă Casa Studenților (Studenternas Hus). Clădirea inițială, ridicată în 1932, ulterior a fost extinsă și în ea funcționează Uniunea Studenților (Göta Student Union), o librărie, asociații sindicale, de ziare, alte birouri, etc.

În așa scurtă oprire doream să văd măcar din exterior clădirile culturale ale orașului.

Hvitfeldska gymnasiet

Am urmat bulevardul principal al orașului până în capătul său sudic, în piața Götaplatsen, considerată centrul cultural al orașului. Piața, delimitată de clădirile înconjurătoare, a fost formată o dată cu Expoziția Industrială Internațională care celebra 300 de ani de înființarea orașului (1921-1923). În centru pieței a fost postată statuia lui Poseidon (1931).

În partea stângă se afla  Teatrul orașului Göteborg (Göteborgs stadsteater), deschis în 1934, cu o capacitate de 600 de locuri și un Studio. Clădirea a suferit o renovare majoră în anii 2000.

În dreapta ei se afla clădirea în stil neo-clasic, Sala de Concerte (Konserthuset), sediul Filarmonicii, cu o capacitate de 1.300 de locuri și o sală mică pentru concerte de cameră, deschisă în 1935.

O mare parte din sudul pieței a fost terasată cu scări de piatră care urcau spre intrarea Muzeului de Artă Göteborg (Konstmuseum), construit în 1923. În anii 1980 intrarea a fost mutată la nivelul străzii, unde actual se află și Centrul Hasselblad. Muzeul etalează cea mai bună colecție de artă a nordului din secolul XIX dar și artă mai veche, contemporană nordică și internațională.

Ieșind din piață am trecut pe lângă Biblioteca Publică (Stadtsbiblioteket). Prima bibliotecă publică, Biblioteca Populară a fost inaugurată 1861 într-un apartament din districtul muncitoresc Haga. Numărul de cărți crescând rapid, a fost mutată  într-o clădire nou construită (1897) și a funcționat ca Biblioteca Populară Dickinson până în 1967 când mutată în actuala locație.  Naționalizată în 196,  a fost numită Biblioteca Universității Goteborg. Între anii 2012-2014 a fost renovată și extinsă.

În următoarea clădire funcționa Lorensbergsteatern. Prima clădire de teatru din zonă  (1842) a ars într-un incendiu (1864). A fost construită o altă clădire (1866-1868) care inițial a găzduit vizitatorii Expoziției Industriale din 1891 apoi a fost transformată în Teatrul Poporului,  Folkteatern, deschis în 1897.

Teatrul a fost mutat într-o construcție nouă ridicată în zona de sud a parcului Lorensberg (1916). Cu o capacitate de 1.000 de locuri, dotat cu scenă rotativă,  a fost considerat atunci cel mai modern teatru din Europa. În 1934 a fost finalizată construcția clădirii teatrului actual care  a funcționat ca  Cinematograf până în 1987 când a revenit la activitatea dramatică.

Timpul era înaintat astfel m-am îndreptat spre locul de parcare. Totuși m-am oprit pentru a vizita Biserica Vasa (Vasakirkan), care era deschisă.

Funcționa din 1909 într-o clădire din granit, în stil neo-romantic, renovată între anii 1999-2000.

Interiorul era simplu, ca la toate bisericile văzute de mine în Suedia. Îl prefer bisericilor ortodoxe, prea încărcate de picturi, odoare, aurării…Dar asta e altă problemă de a mea… Pictura din spatele altarului îl înfățișa pe Cristos înălțându-se la cer (1920).

Situată în partea opusă, singurul obiect monumental al bisericii, se afla orga.

Am luat viteză. Până la Helsingborg, unde aveam să părăsesc Suedia traversând cu feribotul în Danemarca, mai aveam de parcurs cam 220 de kilometri.

Citește și Helsinborg Suedia- Castelul Kronborg și Helsigor Danemarca

Sandvika, Baerum, Norvegia

Publicat pe de
1

Ultima zi în Oslo, Norvegia fiind încheiată, am parcurs 15 km până în orașul Sandvika unde aveam rezervare la Thon Hotel Oslofjord.

Sandvika, centrul administrativ al municipalității Bærum, a devenit oraș în  anul 2003. Municipalitatea a fost  înființată în 1838. În decursul timpului s-a dezvoltat și azi este zona cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și cu cea mai mare proporție de persoane cu studii universitare din Norvegia motiv pentru care locuitorii săi sunt catalogați drept snobi.

Pentru că sunt avidă de a vedea cât mai multe locuri, după ce m-am cazat, până când avea să se însereze am pornit să explorez împrejurimile. Mergând paralel cu autostrada am ajuns în dreptul unei clădiri noi (1980) în care din 2009 funcționa Poliția Bærum (Bærum politistasjon).

De fapt Poliția ocupa un teren de 18.000 metri pătrați care cuprindea clădirea și un mic parc în jurul unui lac în centrul căruia funcționa o fântână arteziană.

În zonă se aflau mai multe clădiri în care funcționa un Centru de afaceri cu diverse birouri.

Polița deținea și propriul port sportiv pe care neapărat l-am văzut și eu.

Am urmat aleea paralelă cu malul apei. În depărtare am văzut Insula Kalvøya bine cunoscută pentru numeroasele festivaluri de muzică și turnee de fotbal care se desfășoară acolo. Pe insulă arheologii au descoperit movile- locuri de înmormântare din epoca bronzului și a fierului.

În 1963 insula a fost legată de continent printr-un pod suspendat de 100 metri lungime și accesul fiind asigurat a devenit unul dintre cele mai populare locuri din Bærum pentru plajele sale, chiar una de nudiști în partea de est și pentru practicarea caiac-canoe, în partea de nord existând Clubul Bærum Kayak.

Urmând aleea am trecut pe sub autostradă îndreptându-mă spre centrul orașului.

Am cotit pe prima stradă la stânga unde se afla clădirea administrativă Kommunegården.

Lângă ea, Centrul Cultural (Baerum Kulturhus), cu o capacitate de 500 de locuri, în care se desfășurau spectacole de dans și concerte era secondat de cinematograful ODEON cu 8 săli de proiecție.

M-am întors și am traversat râul Sandvikselva.

De cealaltă parte  lucrările de amenajare a unei noi  străzi erau în toi.

Am ajuns la o altă clădire a Administrației locale (Baerum kommune).

Ca în orice centru de oraș, la baza clădirilor funcționau numeroase magazine și restaurante.

Am trecut pe un alt pod, pe lângă o terasă la care oamenii se relaxau, urmând drumul destul de întortocheat spre hotel.

Fiind ultima zi înainte de a pleca din Norvegia, cum îi stă bine oricărui turist, am făcut și eu ultimele cumpărături.

În sfârșit am ajuns la punctul meu de reper, o fântână situată la intrarea pe un culuar care se întindea paralel cu șoseaua și pe care ajungeam în câteva minute la hotel.

Citește și Parcul Frogner din Oslo, Norvegia