Domul din Berlin, Germania

Publicat pe 26 octombrie 2018 de monica frimu

Berliner Dom este biserica parohială și a colegiilor evanghelice din Berlin, supranumit și catedrală, funcție pe care nu a avut-o, nefiind vreodată sediul unui episcop. Are o poveste lungă până să ajungă în stadiul actual.

În 1465 s-a ridicat Capela „Sf. Erasmus” pe post de biserică colegială (Domstift). În 1535 a fost închisă Mânăstirea Dominicană și a fost inclusă pe lângă biserica colegială, având ca hram „Maica Domnului, Sfânta Cruce, Sfinții Petru, Pavel, Erasmus și Nicolae”, căreia i s-au ridicat două turnuri. În 1538, o dată cu convertirea prințului, biserica a trecut la luteranism. În aceeași perioadă cripta bisericii a fost folosită de către familia Hohenzollern pentru înmormântări. În anul 1608 colegiul a fost desființat, bisericii i s-a schimbat numele în Biserica Parohială Supremă a Sfintei Treimi din Colln și în 1695 a devenit prima biserică calvinistă din Berlin, când Sfânta Treime a fost exclusă din denumire. În 1747 a fost dărâmată pentru extinderea palatului regal și a fost construită o altă biserică, în stil baroc (1747-1750).

Sub William Friedrich al III-lea al Prusiei a fost redenumită Colegiul Catedralei (Domkirchenkollegium) și exteriorul a fost transformat în stil neoclasic. În 1893 a fost demolată și, pe locul său, construită Biserica Parohială și Catedrala Supremă, în stil neo-renascentist, terminată în 1905, căreia i s-a păstrat forma până azi.

În 1944, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cupola a fost distrusă, apoi, între anii 1949-1953 înlocuită cu un acoperiș temporar. Sub regimul comunist, a rămas în paragină până în 1975, când au început lucrări de reconstrucție, în timpul cărora au fost eliminate multe simboluri religioase. A fost redeschis în 1980 dar restaurarea interiorului a fost terminată abia în 1993 (naosul).

Spațiul central e încadrat de coloane deasupra cărora, în dreptul altarului principal, se află statuile celor 4 reformatori- Luther, Melanchthon, Zwingli și Calvin.

Altarul principal, construit din marmură și onix, a rămas același din 1850. Deasupra lui, vitraliile prezintă Nașterea, Crucificarea și Învierea lui Cristos.

În stânga altarului se află orga, construită în 1905. Un instrument impresionant cu peste 7.000 de tuburi care a fost restaurată în timpul reconstrucției.

În dreapta altarului, deasupra uneia dintre ieșiri, se află o porțiune prevăzută cu balcoane care delimitează spații pentru credincioși sau coriști.

În criptă sunt înmormântați mai mulți membri ai familiei Hohenzollern.

Cupola Domului, prevăzută cu un șir de geamuri, este decorată cu picturi biblice, sculpturi și aurării.

La exterior, în jurul ei există un balcon la care se poate ajunge urcând o scară cu 270 de trepte.

Mergând jur împrejur se pot vedea diferitele elemente de construcție de la acel nivel.

De asemenea, panorama Berlinului, văzută în mai multe direcții, îți taie răsuflarea.

La coborâre, la un etaj intermediar, se poate vizita un muzeu în care sunt exponate ce relevă istoria Domului, chiar unele părți păstrate din vechea clădire.

Citește și Charlottenburg Berlin, Germania

Berlin, Germania- ziua 1

Publicat pe 23 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am petrecut un sfârșit de săptămână în orașul Berlin, capitala Germaniei. Ne-am deplasat spre Poarta Brandenburg (Brandenburgen Tor), un Arc de Triumf , în stil neoclasic, singura care a supraviețuit dintre cele 18 porți ale Berlinului. Pe acel loc, în 1670 a fost construită prima poartă. În 1734 a fost construit zidul vamal și o dată cu el o poartă poștală, pe drumul dintre Berlin și Havel. În 1788 a fost demolată și, sub indicațiile Regelui Friedrich al II-lea William, s-a construit o poartă nouă, cu două aripi laterale, cu colonade dorice și, deasupra, a fost postată zeița Victoriei, cu cască, suliță și două scuturi, într-o Quadrigă. În timpul războaielor franco-prusace, după pierderea celui de al patrulea război (1806), Napoleon a mutat Quadriga la Paris, în Muzeul Louvre. În 1814 prusacii s-au eliberat, au învins și au înaintat până în Paris. Quadriga a fost readusă la Berlin, recondiționată și repusă la locul ei. Semnul victoriei a fost schimbat cu o coroană din frunze de stejar, ce înconjurau o cruce de fier, pe care stătea un vultur încoronat cu aripile întinse.

În 1868 poarta a fost înfrumusețată cu două statui ce au fost postate în pereții exteriori, zeița Minerva și zeul Marte. Deteriorându-se în timp, în 1913 au început lucrări de renovare, încetinite de Primul Război Mondial și care s-au terminat în 1926. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripile au fost distruse, ulterior colonadele reconstruite de diferiți sculptori și Quadriga deteriorată grav, păstrându-se doar capul unui cal care, azi, este păstrat în Muzeul Markisches. În 1958 vulturul și crucea de fier au fost îndepărtate datorită simbolisticii lor. În 1961 s-a construit Zidul Berlinului care trecea de o parte și alta a porții. Aceasta a fost cuprinsă într-o zonă restrânsă, de pază, a graniței dintre cele două părți ale Germaniei, devenite două state independente. După schimbările politice din 1989, zidul a fost dărâmat, Germania s-a reunit și poarta a fost redeschisă circulației. În anii următori Quadriga a fost dezmembrată, refăcută, crucea de fier și vulturul repostate și, în 2002, a fost dezvăluită solemn.

Poarta a fost poziționată cu fața spre Pariser Platz. Piața a fost construită între anii 1732-1734. A primit numele Pariser în 1814 când trupele prusace au învins armatele lui Napoleon și l-au silit să se întoarcă la Paris. Din 2002 piața a fost transformată în zonă pietonală.

Din piață am înaintat pe Bulevardul Unter den Linden (bulevard cu tei) construit în 1647, pe locul unei căi ferate ce lega orașul de terenurile de vânătoare Tiergarten. Copacii au fost tăiați în anii 1934-1935, o dată cu construcția unui tunel de metrou, iar cei rămași au fost distruși în cel de Al Doilea Război Mondial. Au fost replantați în 1950. Am trecut pe lângă clădirea Operei (Staatsoper) denumită și Lindenoper, care era în renovare. Aceasta a funcționat între anii 1742-1843 ca operă de curte (Hofoper), când a fost distrusă de un incendiu. Reconstruită până în 1844 s-a numit Operă Regală (Konigliches Opernhaus) și din 1918 a fost denumită Staatsoper Unter de Linden. În 1945 clădirea a fost distrusă și refacerea ei a durat până în 1955 când a fost denumită Opera de Stat din Germania de Est. Din anul 2004 aparține Fundației Opera din Berlin. A fost închisă pentru renovare în anul 2009 și redeschisă în 2017.

Următoarea clădire, importantă istoric, pe care am văzut-o, a fost Biblioteca de Stat (Staatsbibliothek zu Berlin), una dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Inițial a funcționat ca bibliotecă regală. În 1658 Regele Friedrich Wilhelm a pus la dispoziția publicului colecția sa de cărți și, în 1661, la Colln (actualul Albertin) s-a deschis Biblioteca Elector care, din 1701, a fost denumită Biblioteca Regală (Konigliche Bibliothek). În 1770, deși era bibliotecă regală, Friedrich cel Mare i-a acordat o mai mare independență și între anii 1775-1785 s-a construit o nouă clădire, în stil neo-baroc, în Bebelplatz. Până în 1914 a devenit una dintre cele mai mari biblioteci din lume, cu 1,2 milioane de cărți și și-a mutat sediul pe Unter den Linden. În fostul sediu, actual funcționează Facultatea de Drept. Sub regimul nazist, pentru a putea fi salvate, au fost mutate peste 3 milioane de cărți în mânăstiri, castele, în zonele aliate, etc. Însă multe au fost distruse, în special în acțiunea din Bebelplatz. Clădirea a fost grav avariată și biblioteca s-a închis. Redeschisă în 1946, a purtat succesiv mai mute nume ca Biblioteca Științifică Publică, Biblioteca Germană de Stat în care au fost returnate colecțiile ascunse anterior. În anii 60’, sub regimul comunist, o parte din ele au fost transferate în Berlinul de Vest iar după reunificarea Germaniei cele două instituții s-au reunit sub denumirea de Biblioteca de Stat din Berlin. Între anii 2000-2012 a fost renovată.

În fața ei, lateral, se afla statuia Regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei.

Lângă bibliotecă se afla o parte din Universitatea Humboldt. Aceasta a fost înființată de către Regele Friedrich Wilhelm III, în 1809, la inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, într-un palat construit între anii 1748-1766 și a purtat numele regelui până în 1945. Funcționau facultățile de drept, teologie, filosofie și medicină. În 1810 în cadrul ei s-a adunat o colecție de istorie naturală care, mărindu-se, în 1889 a fost mutată în altă clădire și a devenit Muzeul de Istorie Naturală (Museum fur Naturkunde). În 1881 a fost fondată Universitatea Agricolă care, ulterior, a fost afiliată Universității Friedrich Wilhelm. În 1934 s-a înființat Facultatea de Medicină Veterinară (Grundstock der Veterinärmedizinischen Fakultät). Sub regimul nazist aproape o treime din personal a fost eliminat, unii deportați iar din Biblioteca Universității au fost arse, în Opernplatz (actual Bebelplatz), ostentativ, peste 20.000 de cărți, pentru a se elimina factorul antinazist. Universitatea a fost închisă și redeschisă în 1946, în Berlinul de Est, sub numele de Universitatea Humboldt.

Sub regimul comunist necomuniștii au fost persecutați. Pentru a se păstra tradiția ei, în 1948, în Berlinul de Vest a fost înființată Universitatea Liberă din Berlin. După reunificarea Germaniei multe cadre din est, considerate nepotrivite pentru că au lucrat în regim comunist, au fost înlocuite cu altele din vest. De asemenea multe facultăți ca filosofia, economia, istoria, au fost închise, considerându-se că au fost afectate de comunism. Actual, Universitatea este împărțită în nouă facultăți situate în trei campusuri, Campus de Nord, Campus Mitte și campus Adlershof, clădirea principală fiind situată pe Unter den Linden. Multe somități au învățat, lucrat, au făcut descoperiri epocale în universitate, de exemplu Albert Einstein.

Înaintând pe bulevard, pe partea stângă am văzut o clădire pe a cărei fațadă erau multe coloane, Neue Wache (New Guardhouse), „Memorialul Central al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Sub domnia regelui FriedrichWilhelm III al Prusiei în 1818 s-a inaugurat o nouă clădire construită pentru garda regală. După eliberarea Prusiei, în 1931 a fost reproiectată ca un memorial pentru comemorarea celor căzuți în Primul Război Mondial. În perioada nazistă în clădire s-au oficiat sărbătorile naționale, Heldengedenktag, de către partidul nazist și Wehrmacht însă, spre șfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost grav avariată. Din 1957 comuniștii au reconstruit-o și din 1960 a funcționat ca „Memorial al Victimelor Fascismului și Militarismului”. La intrare era o gardă permanentă, formată din doi soldați și schimbul gărzii a fost o atracție turistică. Numele actual l-a primit după reunificarea Germaniei, în 1933.

În interiorul gol, central, sub oculus, a fost postată sculptura „Mama cu fiul ei”, care simbolizează suferința civililor în perioada războiului.

Ieșind din Neue Wache, peste drum am văzut două clădiri istorice alăturate. Palatul Prințeselor Coroanei (Kronprinzenpalais) a aparținut casei de Hohenzollern până la sfârșitul Primului Război Mondial când monarhia s-a dizolvat. Inițial a fost construită o reședință privată (1663-1669) apoi, între anii 1706-1732, a fost reședința guvernatorului Berlinului. A fost transformată în stil baroc, în 1780 în stil neoclasic, în 1811 s-a construit o legătură cu Palatul Regal pentru comunicarea regelui cu prințesele. După dizolvarea monarhiei din 1919 a găzduit Galeria Națională, cu colecții de artă modernă, care sub naziști a fost închisă, apoi, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, (1945) distrusă. După război, partea de clădire rămasă intactă a fost folosită ca școală de balet apoi, în 1961, dărâmată. Sub regimul comunist, între anii 1968-1969 a fost reconstruită asemănător cu cea original și folosită ca și casă de oaspeți oficiali ai Berlinului de Est. După reunificarea Germaniei a funcționat pentru evenimente culturale și expoziții.

Lână ea era Alte Kommandantur, o clădire ridicată inițial în stil baroc , în secolul VII, extinsă în 1795 și remodificată în stil neo-renascentist în 1873. După distrugerea ei în cel de Al Doilea Război Mondial a fost reconstruită pentru Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Din nou demolată (1995), a fost reconstruită și terminată în 2003.

Între Neue Wache și râul Spree se afla Muzeul de Istorie German (Deutsches Historische Museum) DHM. Clădirea principală, Zeughaus, a fost construită între anii 1695-1730, în stil baroc, pentru arsenalul de artilerie și în 1875 transformată în Muzeu Militar. După ce a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1965 a fost restaurată și în 1952 s-a deschis Muzeul de Istorie Germană al RDG, în care se evoca istoria mai recentă a Germaniei, în special cea de sub regimul comunist.

După reunificarea Germaniei a fost reamenajat și, în 1994, s-a deschis Expoziția Permanentă, denumită ulterior „Istoria germană în imagini și mărturii”, cu peste 2.000 de exponate. Între anii 1994-1998 a fost închisă în scopul restaurării și extinderii sale.

Muzeul cuprinde pe lângă expoziția permanentă mai multe expoziții temporare și o bibliotecă cu peste 225.000 de volume despre istoria germană.

Am trecut râul Spree pe Schlossbrucke, am traversat parcul din fața Domului, Lustgarten Park, spre a vedea Altes Museum (Muzeul Vechi). Între anii 1823-1830 a fost construită clădirea, în stil neoclasic, în care s-a păstrat colecția de artă regală. A fost denumit Muzeul Regal (Konogliches Museum) până în 1845 când a primit denumirea de Altes Museum, datorită construirii unui alt muzeu, Neue Museum. Din 1904 a găzduit doar Colecția de antichități clasice. Pe lângă rolul de muzeu, în timpul socialismului național a fost și loc de propagandă, manifestările având loc atât în interior cât și în parcul din fața sa, Lustgarten. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat, ulterior, a fost primul muzeu reconstruit între 1951-1966. Din 1988 în muzeu s-au deschis în plus o colecție grecească, iar la etaj o colecție de artă și arheologie a etruscilor și Imperiului Roman.

Am ocolit clădirea și am trecut în Insula Muzeelor (Museum Insel) până în fața clădirii Alte Nationalgalerie , limitată de un „coridor” format din coloane.

A fost înființată în 1861și a expus colecția formată din 262 de picturi, donată de un bancher căruia i-a preluat numele-Wagener. Funcționa în cadrul Academiei de Arte (Akademie der Kunste). Între 1867-1876 a fost construită actuala clădire, cu scopul de a colecta artă prusacă, devenind un fel de depozit de artă modernă. Din 1896 s-a îmbogățit cu opere impresioniste și a devenit cel mai important muzeu al artei franceze moderne. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost închis, spre sfârșitul războiului clădirea grav avariată, în 1948 reconstruită, deschisă parțial în 1949 și reconstruită total până în 1966. După război , colecția a fost împărțită între Est și Vest și reunită după unificarea Germaniei. Colecția din Berlinul de Est a primit denumirea de Alte Nationalgalerie, iar cea din Berlinul de Vest, deschisă din 1968, de Neue Nationalgalerie. Între anii 1998-2001 muzeul a fost închis și renovat complet.

Clădirea muzeului a fost construită sub formă de templu în fața căruia se afla statuia din bronz a regelui Frederich Wilhelm IV. Exteriorul a fost păstrat cel original. În interior s-au făcut modificări astfel, în cele trei etaje se află sculpturi clasiciste, colecțiile de pictură neoclasică, romantică, impresionistă și modernist timpurie .

Lateral se afla Neues Museum (Muzeul Nou). Clădirea a fost construită între anii 1843-1855, cu trei aripi principale care înconjoară două curți acoperite cu sticlă, cea grecească și cea egipteană. În el au fost adunate colecții preistorice și timpurii, artefacte egiptene, colecții de gravuri, de ghips. Muzeul a fost închis în 1939 și distrus prin bombardamente în 1943. Reconstrucția a început abia în 1986 dar s-a oprit o dată cu reunificarea Germaniei. Între 2003-2009 a fost restaurat și deschis din nou.

Am ieșit pe podul care traversa brațul râului în partea stângă a insulei.

Mergând paralel cu râul Spree am văzut o parte din Muzeul Pergamon (Pergamonmuseum), muzeu în care se află colecția de antichități, Muzeul de artă islamică și Muzeul din orientul Mijlociu. A fost cel de al doilea muzeu construit pe insulă pentru a se putea expune multiplele obiecte și artefacte găsite prin săpături arheologice și aduse din vechiul Babilon, Milet, Egiptul antic, etc. Construcția a început în 1910 și a fost finalizată în 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe exponate au fost ascunse sau îngropate pentru a nu fi distruse, iar clădirea a fost grav avariată. În 1945, dintre cele rămase, multe au fost luate ca pradă de război de către Armata Roșie (rusă) și nereturnate nici până în ziua de azi.

Primul muzeu construit pe insulă, în stil neo-baroc, Muzeul Bode (Boden Museum), a fost la propunerea lui Wilhelm von Bode (1840). A fost deschis în 1904 cu numele Kaiser Friedrich Museum. Se întinde pe o suprafață de 6.000 metri pătrați, la capătul de nord-vest al insulei, între două brațe ale râului Spree peste care au fost ridicate câte un pod.

Clădirea prezintă o bază, două etaje, un torrisalit cu coloane corintice, o cupolă de aproape 40 m înălțime și, spre interior, cinci curți, dintre care patru sunt deschise publicului.

În anii 1950 a fost renovat și denumit Muzeul Bode (Bode Museum) în cinstea inițiatorului construcției sale. La acel moment în el au funcționat Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie și Munzkabinett. A fost restaurant în 1987 și 1998. Actual, în incintă funcționează 66 de săli de expoziție, o colecție de sculpturi italiene și pentru public sunt deschise o cafenea, un magazine de suveniruri și o galerie pentru copii.

Am traversat podul peste al doilea braț al râului Spree și ne-am îndreptat spre Neue Synagoge, Noua Sinagogă. A fost construită în stil maur, între anii 1859-1866, pentru comunitatea evreiască din Berlin, fiind cea mai mare sinagogă din Germania, cu 3.000 de locuri în sala principală. În 1938, în timpul progromului din noiembrie, i s-a dat foc dar a fost slavată de un polițist care, urmând riguros legile, a chemat pompierii. A fost restaurată de către congregația evreilor și a funcționat până în 1940 pentru rugăciuni, concerte, prelegeri, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ruinată rămânând în picioare o parte din sala centrală și fațada, avariată. Sub comuniști, puținii evrei supraviețuitori nu au putut să o refacă, din contră, în 1950 au fost puși să demoleze zidurile ruinate. Între anii 1988-1993 „Centrul Evreiesc” a reconstruit sinagoga. Pe lângă scopul ei religios, cea mai mare parte a clădirii găzduiește birouri și un muzeu.

Ne-am întors spre râu traversând Parcul Monbijou. Acesta a fost construit în anii 1960 pe locul palatului cu același nume care a fost demolat în 1959. Între anii 2006-2007 a fost extins și modernizat. În parc au loc frecvent diferite concerte.

Am ajuns pe o alee din Parcul James Simon, care trecea paralel cu al doilea braț al râului Spree și am văzut o altă latură a Muzeului Pergamon.

Am traversat râul Spree pe podul Friedrichsbrucke. Primul pod a fost construit în 1703 și a preluat numele clădirii Promeranzenhaus de pe Spreeinsel. Între anii 1769-1792, în onoarea regelui Frederich al II-lea, podul a fost schimbat cu unul din cărămidă, boltit. Datorită creșterii traficului, inclusive al celui maritim, între anii 1872-1875, apoi 1891-1893 acesta a fost extins, ridicat pentru trecerea navelor, renovat și a purtat numele de Kaiser Friedrich Brucke. În timpul Bătăliei de la Berlin din cel de Al Doilea Război Mondial, a fost distrus de trupele naziste, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii. În 1981 a început reconstrucția sa folosindu-se beton. Până în 2014 a fost aproape finalizat, conservându-se și elementele istorice precum obeliscurile.

De pe pod se vedea Domul din Berlin pe care urma să-l vizităm într-una din zile.

Citește și Berlin, Germania- ziua 2

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Publicat pe 8 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Cetatea Bologa am urmat un drum superb până în satul Răchițele, județul Cluj, în apropierea căruia doream să vedem Cascada „Vălul Miresei”. Aceasta este situată în masivul Vlădeasa din munții Apuseni. Am continuat pe un drum asfaltat cam 4 kilometri apoi am străbătut pe jos o porțiune din Valea Stanciului.

Râul se desfășura într-o porțiune înverzită, între versanții înalți, unii până la 40 m, pe care creșteau solitari copaci și pe care se putea practica escalada.

După un versant abrupt am văzut un lac mic peste care era un podeț. Trecând pe el ni s-a înfățișat cascada în toată splendoarea ei.

De pe un masiv stâncos, Stâncile Lespezi, înalt de 1000 de metri, se prăvălea cascada formată din trei trepte de stâncă, cu o diferență de nivel de 30 m. La baza treptei de sus, o scobitură adâncă de 10 m (marmită), dispersa apa astfel încât crea impresia unui voal de mireasă. Auzisem o legendă despre apariția cascadei în care se spunea că de pe stâncile abrupte, în drumul său către cununie, o mireasă și-a prins voalul rochiei, a alunecat și a căzut în acel hău. Nuntașii au început să plângă și din lacrimile lor s-a format cascada.

Din micul lac format la baza ei, apa Stanciului curgea la vale. Peste acel loc erau așezate două trunchiuri de copac pe care am trecut spre a o vedea de la distanță. Chiar și în acel loc mai îndepărtat am fost stropită de apa adusă de vânt. Iarna, cu debitul mai mic, îngheață, fiind un loc prielnic pasionaților de escaladă pe gheață.

Ne-am întors în Răchițele și am continuat traseul nostru pe un drum județean asfaltat, foarte bine întreținut, ce trecea Dealu Boții. Am oprit sus, pe platoul imens, de unde, într-o parte se vedeau în zare munții, în altă parte satul din care am plecat.

Mergând până spre marginea platoului, am văzut o parte din Lacul Beliș-Fântânele. Acesta se întinde pe o lungime de 27 km, între munții Gilău, munții Vlădeasa și Muntele Mare.

Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul râului Someșul Cald, între anii 1970-1974, în scop hidroenergetic, ridicându-se un baraj. Apa care trebuia să formeze lacul acoperea mai multe cătune aparținătoare satului Beliș astfel sătenii au fost obligați să se mute în locul actualului sat. Am rulat aproximativ paralel cu lacul și am trecut pe lângă Biserica ortodoxă Bălcești, o biserică nouă construită în 1936.

Ajungând în localitatea Beliș-Fântânele am coborât lângă barajul lacului.

Suprafața lui ocupă aproximativ 900 de hectare și, o parte din localitatea Beliș, Fântânele, s-a transformat în timp într-o stațiune climaterică. Întinsă mai ales pe malul lacului, vin mulți turiști, care beneficiază de multiplele oportunități ca pescuitul, schiul nautic, bărci, hidrobiciclete, pescuit, drumeții în zonă sau doar relaxare.

Brno, Cehia

Publicat pe 5 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Brno, al doilea oraș ca mărime din Republica Cehă, este centrul administrativ al Regiunii Moravia de Sud, sediul autorității judiciare a Cehiei și un important centru de învățământ cu 33 de facultăți și 13 instituții de învățământ superior. A primit statutul de oraș în 1243 și a fost capitala Moraviei până în 1948 când, sub comunism, statului i s-a anulat autonomia.

Spre finalul unei excursii în Europa de Est, trecând spre Budapesta, am oprit pentru scurt timp în Brno, neputând să-i acordăm importanța cuvenită. Astfel, în viteză, am vizitat câteva obiective din centrul istoric.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Biserica „Sf. Iacob” (Kostel sv. Jakuba), biserică a parohiei Brno-Sf. Jakub. Inițial a fost construită o biserică în stil romanic, între 1201-1222, pentru a servi coloniștilor germani, valoni și din Flandra. În secolele XIII și XIV a fost înlocuită cu o construcție în stil gotic. Nu a supraviețui decât un secol fiind înlocuită cu actuala biserică ridicată între anii 1456-1473. A fost avariată de un incendiu puternic în 1515 când acoperișul și turnurile au fost distruse. A fost recondiționată și, în 1592, i s-a ridicat un turn. Deteriorându-se în timp, reparațiile terminate în 1725, nenorocul a făcut că un fulger a distrus iar turnul (1729) și a trebuit reconstruit.

Interiorul baroc a fost realizat în sec. XVIII. În secolul XIX, fiind la modă concepția puristă, i s-au adus modificări. Altarul principal a fost înlocuit cu unul neo-gotic și au fost înlăturate numeroasele altare mici. În 1879 biserica a fost redeschisă.

În Al Doilea Război Mondial, deși bombele au căzut în apropiere, biserica nu a fost grav avariată, doar vitraliile au fost distruse și o parte din fațadă. Acestea au fost recondiționate în anii ’90 și, în 1995 biserica a fost declarată monument cultural național. În interior se află sarcofagul mareșalului Raduit de Souche, conducătorul apărării orașului împotriva suedezilor.

Pe locul vechiului cimitir, desființat în sec. XIX, în 2001 săpăturile arheologice au scos la iveală rămășițele a 50.000 de oameni, locul primind denumirea de Osuarul din Brno. Ultima reabilitare a fost făcută între anii 2015-2016, perioadă în care biserica a fost închisă.

Ne-am îndreptat spre Piața Libertății (Namesti Svobody) situată în centrul orașului vechi. A fost înființată în secolul XIII la intersecția a trei rute comerciale, luând formă triunghiulară, când purta denumirea de Forum Inferius (piața inferioară). În jurul ei au fost construite case de către burghezi și nobili. În secolul XVII ciuma a lovit puternic orașul și după supraviețuire, în 1679, în piață a fost ridicată Coloana ciumei (Morovy sloup), pe locul bisericii „Sf. Nicolae”, dărâmată. Ea simboliza lupta împotriva acelei boli cumplite. În secolele XIX și XX multe case au fost demolate, reconstruite în stil renascentist și piața lărgită. În 2006 piața a fost complet pavată și în 2010 a fost plasat un ceas astronomic, cu forma unui cartuș, realizat din granit african. În piață au loc festivaluri, se sărbătorește Crăciunul, Revelionul etc.

Într-o parte a pieței am văzut, Casa celor patru Giganți (Dům u čtyř mamlasů s vyhlášenou), renumită pentru statuile sale. A fost construită între anii 1901-1902 pentru fundația Gerstbauer.

Pe cealaltă parte se remarca Casa Lorzilor din Lipa (Dum panu z Lipe). În 1531 a fost construită o casă gotică care, din 1564, a aparținut guvernatorului Moraviei, Cenka z Lipe. Spre sfârșitul secolului a intrat în posesia unui burghez care i-a adăugat portalul și cele două laturi prevăzute cu balcoane cilindrice. A trecut din proprietar în proprietar și în 1646 a fost primită de mareșalul Louis Raduit Souches ca recunoștință pentru apărarea orașului în timpul asediului suedez. Familia acestuia a păstrat-o până în 1818. După alt șir de proprietari în 1913 palatul a fost cumpărat de „Uniunea Centrală a Comunităților Economice Cehe în margraful Moravian din Brno”, sub posesia căreia s-a deteriorat în timp. Casa a început să fie denumită „Casa Domnilor din Lipa”, clădirea neavând legătură cu acea familie. În 1945, în luptele de eliberare a orașului, casa a fost grav avariată. A fost folosită ca depozit până în 2000 când a fost renovată complet. Din 2005 a intrat în posesia unei persoane private care a deschis la parter un centru cultural și de informare.

În apropiere, se afla Primăria Veche (Stara Radnice), construită în secolul XIV, în stil baroc. În timp, prin reconstrucții, i s-au adăugat elemente în stil renascentist. În ea a funcționat, până în 1935, Consiliul local și pe o scurtă perioadă de timp o închisoare.

Fațada era ornată cu decoruri ondulate despre care se spune că aveau acea formă deoarece au fost create de sculptor într-un acces de furie. Pe turnul, înalt de 63 m, se aflau un crocodil verde, de fapt dragonul care este simbolul orașului și o roată. Legenda spune că acel dragon a fost învins de localnici. Am avut norocul să audiem un concert executat de o mică formație de cameră situată chiar sus în turn.

De pe strada pe care se afla Primăria am ieșit în Piața de Varză (Zelny Market), o piață largă, patrulateră, înființată din secolul XIII. Cuprindea piața de legume, piața păsărilor, piața ceramicii și a purtat numele de Piața Superioară până în secolul XV. În Evul Mediu era și locul unde erau pedepsiți cetățenii necinstiți. Sub piață, în subteran, s-au construit pivnițe pentru depozitarea alimentelor, butoaielor, etc.

În această piață, în 1841, Franz Abbot a folosit pentru prima dată în Cehia aparatul fotografic-camera daguerotipică- inventată în Franța în anul 1839. La sfârșitul anilor ’40 s-a construit o piață acoperită care a micșorat și stricat imaginea celei istorice. Din 2011 spațiul subteran a fost deschis publicului cu denumirea de Labirintul de sub Piața de Varză. Contra cost se poate vizita o porțiune din sistemul de tunele existente.

La mijlocul pieței, între anii 1693-1695, pe locul unei fântâni renascentiste din 1597, a fost construită o altă fântână, simbolizând o peșteră, Fântâna Parnas. A fost decorată cu trei statui reprezentând cele trei mari imperii-Babilonian, Persia și Grecia.

Lateral de ea se afla Muzeul Moraviei (Moravské zemské Muzeum), situat pe locul al doilea ca mărime și vechime în Cehia. Între anii 1614-1618 a fost construit un palat în stil baroc, pentru Cardinalul Franz von Dietrichstein și, denumită după numele acestuia Palatul Dietrichstein. A servit autorităților clerice ca Apelatory, în secolul XIX ca Tribunal Regional Superior și ulterior Curtea Supremă a țării, perioadă în care i s-a adăugat al treilea etaj. În Brno a funcționat un muzeu înființat în 1817 de Împăratul Francis I, muzeul Františkovo (Muzeul Francisc). Dorindu-se mărirea spațiului muzeal, Palatul Dietrichstein a fost preluat în anul 1911 și transformat în sală de expoziții ale Muzeului Moraviei. Din 1991, după recondiționări, a devenit cea mai mare clădire din cadrul muzeului. Colecțiile sale conțin peste 6 milioane de obiecte împărțite în expoziții de paleontologie, preistorie, mineralogie, științe naturale și sociale, etc.

În 1729, în partea de sus a pieței, în fața Abației Mânăstirii Zdar, Zelny trh am văzut Coloana Sfintei Treimi din Olomouc (Sloup Nejsvětější Trojice v Olomouci) situată pe un soclu și înconjurată de statuile: Fecioara Maria, Sfântul Ioan de Nepomuk, Sfântul Constantin și îngeri. Din anul 2000 a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO.

În partea de jos a pieței se afla Hotelul Grandezza, monument cultural al republicii Cehe. Clădirea a fost construită între anii 1914-1915, pe locul a patru case demolate, pentru uniunea Cyrilometodejska, prima instituție bancară cehă. După cel de Al Doilea Război Mondial în clădire au funcționat mai multe companii, dintre care Banca de Economii de Stat (Prefa Brno). Începând cu 1969, după ce a fost renovată, a fost ocupată de Facultatea de Drept și Facultatea de Economie și Administrație ale Universității Masaryk. Din 1998 a fost cumpărată de compania Liberec Grandezza Hoteluri care, în 2012, a deschis hotelul.

Am ieșit din piață pe lângă o clădire cu un nume ciudat-Teatrul de Gâscă pe Frânghie (Divadlo Husa na Provazku–Goose on a String Theatre).

Am urcat pe dealul Petrov pentru a vedea Catedrala „Sfinții Petru și Pavel”, monument cultural național, denumită de către localnici simplu: Petrov. Situată pe vârful dealului, domina orașul și turnurile sale, înalte de 84 m, erau vizibile din orice parte.

În secolul XI pe acest loc se afla o capelă romanică. Până în sec. XIII s-a ridicat o biserică care a fost reconstruită în sec. XIV în stil baroc timpuriu. În timpul Războiului de Treizeci de Ani a ars complet. A fost reconstruită în sec. VIII în stil baroc. Turnurile au fost adăugate între anii 1901-1909.

A fost schimbat altarul principal, în stil baroc, cu unul nou, în stil neo-gotic, care, în partea superioară prezintă răstignirea lui Cristos și în cea inferioară cei doisprezece apostoli.

În mod ciudat, clopotele ei bat la ora 11 în loc de 12. Se spune că după un lung asediu al suedezilor, în 1645 generalul acestora a fixat o anumită oră la care va cuceri orașul. Pentru a-l deruta localnicii din Brno au schimbat bătaia clopotelor cu o oră mai devreme. Coincidență sau nu, suedezii, deși începuseră să intre în oraș, s-au retras. Astfel, de atunci, ora a rămas neschimbată.

Ultimele renovări au fost făcute în secolele XIX și XX.

Am coborât în Piața Capucinilor unde era Mânăstirea Capucinilor cu Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci” și Cripta Capucinilor (Kapucínský Klášter a Kripta), protejate ca monument cultural al țării. Construcția mânăstirii a început în anul 1604 cu ridicarea Bisericii Capucinilor. În asediul suedez din 1645 mânăstirea a fost demolată. Reconstrucția a durat până în 1656 când s-a sfințit Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci”, situată în piața cărbunelui, azi Piața Capucinilor. În secolele XVII și XVIII a devenit un loc important, care răspundea de mânăstirile din Moravia și Silezia și de asemena un loc cultural în care maicile studiau filozofia și teologia. În 1753 i s-a adăugat Capela Sf. Fidel, apoi, printr-o donație, în 1764 a fost construită o bibliotecă în care se găseau 8.000 de volume. Partea din față a bisericii a fost decorată cu sculpturi baroce. Sub regimul comunist, în 1950 ordinul a fost scos în afara legii, biserica a devenit o ramură a catedralei și volumele bibliotecii au fost transferate în Biblioteca Universității. După 1989 ordinul a devenit legal dar, în Brno, are un număr mic de adepți.

În subsolul bisericii se află Cripta Capucinilor, locul unde între anii 1656-1784 au fost îngropați în jur de 150 de membrii ai ordinului și alte persoane, când înmormântările erau interzise în oraș pentru a nu se răspândi epidemiile. Datorită sistemului de aerisire prin găuri de ventilație a avut loc o mumificare naturală. Mormântul a fost descoperit prin săpături arheologice.

Contra cronometru ne-am îndreptat spre Biserica romano-catolică „Sfânta Maria Magdalena”.

În secolul XV pe acel loc a funcționat o sinagogă. După expulzarea evreilor aceasta a fost transformată într-o biserică pe locul căreia, în 1650, franciscanii au ridicat o alta în stil baroc, în cadrul unei mânăstiri. Între anii 1912-1950 a aparținut Congregației Sacramentului Fericit și din 1991 a fost administrată de Congregatio Fratrum Sanctissimi Sacramenti.

Spre locul de întâlnire cu autocarul am trecut pe lângă Centrul de afaceri LETMO în care funcționau mai multe firme și un Mall.

Vis a vis de locul de parcare se afla Gara principală din Brno (Brno Hlavni Nadrazi). A fost construită în 1838, fiind una dintre primele stații de cale ferată din lume și pusă în funcțiune ca terminal în 1839. În urma creșterii traficului în 1849 a devenit stație de cale ferată administrată de două companii. Cele două aripi ale construcției au fost legate printr-o sală comună (holul de intrare) la începutul secolului XX. Ultima modernizare a gării a fost făcută în anul 1988.

Timpul a fost prea scurt dar, totuși, am văzut puțin din acest oraș nu foarte popular turistic.

Citește și Peștera Punkva, Cehia

Peștera Punkva, Cehia

Publicat pe 18 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Peștera Punkva se află pe teritoriul Cehiei în apropiere de orașul Brno. În Carstul Moraviei s-au descoperit peste 1.000 de peșteri între care și peștera Punkva în 1909 și explorată ulterior în 1933.

Am parcat aproape de locul amenajat lângă intrarea în peșteră. Cei aflați în drumeție prin munți puteau ajunge acolo și cu titicarul.

Casa de bilete, un mic loc cu suveniruri, o cafenea, se aflau într-o clădire situată parcă făcând parte din munte. În fața ei erau amplasate băncuțe pentru cei care-și așteptau rândul, intrarea făcându-se în grupuri de 40 de persoane.

Vizitarea peșterii dura o oră. La început am străbătut un gen de potecă. Fotografiatul era liber în peșteră dar iluminarea nu prea permitea aceasta. Am trecut printre stalactite și stalagmite de dimensiuni și forme diferite. Unele arătau ca niște franjuri, altele se postau sub formă de coloane.

Pereții erau plini de formațiuni care ne duceau cu gândul la evantaie, bureți, lilieci, pânze de păianjen, etc. De fapt cele mai frumoase au primit și denumiri după aspectul lor.

Astfel, o stalactită foarte ascuțită, „Acul”, se afla deasupra unei stalagmite ce urca spre ea, între ele fiind un mic spațiu care, însă, nu se vor uni, ele încetându-și activitatea de creștere. Erau denumite „Romeo și Julieta”.

Am trecut printre aglomerările de calcar, alte și alte stalactite și stalagmite, care ne furau privirea.

Unele dintre ele erau luminate creându-se un efect de basm.

Am ajuns la locul unde uscatul se termina. Ne așteptau 3 bărci cu care am străbătut 450 m din partea subterană a râului Punkva. Galeriile fiind foarte înguste trebuia să avem grijă să nu ne lovim de pereții laterali și tavan. Era foarte întuneric, doar în câte un loc străbătea lumina prin crăpături ale muntelui.

Ne-am oprit și am debarcat, împreună cu barcagiul, în întuneric. Ne-a explicat că zona era luminată, doar pentru scurt timp, de către dânșii, pentru a nu se deteriora formațiunile existente acolo.

Am continuat drumul cu barca, în liniștea în care se auzea doar sunetul lopeților, până la un loc amenajat sub forma unei mici terase cu gard. În fața noastră se vedea, luminat natural, peretele muntelui pe care creșteau muchi și la baza lui un mic lăculeț.

În sus se conturau formele copacilor pe fundalul cerului.

Era Prăpastia Macocha sau Cheile Macocha, o dolină de aproximativ 138 m, care s-a prăbușit și a format acea gaură de suprafață,. S-a estimat că era cea mai adâncă din Europa Centrală.

Circula și o legendă care spunea că „macocha”, adică „mama vitregă”, a încercat să-și omoare fiul vitreg aruncându-l în prăpastie. Sătenii l-au ajutat și, pentru a o pedepsi, au aruncat-o pe ea.

O ultimă privire, barca cu barcagiul, un scurt tunel și vizita s-a încheiat.

Nu am putut pleca fără să am o amintire cu barcagiul, acel bătrân cu surâsul pe buze, căruia se vedea clar că-i plăcea munca sa.

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Publicat pe 13 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit județul Sălaj și am intrat în județul Cluj spre a vizita Cetatea Bologa situată în satul Bologa, comuna Poieni, dorind să vedem ce a rămas din acea fortificație.

A fost atestată din anul 1304, când purta numele de Sebuswar. În acel secol numele s-a schimbat în derivate ale celui inițial precum Sepuswar, Sebeswar, Hunyadwar, etc. Între anii 1315-1324 nobilimea din Transilvania s-a întors împotriva stăpânitorilor și cetatea a fost folosită ca loc strategic de către Carol Robert de Anjou, Regele Ungariei. În 1399 s-a semnat la Brașov Tratatul de alianță împotriva Imperiului Otoman și, pentru apărarea zonei împotriva otomanilor, Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei, a dăruit Domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân cetățile de la Bologa și Bran. Cetatea Bologa a devenit un loc de refugiu al trupelor armate din fața armatelor otomane și punct de control în „drumul sării”, foarte necesară traiului. Acolo și-a petrecut vlad Țepeș, nepotul domnitorului, mulți ani din copilărie.

În sat cetatea era indicată ca monument istoric, indicatoare care în ultimii ani au apărut și la noi, în România, deși majoritatea pe care le-am văzut arătau spre biserici.

Am urcat printr-un tunel de verdeață neștiind cât timp ne va lua până vom ajunge și dacă vom găsi cetatea. Mergând într-o liniște deplină întreruptă doar de sunetele gâzelor, mă gândeam la istoria acelui loc, la agitația ce era acolo în trecut.

În secolul XVI cetatea a fost centrul luptelor dintre locuitorii Transilvaniei și armata Imperiului Habsburgic, apoi în sec. XVII a fost punct strategic în fața otomanilor care încercau să pătrundă prin defileul Crișului Repede și loc de refugiu pentru populație. Deși atacurile au fost respinse de mai multe ori otomanii anu cucerit Oradea și, în 1669, sultanul a poruncit distrugerea ei, ordin care nu a fost îndeplinit. În 1760 numele i-a fost din nou schimbat în Sebes Varallya.

După nici 15 minute, prin rărișul vegetației am văzut zidurile vechi. Eram aproape.

La începutul secolului XVIII s-au desfășurat luptele de eliberare ale transilvănenilor conduși de Principele Transilvaniei Rakoczi al II-lea și armatele Imperiului Habsburgic (1703, 1711), în cadrul Războiului curuților. Cetatea a fost distrusă de către lobonți, ostașii habsburgici, rămânând doar câteva ziduri, turnul principal și acoperișul neatinse, ultimul dispărând până în secolul XX. În 1910 a început restaurarea cetății, primul fiind acel acoperiș dar s-a oprit și, în timp, acesta a dispărut din nou rămânând doar porțiunile din piatră.

Am urcat spre turnul ce se ridica în fața noastră.

Pe o cărare care trecea pe lângă turnul rămas intact, am ajuns chiar lângă turn, dorind să văd ce era în spatele lui.

Din cetatea măreață rămăseseră doar câteva ziduri răzlețe invadate de vegetație.

Doar interiorul turnului aducea aminte de scopul în care a fost folosit cândva.

Păcat că multele vestigii din țara noastră se vor pierde precum această cetate. Vor rămâne doar amintirile scrise despre ce a fost și s-a întâmplat cândva în istoria acestui neam…

Citește și Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Publicat pe 9 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stațiunea balneoclimaterică Palic, o suburbie a orașului Subotica se află aproape de frontiera dintre Serbia și Ungaria, la nici 20 de minute de rulat. Dacă doriți să vizitați această stațiune la sfârșit de săptămână atrag atenția că nu am găsit nici o casă de schimb valutar. În Serbia funcționează moneda națională-dinarul așa că plecați la drum dotați.

Încă din sec. XVII localitatea Palic era renumită pentru izvoarele sale termale. S-a dezvoltat pe malul lacului Palic din 1897. Lacul a fost inițial cu apă sărată și se crede că era un rest din Marea Panonică. Se întinde pe 380 de hectare, țărmul are 17 km, este lat de 650 m și adâncimea medie este de 2 m. Fiind plin de alge și noroios, oamenii se ungeau cu nămolul său fiind considerat vindecător.

În 1845 s-a construit primele băi în care s-au folosit căzi din lemn cu apă caldă și unde se făceau și împachetări cu nămol în scop curativ. La început se tratau bolile de piele și hemoroizii iar în timp și boli ale aparatului osteo-articular, afecțiuni ginecologice și digestive. În sec. XIX pe coasta de nord a lacului a fost amenajat un parc (1842), în stil baroc, s-a construit o piscină, Terasa Mare, cabine pentru femei și bărbați, astfel stațiunea a devenit un loc foarte cunoscut și vizitat mai ales de protipendada Imperiului Austro-Ungar.

Stațiunea a început să se dezvolte rapid prin construirea de hoteluri și case de vacanță ale celor înstăriți din Subotica, în stilul Art Nouveau și Secession maghiar.

Din nefericire, în lac au fost deversate ape reziduale din industria chimică și gradul de poluare a crescut îngrijorător, iar peștii au murit. În anii 1970 a fost drenat, curățat de nămolul poluat și reumplut cu apă și pești. În 1995 s-a deschis canalul Tisa- Palic care ajută la deversarea apelor astfel ca lacul să rămână nepoluat.

Am parcat în apropierea Terasei Ellite și am traversat porțiunea de parc pentru a ajunge pe malul lacului.

Am trecut pe lângă un fost restaurant, dezafectat, ce imita un vapor cu aburi, situat pe malul apei.

Lângă el, un mic dig înainta în apă. Marginile lui erau amenajate cu banchete, la mijloc se afla o sculptură și la capătul lui o bancă, pe care erau prinse lacăte, după moda actuală, fiind considerată locul îndrăgostiților.

În dreptul unei alte sculpturi de piatră, iscripționată (din păcate nu am știut să traduc), am cotit pe o alee a parcului.

Am trecut pe lângă o fântână (Fountain Palic), un turnuleț în miniatură în care se găsea un termometru-barometru (Old Weather Station) și una dintre multele sculpturi amplasate în parc.

Am ajuns în dreptul Terasei Mari, Velika Terasa (Grand Terrace), construită în stil Art Nouveau, în care funcționa un restaurant încă din 1912. Clădirea impunătoare era simbolul stațiunii împreună cu Turnul de Apă.

La mijloc era delimitată o poartă prin care treceai într-o direcție prin Parcul Eroilor, spre Turnul de Apă și în cealaltă spre malul lacului.

M-am îndreptat spre lac unde se afla clădirea ce adăpostea, separat, „Ștrandul femeilor” și „Ștrandul bărbaților” și în care, bineînțeles, se afla și un restaurant.

Lângă ea se afla un debarcader de unde se puteau închiria bărci și hidrobiciclete pentru plimbări pe lac.

Lângă, era alt centru de închirieri pentru biciclete duble cu care să parcurgi în mod plăcut stațiunea.

După o plimbare pe lac am urmat aleea paralelă cu țărmul întâlnind multe cărucioare montate pe roți ce purtau spre vânzare suveniruri, baloane colorate, etc.

Locul era liniștit. De o parte lacul, de cealaltă verdeața parcului întreruptă din loc în loc de câte o vilă, hotel, restaurant sau sculptură.

Am ajuns într-o zonă mai puțin vizitată, spre locul unde cotea lacul. Am trecut pe lângă un local cu specific pescăresc (Riblja Carda).

Am ajuns lângă Clubul de Yachting pe pontoanele căruia se aflau diverse ambarcațiuni. În depărtare, după cotul lacului, se auzea o premiere. Probabil că a avut loc un concurs, acolo găsindu-se Clubul de Paintball Subotica.

Pe oriunde te învârteai, pe lângă lac, pe lângă parc, în stațiune erau peste 450 case de oaspeți și alte case proprietate privată. Nu le simțeai existența pentru că erau încadrate de copaci seculari, multă verdeață și aranjamente florale.

Știam că exista și o Grădină Zoologică pe care nu am vizitat-o, nedorind să mă întristez văzând acele animale captive. Am poposit în Parcul Eroilor dorind să prelungesc șederea.

Spre mașină, o ultimă fotografie.

Am făcut un ocol pentru a vedea și poarta pe care trebuia de fapt să intru în partea stațiunii pe care am vizitat-o. Era alipită de Turnul de Apă și construite în stil Art Nouveau maghiar (1912). A meritat ocolul, turnul fiind al doilea simbol al stațiunii.

Subotica, Republica Serbia

Publicat pe 7 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Subotica, un mare nod feroviar, centru industrial și comercial, se află în Provincia Autonomă Voivodina din Serbia. Este al cincilea oraș ca mărime din țară. Un mic oraș Zabadka, a fost înregistrat din 1391 ca făcând parte din Ungaria medievală. Istoria sa a fost zbuciumată. În 1470 a fost fortificat pentru a se apăra de o posibilă invazie otomană. În 1526, după bătălia de la Mohacs, majoritatea maghiarilor s-au retras în Ungaria Regală și orașul, pentru o scurtă perioadă de timp (1526-1527), a devenit capitala unui mic stat înființat de conducătorul mercenarilor sârbi din Banat, Jovan Nenad, care s-a proclamat și Împărat. A fost ucis în 1527 și ultimul stat independent sârb s-a desființat trecând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1686, perioadă în care orașul vechi aproape a dispărut și a fost locuit de coloniști. După câștigarea bătăliei de la Senta, din 1967, Subotica a intrat sub stăpânirea habsburgică. În acea perioadă a avut loc răscoala lui Francisc II Rakoczi sau Războiul Kuruc și orașul a devenit garnizoană. Până în 1743 s-a dezvoltat și a devenit oraș comercial cu propria cartă civilă când a fost denumit Sent-Maria, după Maria Tereza din Austria care l-a proclamat independent.

Militarii sârbi pierzându-și privilegiile, s-au mutat și unii au format o nouă localitate, Subotica, alții au emigrat în Rusia. În 1775 a fost înființată o comunitate evreiască. În timpul Revoluțiilor din Monarhia Habsburgică (1848-1849) s-au purtat mai multe bătălii și, în final, învingând armatele rusești și habsburgice, orașul Subotica a fost separat de Regatul Ungariei și inclus într-o nouă provincie formată, Voievodatul Serbiei și Banatului, cu sediul administrativ la Timișoara. S-a înființat Regatul Dual, Austria-Ungaria, din care Subotica a făcut parte până la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost o perioadă bună în care s-au construit multe școli, teatrul, biserici, sinagoga, calea ferată, o centrală electrică, etc.

După acel război, a făcut parte din Regatul sârbilor, croaților și slovacilor, până în 1941când a fost invadată de Puterile Axei. Orașul a fost anexat Ungariei dar a fost condus în continuare de guvernul iugoslav aflat în exil. Mulți evrei au fost deportați și decimați la Auschwitz, cei rămași închiși într-un ghetou. Au supraviețuit Holocaustului în jur de 1.000 de evrei. Din 1944, după plecarea forțelor cotropitoare, a făcut parte din Iugoslavia socialistă. Ungaria a avut tentative de a prelua orașul dar partizanii sârbi au luptat decimând mulți maghiari. În 1990, în timpul Războaielor Iugoslave și Kosovare a avut loc o mare migrație a populației pe etnii, maghiari, sârbi, croați au emigrat și zona a primit mulți refugiați din Croația, Bosnia și Herțegovina.

Am parcat în apropierea centrului orașului, într-o zonă de blocuri și case vechi, ruinate, care m-a dezamăgit la început.

Am străbătut o străduță pe care unele case erau recondiționate și mi-a crescut entuziasmul.

Am ajuns în zona centrală în care era o piață largă, Trg Slobode, a cărui centru era în curs de amenajare. În partea stângă a pieței, printre copaci seculari se vedeau turnurile Primăriei.

Într-o parte era Biblioteca, o clădire galbenă, veche, construită între anii 1895-1896 pe locul unui vechi conac baroc și care ulterior a funcționat ca și cazinou. A fost construită în stil eclectic, decorată cu motive florale din stuc și intrarea era flancată de două statui care parcă țineau toată greutatea unui balcon în spinare.

În partea dreaptă am văzut prima clădire monumentală din Subotica construită în stil neo-clasic (1845-1854) cu rol de teatru și hotel. Fațada prezenta coloane corintice cu capiteluri. În 1983 Teatrul a fost declarat monument istoric și național. În 2007, cu multe controverse, s-a hotărât demolarea lui în scopul construirii Pieței Republicii. Ulterior, folosind părți rămase, s-a reconstruit și s-a deschis în 2017. În el funcționează Teatrul, Opera și Baletul.

De lângă teatru am pornit pe strada Korzo, flancată de clădirile istorice construite în stil Art Nouveau. Chiar peste drum, pe colț, era fosta Bancă de economii (Subotica Saving Bank), construită în 1907-1908, în stil Secession și în care funcționa OTP Bank. Pe fațadă prezenta mai multe simboluri dintre care bufnița-simbol al înțelepciunii, veverița-simbol al diligenței, stupul-simbol al economiei.

Lângă ea, o clădire roșie, Palatul Vojnic sau Palatul Militar, a fost construit în 1893, în stilul Renașterii franceze și dotat încă de atunci cu lift.

În piața centrală, situat între Teatru și Primărie era Monumentul Împăratului Jovan Nenad, împărat timp de un an (1526-1527), cunoscut și sub numele de Black.

Am ocolit spre a vedea Primăria care a fost construită între anii 1908-1912 de doi arhitecți renumiți din Budapesta. Nu am putut vedea clădirea în ansamblu fiind înconjurată de copaci seculari.

Ca la majoritatea clădirilor din acea perioadă a fost folosit stilul Art Nouveau la care s-au adăugat elemente din fier forjat și florale din folclorul maghiar. Găzduia Sala Consiliului și birouri.

În fața ei se afla Fântâna Albastră (2001) realizată cu plăci de ceramică Zolnay Jur împrejur era un părculeț.

Lateral, spre parc, se afla Monumentul „Sfânta Treime”.

Cât era de mic, parcul era amenajat ca loc de relaxare și odihnă.

Cum majoritatea localnicilor sunt catolici, m-am îndreptat spre a vedea catedrala lor. Pe strada pe care am trecut, stradă cu două sensuri de circulație, între ele se afla o parcelă cu verdeață în care trona o capelă. Am aflat că era Capela Sfântului Roch. În 1738 de călugării franciscani împreună cu populația localității au construit o mânăstire pentru a slăvi supraviețuirea din timpul ciumei. În timp s-a ruinat și, în 1884, s-a construit o biserică mică, în stil neo-renascentist, în care s-a plasat altarul păstrat de la mânăstire. În secolul XX autoritățile au propus demolarea dar cetățenii nu au fost de acord și arterele rutiere au fost construite astfel încât să o ocolească.

Am ajuns la Catedrala romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila”, sediul Episcopiei Subotica. Sfânta este și patronul spiritual al orașului. A fost construită între anii 1773-1779 în stil baroc târziu, Subotica fiind la acea vreme sub dominația habsburgică. În 1974 Papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul de Basilica minor. Era un stadiu deplorabil, cu multe fisuri majore dar, în proces de renovare.

Lângă ea se afla un parc în care se delimita o piațetă (Trg zrtava fasizma) cu Monumentul victimelor fascismului. În fața lui se afla o mică fântână și o sculptură făcută de un artist local.

M-am adus aminte că în Subotica din cei 1000 de evrei supraviețuitori celui de Al Doilea Război Mondial au rămas doar 200 așa că m-am îndreptat spre Sinagoga Piața Jakab și Komor. Această sinagogă maghiară a fost construită pe locul unei alte sinagogi, mai mică, între anii 1901-1902, când orașul făcea parte din Austro-Ungaria, în stil Art Nouveau. Ea a servit neologilor.

Constructorii și arhitecții maghiari și evrei au conlucrat și au ridicat o clădire atipică. În pereți au introdus un cadru de oțel care le-a permis ridicarea cupolei autoportantă. A fost decorată cu motive din arta maghiară- lalele, garoafe, pene de păun.

În 1974 a fost declarată Monument al Culturii și din 1990 este protejată de stat. În timp a început să se deterioreze astfel din 2010 s-a început renovarea care a luat sfârșit în 2018, când Sinagoga a fost redeschisă.

În apropierea sinagogii se afla Gimnaziul „Svetozar Markovic”. Inițial, în perioada domniei Împărătesei austriece Maria Tereza, în Mânăstirea franciscană s-a construit o școală. În 1743 împărăteasa a pus bazele educației organizate cerând franciscanilor să trimită un profesor care să-i învețe pe tinerii din Subotica elementele de bază ale latinei și despre sintaxă, școala devenind școală de gramatică. Nefăcând parte din școlile prevăzute de legea educației dată la Viena în 1777, a fost desființată în 1778. A fost reconstruită în 1782 când s-a predat 3 ani limba germană după care s-a revenit la limba latină. Din 1795 s-a transformat în primul gimnaziu al orașului în care, până în 1860 au predat profesori franciscani, ulterior profesori cu studii universitare. Între anii 1899-1900 gimnaziul a fost mutat în clădirea actuală. În timpul celor două războaie mondiale a găzduit un spital militar. Din 1919 predarea s-a făcut în limba sârbo-croată și după 1945 s-a adăugat limba maghiară. Din 1988 școala a fost numită Gimnaziul „Svetozar Markovic”.

Am înconjurat sinagoga și m-am îndreptat spre Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfânta Înălțare”. Clădirea se afla retrasă într-o grădină cu copaci și rondouri cu flori. A fost construită în 1726, în stil baroc. În 1910 i s-a adăugat turnul și un iconostas nou.

Cum în Subotica trăiesc mai multe etnii exista și Biserica Franciscană dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. A fost construită în 1736, în cadrul Mânăstirii franciscane, pe ruinele unei cetăți medievale din sec. XV, în stil neo-romantic. În capela atașată bisericii se află un tablou cu Madona Neagră.

Între casele vechi am trecut pe lângă Hotel Galleria, clădire care se integra perfect în peisaj. Curtea interioară însă vorbea de la sine.

Am ajuns pe strada Matija Korvina, stradă pietonală plină cu terase, baruri, restaurante în care viața se desfășura atât ziua cât și noaptea. Pe o parte o cramă, Vinarija Zvonko Bogdan, pe cealaltă Boss Caffe Atrium, alte și alte terase…

L-am găsit și pe Regele Matei Corvin (Mathias Rex) sub forma unei statui. Era postată la intrarea în terasa restaurantului Boss Caffe.

Am ieșit pe Korzo unde am văzut cafeneaua „Zagreb”, fostul Hotel Adolfa Halbrora, construit în 1897, când purta denumirea de „Nacional” (Nemzetti sálloda). În 1905 a fost trasformată fațada în stilul Renașterii franceze, cu patru portaluri cu ferestre și clădirea a fost decorată cu ghirlande, motive vegetale și simboluri.

De aici m-am îndreptat spre Galeria de Artă Modernă „Likovni susret”, înființată în 1962, în care se află 1.200 de lucrări de artă modernă din a doua jumătate a secolului XX și temporar găzduiește expoziții și evenimente artistice. Se găsește în fostul Palat Raichle construit în 1904 ca studio și casa arhitectului de la care a preluat numele. Deși am văzut-o spre finalul vizitei mele în Subotica această clădire m-a impresioant cel mai mult. Arabescuri colorate, dale cu acoperiș la geamuri, balconașe, turnuri, culori frumos îmbinate, toate mă duceau cu gândul la o casă de poveste.

Am trecut prin parcul Ferenca Rajhla, apoi pe lângă Teatrul de Copii în care se afla și Centrul sportivilor.

Am părăsit Subotica îndreptându-mă spre Palic.

Citește și Palic, Republica Serbia

Parcul Guell din Barcelona, Spania

Publicat pe 2 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Parcul Guell face parte din patrimoniul Mondial UNESCO din 1984. La sfârșitul secolului al XIX-lea contele Eusebi Guell a planificat să construiască pe dealul Muntanya Pelada (Muntele Pleșuv) din Barcelona, azi Muntanya del Caramel, o zonă rezidențială formată din 60 de locuințe de lux situate într-un parc natural care avea să fie amenajat ca o grădină englezească. El s-a mutat în singura casă de țară existentă acolo, Casa Muntaner de Dalt (Larrard House), pe care a transformat-o în 1906 în casă obișnuită. Proiectul i-a fost dat arhitectului Antoni Gaudi, parcul a fost construit pe aproximativ 17 hectare, între anii 1900-1914, dar zona rezidențială nu a fost finalizată, doar încă două case au fost ridicate. Una dintre ele, destinată a fi casă de spectacole, neputând fi vândută, a cumpărat-o Gaudi și s-a mutat în ea cu familia sa. În 1923 parcul a fost preluat de Primăria Barcelonei și în 1926 a fost deschis ca parc municipal public.

Am urcat pe străduțele înguste situate pe acel deal și ne-am dat seama că eram aproape de intrarea în parc datorită unui zid din piatră, interesant construit, care avea deasupra un brâu de ceramică colorată.

Parcul putea fi vizitat liber dar, pentru zonele cu structuri arhitecturale deosebite, simbolice, din 2013 s-a impus o taxă de intrare, astfel ne-am îndreptat spre casa de bilete.

Nu ne-am întors spre intrarea principală ci am urcat prin parc, pe aleile pline cu verdeață și flori de toate soiurile care, deși era februarie, erau înflorite. În fața noastră a apărut un „zid” format din coloane alăturate ce păreau a fi trunchiuri de copaci cu cuiburi de păsări în ramificații.

Între ele se delimita un spațiu liber a cărui tavan cu arcade, neuniform în interior, susținea o parte din terasarea dealului.

Am urcat pe o alee flancată de coloane pe care se aflau plante care parcă ar fi crescut acolo.

De pe un mic balconaș am văzut panorama orașului.

Portocalii încărcați se îmbinau cu structurile construite de om într-un tot unitar.

Am ajuns la Casa Marti Trias e Domenech. Numele provine de la avocatul care a cumpărat terenul și a construit vila în 1902.

Ne-am rătăcit și nu am găsit traseul pentru a urca în vârful dealului, unde a fost construit Monumentul Golgota sau Dealul din trei cruci, de unde se vede panorama întregului oraș. Am coborât spre terasă trecând pe alei flancate cu verdeață și palmieri înfloriți.

Știam că în parc trăiau o serie de păsări ca vulturul Șerpar, colibri, papagali, etc. Ne-am întâlnit și noi cu unele dintre ele. În marginea terasei dinspre deal și-au făcut cuiburi porumbeii.

În palmierii numeroși erau gălăgioșii papagali care nu se fereau de mulțimea de turiști.

Printr-un punct de control al biletelor am intrat în terasa principală și am călcat pe nisipul fin prin care, în perioadele cu ploaie, apa se filtrează și coboară în rezervoare subterane. Marginea ei, de forma unui șarpe mare, îndreptată spre intrarea în parc, era înconjurată de o bancă acoperită cu cioburi de faianță colorată și prevăzută cu mici umflături, pentru a se usca rapid. S-a folosit stilul Trencadis, un tip de mozaic utilizat în modernismul catalan, în care se foloseau cioburi de ceramică și gresie. Desingul a fost făcut în parte de Gaudi și în parte de Josep Maria Jujol.

Într-o parte a terasei am văzut o clădire roșie, casa în care a locuit Gaudi între anii 1906-1925, „La Torre Rosa”. A fost transformată în Muzeul Casei Gaudi în 1963 și, în 1969, declarată monument istoric artistic de interes național. În interior se puteau vedea obiecte de mobilier și alte obiecte construite de arhitect.

Am ieșit din terasă tot căutând o cale de acces spre vârful dealului. Nu a fost să o găsim. În schimb am străbătut, dus-întors, un „tunel”, Colonnaded, construit pentru a susține peretele dealului și a transmite greutatea unor coloane înclinate.

De acolo ne-am dat seama cum terasa era deasupra unei săli cu coloane dorice, care o susțineau și prin care se scurgea apa în rezervoarele subterane cu capacitatea de aproximativ 1200 metri cubi.

Sala Hipostila era formată din 86 de coloane din piatră gri, cu înălțimea de 6 metri. Partea inferioară era acoperită cu ceramică albă. Coloanele au fost construite puțin înclinate pentru a rezista mai mult la susținerea terasei. Între ele s-au construit grinzi din beton armat. La începutul sec. XX sala a funcționat ca o piață de apă, pe peretele dinspre munte existând o fântână. Ulterior vânzarea a fost interzisă cu motivația că apa nu era potabilă.

Pe tavanul sălii se aflau mozaicuri cu gresie, unele cu diferite semnificații dintre care se remarcau Soarele și Luna.

Vizita noastră se apropia de sfârșit. De o parte și de alta coborau scări flancate de ziduri decorate în același stil folosit în tot parcul.

În partea superioară se afla o fântână cu blazonul catalan, sub ea era așezată o salamandră mare acoperită de mozaic din ceramică.

La intrarea în parc, care pentru noi a fost ieșirea, se găseau două pavilioane care duceau cu gândul la povestea Hansel și Gretel. Una, cu acoperișul ca o ciupercă, semăna cu o turtă dulce cu scorțișoară, decorată cu bomboane colorate. Era Casa vrăjitoarei și în ea funcționa o sală de expoziții și sediul paznicilor parcului.

Cealaltă, ridicată sub forma unui mic castel, cu un turn înalt și subțire, smălțuit, pe care se afla o cruce, era Casa copiilor. Avea destinația de magazin de suveniruri.

În speranța reîntoarcerii, la revedere curiozități artistice !

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Publicat pe 29 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Șimleul Silvaniei este un oraș din județul Sălaj, România, situat în nord-estul regiunii Crișana, în depresiunea Șimleului, lângă vechea așezare dacică Dacidava. A fost atestat documentar din 1251 când purta denumirea de Vathasomlyowa. Din 1351 zona a devenit reședința prinților din familia Bathory care au construit un conac în oraș. În posesia lor aveau târgul Șimleu, târgul Crasna și alte 48 de localități dintre care 11 erau maghiare. Între 1660-1692, după atacurile repetate ale otomanilor, a făcut parte din Pașalâcul de la Oradea. Cetele de răsculați conduse de Gheorghe Doja „curuții” sau „haiducii” au ocupat zona din 1703 până în 1711, când s-a încheiat Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea degradându-se, în 1774 a intrat în proprietatea orașului. În 1848, din Șimleu au pornit acțiunile militare pentru ocuparea orașelor Cluj, Dej, Jobou. Din 1854 a purtat denumirea de Szilagy-Şomlyo și, între anii 1876-1920, a făcut parte din județul Szilagy al Regatului Ungariei.

În 1911 a avut loc Adunarea populară de la Șimleu care cerea dreptul limbii române, eglitatea între naționalități, autonomia șclolilor și bisericilor, etc. În 1918 Șimleul a fost reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleși în Marele Sfat Național. La începutul sec. XX Simion Bărnuțiu a întemeiat primele școli românești și, după terminarea Primului Război Mondial, în Șimleu s-a construit primul Gimnaziu romano-catolic în care s-a deschis primul Liceu românesc din Sălaj (1919).

În 1940 teritoriul Transilvaniei de Nord, în care se includea și Șimleu, a fost cedat Ungariei, prin acordul de la Viena între Germania nazistă și Italia fascistă, apoi în 1944 retrocedat României.

Am parcat lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord care funcționează în fosta Sinagogă, construită în 1876. În Al Doilea Război Mondial populația evreiască (7.851 evrei) a fost deportată în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde au fost decimați. Doar 1.200 au supraviețuit și s-au reîntors în zona Sălajului. În timpul regimului comunist ultimele familii de evrei au emigrat astfel Sinagoga s-a închis și clădirea a început să se ruineze.Până în anii 2000 sub 50 de evrei au rămas în zonă. Între anii 2004-2005 clădirea a fost renovată, sinagoga restaurată, amenajat și deschis Muzeul.

Ne-am îndreptat spre Biserica reformată, construită între anii 1729-1736, în locul unui așezământ bisericesc anterior care a fost construit din nuiele și acoperit cu paie. A fost incendiată în 1666 în timpul luptelor cu turcii și tătarii, apoi reconstruită în 1670 și îmbunătățită până în 1688. În 1703, din nou distrusă, de data aceea de către trupele austriece, a fost reconstruită între anii 1729-1736 și i s-a înălțat un turn de lemn care a fost înlocuit cu unul din piatră în 1815 și i s-a montat un ceas în 1817.

Am ajuns în dreptul fortăreței medievale din care au rămas doar Ruinele cetății Bathory compuse dintr-un bastion, două turnuri și zidul de incintă.

Am ocolit artera principală și am urcat pe un mic deal în care, prin săpături arheologice, au fost descoperite rămășițe dintr-o biserică de tip romanic și pe care se afla Biserica romano-catolică. A fost construită în 1532, în stil gotic, cu ocazia nașterii fiului Voievodului Transilvaniei, Bathory Istvan, care a protejat-o de transformarea în cult reformat. În 1660 a fost incendiată de turci, apoi reconstruită de soția voievodului.

Îndreptându-ne spre Parcul Central, am trecut pe lângă clădirea Judecătoriei, fosta „Banca Silvania” al cărei director, avocatul Andrei Cosma, a făcut parte din delegația celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.

Vis a vis, o casă în paragină, avea postată o placă inscripționată. Atât a rămas din Casa Memorială Iuliu Maniu, cel care a fost o personalitate marcantă a politicii românești. A reprezentat Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost membru de onoare al Academiei Române (1919), de mai multe ori prim-ministrul României (în anii 1928, 1930, 192-1933), Președintele Partidului Țărănesc în două mandate (1926-1933 și 1037-1947). După 1947 , împreună cu alți țărăniști, dintre care și Corneliu Coposu, a fost deținut politic în închisoarea de la Sighetul Marmației, unde a decedat în 1947.

Parcul Central a fost amenajat pe locul vechii piețe Bern (Bern ter). În cele patru intrări erau postate coloane cu ornamente și aleile se îndreptau spre fântâna arteziană din centru. În 2014 a fost dezvelit bustul lui Corneliu Coposu, așezat într-o parte a parcului.

În altă parte am văzut statuia Sfintei Treimi, ridicată în 1772 în semn de mulțumire că orașul a fost ocolit de ciumă.

Îndreptându-ne spre mașină, în apropierea ruinelor cetății am văzut Memorialul Iuliu Maniu inaugurat în 2017. În mijlocul unui bazin cu apă, în care era delimitată forma României, trona statuia politicianului.

La 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o poiană mare, se afla Mânăstirea „Sfânta Treime” Bic, de rit ortodox.

În 1994 măicuţa Marina a venit de la Mânăstirea Prislop la Bic, cu gândul de a înfiinţa o mănăstire. Nu avea fonduri și a fost ajutată prin a i se încredința școala veche din sat. În 1995 autoritățile locale și județene i-au pus la dispoziție un teren de 10 hectare situat într-o poiană, lângă localitatea Bic. În 1997 a fost adusă acolo Biserica de lemn din satul Stâna de Zalău, veche din 1720, s-a construit altarul de vară și fundația pentru o viitoare biserică. Mânăstirea avea hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Despre Biserica de lemn se spune că ar fi fost construită de către echipa de tâmplari ai lui Horea.

Picturile din 1795, din păcate aproape distruse, s-au păstrat parțial în interior, doar naos.

În continuare s-a construit Biserica nouă, din zid, chiliile, spațiul de cazare pentru 100 de persoane și, în 2001, s-a sfințit mânăstirea cu hramul „Sfânta Treime”.

În interiorul bisericii am găsit o echipă de constructori și pictori de icoane.

Ne-a inundat sentimentul de liniște și pace în acea „pustietate” plină de flori și verdeață.

Ne-am mirat foarte mult aflând că în mânăstire viețuiesc doar 10 măicuțe. Cum aveau puterea să întrețină acel spațiu imens care, pe lângă spațiul cu bisericile și chiliile avea și livadă de pomi fructiferi… În plus, localul vechii școli preluat de mânăstire, a fost reamenajat, transformat în Școala „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele primare și o grădiniță, pentru puținii copii (23), de care aveau grijă și îi educau câteva măicuțe. În plus, într-o casă donată de o familie, au înființat un azil în care sunt îngrijiți 15-25 de bătrâni.

Acolo, în incinta mânăstirii, am putut simți ce înseamnă cu adevărat a trăi pozitiv, sentiment care, în alte locații de cult lipsea cu desăvârșire și care ne-a însoțit pe drumul ce a urmat, un drum județean neamenajat care trecea în sânul naturii parcă neatinse.

Ultima localitate pe care am traversat-o înainte de a ieși din județul Sălaj a fost Crasna, unde, în centru, am văzut Biserica reformată.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Domul din Berlin, Germania

Berlin, Germania- ziua 1

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Brno, Cehia

Peștera Punkva, Cehia

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Subotica, Republica Serbia

Parcul Guell din Barcelona, Spania

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj