Liverpool, Marea Britanie

Publicat pe 21 mai 2018 de monica frimu

Liverpool este unul dintre principalele orașe ale Angliei, un port important la Oceanul Atlantic, în 2004 a fost înscris pe lista UNESCO și în 2008 a fost declarat Capitală Europeană a Culturii. Are peste 800.000 de locuitori și posedă peste 2500 de clădiri istorice. Aici se găsește cel mai vechi cartier chinezesc din Europa.

Prima pe care am vizitat-o a fost Catedrala Anglicană Liverpool. A fost construită în centrul orașului, pe muntele Sfântului James. Piatra de temelie a fost așezată de regele Edward VII în anul 1904. În 1910 a fost terminată Capela Fecioarei. Interesant este faptul că arhitectul principal care s-a ocupat de construcție era catolic. Până în 1924 a fost construit altarul și turnul clopotniță înalt de 100 de metri. A fost prevăzut cu 13 clopote, „clopotele Bartlett” după numele celui care a finanțat mult construcția. Lucrările au încetinit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Construcția a fost finalizată în 1978. La slujba de sfințire a fost prezentă și regina Elisabeta a II-a.

Catedrala este sediul Episcopiei din Liverpool. Este a doua ca lungime din lume și ca suprafață a cincea, ocupând o suprafață de 9.600 metri pătrați. A fost construită din gresie.

Ajungând în dreptul porții de intrare, în fața căreia se aflau o mulțime de scări, nu mică ne-a fost mirarea să vedem amenajată o terasă unde oamenii luau masa sau consumau un suc, o cafea.

Interiorul este enorm, cu o capacitate maximă de 2300 de persoane.

Păstrează a doua orgă ca mărime din Regatul Unit (9765 de tuburi) și o trompetă militară.

Ce ni s-a părut ciudat, față de alte locuri din lume în care am vizitat mai multe catedrale, a fost că în interiorul acesteia se găsea structura arhitectonică cu destinațiile ei religioase întrepătrunsă de locuri de relaxare, magazine de suveniruri, fast-food, bar, indicate prin afișe, situate pe laterale.

Existau mai multe capele în care se țineau slujbe.

După ce am vizitat și cripta am părăsit catedrala.

Lângă ea se afla o clădire foarte frumoasă, colorată, Școala Primară LIPA.

Cu mașina ne-am îndreptat spre partea de pe malul apei a centrului orașului. Din mers am văzut „St. Luke” Church. Biserică anglicană parohială (Bombed Out), construită între anii 1811-1832, în stil gotic, foarte avariată în 1941, a rămas o ruină care astăzi este păstrată ca memorial al celor pierduți în război și în care se desfășoară evenimente, expoziții, etc.

Am văzut Catedrala Metropolitană „Christ the King”, romano catolică, sediu al Arhiepiscopiei. A fost construită în locul unei catedrale mai vechi, „Sf. Nicolae”, finalizându-se în 1856 Capela Sfintei Fecioare. Lucrările la o nouă catedrală au fost sistate și a rămas să funcționeze Biserica „Doamna Noastră Imaculată”, ca biserică parohială, până în 1980 când a fost demolată. În apropierea ei, din 1933 au început lucrările la o nouă catedrală catolică. Sa- construit cripta și din nou lucrările au fost sistate din lipsă de fonduri. Actuala catedrală a fost construită între anii 1962-1967 în apropierea acelei cripte. Are o bază de forma unui con cu 13 capete în jur și la mijloc un turn ca un trunchi de con, prevăzut cu 4 clopote. Deasupra intrării prezintă o structură în formă de pană. În interior se află o orgă cu 4565 tuburi.

Am trecut pe lângă Lime Stret Station, stația de cale ferată terminală și principala stație ce deservește centrul orașului. Clădirea construită între 1833-1836, extinsă în 1867. După naționalizarea căilor ferate în 1948 s-au construit înconjurător spații comerciale și de birouri. În 1970 celelalte terminale au fost închise și stația a deservit întregul oraș. În interior funcționează birouri, magazine, cafenele, puncte pentru bagaje, etc.

În apropiere era o clădire înconjurată de coloane și statui, parcă ne-am transmutat în Grecia antică. St Georges Hall a fost construită începând din anul 1800 din fonduri adunate pentru o sală de de concerte, festivaluri muzicale, etc. Clădirea s-a deteriorat în timp și din 2007 a început restaurarea ei. În partea de vest se află Grădinile St George.

De aici ne-am îndreptat spre docurile orașului. Între ele se disting Docurile Albert care cuprind cinci clădiri portuare și depozite, deschise în 1846. Au fost construite din fontă, cărămidă, piatră și nu s-a folosit lemnul, o idee progresistă pentru acea perioadă.

Inițial navele erau încărcate și descărcate direct din depozite, apoi au fost dotate cu macarale hidraulice. În cel de Al Doilea Război Mondial au funcționat ca bază pentru flota britanică, perioadă în care, în 1941, au fost puternic avariate prin numeroasele raiduri ale inamicilor. După război a urmat o perioadă de declin, s-au făcut numeroase planuri pentru a putea fi folosite dar au rămas nefinalizate și în 1972 au fost închise. Din 1981 s-a început reamenajarea lor și în 1988 au fost din nou deschise.

Spre interior clădirile sunt susținute de coloane dorice din fontă, înalte de aproape 5 metri. Din 2008 în incinta docurilor s-au amenajat spații comerciale, baruri, cofetării și au fost transformate într-o mare atracție turistică.

Am pornit la pas prin docuri unde am vizitat Galeriile Tate, deschise în 1988 și extinse în 1998. Sunt expuse operele ce fac parte din Colecția Tate, colecția națională de artă britanică și artă modernă internațională.

Muzeul Maritim Merseyside, deschis în 1980 și extins în 1986 este o clădire cu patru etaje. La etajul 1 sunt etalate bărci, modele de nave, epave, picturi, istoric al bătăliilor navale. De asemenea se făsește o expoziție „Hello sailor” care afișează viața de gay a marinarilor pe mare. La etajul 2 se află arhivele și biblioteca muzeului și „Art and the Sea” cu tablouri, sculpturi făcute pe mare. La etajul 3 este Muzeul Internațional al Sclaviei deschis în 2007 când s-au împlinit 200 de ani de la abolirea sclaviei în Marea Britanie Între 1500-1865 Liverpool a fost centru al sclaviei fiind transportați de vasele orașului aprox. 1,5 milioane de sclavi africani în fiecare an. La etajul 4 se află un amfiteatru.

În apropiere am vizitat Muzeul Beatles=Beatles Story deschis în 1990. Erau etalate obiecte personale ale artiștilor, fotografii, animație cu muzică și se putea asculta pe un ghid audio povestea sorei lui John Lennon despre istoricul formației.

Am părăsit docurile Albert și am trecut pe lângă Stația de pompare, The Pumphouse, construită în 1870. Ulterior a fost restaurată și transformată în Pub tradițional britanic cu denumirea Casa Pompelor.

Ne-am îndreptat spre Pier Head pentru a vedea faimoasele clădiri „The Three Graces” construite pe fostul George’s Dock. Royal Liver Building, Cunard Building și Port of Liverpool Building reprezintă simbolul orașului. Am fost puțin derutate deoarece, una lângă cealaltă, se situau patru clădiri memorabile.

Prima era George’s Dock Ventilation Station Building. A fost construită între 1931-1934 într-un stil arhitectonic art deco, arhitecții fiind influențați de noile descoperiri din Egipt. Pe clădire am văzut două figuri negre, din onix, care reprezentau ziua și noaptea, demonstrând astfel că tunelul Queensway funcționează după ceas.

Lângă ea, înaintând spre faleza de pe malul, am văzut prima „grație”, Port of Liverpool Building. A fost construită între anii 1904-1907 în stil baroc Edwardian. La intrarea principală am văzut niște sculpturi care imaginau marea și activitățile marinarilor: 3 statui, 2 corăbii pe ocean, figura lui Neptun peste valuri, delfini și globuri.

În partea stângă se afla Muzeul orașului Liverpool, deschis în 2011, în care era expusă istoria orașului.

Lângă clădirea portului, a doua clădire importantă, Cunard Building, a fost construită între anii 1914-1917, într-un amestec de stiluri grec antic cu italian renascentist. În partea de vest, în vârful unei coloane dorice, am văzut o statuie de bronz, „Cunard War Memorial”, ridicată în memoria angajaților uciși în cele două războaie mondiale.

Vis a vis de clădirea Cunnard era o esplanadă, la ora aceea plină de turiști și populație ieșită pentru a se relaxa. Lângă terminalul Mersey Ferries, o aglomerație și sunete unei muzici rock ne-au chemat să urmărim spectacolul live al unei trupe locale.

Gândindu-ne că majoritatea lumii era adunată acolo am plecat să explorăm în continuare orașul. A treia clădire importantă aflată în Pier Head, Royal Liver Building, a fost construită între anii 1908-1911 pentru a găzdui un grup de asigurări, Royal Liver. Este printre primele clădiri din lume la care s-a folosit beton armat. Clădirea este înaltă de 90 de metri și prezintă două turnuri cu ceas, mai mari ca Big Ben din Londra. Pe turnuri au fost așezate două păsări mitice, jumătate cormoran și jumătate vultur, care stau de veghe, una spre râu și una spre oraș. Legenda spune că atunci când acestea vor zbura orașul va pieri. Azi în clădire se află „Royal Liver Friendly Society” a căror membrii comemorează pe cei care au murit în cele 2 războaie mondiale.

Nu departe era Biserica „Sf. Nicolae și Fecioara Maria”, biserică parohială anglicană situată în cartierul de afaceri, înconjurată de clădiri noi, moderne. Inițial a fost construită, pe un fost loc de cult din 1257, Sf. Maria del Quay. Aceasta devenind neîncăpătoare în 1355, în locul ei, s-a construit capela Sf. Nicolae, patronul spiritual al navigatorilor. În capelă se păstrează o carte memorială cu numele marinarilor pierduți pe mare.

Printre o serie de clădiri istorice ne-am îndreptat spre strada Dale.

Acolo am văzut Primăria Liverpool. Construită între 1749-1754, a fost avariată într-un incendiu mare și reconstruită în 1795. Fațada prezintă 6 coloane corintice. Deasupra, cupola este susținută de 4 coloane și are la bază 4 ceasuri, fiecare sprijinit de un leu și un unicorn. Pe cupolă este postată statuia zeiței Minerva. Clădirea, construită pe două nivele, la parter găzduiește Camera Consiliului și o Sală comemorativă pentru militarii uciși în Primul Război Mondial. La etaj sunt mai multe camere destinate pentru evenimente, nunți, petreceri private, etc.

Am trecut pe lângă City Council apoi am ocolit un parc și am ajuns pe strada Victoria.

În fața unui hotel de lux, era un personaj, „portarul de altădată”, care a fost atât de amabil încât am făcut o poză împreună pentru aducere aminte.

În sfârșit am găsit ceea ce căutam, Hard Day’s Night Hotel. După multe rugăminți, portarul ne-a îngăduit să intrăm pentru a vedea recepția și barul de la parter unde erau expuse afișe, poze, tablouri care înfățișau renumita formație de muzică pop-rock, The Beatles. Nu poate nimeni să treacă prin Liverpool fără a vedea această mini expoziție.

Învârtindu-ne pe străduțele centrului istoric am nimerit într-o zonă în care am perceput, în sfârșit, ceea ce se povestea despre viața din Liverpool. Baruri lângă terase, discoteci cu deschidere afară, tineret cu consum ridicat de bere, toată lumea era într-o bună dispoziție de zile mari. Încetul cu încetul trebuia să ne orientăm spre locul de parcare așa că am părăsit acea zonă veselă și am străbătut o piață, la care o latură era formată de clădirea cu birouri One Derby Square.

Îndreptându-ne spre docuri am trecut pe lângă Curtea de Justiție, Queen Elisabeth II Law Courts.

Am depășit Canning Dock, Docul Albert și, în dreptul Docului Dukes, se afla parcarea.

La revedere Liverpool !

Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Publicat pe 16 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o zi însorită de vară am pornit să explorăm o parte din județul Bihor. După aproximativ 2 ore am ajuns în Aleșd. Am avut ghinion cu o rafală de ploaie care părea că nu se mai termină așa că ne-am oprit în centru pentru două, trei poze.

Lângă parcare era Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Construcția ei a început în 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, a fost terminată în doar câteva luni și sfințită în 1945.

Vis a vis am văzut o clădire colorată, galbenă, în care se afla un bar și sediul unei firme. Am aflat că a fost Hotelul Erzebet (Elisabeta), construit pe locul unui han vechi.

Plecând din Aleșd, ploaia s-a oprit. Imediat după ieșire, la 3 km, am văzut pe marginea drumului, pe o ridicătură de teren, Biserica de lemn „Buna Vestire” din Pestiș. Nu am putut vizita interiorul, fiind închisă. Pe o placă, la intrare, am citit că era construită în 1797. În 1862 i s-a adăugat prispa ce înconjoară biserica și în 1922 a fost recondiționată. Interesant la această biserică este că toată structura de rezistență a fost efectuată din lemn.

După două curbe am văzut o biserică din lemn, nouă. Ne-am oprit, am fotografiat-o, dar nu am putut afla date despre ea.

După 30 minute am ajuns în Pădurea Neagră, localitate situată pe cursul râului Bistra, în zona munților Plopiș, sau munții Șes. La ieșirea din localitate am văzut cascada Pădurea Neagră.

În apropiere, la doar 11 km, era Mânăstirea Sfinții Voivozi, sau denumirea veche „Colțul cu Meri”, o mânăstire de maici. A fost înființată în sec. XII pe ruinele unei vechi biserici atestată arheologic din sec. VII. În dezvoltarea mânăstirii au avut un rol principal fiii lui Dragoș Vodă din Maramureș, ea fiind trecută în apartenența Mânăstirii Peri, din nordul țării, astăzi situată în Ucraina. La această mânăstire a fost numit ecumen o rudă cu Dragoș Vodă, care a devenit ierarh patriarhal peste toată zona de Ardeal, din Maramureș până în Bihor. Astfel, în acea perioadă s-a întărit ortodoxismul într-o zonă dominată de catolicism.

Am urcat pentru a intra în incinta mânăstirii. În partea dreaptă am văzut o biserică mai nouă, ridicată între anii 1946-1948. Pe lângă ea se aflau chiliile și anexele.

Am trecut pe lângă un paraclis, ridicat în 1955, în care se țin slujbele vara.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” „Sf. Nicolae”a fost construită în anul 1700, în localitatea Sacalasău, județul Bihor și adusă în Voivozi, comuna Popești, în 1994. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2010 hramul mânăstirii s-a schimbat în „Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sf. Ierarh Ioan de la Râșca și Secu”, personaje importante în cursul istoriei religioase a țării.

Am parcurs 20 km până în localitatea Balc unde doream să vizităm mult controversatul Castel Degenfeld. A fost ridicat în 1896 de contesa Emma Degenfeld Schombuy, în stil eclectic, lângă ruinele unui castel construit în 1484 de către Episcopul orașului Oradea. L-a situat în mijlocul unui parc de aproximativ 16 hectare, prin care curge râul Barcău. În 1914, castelul a fost modificat în stil romantic.

Până în 1918 a aparținut familiei Karolyi, apoi a fost cumpărat de un bancher, cumnat al prințului Ghica, care a construit un ștrand cu apă de la sondă și o bază sportivă. Domeniul cuprindea mii de hectare de teren agricol și forestier, de asemena o herghelie de peste 250 de cai pursânge care, ulterior, a fost preluată de Romsilva. Parcul dendrologic, cu rășinoase și foioase, a devenit monument ocrotit de lege.

Între anii 1940-1944 a revenit familiei Karolyi. În 1947 a fost naționalizat și a fost administrat de Ministerul Industriei Forestiere când a funcționat ca magazie de cereale.

Din 1958 a fost transformat în sanatoriu condus de Ministerul Sănătății. În 1982 a intrat în administrarea Schelei de Foraj Extracție Suplacu de Barcău și domeniul a fost transformat în stațiune, folosind apa de sondă care avea efecte terapeutice. În 1996 a fost preluat de către OMV-Petrom care l-a vândut în 2011 firmei ADL Invest din Moinești, județul Bacău, neținând cont de posibilitatea donării lui Consiliului Județean Bihor.

După multe tratative cu băiatul paznic al castelului, convorbire telefonică cu un personaj ce se părea că ar fi fost patron, am primit permisiunea de a intra în domeniul castelului.

Totul era o ruină. Rămăseseră doar zidurile exterioare și acelea pe cale de a se dărâma.

In interior, deziluzie totală. Până și prizele electrice erau smulse, scările deteriorate, geamurile inexistente. O carcasă în care șuiera vântul.

A trebuit să ghicim unde era cândva curtea interioară, acum un loc cu buruieni înalte de peste 1 m.

Inițiativa acestei mici firme de a transforma castelul în hotel, a construi un complex cu căsuțe, bazine, etc. care să deservească aproximativ 1.000 de persoane era pentru mine un mare semn de întrebare.

Singurele ființe fericite pe care le-am întâlnit, în acel parc năpădit de buruieni, au fost o „mamă” vacă cu doi viței. Pășteau în liniște și cel mai mic, fără frică, sugea de la ugerul mamei.

Citește și Șimleu Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Cardiff, Țara Galilor

Publicat pe 10 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Am trecut podul peste râul Severn, care leagă Anglia de Țara Galilor (Wales), o țară mică cu aproximativ 3 milioane de locuitori. Ne-am îndreptat spre Cardiff, capitala țării.

În 1905 Regele Edward al VII-lea l-a proclamat oraș. Orașul s-a dezvoltat și modernizat cu ajutorul Marchizului de Bute, John Stuart, un descendent al familiei regale scoțiene, care a construit docurile din golful Cardiff, cu legături de cale ferată, în jurul anului 1830. Erau folosite pentru exportul cărbunilor extrași din partea de sud și de nord a țării. Comerțul a înflorit și marchizul, îmbogățindu-se, a folosit averea în scopul extinderii orașului.

Am trecut pe lângă renumitul Sadion Millenium, în care se desfășoară meciurile de rugby. Prevăzut cu 72.000 de locuri, ocazional au loc evenimente și concerte. Se află pe malul râului Taff.

Am parcat în una dintre cele două mari parcări etajate, situate în clădirile John Lewis și St. David’s Centre, în zona centrală a orașului.

Ne-am îndreptat spre centrul istoric, am străbătut Parcul orășenesc (Gorsedd Gardens) și primul pe care l-am văzut a fost Muzeul Național și Galeriile Țării Galilor, aflat în apropierea Universității. Acesta găzduiește colecții arheologice, zoologice, de plante, artă modernă și Galeria „Evoluția Țării Galilor” cu efecte audiovizuale și roboți.

Am străbătut un bulevard mărginit de copaci, în Centrul Civic din Cardiff, unde se aflau clădiri în stil eduardian baroc. Am văzut Primăria Cardiff (City Hall), construită la începutul secolului XX, din piatră Portland, prevăzută cu un dom de 6 m înălțime, în vârful căruia trona un dragon, simbolul acestei țări. Intrarea se făcea printr-o poartă masivă și în interior sala de marmură era decorată cu statui ale eroilor galezi.

În continuarea ei se află Curtea de Justiție.

Am trecut pe lângă o memorialul închinat războiului din Africa de Sud (South African War Memorial) și am traversat Friary Gardens îndreptându-ne spre obiectivul istoric principal.

Castelul Cardiff, denumit de localnici Castelul Bute, se află în Parcul Bute. Castelul a fost construit în sec. XI, de către invadatorii normanzi, pe ruinele unui vechi castel roman din sec. III. În 1423 a intrat în posesia lui Richard de Beauchamp. Acesta a mărit castelul și a construit un turn octogonal care domină și azi castelul. În timpul războiului civil din Anglia a trecut o scurtă perioadă de timp în posesia parlamentarilor, iar în 1645 a fost preluat din nou de regaliști. La mijlocul secolului al XVIII-lea a intrat în proprietatea Marchizilor de Bute care au au dărâmat clădirile și zidurile medievale, l-au transformat în conac georgian, apoi l-au transformat în stil gotic renascentist și au amenajat în jurul lui parcuri extinse.

Lucrările au continuat până în 1920 după care unele clădiri au fost naționalizate, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a rămas doar castelul. În pereți au fost amenajate adăposturi anti-aeriene mari. La moartea ultimului descendent al familiei Bute castelul a intrat în posesia orașului Cardiff (1947).

Castelul, ridicat pe un mic deal, a devenit atracția turistică principală a orașului împreună cu Muzeul „Line of Fire”situat în incintă. Ocazional au loc spectacole, festivaluri, evenimente.

Am continuat vizitarea orașului trecând pe o stradă pietonală, High Street.

Am intrat pe sub o arcadă căutând Piața Centrală. Am nimerit pe un culoar acoperit plin de magazine, cafenele, restaurante. Am ieșit pe un alt culoar descoperit, parcă ne învârteam într-un labirint.

Am ajuns iar pe High Street. După câțiva zeci de metri am nimerit intrarea în City Market, printr-o arcadă din piatră ornată cu sculpturi, construită în 1886. După mici cumpărături ne-am oprit pentru a servi un ceai.

Dreapta, stânga și tot așa, pe străduțe lăturalnice, am ieșit în strada comercială Hayes și ne-am îndreptat spre parcare.

Doream să vedem și partea din oraș situată la Golful Cardiff, Cardiff Bay. Citisem că s-a construit un dig peste cele două râuri, Taff și Ely și s-a creat un lac folosit pentru navigație și sporturi acvatice. Pe țărmul lui lung de 13 km existau faleze cu magazine, restaurante, etc.

Am parcat în zona pieței Roald Dahl Plass în care se vedeau mai multe elemente de construcție de stiluri arhitectonice diferite.

Am vizitat Millenium Center (Canolfan Mileniw Cymru), o clădire nouă, mare, situată pe 1,9 hectare, deschisă în 2009 ca centru artistic al orașului.

Parterul, amenajat cu multe birouri, unele de informații, altele casierii de bilete, era un hol mare luminat cu leduri. Pe mijloc se aflau situate din loc în loc sfere pământești ce prezentau diverse obiective turistice ale zonei. Restul clădirii, formată dintr-o sală mare de teatru (1890 locuri), două săli mai mici, baruri, restaurante, găzduia 8 companii artistice de teatru, literatură, dans, orchestra și opera națională.

Ne-am îndreptat spre portul cu vechile docuri. Am trecut pe lângă clădirea Pierhead, o clădire din teracotă, construită în 1897, în stil gotic renascentist francez, ca sediu al Companiei Bute Dock. Denumită Compania de Căi Ferate din Cardiff, în 1947 a devenit sediul administrativ al Portului Cardiff. Este prevăzută cu un turn cu ceas mecanic care a fost denumit Big Ben de Wales.

În 2010 clădirea a fost deschisă publicului. În ea se află Muzeul de Istorie al Galezilor și Marea Adunare Națională a Țării Galilor cu Centrul de Vizitare și Educare.

Am plecat din Cardiff spre Pembroke, unde urma să ne îmbarcăm pe feribot și să părăsim Țara Galilor, cu destinația Irlanda. Am avut ghinion. Din cauza ambuteiajului am parcurs cei 155 km în aproape 3 ore.

Sagrada Familia, Barcelona, Spania

Publicat pe 7 mai 2018 de monica frimu

Sagrada Familia (Temple Expiatori de la Sagrada Familia) sau Sfânta Familie este o biserică romano-catolică din Barcelona, oraș situat în nord-estul Spaniei. În 1877, pe o suprafață de teren cumpărată de o congregație care încerca o nouă creștinizare a populației, s-a început construcția unei biserici, în stil neo-gotic. Proiectul a fost condus din 1882 până în 1883 de arhitectul Francisco de Paula del Villar, care renunțând, a fost preluat de arhitectul Antoni Gaudi. Acesta a lucrat la ridicarea bisericii peste 40 ani, până la moartea sa, nereușind să o finalizeze (1852-1926). Erau ridicate Fațada Nașterii, un turn, absida și cripta. În 1936, izbucnind Războiul Civil Spaniol, lucrările au încetat și schițele lui Gaudi au dispărut. Lucrările au reînceput în 1950 și s-au bazat pe versiuni ale planurilor inițiale și adaptări moderne.

Biserica trebuia să aibă 95 m lungime, 60 m lățime, în care să încapă 13.000 de persoane, 18 turnuri, câte 4 pe fiecare fațadă simbolizând cel 12 Apostoli, 4, reprezentând evangheliștii, în jurul turnului central, cel mai înalt, reprezentându-l pe Isus Hristos și un turn deaupra absidei, închinat Fecioarei Maria. Deasupra turnului central va fi montată o cruce uriașă și deasupra celor 4 turnuri reprezentând evangheliștii câte un simbol- un taur înatipat pentru Sf. Luca, un om înaripat pentru Sf. Matei, un vultur pentru Sf. Ioan și un leu înaripat pentru Sf. Marcu.

Am aflat că se preconiza încheierea lucrărilor în 2026, ca un omagiu adus arhitectului Gaudi la celebrarea centenarului decesului acestuia.

Deși ne-am luat din timp biletele de intrare, on-line, a trebuit să stăm la o coadă interminabilă, în fața intrării principale, până la ora programată. Astfel am studiat Fațada Nașterii sau a Vieții, situată spre est, construită între anii 1894-1930, pe care se aflau sculpturi ornamentale și imagini din natură simbolizând subiecte inspirate din copilăria lui Isus. Deasupra ușii lui Isus am văzut sculptat un chiparos ce semnifica „Pomul vieții”. Fațada a fost completată în 2010 cu 4 turnuri dedicate Apostolului Matei, Sf. Barnaba, Apostolului Iuda și Zelotului Simeon. În noiembrie 2010 biserica a fost consacrată ca o bazilică de Papa Benedict al XVI-lea.

Intrând în biserică am rămas blocate de uimire. Știam că are interiorul sub forma unei cruci cu cinci coridoare. Un amalgam de piatră și lumină inedită care ne-a dezorientat. Aveam senzația că ne aflam într-o pădure sălbatică cu natura din piatră. Nu vedeam decât stâlpi, culori, ornamente toate asimetrice, ferestre luminate colorat, neuniform, vitralii.

Unde ne uitam vedeam balcoane, scări în spirală.

Tavanul era cu decorațiuni colorate, parcă susținut de brațele unor copaci de piatră.

Stâlpii încărcați de ornamente, se apropiau superior pentru a forma cupola, ornamentată la rândul ei.

În nava centrală am văzut turnul principal pe care era o sculptură a lui Isus răstignit pe cruce și, în spatele ei, orga construită în 2010.

Într-o parte a bisericii, am văzut cripta unde a fost înmormântat Gaudi.

Am ieșit din biserică în partea de vest pe o poartă mare, pe care erau inscripționate, în mai multe limbi, cuvinte din Biblie.

Am văzut Fațada Pasiunii sau Fațada Patimii, o fațadă simplă, construită din 1954 și turnurile terminate în 1976. Este susținută de șase coloane în formă de os care susțin o coroană de spini formată din 18 coloane. Sculpturile, așezate pe o linie în formă de S, simulând calea urmată spre cruce, reprezintă suferințele lui Isus în timpul răstignirii.

Este structurată pe trei nivele, cel de jos descrie ultima seară cu Cina cea de Taină, cel mijlociu Golgota, iar cel de sus moartea, înmormântarea și învierea lui Isus.

Cele 4 turnuri sunt dedicate Apostolilor Iacob, Toma, Filip și Bartolomeu. Între 2 turnuri este un pod care face legătura dintre cele două lumi, reprezentând Înălțarea lui Isus.

Am traversat mica curte și am intrat spre a vizita Muzeul Sagrada Familia.

Acesta se află la baza bisericii și cuprinde mai multe secțiuni în care se păstrează fotografii de epocă ce evocă construcția bisericii, machete, detalii folosite pentru decorare, modele de schele, chiar și un atelier cu schițe și aparatură.

Am ieșit din biserică pe poarta principală și am înconjurat-o pentru a vedea ultima fațadă, situată spre sud, aflată în curs de construire începând cu 2002.

Fațada Gloriei (Glory) va avea 7 coloane care în partea superioară vor reprezenta virtuțile și în partea inferioară păcatele. Va fi decorată cu cuvinte din Crezul Apostolilor și scene din drumul omului spre Dumnezeu sau Iad.

În fața Fațadei Pasiunii am văzut o clădire pe care Gaudi a ridicat-o în 1909 ca școală pentru copiii muncitorilor ce lucrau la ridicarea bisericii. În 2002 a fost recondiționată și transformată în loc pentru expoziții.

O jumătate de zi petrecută în acest loc inedit și am plecat să colindăm Barcelona.

Bath, Anglia

Publicat pe 1 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Bath este un oraș din Anglia, situat pe cursul râului Avon, în comitatul South West England. Din 1987 face parte din patrimoniul UNESCO.

În 43 î.Hr. s-au descoperit izvoarele termale. S-a ridicat de către celți prima construcție, pe care au dedicat-o zeiței Sulis, Minerva la romani. Aceștia au construit un Templu în anii 60-70 e.n.. În timp s-au construit băile, localitatea devenind un centru de relaxare. Sub Regina Elisabeta I a devenit localitate balneară. În perioada georgiană s-au construit multe clădiri, în care elita britanică își petrecea verile, mai ales la izvoarele termale considerate curative.

Am trecut pe lângă King Edward’s School, construită în 1552, cu fonduri de la școlile mănăstirești, desființate în 1545, sub domnia Regelui Henry VIII. Prima școală a fost situată lângă poarta de nord a orașului și în jurul anului 1750 s-a ridicat noua clădire pe care am văzut-o și noi.

Am urcat printre clădirile aliniate până la Circusul Regelui.

The Circus, o stradă istorică construită între anii 1754-1768, formează un cerc cu trei intrări, în jurul unui parc central în care azi se află copaci seculari. Fațadele caselor au coloane dorice, ionice și corintice. Frizele celor dorice sunt decorate cu embleme picturale, simboluri nautice, masonice, iar parapetul cu forme de ghindă din piatră.

În apropiere am văzut renumitul Royal Crescent. Este format dintr-un rând de 30 de case terasate așezate în formă de semilună. A fost construit între anii 1767-1774, cu fațada frontală curbată, uniformă, prevăzută cu coloane ionice și spatele cu înălțimi și dimensiuni diferite.

Era de fapt o stradă, denumită inițial „Crescentul”, la care s-a adăugat „Royal” în sec. XVIII, după ce Prințul Frederik duce de York și Albany s-a stabilit acolo. Actual este cunoscut și sub denumirea de „Semiluna Regală”. Casele au fost locuite de familii înstărite și personalități. În sec. XX au fost transformate în apartamente și birouri. Am aflat că 10 case au rămas în stadiul inițial, 18 au fost transformate în apartamente, una în Muzeul „Royal Crescent” și una în Hotelul „Royal Crescent”.

În fața lui se întindea o parte din Royal Victoria Park, deschis în 1830 pentru Prințesa Victoria. Acesta ocupă 23 de hectare în care se găsesc terenuri de golf, tenis, bowling, iaz cu bărci și alte atracții pentru distracție sau relaxare. În cadrul lui se află Grădina Botanică pe o suprafață de 9 hectare.

Ne-am îndreptat către Obeliscul dedicat Prințesei Victoria, ridicat în 1837.

Am traversat parcul, am coborât pe străduțele flancate de casele în stil georgian, îndreptându-ne spre partea veche a orașului.

Am ajuns la Băile Romane. Acestea fac parte dintr-o construcție ridicată în 1897 în care, la subsol, se află izvorul natural de apă termală descoperit î.e.n.. Este compusă din Izvorul Sacru, Templul Roman și Casa Băilor Romane.

În 1980 au fost descoperite 130 de tăblițe, de pe vremea romanilor, inscripționate cu doleanțe către zeița Sulis-Minerva vis a vis de furturile care au avut loc la băi. Tăblițele „de blesteme” invocă zeița pentru a blestema hoții și nu populația. Sunt păstrate în muzeu.

Lângă băi se află Bath Abbey, Catedrala din Bath, biserica parohială a orașului. În 675 s-a construit o casă de rugăciune care în 781 a devenit mânăstire. S-a construit o biserică care în 1090 a devenit catedrală. Dorindu-se o clădire maiestuoasă s-a început construcția unei biserici închinată Sf. Apostoli Petru și Pavel, care a fost terminată în 1156. Pe parcursul timpului, nefiind îngrijită, a început să se ruineze, menținută fiind de către localnici. Cu ajutorul lor, între anii 1574-1611, Regina Elisabeta I a început renovarea și restaurarea abației. S-a ridicat în stil gotic târziu englezesc.

Cele 52 de ferestre vitraliu acoperă 80% din suprafața zidurilor și în partea de est înfățișează scene din viața lui Isus.

Am vizitat și noi interiorul sobru, datorat specificului gotic, simplu, decorat doar cu coloane, arcuri și vitralii.

Îndreptându-se spre râul Avon am trecut pe lângă Guildhall (Casa breslelor), o clădire în care se află birourile consiliului. Clădirea a fost construită între anii 1775-1778, extinsă în 1893 și formează corp comun cu Galeria de Artă Victoria și piața acoperită, în care se intră printr-un pasaj de legătură. Fațada este prevăzută cu 4 coloane ionice. Clădirea este ocazional sediu pentru evenimente culturale ca Festivalul Internațional de Muzică Bath, de asemena se celebrează și nunți.

Clădirea în care se află Galeria de Artă Victoria s-a construit începând cu anul 1897 și a fost inaugurată în 1900, cu ocazia împlinirii a 60 de ani pe tron de către Regina Victoria. Inițial o parte a fost Bibliotecă publică ulterior muzeul s-a extins în toată clădirea. Prezintă două galerii, una superioară și una inferioară, legate printr-o scară de marmură, monumentală. Deține peste 1500 obiecte de artă.

Am făcut câteva cumpărături în piață și am ieșit pe malul râului Avon, în apropierea podului Pulteney, Pulteney Bridge. A fost construit peste râu, între anii 1770-1774, pentru a lega orașul de cel nou construit, Bathwick. Pe ambele părți prezenta magazine care în timp s-au extins. Distrus la sfârșitul secolului de inundații a fost reconstruit în aceeași manieră. În secolul XIX s-au construit canale peste râu și pavilionul de vest a fost mutat pentru a se construi Grand Parade. Ultima reamenajare a fost în 1975.

Are o lungime de 45 m și lățime de 18 m. Formează o stradă îngustă între cele două părți cu magazine. A fost inclus în Patrimoniul Mondial.

De o parte a râului se desfășura un parc în care se afla Beazer Mazer, un labirint de piatră în jurul unui centru de mozaic, loc ideal de joacă pentru copii.

Am mers pe Grand Parade și, pe stânga, am văzut un parc, Grand Parade Gardens, un spațiu verde triunghiular, cea mai populară zonă de agrement a orașului cu loc de joacă pentru copii, șezlonguri pentru relaxare, chiar și o cafenea. Am aflat că vara, ocazional, au loc concerte.

Ne-a atras privirea turla înaltă a unei biserici. Firește că ne-am îndreptat spre a o vizita. Biserica romano-catolică „Sf. Ioan Evanghelistul”, o biserică din piatră, a fost construită între anii 1861-1863, în stil gotic. În 1942 a fost bombardată, culoarul de sud distrus și reconstruit ulterior în același stil.

În interior se află un altar cu moaștele Sf. Iustina de Padova.

Ieșind am căutat cu privirea cuibul unei perechi de șoimi călători care ni s-a spus că locuiau acolo. Din păcate nu l-am depistat.

Ne-am întors pe lângă Catedrală spre zona Băilor Romane.

Cum vizita noastră în Bath se apropia de sfârșit am ieșit prin zona cu Catedrala și Băile Romane. Am parcurs o stradă plină cu magazine, îndreptându-ne spre mașină.

Citește și Cardiff, Țara Galilor

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Publicat pe 26 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.

Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.

Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.

tavanul

Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.

Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.

Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine, opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.

Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.

145 coborâm Manastirea Pietroasa Borsa fbmw a

Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit, două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla o păstrăvărie.

Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.

Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.

Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.

Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.

Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.

De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.

Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.

În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.

Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.

Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.

Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.

La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.

Citește și Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Salisbury și Stonehenge Anglia

Publicat pe 22 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Salisbury este un oraș din Anglia situat în comitatul Wiltshire. Datele istorice îl atestă în jurul anului 900, numele provenind de la cuvântul fortăreață (daar Searobyrig). Orașul a fost fortificat sub dominația romanilor. Sub normanzi (1075-1078) s-a început construcția unei catedrale, pe dealul Old Sarum. În 1215 Regele Ioan Fără de Țară a fost obligat de către baroni să semneze Magna Carta, act care îi limita puterea. Au fost trimise copii în toată țara. O copie, cea mai bine conservată din cele 4 care s-au păstrat, se găsește în catedrala Salisbury. În 1220 au fost abandonate catedrala veche și fortificațiile de pe Old Sarum. Episcopul Richard Poore a început construcția unei noi catedrale pe malul râului Avon, într-un loc mlăștinos. Aceasta a fost terminată într-un ritm foarte rapid pentru acele timpuri, în mai puțin de 40 ani.

Am intrat în Salisbury și imediat am oprit pentru a vizita Biserica St. Marck. În sec. XIX orașul mărindu-se în această direcție a fost necesară construirea unei noi biserici. (1894-1899) După Primul Război Mondial s-a construit în partea de nord a bisericii o capelă ca memorial al eroilor de război.

Ne-am îndreptat spre punctul forte al orașului, Catedrala Salisbury „Sfânta Fecioară Maria”. Am găsit un loc de parcare apoi am străbătut o străduță îngustă flancată de case vechi și am trecut pe sub poarta veche, pe lângă Colegiul Matroanelor.

A fost construit între anii 1667-1685 de Episcopul Seth Ward, ca azil de binefacere pentru 10 văduve de preoți din Dioceza Salisbury. Ulterior pentru a putea locui în azil acestea trebuiau să fie sărace și cu vârsta peste 50 ani.

După câteva case ni s-a înfățișat catedrala, în toată splendoarea sa. Era plasată într-un enorm spațiu cu gazon verde crud. Turnul său cu spiră, înalt de 123 m, se înălța parcă până în cerul senin. A fost construit în 1320, an când s-au construit curtea interioară și casa parohială.

Inițial romano-catolică, cuprindea cea mai mare mânăstire din Anglia Evului Mediu. În sec. XVI, după Reforma Protestantă, mânăstirea a fost desființată și catedrala a devenit anglicană.

Catedrala Salisbury alături de Catedrala din Ely și catedrala din Norwich nu are clopote. Am ocolit până la fațada a cărei zid era ornat cu o multitudine de statui sculptate în piatră.

Cum biletele de intrare aveau oră fixă am mers să vedem copia originală a Magnei Carta, păstrată în Casa Parohială. Aceasta are formă octogonală, central pilaștrii, de jur împrejur coloane și frize medievale.

Aproape de centru era plasată o „încăpere”, ca un cort, păzită de ghizi ai catedralei, în care am văzut copia. Fotografiatul era interzis.

Am ieșit pe coridoarele ce înconjurau curtea catedralei.

La ora programată am intrat în catedrală. În centrul ei se afla bazinul cu apă. Mare mi-a fost mirarea când, lateral de el, am văzut un patruped alături de stăpâna sa. Singura concluzie la care am ajuns era că această incintă era destinată, probabil, tuturor viețuitoarelor ?

Este construită în stilul gotic englez timpuriu.

Este neobișnuită pentru naosul înalt și îngust.

Pe intervalul dinspre nord am văzut ceasul mecanic, considerat a fi construit în 1386, astfel e cel mai vechi din lume care încă funcționează. Inițial acesta a fost plasat în clopotnița catedralei și suna din oră în oră. Aceasta a fost demolată în 1792 și ceasul a fost păstrat. A fost reparat și recondiționat în 1956.

transeful de nord

Vizitarea fiind încheiată am plecat să vedem orașul. Am străbătut străduțele flancate de clădiri prevăzute cu uși colorate, construite din cărămidă roșie, cu plante agățătoare sau vopsite în alb-negru, specific perioadei Tudorilor. Unele erau locuite, altele transformate în cafenele, magazine, pensiuni.

Am trecut pe lângă Chapter House și Old George Mall, în care am intrat pentru câteva cumpărături.

Înaintând pe High Street am ajuns la Biserica ”Sf. Thomas Becket”. A fost construită în sec. XIII ca loc de cult pentru masonii care lucrau la construcția catedralei. Reconstruită în 1450 s-a păstrat până azi.

Interiorul era simplu. Deasupra arcadei ce separa altarul de restul bisericii am văzut Murala „Doom” sau Ziua Judecății de Apoi, datând din 1475. Prezenta pe Isus împreună cu apostolii, scene din rai și iad.

Trei biserici, dintre care imensa catedrală, vizitate în aceeași zi, ne-au mânat pe malul canalului ce străbate la mijloc orașul. Am ajuns până într-o zonă plină de magazine.

Nu asta ne doream. Ne-am întors pe malul apei unde, la o terasă, am savurat un ceai bun, urmărind cum rațele, lebedele, gâștele își vedeau de treabă liniștite.

Îndreptându-ne spre parcare am trecut pe lângă un monument, Crucea de Păsări (Poultry Cross). Am aflat că a fost construit în sec. XIV și reprezenta locul de intersecție a două piețe ce existau aici, piața de legume și piața de ovăz. În 1853 partea de sus a fost restaurată în stil medieval.

La nici 20 km, situat în câmpia Salisbury, se află mult controversatul monument neolitic, Stonehenge. Lângă o clădire construită în scop comercial și turistic de abia am găsit un loc de parcare. După coada la biletele de intrare, am pierdut timpul în jurul clădirii așteptând microbuzul cu care urma să ne deplasăm până la intrarea în teritoriul ansamblului. Am văzut primul bloc de piatră din structura ansamblului așezat acolo probabil pentru cei care nu doreau sau nu aveau timp să viziteze întregul ansamblu. În apropiere era un loc amenajat în scopul evocării vieții omului în secolele îndepărtate.

Primul care a scris despre Stonehenge a fost Henry de Huntingdon în jurul anului 1130. Ulterior Geoffrey de Monmouth a asociat ansamblul de roci cu Merlin care, printr-o magie l-ar fi adus din Irlanda, la porunca lui Aurelius Ambrosius, pentru a deveni loc de înmormântare a prinților Marii Britanii. În 1655 John Webb susținea că a fost un templu roman dedicat zeului Caelus (Uranus la greci). În sec. XVII monumentul a fost considerat loc de muncă al druizilor, ulterior a fost atribuit saxonilor. Cercetătorii au stabilit în 2008 că a fost construit între 2400-2200 î.e.n. și că cei care l-au construit aveau cunoștințe astronomice.

Am intrat în perimetru și, cu căștile audio pe urechi, ne-am deplasat în jurul rocilor, ascultând multiplele relatări, mai mult sau mai puțin credibile, despre istoria lor.

Este format din 4 cercuri concentrice de pietre lungi așezate vertical peste care altele, curbate, sunt așezate orizontal.

În interior se află alt cerc de blocuri mai mic.

La mijloc, o placă de gresie a fost numită „Piatra de Altar”.

În secolul XX a fost utilizat ca loc religios de către cultele neopăgâne, New Age.

Dacă era să ne luăm după versiunea care atribuie monumentului semnificație religioasă, în această zi am văzut două lucrări mari: Catedrala Salisbury și Stonehenge.

Citește și Bath, Anglia

Castelul Windsor, Anglia

Publicat pe 15 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Castelul Windsor, reședință regală din Anglia, e situat în localitatea cu aceeași denumire, situată pe malul Tamisei, în județul Berkshire.

Am traversat Gara Centrală și am văzut interiorul transformat în spațiu comercial cu multe magazine, baruri, cafenele, restaurante. Era etalată, ca într-un muzeu, o locomotivă de epocă.

În apropierea gării era Castelul Windsor. Actual castelul este deținut de Regina Elisabeta a II-a. Este cel mai lung palat din Europa și cel mai locuit din lume. Ceremonia de montare a Gărzii se face zilnic când regina e la palat.

Am avut norocul să vedem parada gărzilor.

Istoria castelului este foarte lungă așa cum este și lista celor care, în decursul secolelor, au condus Anglia. Iată cel mai mic rezumat de care am fost capabilă.

În 1066 William Cuceritorul, duce de Normandia, învingând în bătălia de la Hasting,s a luat în stăpânire Anglia. La Windsor a construit un castel, inițial de lemn, înlocuit treptat cu fortificații de piatră, care în 1110 a devenit reședința lui Henry I. I-a urmat la tron Henry II care între anii 1165-1179 a extins castelul. În sec. XIII, sub Regele Ioan, castelul a jucat un rol important în timpul revoltei baronilor englezi. În 1215 aici s-au purtat negocierile înainte de semnarea Magnei Carta. Cu Henry al III-lea pe tron s-a construit un palat luxos (1240-1263) destinat familiei regale, clădiri gospodărești și o capelă denumită mai târziu Capela Lady. În sec. XIV Edward III, care s-a născut aici, a reconstruit castelul, proiectul fiind considerat cel mai scump din evul mediu în Anglia. În 1345 a instalat în turnul rotund un ceas mecanic considerat a fi cel mai vechi din Anglia. Castelul a fost folosit și pentru prizonierii francezi de la Poitiers (1357). În 1461 Edward IV a preluat puterea. A fost începută construcția Capelei „Sf. Gheorghe” prin dezmembrarea mai multor clădiri mai vechi. A urmat la tron Henry al VII-lea care a construit un turn cu 3 etaje, cu apartamente pentru familia regală. Castelul a fost folosit pentru evenimente diplomatice internaționale. În sec. XVI, de-a lungul perioadei Tudor, castelul a servit și ca izolator în fața epidemiilor din Londra. Pe parcursul secolului și a următorilor regi castelul a fost extins. Henry III a reconstruit poarta principală, a făcut o terasă de-a lungul pereților exteriori, numită Northen Wharf și un teren de tenis. Regina Elisabeth a completat castelul cu 10 tunuri de alamă, pentru apărare.

În 1642 a izbucnit războiul civil englez, între regaliști și parlamentari. Controlul castelului a fost preluat de John Venn cu 12 companii de soldați, perioadă în care castelul a fost vandalizat. În 1660 monarhia s-a restaurat și, sub Charles II, castelul a fost modernizat. În sec. XVIII castelul a fost condus de Ducele de Cumberland. În acea perioadă castelul a devenit atracție turistică, vizitarea lui se plătea. Au apărut primele ghiduri turistice ale castelului produse de George Bickham și Joseph Pote în anii 1753-1755.

George III a venit la tron în 1760. A început renovarea castelului și parcurilor din jur. Castelul a devenit reședință regală. Sub George IV, venit la tron în 1820, vizitarea castelului a fost restricționată. S-au reconstruit numeroase turnuri și turnul rotund a fost înălțat. Sub Regina Victoria a fost instalat iluminatul electric, doar în unele părți ale castelului, aceasta preferând lumânările. Zone mari din parc au devenit private. În sec, XX, sub Edward VII, s-au introdus iluminatul electric, încălzirea centrală, s-au instalat linii telefonice, s-au construit garaje pentru automobile. Sub George V castelul a fost înfrumusețat în interior prin decorațiuni și mobilier nou. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din personalul Palatului Buckingham a fost mutată la castel pentru protecție. Bijuteriile coroanei au fost depozitate în subsolul acestuia.

În 1992 a izbucnit un mare incendiu care a cauzat pagube enorme. Restaurarea a durat până în 1997.

Wardul inferior- în partea stângă, cu acoperiș conic, e Turnul de curățare (sec. XIII) în care se găsesc o fostă temniță, clopotele puse în 1478 și ceasul din 1689

Am stat la o coadă interminabilă, într-o incintă amenajată, pentru a cumpăra biletele de intrare.

Într-un final am pătruns în incinta castelului.

situat în secțiunea din mijloc, Turnul Rotund, în dreapta

Aripa de sud cu intrarea oficială la apartamentele de stat în partea stângă. Ele se află de-a lungul părții de nord a Quadranglei.

Capela St. George

În interior ne-a surprins un tavan plin cu însemnele unor cavaleri, porțiune reconstruită după incendiul din 1992.

Am ieșit pe poarta secundară a palatului, situată în partea de sud a Wardului de jos, Poarta Regelui Henric al VII-lea.

Am trecut de la istorie la viața cotidiană.

La revedere Windsor.

Citește și Salisbury și Stonehenge Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Ljublijana, Slovenia

Publicat pe 5 aprilie 2018 de monica frimu

Aveam în plan să vedem cele două capitale, Ljublijana a Sloveniei și Zagreb a Croației. Fiind ultima zi din concediu, am plecat din Istarske Toplice, dimineața devreme, pentru a ajunge acasă, la Arad. Am trecut din Croația în Slovenia și, după 170 km, am oprit pentru un scurt timp în capitala țării, Ljubljana.

Orașul este situat între munți și este străbătut în partea centrală de râul Ljubljanica. Este capitala Sloveniei din 1991, după cucerirea independenței. Este supranumit și „Orașul Dragonilor”, dragonul fiind simbolul orașului. În 2016 a fost desemnat „Capitala verde a Europei” datorită curățeniei și reciclării deșeurilor în procent de 95%.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Ursulină a Sfintei Treimi, construită între 1718-1726, când Ljubljana era capitala Ducatului de Carniola, aflat sub dominație habsburgică. Fațada este decorată cu 6 coloane și în fața bisericii se află Coloana Sfintei Treimi. Importanța acestei biserici o denotă și faptul că în 1991, când Slovenia a devenit independentă, imaginea bisericii a fost tipărită pe o bancnotă slovenă.

Ne-am îndreptat spre Piața Congresului (Kongresni) construită în sec. XIX. În fundal am văzut pe un deal Castelul Ljubljana. A fost construit în sec. XV și refăcut în timp de mai multe ori, destinat ca fortăreață, cazemată, reședința guvernatorului, închisoare pentru nobili și reședință regală. Am aflat că se poate urca cu funicularul. Din păcate noi nu aveam timpul necesar la dispoziție.

Pe o latură a pieței am văzut Universitatea Ljubljana care se află într-un palat mare. Cuprinde 22 de facultăți, 3 academii și un colegiu. Este cea mai mare universitate din Slovenia.

Am traversat în lung piața unde am văzut Filarmonica Slovenă, situată într-o clădire construită în 1701, pe locul fostului Teatru Național care a fost distrus într-un incendiu . Vis a vis, într-un chioșc de vară, o formație de jazz ne încânta auzul.

Am ajuns pe malul râului, care desparte centrul medieval de orașul modern. Peste el sunt construite 12 poduri.

Am văzut „Podul triplu” (Tromostovje), construit în 1657, în locul unui pod mai vechi din sec. XII care a ars într-un incendiu. Denumirea provine de la 3 poduri alăturate, proiectate de arhitecți diferiți, pe o parte cu un capăt și pe cealaltă cu trei, în ansamblu fiind format dintr-o zonă pietonală și o pistă pentru bicicliști. De-a lungul râului se continuă cu porțiune formată din coloane mari din piatră.

Am înaintat pe o stradă scurtă până în Piața Preseren, denumită după poetul național France Preseren, a cărui statuie se afla aici în fața unei clădiri impunătoare, în stil neo-renascentist, fost Palatul Mayer, azi Farmacia Centrală, cea mai mare din țară.

Într-o parte a pieței se afla o clădire construită în 1903 care găzduia Galeria Emporium.

Tot acolo am văzut Biserica franciscană „Buna Vestire”, construită în sec. XVII, inițial închinată Sfintei Maria, ulterior luând denumirea de Preseren. Devastată după un cutremur, a fost restaurată total în 1895, de când și-a păstrat până azi stilul baroc.

Într-o parte a pieței, în fața clădirii Primăriei, se afla Fântâna Robba, care a fost sculptată în 1751, în marmură albă de Carrara, de sculptorul italian Francesco Robba. Reprezintă 3 persoane cu ulcioare, presupuși a fi zeii celor 3 râuri Carniola și anume Ljublanica, Sava și Krka. Sunt așezați în jurul unui obelisc central din marmură roșie, înalt de 10 m. Dedesubt bazinul fântânii are formă de cochilie.

În apropiere de piață am văzut Catedrala „Sf. Nicolae”. Începutul construcției, în stil gotic, a fost în 1262, pe locul unei biserici vechi. A fost incendiată în timp de otomani, fasciști, naziști, a suferit numeroase restaurări, din sec. XVIII ajungând în stil baroc. Clădirea prezintă pe laterale 2 turnuri gemene și, între ele, în partea posterioară, o cupolă verde.

În 1996, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, au fost adăugate 2 porți mari din bronz cu bazoreliefuri.

Ca în multe locuri din lume pe unde am umblat și în Ljubljana, în zona istorică, am întâlnit artiști stradali.

Am trecut pe străzile drepte, cu case vechi și am ajuns într-o piață de alimente, Piața Centrală din Ljubljana. Ne-am făcut aprovizionarea cu legume și fructe pentru acasă.

Am ieșit pe malul râului la Podul cu Dragoni (Zmajski Most), construit în 1901, pe locul unui pod mai vechi distrus în 1895 de un cutremur mare care a zguduit puternic orașul. A fost ridicat ca un omagiu adus Împăratului Franz Josef I, orașul fiind sub dominația autro-ungară. În ziua de azi poartă denumirea de la cei 4 dragoni sculptați din cupru, simbol al orașului, situați la capetele celor două balustrade de pe lateralele podului. Este un pod rutier cu o bandă pentru bicicliști și una pietonală.

Despre acest pod circulă 2 legende. Una povestește despre Iason și argonauții săi care au plecat din Grecia în căutarea lânii de aur. După ce au găsit-o, pe drumul de întoarcere au poposit în acest loc, pe atunci mlăștinos, în care trăia un dragon. Acesta i-a atacat dar a fost învins. Astfel dragonul a rămas simbol al orașului.

A doua legendă, mai puțin apreciată, spune că Sf. Gheorghe a ucis balaurul în acest loc.

După nici 100 de metri am ajuns la Podul Măcelarilor, un pod pietonal modern cu podeaua din sticlă și marginile laterale din lanțuri. Pe lanțuri erau prinse sute de lacăte de forme și dimensiuni diferite, de către îndrăgostiții care își urau în acel moment o dragoste veșnică.

Am ieșit de pe pod și am trecut pe malul apei pe lângă numeroase terase, baruri, cofetării în care oamenii se relaxau. Se părea că acea zonă era locul preferențial pentru arta urbană.

O ultimă privire și ne-am grăbit spre parcare. Ne aștepta un drum lung până acasă și în Ljublijana ne-am cam lungit.

Urmând itinerarul am părăsit Slovenia și am trecut iar în Croația unde, după 140 km, am ajuns în capitala ei, Zagreb. Orașul este situat la poalele muntelui Medvednica, pe două dealuri, Gradec și Kaptol și este traversat de râul Sava. Am intrat printr-o zonă cu construcții noi.

Am parcat în zona centrală și am trecut prin Piața Jan Josip Jelacic, în care se afla statuia lui Ban Jelacic.

De aici ne-am îndreptat spre Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Zagreb. Construcția ei, în stil romanic, a început în 1093, în timpul domniei Regelui Ladislau I și s-a terminat în 1217. A fost distrusă de invazia tătarilor în 1242, apoi pe ruinele rămase s-a ridicat o altă catedrală dedicată Sfântului Ștefan. În sec. XV s-au ridicat împrejur ziduri de apărare împotriva otomanilor care invadau țara. În sec. XVII a fost ridicat un turn de pază care, împreună cu catedrala, au fost puternic avariate de o serie de incedii și dărâmate de cutremurul din 1880. Catedrala a fost reconstruită în stil neo gotic dar lucrările la turla de sud au fost oprite o dată cu venirea comuniștilor la putere. Lucrările au fost reluate în 1968 și continuă și azi. Este dedicată Maicii Domnului și regilor Ungariei, Ladislau I și Ștefan I.

Nu ne-a fost greu să ajungem la catedrală deoarece turlele sale foarte înalte erau vizibile din orice loc. Am avut noroc că era deschisă și am putut vizita interiorul.

Se însera, astfel nu mai aveam timp să vizităm orașul. Ne-am propus să revenim. Urma să parcurgem 510 km, trecând o porțiune din Ungaria până la Szeged, de unde, pe autostradă, rapid la Arad.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Liverpool, Marea Britanie

Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Cardiff, Țara Galilor

Sagrada Familia, Barcelona, Spania

Bath, Anglia

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Salisbury și Stonehenge Anglia

Castelul Windsor, Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Ljublijana, Slovenia