Comuna Husasău de Tinca este situată în sudul județului Bihor, în Câmpia de Vest, între râurile Crișul Negru și Crișul Repede. De ea aparțin administrativ patru sate: Fonău, Miersig, Oșand și Sititelec. A fost și este locuită predominant de români, ortodocși, care în trecut au avut o Biserică de lemn. Între anii 1826-1835 aceasta a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” în care, din vechea biserică, s-au păstrat o cruce de lemn și două icoane pictate pe lemn.
În nordul și nord-vestul comunei sunt situate două dintre satele aparținătoare. La 10 kilometri nord-vest se află satul Miersig.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1907)
Satul este vizitat mai ales pentru Balta de pescuit Miersig, întinsă pe aproximativ 10 hectare.
Satul Sititelec, situat la 8 kilometri nord, a fost locuit din timpuri străvechi (1213), când era numit Scecul. În timpul invaziei tătarilor (1241) a fost părăsit și abia în secolul XIII repopulat de români care un secol mai târziu și-au construit o Biserică de lemn (1332). În secolul XV satul a fost numit Zekeltelek și din 1808 a primit actualul nume.
Biserica de lemn a rezistat până în 1882. Deteriorată, în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1926-1928).
După catolicizarea impusă, în 1754 a fost înființată parohia greco-catolică și un secol mai târziu s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” (1873).
Satul Sititelec deține Balta de pescuit Sitielec, folosită pentru pescuit sportiv, contra unei taxe.
Celelalte două sate sunt situate la aproximativ 5 kilometri de comună. Satul Fonău se află la est.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1938-1939)
Satul Oșand este situat în nord-est.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1926-1928)- construită în locul unei biserici vechi de lemn, deteriorată
Comuna Hidișelu de Sus se află în partea central-sudică a județului Bihor, în zona de dealuri străbătută de râurile Hidișel și Tășad, la aproximativ 24 kilometri nord-est de Husasău de Tinca. De ea aparțin administrativ patru sate: Hidișelu de Jos, Mierlău, Sântelec și Șumugiu. Plecând din satul Oșand spre nord-est, după 6 kilometri am intrat în satul Șumugiu, un sat mai nou, atestat documentar din 1692, cu numele Somody, nume schimbat în decursul timpului de câteva ori, până la cel actual, românizat.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1915)
Tot spre nord-est, la 5 kilometri se află satul Mierlău. Deși în locul numit „La Cetățuie” a fost descoperită o cetate dacică fortificată, satul, cu numele Nyr Mezew, a fost atestat documentar din anul 1214. În sat a existat o Biserică de lemn care s-a năruit în decursul timpului. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936-1939) a fost construită în stil bizantin, cu cupolă centrală și două turnuri laterale și interiorul a fost pictat în tempera abia în anul 1995.
În aceeași direcție (nord-est), la 6 kilometri se află comuna Hidișelu de Sus, atestată documentar din același an, numită atunci Haragve Meyew. A fost locuită de români care și azi reprezintă 90% din populația comunei.
Biserica de lemn „Sf. Treime” (1935)
Pentru a ajunge în satul Sântelec se străbate un drum asfaltat, spre nord-est, care, în cei 6 kilometri, străbate dealurile din zonă.
Satul apare în documente abia în secolul XV, cu numele Zentelek (1435).
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)
Ultimul sat care aparține de comună este situat pe drumul Hidișelu de Sus- Oradea, la 3 kilometri nord-vest.
Satul Hidișelu de Jos, numit Alamamezeu, s-a format cu localnici din Hidișelu de Sus care inițial au migrat în pădurile înconjurătoare.
În 1435 era deținut de Conventul Premonstratens din Oradea.
La marginea de sud a satului, situate una lângă cealaltă, pe deal se află o biserică, monument istoric și la baza lui, o baltă pescărie.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1676.
Interiorul pictat direct pe lemn (1778), în decursul timpului s-a șters.
Până azi s-a păstrat doar pictura de pe iconostas, efectuată pe pânză, care prezintă răstignirea lui Isus și, sub el, cei 12 Apostoli.
Începând cu 1981 s-a aprobat restaurarea bisericii. Au fost aduși meșteri din Moisei, Maramureș, care în decursul mai multor ani au refăcut-o după modelul inițial și în 1993 a fost sfințită.
Balta Moțului, situată la baza dealului, este folosită de pescarii amatori și ca loc de agrement.
Comuna Tulca este situată în partea de sud-vest a județului Bihor, la 11 kilometri est de orașul Salonta. A fost atestată documentar din 1215 însă arheologii au descoperit, la marginea de sud a localității, urme de locuire încă din epoca bronzului.
În decursul timpului a fost locuită de români care și azi reprezintă mai mult de 80% din populația comunei.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1886)
Ocupațiile de bază erau agricultura și creșterea animalelor.
De comună aparține administrativ satul Căuașd (1316), situat la 4 kilometri est.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1926)
Comuna Tinca este situată în câmpia Crișurilor și este străbătută de râul Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Gurbediu, Belfir, Râpa și Girișu Negru. În zona comunei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din neolitic.
Din satul Căuașd după 4 kilometri spre est se ajunge în satul Gurbediu (1302). În apropierea lui, în pădurea Goroniște, se află Poiana cu narcise, locul cu altitudinea cea mai mică din țară (100 m) unde aceste flori cresc necultivate. Încă din secolul XIII în Gurbediu a existat parohia catolică. Actuala Biserică Romano-Catolică a fost ridicată între anii 1809-1811 și în 1813 i s-a ridicat turnul.
În 1904 la Gurbediu s-a născut Blaziu Guban, cel care a inventat prima cremă de ghete românească (1935) apoi, împreună cu Kaldory și Kovacs, au înființat la Timișoara „Uzinele Chimice Guban” (1937), în 1940 devenită fabrică (1940) în care, pe lângă crema de ghete s-au produs ceara și alte soluții pentru lipit ghetele.
Biserica Ortodoxă (1988)
De la Gurbediu după 7 kilometri spre est se ajunge în comuna Tinca. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au găsit urmele unor așezări din secolele III-II î.e.n. De asemenea se presupune că în urma distrugerii cetății Oradea de către tătari (1241) Rogerius s-ar fi refugiat în zonă. Totuși localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar din 1338.
În anul 1700 la Tinca funcționa deja o școală românească. Pentru catolici, Episcopul de Oradea a construit o capelă (1775) care a fost folosită până când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan din Nepomuk” (1810-1814) al cărei turn a fost dotat cu trei clopote, folosite în Primul Război Mondial pentru crearea de armament și refăcute în 1925. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost incendiată, când interiorul bisericii a fost distrus total. Ulterior a fost refăcută (1946, 1968).
Reformații au avut o biserică construită la începutul secolului XVIII. Un secol mai târziu a fost demolată și s-a construit actuala Biserică Reformată (1882-1883), cu un turn înalt de 52 metri. Din 1956, în clădirea vecină bisericii, funcționează Muzeul de Științe Naturale în care se păstrează o mandibulă și un molar de mamut, prima descoperită cu ocazia săpăturilor pentru amenajarea unei mori (1932) și molarul în albia râului Crișul Negru (1964).
Parohia Greco-Catolică a fost înființată în anul 1901 când slujbele se oficiau într-o capelă. Sub comuniști a fost desființată. Din 1998 a reînceput să funcționeze și între anii 2013-2015 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton de Padova; Fericiții Episcopi Greco-Catolici martiri”.
Locuitorii comunei se ocupau cu agricultura, prelucrarea lemnului și creșterea animalelor. Cu peste 100 ani vechime, la Tinca are loc târgul de animale care se desfășoară în fiecare zi de luni.
Biserica Ortodoxă Nouă„Sf. Ierarh Nicolae” (1927)
În anul 1884, la o adâncime de 270 metri, a fost descoperit un zăcământ cu ape minerale. Sonda veche a rămas funcțională până azi. S-a ajuns la concluzia că apele sunt benefice pentru tratarea diverselor afecțiuni astfel în acea zonă s-au amenajat Băile Tinca, când au fost ridicate primele construcții și bazine.
Fiind analizate, s-a constatat că apele minerale carbogazoase, bogate în bicarbonat, sodiu, calciu, magneziu, au aceleași proprietăți ca cele de la Vichy, din Franța.
Au fost amenajate trei buvete, folosite pentru cura internă, iar pentru cea externă, bazine închise.
Din 1968 băile au fost transformate în stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele sunt folosite în afecțiunile gastro-duodenale, hepato-biliare, metabolice și de nutriție, cardio-vasculare, neurologice, uro-genitale, în sterilitatea secundară și afecțiuni ale anexelor.
Din aceeași sondă apa a fost dirijată și în alte zone din localitate unde s-au creat puncte de alimentare.
Satul Râpa, situat la 8 kilometri est de comună, a fost atestat documentar în perioada invaziilor turcești (1692), cu numele Répa hodos, dar în acel loc au existat așezări încă din secolele XIII-XV.
Biserica Ortodoxă (1902)
În județul Bihor a avut loc prima rebeliune anticomunistă din țară (1949) când aproape 17.500 de ţărani, din 54 de comune, s-au ridicat împotriva conducerii comuniste. În zona satelor și comunei Tinca, atunci plasa Tinca, s-au adunat circa 6.000 de țărani care scandau împotriva dărilor agricole impuse de guvern. Acestora le-au venit în ajutor țăranii unguri din Belfir, sat situat la 6 kilometri sud de comună.
Satul a fost atestat documentar cu numele Bekfenyer (1332-1337). Încă din 1552 în sat exista o parohie catolică care s-a menținut și în perioada trecerii la calvinism. În secolul XVII, biserica de piatră, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (1784) care în decursul timpului a fost renovată de mai multe ori și în 1993 s-au restaurat picturile vechi din interior.
Lângă biserică se află fostul Conac al Mânăstirii Ordinului Vincențian în care până în 1949 a funcționat o școală condusă de călugărițe.
Azi în el își are sediul o casă de copii.
Tot în sudul comunei, la 4 kilometri est de Belfir, este situat satul Girișu Negru care, la data atestării documentare (1169), purta numele villa Gyuros.
Orașul Târnăveni este situat în centrul Transilvaniei, pe râul Târnava Mică și administrativ face parte din județul Mureș. Teritoriul pe care îl ocupă a fost locuit din vremuri străvechi, arheologii descoperind fragmente de vase, bijuterii, arme, urne de înmormântare, etc., datate din epoca bronzului (2200-1200 î.e.n.), epoca fierului (1200-sec. V î.e.n.), din perioada celților (o urnă de înmormântare și o sabie).
Cele mai multe obiecte au fost datate din perioada geto-dacică (sec. î.e.n.-sec. I e.n.) și din perioada romană, când zona făcea parte din provincia romană Dacia Superior, apoi a Daciei Apullensis (106-271 e.n.). Toate descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul de Istorie Târnăveni, deschis în 1962, în care există și săli de numismatică, etnografie și științe naturale.
Documentar, localitatea a fost atestată din 1278, cu numele terra Dychen Sent Marton, în care exista actuala Biserică Unitariană (1298), refăcută în 1599. Un secol mai târziu aparținea cneazului Filip și din 1476, împreună cu alte 6 sate situate pe Târnava Mică, au fost donate de Regele Ungariei, Matei Corvin, Domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în posesia căruia a rămas până în 1507 când, în actele vremii, Târnăveni aparținea cneazului Ștefan.
Ocupația de bază era cultivarea viței-de-vie care ocupa terenuri foarte întinse, motiv pentru care zona era denumită și „țara viței-de-vie”. Localitatea, dezvoltându-se, în 1502 a primit statutul de târg (oppidum).
Un secol mai târziu a devenit sediul comitatului Târnava, statut pe care l-a păstrat și sub habsburgi (1610-1712). Era populat în mare parte de iobagi și jeleri (1784-1787).
Catolicii au folosit pentru slujbe cripta unei familii până când, în 1899, au construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. Lângă ea, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Judecătoria Târnăveni.
În Revoluția de la 1848 Târnăveniul a făcut parte din Legiunea a III-a Cetatea de Baltă care au luptat, împreună cu Avram Iancu, împotriva revoluționarilor maghiari. După înăbușirea ei, în localitate s-au stabilit primii coloniști evrei sefarzi, veniți din Alba Iulia (1868). Interbelic li s-a alăturat o comunitate mică hasidică și din 1918 sioniștii.
Sinagoga Veche
În 1941legionarii au mutat evreii la Blaj dar aceștia s-au întors imediat în Târnăveni. Nu au reușit să stea mult deoarece au fost forțați să părăsească localitatea, unii dintre tineri au fost trimiși la muncă silnică, alții au fost deportați în Transnistria. După război comunitatea evreiască s-a refăcut, însă mult mai mică, deoarece mulți dintre ei au emigrat în Palestina.
Azi sinagoga este ascunsă în spatele unor blocuri, înconjurată de mulți copaci și nu am putut-o vizita. Pentru a vedea măcar o parte din clădire, cu ajutorul unei locatare care mi-a descuiat poarta blocului, am urcat până la etajele superioare.
Ieșind în strada principală, pe o clădire am văzut postată o placă din bronz cu chipul poetului Mihai Eminescu (1996). La acea casă din centrul orașului, fost Hanul lui Mănase, situat atunci pe ulița principală, în drumul lui spre Blaj, a poposit Eminescu (1866). Se pare că acolo a declarat pentru prima dată că ar fi poet.
Actual în clădire funcționează o Cramă care anterior a fost deținută de I.A.S. Jidvei. Tot din acea perioadă s-a păstrat fosta Casă Deldy (1860), azi transformată în muzeu.
Din 1876 Târnăveni a devenit capitala noului județ Kis-Küküllő (Târnava Mică), titlul revenind pe rând Cetății de Baltă (Küküllővár) și localității Dumbrăveni (Erzsébetváros).
În acea perioadă a fost înființată Școala cu „BUHE” (1873) care a funcționat ca „Școala Poporană”, apoi ca Gimnaziul de Stat „Traian” (1888), ulterior transformat în Școala Generală nr. 1.
La începutul secolului XX, pe un teren viran de lângă râul Târnava Mică, a fost construită o nouă clădire (1912-1916), extinsă cu un alt corp de clădire (1970), în care a funcționat un colegiu mixt. În anul 2001 a fost numit Colegiul de Stat „Avram Iancu”, în fața căruia, un an mai târziu, a fost postat bustul acestuia.
De asemenea s-au ridicat noi clădiri pentru diferite instituții ca actualul Spital Municipal (1896-1897) și Prefectura (1889-1896), azi ocupată de Colegiul Tehnologic.
Actuala Școală de Arte și Meserii „Constantin Brâncuși” își are sediul în clădirea fostei Administrații Financiare Județene (1906-1908). În anul 1900 a fost ridicat Cazinoul, folosit de funcționarii de stat, azi sediul Pompierilor.
În centrul orașului a fost ridicată o nouă clădire (1902) în care azi funcționează PrimăriaTârnăveni.
Pentru aducere aminte, în parcul amenajat în fața ei, în 1991 a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu.
Localitatea s-a dezvoltat o dată cu descoperirea în zonă a gazului metan (1912) și a primit statutul de oraș care, începând de atunci, a fost iluminat cu gaz (1913). A început dezvoltarea platformei industriale cu profil chimic care a asigurat o parte din materialele necesare în timpul Primului Război Mondial. Tot atunci a fost înființată Centrala electrică care a funcționat până în anul 1999.
Prin Tratatul de la Trianon, împreună cu toată zona, orașul a fost cedat României.
Târnăveni a devenit reședința administrativă a județului Târnava Mică, moment când a fost numit Târnava-Sânmartin (1920-1926). În oraș a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, în stil brâncovenesc (1921).
Apoi a fost numit Diciosânmartin, perioadă în care a început ridicarea unei noi biserici (1937), oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” a fost terminată în anul 1971 și noua pictură executată între 2005-2011.
După reforma administrativă (1968) a fost inclus în județul Mureș.
Pornisem într-un mini-concediu prin țară. De la Arad, după aproximativ 3 ore, m-am oprit în județul Alba și am vizitat orașul Sebeș. Apoi m-am îndreptat spre nord, seara trebuind să ajung în Târgu Mureș, unde îmi rezervasem cazare. Normal că în acel drum doream să vizitez câteva obiective istorice așa că la 4 kilometri nord de orașul Sebeș am intrat în fosta comună Lancrăm care din 1968, când a fost desființată, aparține de municipiul Sebeș.
Pe o străduță îngustă, fosta Uliță Veche, se află Casa Memorială „Lucian Blaga”, în care a copilărit fostul poet, filozof, jurnalist, ulterior Profesor Universitar și Academician.
În secolul XIX preotul satului era bunicul lui Lucian. După ce a decedat, casa a fost moștenită de părinții poetului și s-au mutat acolo (1870). Au avut 9 copii dintre care pe cel mai mic l-au numit Lucian. Și-a petrecut doar o parte din copilărie acolo deoarece, tatăl său murind (1908), pentru a putea să-și crească copiii, mama a fost nevoită să vândă casa.
A trecut din proprietar în proprietar până în 1995 când a fost răscumpărată de statul român. Casa a fost restaurată, interioarele amenajate pentru a se expune colecțiile adunate din diverse donații și în 1998 a fost deschis muzeul memorial. În el sunt expuse piese de mobilier, documente, cărți, manuscrise, ediții princeps ale operei lui Blaga, obiecte personale, etc.
Lângă casă se afla o șură care a fost recondiționată. În ea s-au amenajat o bibliotecă și o sală destinată unor manifestări culturale ca Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat anual.
M-am întors pe drumul principal și l-am urmat spre nord, depășind orașul Alba-Iulia, pe care-l vizitasem deja de câteva ori.
După aproximativ 20 kilometri am ajuns în comuna Sântimbru unde, lateral de șosea, pe o ridicătură de pământ, am văzut o veche biserică de piatră, azi pe lista monumentelor istorice. Prima biserică, romano-catolică, construită în secolul XIII, deși înconjurată cu un șanț de apărare, a fost distrusă în invazia otomană (1442).
În 1488 posesorii satului, familia nobilă Erdélyi de Şintereag, au donat terenul bisericii capitulului din Alba Iulia, cerând să se construiască o nouă biserică. Cu contribuția lui Iancu de Hunedoara a fost ridicată Biserica Reformată, în stil gotic, căreia, mai târziu, i s-a ridicat turnul. În interior se păstrează fragmente din picturile murale din secolele XV-XVI pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.
M-am îndreptat spre est, urmând un drum care mă conducea la orașul Blaj. După 14 kilometri iar m-am oprit. În satul Obreja, comuna Mihalț, se afla fostul Castel Wesselényi, pe care nu puteam să-l ratez. Inițial domeniul a aparținut contelui Eszterházy care în secolul XVIII i l-a vândut baronului Wesselényi. Moștenit de fiul său, în 1778 acesta a ridicat castelul care azi îi poartă numele.
În partea stângă a castelului a fost ridicat un grânar din care s-a păstrat până azi un zid ruinat. Exista și o pivniță, folosită în secolul XX de săteni pentru depozitarea alimentelor, care a fost dărâmată în 1996. Familia a părăsit domeniul la începutul Primului Război Mondial. Se spune că din cauză că unica sa fată s-ar fi spânzurat într-una din camerele conacului.
Cert este că în 1918 au vândut proprietatea Băncii Germane din Sibiu. Apoi a fost cumpărat de Biserica Greco-Catolică care a înființat o mânăstire, în conac un orfelinat pentru fetele rămase orfane în urma războiului și prima școală de menaj din țară, cu ateliere de croitorie, pentru gătit, în care se și predau cursuri pentru creșterea copilului, astfel fetele se pregăteau să se descurce în viitor singure. Din anul 1937 orfelinatul a primit și băieți de care aveau grijă călugării brazilieni stabiliți acolo. La finalul celui de Al Doilea Război Mondial comuniștii au interzis cultul greco-catolic, au închis mânăstirea și în 1948 măicuțele au fost mutate la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. Casa de copii a fost și ea închisă, aceștia fiind mutați la Turda, apoi naționalizată. Din anul 2005 a fost redată Bisericii Române Unite cu Roma.
Încă 30 kilometri și m-am oprit pentru a vizita orașul Blaj. Apoi, iar la drum, spre Târnăveni, bineînțeles cu opririle de rigoare, prima după 10 kilometri, în comuna Șona.
Localitatea, veche din 1313, purta numele Terra Scepmezeu.
A fost locuită majoritar de sași care în secolul XIII aveau o biserică, în locul numit „Zur Martinkirche” (La Biserica Sf. Martin), situat cam la 2 kilometri distanță de biserica actuală.
În secolul XVI, în partea de vest a satului, au construit Biserica Evanghelică Luterană Fortificată, înconjurată de un zid de piatră înalt de 6 metri și în afara lui de un șanț lat de 6 metri și adânc de 1 metru. În secolul XVIII clădirea a fost refăcută în stil baroc, zidul construit din cărămidă, mai jos cu 2 metri decât cel inițial. Până azi, din biserica veche s-au păstrat corul semicircular (1640) și clădirea porții de est cu două nivele, parter și etaj.
Azi comună, de ea aparțin administrativ șase sate.
Căminul Cultural
Școala Generală
În unul dintre satele aparținătoare, Sânmiclăuș, situat la 6 kilometri nord-est de comună, mă interesa în mod deosebit să ajung, deoarece acolo s-a păstrat, ce-i drept ruinat, fostul Palat Bethlen.
Încă din secolul XIV moșia a fost deținută de familia Bethlen. Unul dintre urmași, Miklós Bethlen, având cunoștințe de arhitectură, s-a hotărât să ridice un palat după planurile lui. Deși în acea perioadă construcțiile erau în stil baroc, el a construit clădirea în stil Renaștere târzie (1668-1683).
Avea formă de pătrat, cu două nivele, împărțit în 9 zone de aceeași dimensiune și nu avea curte interioară. Colțurile semănau cu niște turnuri.
În două din ele s-au amenajat pavilioane de colț și între ele, la parter și etaj, câte o terasă.
După ce clădirea a fost terminată, a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exterior un șanț cu apă, care au dispărut în timp. Un secol mai târziu clădirea a fost decorată (1765). La parter, pe ancadramentele renascentiste au fost sculptate în piatră scoici și în jurul geamurilor de la etaj au fost realizate decorații specifice barocului.
Pe frontonul porții de acces în castel a fost postat blazonul familiei Bethlen care se mai vede și azi.
Terasele au fostă mărginite cu un parapet cu balustrade.
În 1856 palatul și moșia au intrat în posesia familiei Brukenthal. Aceștia au renovat palatul și l-au transformat în Școală Agricolă.
Din 1918 domeniul a intrat în posesia statului și după cel de Al Doilea Război Mondial comuniștii l-au încadrat în I.A.S. Jidvei.
Azi Palatul Bethlen este în proprietate privată, deținut de Compania Jidvei.
Sunt speranțe că va fii refăcut și utilizat din nou. Până atunci măcar are o întrebuințare… Vecinii conacului folosesc una din pivnițe pentru depozitare.
În comuna Cetatea de Baltă, situată la 13 kilometri est, este situat un alt castel, deținut de aceeași companie. Pe vremuri a existat o fortificație pe care multă lume o confundă cu actualul castel. Ruinele ei se află pe un teren viran, la sud-vest de acesta. În comună se află o biserică, monument istoric, construită la sfârșitul secolului XIII, în stil gotic târziu, Biserica Reformată Calvină.
Turnul actual a fost creat din două turnuri pătrate, unite prin zidărie. În el s-a păstrat un clopot din 1417.
La începutul secolului XV interiorul a fost decorat cu fresce (1525). Unele dintre ele au fost descoperite în timpul restaurării din 1897. Tot atunci a fost dezgropată și cripta în care s-au găsit trei sicrie din secolul XVI.
Trecând pe lângă Biserica Greco-Catolică „Sf. Treime” (1855) m-am îndreptat spre marginea localității unde, pe un deal, era situat vechiul castel.
Castelul Bethlen-Haller a fost construit, în stil renascentist, începând cu sfârșitul secolului XVI și terminat în 1624, când proprietarul domeniului era István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele Principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.
Clădirea rectangulară, cu patru turnuri circulare, acoperite, situate pe colțuri, era formată din subsol, parter și etaj, fără curte interioară. Camerele de la parter erau destinate servitorilor și cele de la etaj împărțite pentru familie și oaspeți. De una dintre fațadele secundare a fost alipit un turn octogonal prin care se putea urca pe o scară de lemn, păstrată până azi. În stânga porții de acces în castel au fost construite anexe, pe marginea colinei o capelă și la baza colinei un grânar care, deși foarte deteriorat, se mai putea vedea în 2011.
În anul 1785 domeniul și castelul au ajuns în posesia lui Miklós (Nicolae) Bethlen de Bethlen. Acesta a renovat castelul și l-a decorat cu elemente baroce (1770-1773). În partea din față a castelului a amenajat o terasă închisă care era accesată de o scară exterioară din lemn.
Conacul a rămas în proprietatea familiei până în a doua jumătate a secolului XIX când Márkus Bethlen de Bethlen l-a vândut, după alte opinii pierdut la jocul de cărți, familiei Haller. În 1948 aceștia au fost deposedați, conacul naționalizat și folosit în diverse scopuri până când a fost transformat, decorațiile îndepărtate și a devenit secție de șampanizare a I.A.S. Jidvei.
După 1989 castelul a fost retrocedat familiei Haller. Aceștia l-au vândut familiei Necșulescu, proprietarii Companiei Jidvei, care au menținut activitatea secției de șampanizare. Din anul 2003 au început lucrările de restaurare care, la momentul vizitei mele (2020) erau pe cale de finalizare, proprietarii amenajând spațiul pentru diverse degustări de vinuri și nu numai. Oricum, pentru mine a fost greu și să obțin pozele. A trebuit să-l rog de mii de ori pe portarul, foarte vigilent, care, într-un final, m-a lăsat să ajung până lângă poarta de intrare.
După Cetatea de Baltă drumul meu părăsea județul Alba și intra în județul Mureș. Până la orașul Târnăveni erau doar 16 kilometri, distanță în care traversam două localități. În comuna Adămuș, situată pe marginea șoselei, am văzut Biserica Unitariană (sec XVI), cu clopotnița ridicată în 1694 și poarta un secol mai târziu (1794). A avut un tavan casetat pe care parohia l-a vândut Muzeului Național Maghiar (1909 ) și azi se poate vedea la Galeria Națională Maghiară din Budapesta.
Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.
La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).
În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.
Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.
În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.
În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.
Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).
În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).
Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.
Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).
A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.
Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.
Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).
La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat, au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).
Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya, a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.
Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).
Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.
Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.
Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.
Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.
Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.
Poarta de Nord
În secolul XIX a fost transformat în locuință.
Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).
Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.
Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.
În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.
Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.
Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).
Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.
După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.
De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.
O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.
Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).
În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..
Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.
În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.
Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).
Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv, din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.
Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997 Centrul Cultural „Lucian Blaga”.
În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.
După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).
Comuna Sânmihaiu Român este situată la 12 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, lângă râul Bega. A fost atestată documentar din 1327. Sub ocupația otomană a rezistat și, sub austrieci, în însemnările lui Marsigli, apare cu numele Sent Mihai (1690-1700).
Localitate românească, în 1774 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”.
Satul a fost deținut de stat până în 1868 când a trecut în proprietatea notarului comitatului Timiș, Bela Jeszenszky, apoi a Consiliului Ortodox Român din Arad. Sub administrația românească numele Romanszentmihaly a fost schimbat în Begaszentmihaly (1911).
Școala Generală
În Primul Război Mondial mulți dintre localnici au decedat. În amintirea lor a fost ridicat un monument (1931).
De comună aparțin administrativ 2 sate, ambele atestate documentar din 1933. La 5 kilometri vest se află satul Sânmihaiu German. Sub austro-ungari a fost colonizat cu germani (1717, 1808) care s-au așezat pe locul fostului sat românesc Sillach, rămas fără locuitori. L-au numit Rauthendorf, după funcționarul care s-a ocupat de colonizare. În acea perioadă au construit Biserica Romano-Catolică.
În timp s-a dezvoltat ajungând, înainte de Primul Război Mondial, să aibă două bănci, Uniunea agricultorilor, Uniunea meseriașilor și o Societate de mașini de treierat.
Satul Utvin este situat la 3 kilometri de comună, pe drumul spre Timișoara. Inițial numit “Uthwin” sau “Kis Otveny”, era deținut de Pogany Domokoş și avea statutul de târg. Apoi a trecut în proprietatea Împăratului Sigismund de Luxemburg, în 1456 a lui Iancu de Hunedoara și în 1540 proprietar a devenit Olah Iakob de Utvin, după care a primit numele pe care îl poartă și azi.
Câțiva ani mai târziu l-a preluat comitele de Timiș, Losonszy, care nu a rezistat în fața atacurilor turcești și l-a predat acestora (1552). Satul a rezistat sub ocupația otomană și sub austro-ungari, rămânând un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”
În decursul timpului satul a prosperat astfel în 1912 deținea o cărămidărie și în perioada în care era proprietar baronul Ronay, o bibliotecă cu circa 4.000 de volume.
Actual, digul care limitează inundațiile râului Bega, situat la marginea comunei, a devenit traseu pentru bicicliștii de cursă lungă pentru care a fost amenajată și o terasă, la care se pot opri.
Comuna Șag este situată la 12 kilometri sud de Timișoara, pe malul drept al râului Timiș și face parte din zona metropolitană. Deși cercetările arheologice au descoperit în zonă diverse fragmente ceramice, bijuterii și un mormânt din secolul III e.n., de asemenea în râul Timiș, obiecte din mileniile IV-V î.e.n., satul, cu numele Sad, a fost atestat documentar abia din 1332, nume schimbat sub austrieci în Sasch (1717). Localitate românească, aveau o Biserică de lemn (1705) care în 1854 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
În același secol s-a deschis și prima Școală cu predare în limba română (1776). Localitatea a rămas pur românească până în 1823 când au fost aduși coloniști germani care însă nu au rămas în zonă. Astfel în perioada 1830-1850 a fost colonizat cu șvabi, câteva familii de slovaci, cehi și în 1892 a sosit prima familie de maghiari.
Biserica Romano-Catolică (1884)
Pentru a scăpa de inundațiile frecvente și terenul mlăștinos pe care era situat satul, începând cu anul 1759 au fost executate lucrări de asanare și s-au efectuat îndiguiri repetate, ultima fiind între anii 1903-1908. Suprafața satului a crescut și agricultura a prosperat. În secolul XIX Șag a devenit prosper. Avea un Oficiu Poștal cu telegraf, o Gară (1858), bănci și s-au construit două Fabrici de cărămizi (1859-1860; 1880-1889).
În anul 1944, la marginea de est a comunei, mitropolitul Vasile Lăzărescu a dorit să înființeze o mânăstire. Inițial a fost construită o capelă în care se țineau slujbele dar, intrând sub regimul comunist, aceasta a fost desființată.
Totuși Mânăstirea Șag-Timișeni „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a rămas în plan și, primind permisiunea, începând cu anul 1968 a fost ridicată prima biserică.
Pictura interioară a fost terminată în 1972.
Apoi s-au ridicat o clădire în care funcționează stăreția, o parte din chilii și după 1990 o clădire pentru cazarea pelerinilor.
Între anii 2002-2012 a fost construită a doua biserică și clădirile anexe.
La 8 kilometri sud de Șag se află comuna Pădureni, atestată documentar din 1332, cu numele Legvid, schimbat sub ocupația otomană în Ligit (1590). Până în secolul XVIII nu se mai cunosc date despre ea, doar că pe harta Contelui Mercy era notată cu numele Lighed, nume purtat până în 1964, când a fost în schimbat în Pădureni.
Localitatea era pur românească. În 1779 avea o Parohie Ortodoxă și o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu alta din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, sfințită în 1837.
O parte din populație trecând la ritul greco-catolic, între anii 1898-1900 a fost construită Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”. Sub comuniști ritul a fost interzis apoi a intrat din nou în legalitate. Din informațiile primite am aflat că azi biserica deservește atât greco-catolicii cât și romano-catolicii.
Satul Pădureni a aparținut administrativ de comuna Jebel până în anul 2004 când s-a desprins și a devenit comună de sine stătătoare.
Comuna Săcălaz este situată la 10 kilometri vest de municipiul Timișoara. A fost atestată documentar din 1392 într-o diplomă în care se specifica delimitarea satului Zakalhaza, nume pe care l-a păstrat până în anul 1520.
Biserica Ortodoxă
Deși arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din paleolitic, se presupune că nu s-au dezvoltat localități datorită solului mlăștinos și a inundațiilor frecvente.
Și azi la Săcălaz există două bălți folosite de pescarii amatori și ca loc de relaxare.
După alungarea turcilor, habsburgii au colonizat satul cu germani, în trei valuri (1765, 1744, 1784).
O dată cu venirea primilor coloniști populația română a fost mutată mai la sud, în Banatul Sârbesc, mai precis în Torac.
Biserica Romano-Catolică
La 7 kilometri vest de comună se află satul Beregsău Mare, atestat documentar din perioada 1332-1337. Sub ocupația otomană, localnicii povestesc că aceștia ar fi construit o fortificație din care peste secole a rămas doar o gomilă. În anii 1925-1930 sătenii au dărâmat-o și au folosi cărămizile la construcții. Sub austro-ungari (1717) satul, numit Beregh-Schon, a început să se depopuleze. În 1802 domeniul a fost cumpărat de Sava Vukovics, în proprietatea căruia satul s-a dezvoltat. În locul bisericii vechi (1793) moșierul a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1809-1912) în care, după deces, a fost înmormântat.
În perioada interbelică în sat s-a înființat o fabrică de sifon, funcționa Banca agricolă „Beregsana”, o Societate sportivă „Doxa”, exista o Gară. Numărul populației crescând, a primit statutul de comună care includea și satul Beregsău Mic. Sub comuniști, după colectivizare, s-a înființat Combinatul Agro-Industrial „Comtim”(1967) și, pentru muncitorii care lucrau în el, s-au construit blocuri. Redevenit sat, din 1972 a fost arondat comunei Săcălaz.
Până la satul Beregsău Mic se parcurg 6 kilometri în direcția vest, apoi sud. Satul, situat pe malul drept al râului Bega Veche, a fost atestat documentar din 1317, cu numele Nemti.
În timpul răscoalei lui Gh. Doja a fost distrus (1514). Ulterior Regele Ludovic II a donat moșia lui Bolyka Balint (1520). După ce turcii au fost înfrânți și Banatul a fost atașat Imperiului Habsburgic, satul a fost colonizat cu sârbi (1765) și, împreună cu moșia, întinsă pe circa 50 de hectare, a intrat în posesia familiei Damaskin.
Mutându-se acolo, aceștia au construit Conacul Damaskin (1788).
Lângă el au fost ridicate acareturi.
Era înconjurat de un parc întins pe 5 hectare.
Din 1880 satul, implicit conacul, au trecut în proprietatea lui Gyula Csavossy de Bobda și Szima Muncsalov.
Vis a vis de conac, familia Muncsalov a construit Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1855-1861). A fost amenajată o criptă în care au fost înmormântați, în decursul timpului, mai mulți membrii ai familiei Damaskin.
În 1912 era un sat mare în care funcționau breslele și un cazinou. După Al Doilea Război Mondial moșia cu conacul au fost naționalizate (1949). Clădirea a fost modificată și transformată în IAS.
După evenimentele politice din 1989 clădirea a fost retrocedată descendenților familiei Mucsalov. Locuind în Canada, aceștia au angajat o localnică pentru a se ocupa de clădire, terenurile le-au închiriat unui om de afaceri și fostul parc, azi o pășune, este folosit de un cioban. Conacul nu a fost inclus pe lista monumentelor istorice.
Treptat sârbii au plecat și actual satul este românesc. După ce a fost deținut de mai mulți proprietari satul a intrat în posesia Băncii Românești „Timișoara” care a vândut parcelele direct localnicilor.
Între anii 2008-2010 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”.
La aproximativ 1-2 kilometri de satul actual, în timpul Împărătesei Maria Tereza, prin colonizare cu germani, a fost creat satul Emlek (Elisabeta).
Satul a decăzut treptat și a fost desființat în 1933. Locuitorii rămași au fost despăgubiți și s-au mutat în localitățile vecine.
Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.
Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în 1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.
Satul a fost refăcut și numărul populației crescând, între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).
A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.
Turnul din cărămidă, de formă dreptunghiulară, cu contraforturi la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.
Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).
Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).
A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.
Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).
Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.
Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.
Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.
Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.
Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.
Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.
Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care, împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.
Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).
În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb, născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.
Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.
Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.
A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.
După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.
Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.
Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)
La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.
Localitatea era pur românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)
Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.
Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)
Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.
Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).
În anul1758 a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.
Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.
Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.
În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.
Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.
Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.
În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.
Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.
După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare, au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.
În zonă, încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.
Biserica Ortodoxă Sârbă
În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.
Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.
Monumentul Eroilor (2002)
Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.
Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)
De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la 4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.
Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012
Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.
La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.
Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”
După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).
Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.
Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”
În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei au fost postate două monumente.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial
De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.
Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.
Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși, împreună cu românii au folosit aceeași biserică.
Biserica Ortodoxă Sârbească
În 1924 românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.
Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.
Odăile erau separate prin mai multe coridoare.
Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.
Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.
În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.
În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.
Localnicii povestesc că ulterior, pentru o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.
În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.
O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.
Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.
Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.
Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.
Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n. (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.
Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.
Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.
Iconostasul a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în 1765 a avut loc prima slujbă.
În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.
În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.
Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.
În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea. Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.
La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.
În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.
Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.
Pe o străduță care continuă partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.
Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj. După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.
În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.
În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etnografie al Blajului, Biblioteca orășenească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.
Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul.
Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.
Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.
Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare, în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.
statuia lui Inocențiu Micu-Klein
bustul lui Simion Bărnuțiu
bustul lui Timotei Cipariu
statuia ASTRA
Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.
Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.
Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.
În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.
În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.
Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.
Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.
Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de 15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.
bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției
De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.
Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.
Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena.
Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.
Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.
În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.
Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.
Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)
Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.
În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.
La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.
Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic, unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.
De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.
Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.
În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.
În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).
Excursiile Monicăi 