Arhive etichetă: biserici

Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Un drum Cristuru Secuiesc- Arad

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei. Pe drumul spre Arad urma să traversez mai multe județe.  Din Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, am trecut în jud. Mureș, unde am deviat din nou de la drumul direct, pentru a vedea o altă biserică fortificată și o fostă cetate, situate în comuna Saschiz.

Azi în centrul comunei, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Ștefan” a fost construită pe rămășițele unei bazilici romane, cu un bastion (1493-1525). A fost înconjurată cu ziduri de apărare și în final bastionul a fost transformat într-un turn cu 2 etaje, coridor de protecție și creneluri.

Un secol mai târziu turnul a devenit clopotnița bisericii (1677). În decursul timpului a fost avariat grav în două incendii (1714; 1791), de fiecare dată refăcut,  ultima transformare datând din 1830. În perioada 1840-1878 clădirea bisericii a fost mărită, primind forma actuală.

Pe un deal situat la 4 kilometri nord de localitate, Burchreech (Dealul Cetății), sașii au construit o cetate, cu rol de refugiu din fața invadatorilor și pentru păstrarea alimentelor (1347).

Cetatea țărănească a ocupat o suprafață de 5.000 de metri pătrați. Zidul de incintă, înalt până la 10 metri, a fost prevăzut cu 6 turnuri: Turnul de Pază (Wächterturm), Turnul Porții (Torturm), Turnul Preotului (Pfarrerturm), Turnul Voievodal (Fürstenturm), Turnul Muniției / Pulberăriei (Pulverturm) și Turnul Școlii (Schulturm). În centrul cetății a fost creat un heleșteu și s-a săpat o fântână adâncă de 50 metri. Deși se poate vizita, nu am avut timpul necesar.

La 20 kilometri spre vest este situat orașul Sighișoara, pe care îl vizitasem de câte ori am avut ocazia și în care m-am oprit pentru o cafea.

Și, din nou la drum, traversând spre vest județul Mureș.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Daneș, ultima înainte de a părăsi județul, unde se află Biserica Evanghelică Luterană „Sf. Dionisie”. În 1506 a fost construită o biserică mică, fără turn, în stil gotic târziu. Tot satul, numit atunci  villa St. Dyonisii, împreună cu biserica, au aparținut Abației Cluj-Mănăștur până în anul 1532 când, aderând la Reforma Protestantă, au fost preluate de Scaunul Sighișoarei.

În 1878 biserica a fost dotată cu un altar, în 1920 cu o orgă, în partea de vest a fost construit turnul (1927) și zidul înconjurător. Din vechea biserică se păstrează doar un mic turn de strajă și o parte din zidul înconjurător.

După Daneș am traversat județul Sibiu și după 1 oră am oprit în satul Țapu, comuna Micăsasa, sat situat la granița cu județul Alba.

Pe dealul de la marginea comunei, în secolul XV a fost construită Biserica Evanghelică fortificată, din piatră de râu și de carieră.

Biserica, în stil gotic târziu, a fost modificată pe parcursul timpului (1625; 1838). Zidurile fortificației, înalte de 6 metri, au fost prevăzute cu două rânduri de metereze și un turn de poartă cu trei niveluri, prin care se intra în incintă.

În interiorul zidurilor, inițial pe peretele de sud, suplimentate pe peretele de nord în secolul XIX, s-au creat spații pentru depozitarea alimentelor. Până în 1852 a existat o capelă care a fost demolată și materialele folosite pentru construirea unei școli.

De la biserică am coborât dealul și, din nou, la drum.

Dacă până acolo fusesem mulțumită că cerul era întunecat și nu mă deranja soarele la condus, traversând județul Alba a început ploaia. În drum am reușit doar să „fur” o poză Bisericii Evanghelice din Mănărade.

De acolo, traversând pădurile, am coborât spre sud, îndreptându-mă spre autostradă.

Am părăsit autostrada și depășind orașul Deva, jud. Hunedoara, am intrat pe Valea Mureșului. Din nou am avut noroc. Ploaia s-a oprit. Aveam însă o altă problemă. Mergând spre vest, am condus cu soarele în față. După 180 de kilometri a trebuit neapărat să fac o oprire, în comuna Săvârșin, jud. Arad.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”

Apoi, paralel cu râul Mureș, din loc în loc traversând câte un sat sau o comună, ultima porțiune de la Lipova foarte aglomerată, după 90 de kilometri am ajuns acasă, la Arad, foarte mulțumită de excursia făcută.  

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.

Vila Sovata

Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.

În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu  (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).

Vila Sara

S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.

Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii

Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului  au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.

Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.

Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).

Vila Mureșul

Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.

Vila Vânătorului

Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.

După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.

Vila Maria

Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.

Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.

Vila Magdalena

În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.

După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.

Pensiunea „Speranța”

Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.

Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru  tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.

Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.

Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.

Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.

Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.

În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.

Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.

Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.

Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.

Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.

De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.

De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.

Citește și Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Sovata, jud. Mureș- de la cazare spre centrul stațiunii

Publicat pe de
1

Urma să stau două nopți în Sovata, un oraș din județul Mureș, situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munților Gurghiu, la o altitudine de 475–530 metri.

Aveam rezervarea făcută la una dintre multele vile private care funcționează în scop turistic în stațiune, Vila Tivoli.

Vila, situată într-o zonă mai retrasă, se găsea la aproximativ 1 kilometru de centrul stațiunii.

Mai era puțin până se însera așa că după ce m-am primenit am străbătut aleile pădurii, îndreptându-mă spre zona centrală unde urma să iau cina.

Pe drum am început să-mi creez un itinerar pentru a doua zi. Știam că zona este cunoscută mai ales datorită zăcămintelor de sare care au fost prelucrate încă de pe vremea romanilor, prezența lor fiind demonstrată de castrul roman de la Sărățeni (106 e.n.), descoperit prin săpăturile arheologice, la 8 kilometri de Sovata.

Romanii practicau mineritul de suprafață. Săpau gropi concentrice, pe diferite niveluri, până la adâncimi de 40 de metri. Inundate de apă, se săpau alte gropi, până la 12-15 metri, de unde scoteau sarea pe niște punți alunecoase și o depozitau. Groapa respectivă era abandonată și se reîncepeau săpăturile pentru o altă groapă. În timp gropile s-au umplut cu apă și au format lacuri.

Actual în Sovata există 9 lacuri pe care doream să le văd. De asemenea strada cu numeroasele vile de epocă, multe păstrate până azi în forma originală.

În secolele XI-XII zona a fost ocupată de secui. Stabilindu-se acolo și primind de la Voievodul Transilvaniei, Majláth István, dreptul de a comercializa sarea (1536), au creat un sistem de transport terestru și unul pe râul Mureș, până la confluența cu Tisa, care a fost numit „drumul sării”.

Exploatarea de sare era păzită de paznici care au primit de la Principele Báthory Kristóf diferite privilegii (1578). Încă din acea perioadă Sovata era renumită pentru apele sale cu salinitate crescută, folosite atunci de localnici pentru tratarea diferitelor afecțiuni și mai ales de femei, contra sterilității.

Prima atestare documentară  a localității, numită atunci Szavata, datează din 1602. Pe tot parcursul istoriei sale nu a fost locuită de prea multă populație. De abia în anul 1952 a primit statutul de oraș.  

De dimineață am pornit la drum. Am făcut un mic ocol pentru a vedea ce a mai rămas din fostul Conac Bernády György, construit de farmacistul, ajuns primar în două perioade (1902-1913, 1926-1929), cunoscut pentru transformările benefice făcute în Sovata.

Conacul a rămas în proprietatea familiei până în 1946 când a fost vândut unui evreu din București. După doi azi, naționalizată, a intrat sub administrația Întreprinderii Balneare de Stat care nu a îngrijit-o și clădirea s-a ruinat.

Din 1990 a fost introdus pe lista monumentelor istorice. Prin retrocedare a intrat în posesia urmașilor, o familie în vârstă care locuiește în afara granițelor țării. Tot ce am găsit la fața locului a fost intrarea la conac, un gard și o poartă de lemn sculptat cu motive florale, inscripționată cu date istorice.

Paralel cu șoseaua m-am îndreptat spre centrul stațiunii. În stânga mea se înălțau câteva hoteluri, construite în perioada 1960-1980, cu baze de tratament.

În dreapta, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus”.

A fost construită în perioada 1937-1939 și renovată între anii 1979-2004.

Încă câteva minute și am ajuns în centrul stațiunii, marcat de un giratoriu din care se desprindeau două străzi, aproape paralele.

Pe dreapta se aflau multe terase, tarabe cu suveniruri, etc. De acolo am văzut „emblema” stațiunii, Lacul Ursu.

Pe stânga, în fața Centrului de Informare Turistică, erau aliniate trăsuri cu cai în care, conducătorii atelajelor, în ținută de epocă, așteptau clienții dornici de o plimbare.

În spațiul dintre cele două străzi vizitatorii se relaxau în Parcul Petőfi Sándor, amenajat cu rondouri de flori, bănci și o fântână arteziană centrală.

Am hotărât să mă deplasez pe strada care pornea din dreptul Centrului de Informare Turistică, stradă mărginită de vilele de epocă, construite din lemn, în stil tipic alpin. Pe partea stângă, în fața Hotelului Danubius, rondourile pline de flori și băncile de relaxare, situate pe locul fostei Grădini Rhédey, formau actualul Parc Nicolae Bălcescu, în care era postat și bustul acestuia (1991).

Citește și Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Castele, conace și biserici vechi din jurul orașului Târgu Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În a patra zi a excursiei mele prin țară, după ce am vizitat orașul Târgu Mureș, am pornit să explorez zona înconjurătoare, seara urmând să mă cazez la Băile Sovata. Pe drumul spre Reghin, la aproximativ 7 kilometri, este situată comuna Sângeorgiu de Mureș. Într-un document din anul 1880 se menționa că în fântânile din localitate s-au găsit ape sărate cu proprietăți terapeutice.

Imediat după aceea a fost creată  o stațiune balneară (1900) în care era folosit  nămolul mineral terapeutic și, în două bazine, apele minerale clorurate, sodice, iodurate, hipotone. Era dotată cu cabine, un restaurant și un parc.

La jumătatea secolului XIX în comună exista un castel fortificat, reconstruit în 1870, la ordinul lui Albert Máriaffy. Fiul său, Lajos III, a decorat interiorul, l-a mobilat luxos și l-a înconjurat de un parc, întins pe 68 de hectare, cu specii rare de arbori și un mic iaz.

Intrarea în Castelul Máriaffy se făcea printr-un pridvor mare cu acoperișul susținut de stâlpi. În partea dinspre râul Mureș fațada prezenta la parter un alt pridvor, cu o boltă susținută de arcade și la etaj o terasă mărginită de stâlpi cu capiteluri corintice. Ambele fațade erau prevăzute cu câte un balcon. Deasupra celui de pe fațada posterioară se afla blazonul familiei. Naționalizat (1948), a fost folosit de Gospodăria Agricolă de Stat, după 1989 a intrat în administrația Ministerului Culturii apoi a fost urmașilor contelui. În toată acea perioadă conacul, părăsit, s-a deteriorat treptat. În anul 2010 a fost cumpărat de Primăria comunei care, pentru a-l putea introduce în circuitul turistic, a început un program de reabilitare (2018-2021), din păcate nepăstrând toate elemente originale.

Din fostul parc s-a păstrat doar mică suprafață, aflată azi în administrarea Academiei de Științe Agricole, restul a fost deființat, pe locul lui construindu-se blocuri, stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru creșterea bovinelor și unitatea de jandarmerie.

stejar cu vârsta de 713 ani

Pe același drum, la cca. 5 kilometri nord-est, am ajuns în comuna  Ernei. Pe câmpia de la marginea ei, Ali pașa, cel care l-a ridicat la rangul de Voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály, și-a ridicat tabăra (1661).

În Ernei s-a păstrat Castelul Balintitt, construit de baronul căruia îi poartă numele  la sfârșitul secolului XIX. În stil neobaroc, cu forma literei „U”, avea 18 camere. În el s-au păstrat arhivele și  biblioteca  cu aproximativ 15.000 de volume ale umanistului maghiar Kovacsóczy Farkas. În anul 1946 aripa nordică a fost demolată, pe colțul din stânga fațadei principale a fost ridicat un etaj unde s-a construit un balcon metalic. După naționalizare (1948) în el a funcționat Școala Generală Ernei.

O dată cu construcția castelului, pe dealul de lângă el a fost amenajat un parc, cu un lac, pe care se făceau plimbări cu barca, două case cu flori și două fântâni. Până azi a rămas doar o porțiune aflată lângă șosea, cu câțiva copaci situați în jurul unui mic lac.

În continuare m-am îndreptat 4 kilometri spre nord unde, în unul dintre satele care aparțin de comuna Ernei, satul Dumbrăvioara, doream să văd un al castel care, din secolul XVIII, a supraviețuit până azi. Castelul Teleki a fost ridicat în stil baroc, cu două aripi (1769-1773), de cancelarul Transilvaniei, Sámuel Teleki.  În aripa de nord s-au amenajat camerele familiei, în cea de sud cele ale servitorilor, bucătăria și la subsol depozitul de legume și pivnița de vinuri.

Până în anul 1800, în spatele aripii de nord au fost construite anexele în care a fost mutat personalul și aripa de sud, locuită de aceștia până atunci, a fost transformată în camere de oaspeți. În spatele acelei aripi a fost amenajat un manej care a funcționat din 1825 până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Moștenit de următoarele generații, între anii 1912-1914 nepotul lui Teleki a ridicat un corp central, în stil neobaroc, al cărui interior nu a mai fost amenajat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Castelul rămas nelocuit, în timp s-a deteriorat și postbelic a fost devastat. 

În anul 2005 a fost retrocedat urmașilor, o familie din Canada, care l-au închiriat Liceului Tehnologic și din anul 2019 a fost cumpărat de un Prof. Dr. medic cardiolog din Târgu Mureș. Fiind în proprietate privată, deși se afla cineva colo, nu mi s-a permis să intru nici măcar până în curte. Pentru a vedea cât de cât clădirea, deși necivilizat, m-am cățărat pe bordura gardului.

Alt Castel Teleki, unul dintre cele mai frumoase castele vechi din Transilvania păstrate până azi, se află în comuna Gornești. Fiind situat doar la 4 kilometri nord, normal că l-am vizitat. Apoi m-am întors în Dumbrăvioara, am deviat din drumul Târgu Mureșului spre vest, apoi spre nord și după 12  kilometri am ajuns în comuna Voivodeni unde, pe harta topografică militară austriacă, pe locul Conacului Zichy, păstrat până azi, apărea o clădire asemănătoare (1760-1773).

Conacul este format din două clădiri: cea veche, din secolul XVIII și corpul central, format la începutul secolului XIX, care are intrarea prevăzută cu un portic, susținut de coloane, care delimitează un pridvor, la care se ajunge urcând câteva trepte.

Tot atunci, în apropierea lui, a fost construită o clădire longitudinală cu un cerdac prevăzut cu arcade semicirculare.

Azi acea clădire poate fi accesată trecându-se un podeț de lemn.

Curios să vadă ce fac niște arădeni în comună, Primarul mi s-a alăturat și m-a poftit să rămân până a doua zi, când urmau să se desfășoare „Zilele Conacului Zichy”. Am fost nevoită să-l refuz deoarece, în acea seară, aveam cazarea rezervată la Sovata.

Din Voivodeni m-am întors la Târgu Mureș apoi, spre vest, m-am îndreptat spre Sovata. După 40 kilometri m-am oprit în satul Sânvăsii, comuna Gălești, unde, pe deal, se află o biserică veche care se presupune că a fost ridicată în secolul XIV și a fost modificată un secol mai târziu. În grădina ei au supraviețuit doi copaci plantați în secolul XIX ei și lângă ea un stejar cu vârsta de 350-400 de ani.  

Biserica Unitariană prezintă elemente din stilurile romanic și gotic astfel pe sanctuarul dinspre est se află un arc de triumf semicilindric cu o fereastră romanică, pe poarta din piatră vestică și pe ușa dintre parterul turnului și sacristie, elemente gotice. Turnul a fost construit între sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, probabil ca turn de apărare. În el s-au păstrat clopotul mare, de 450 kg (1498) și clopotul mic, de 120 kg (1925). Sub el, într-o sală arcuită, se află mormântul moșierului Sigér Mátyás, decedat în anul 1586.  

Biserica și turnul au fost acoperite cu șindrilă. Interiorul a fost pictat cu fresce sub care, la decopertarea unei părți (2009-2015), au fost găsite urme ale unor picturi efectuate în altă tehnică, considerate mult mai vechi. De asemenea s-au păstrat o bancă pictată (1694), pictura de pe coroana amvonului  și masa de împărtășanie (1784) și orga construită în 1841. 

La exterior biserica a fost înconjurată cu un gard de lemn.

Lângă ea, cândva (nu am putu afla când), a fost postată statuia lui Szent Laszlo (1016-1093).

În drumul spre Sovata, ultima oprire am făcut-o după aproximativ 8 kilometri. În orașul Miercurea Nirajului, pe marginea șoselei, se află Biserica Unitariană. A fost construită în stil eclectic, cu elemente neoclasiciste (1838), pe locul unei biserici vechi (1650), demolată, din care păstrează în interior coroana amvonului (1765).

De acolo până la ținta mea finală din acea zi, Stațiunea Sovata, mai aveam de rulat doar 30 kilometri.

Citește și Sovata, jud. Mureș- de la cazare spre centrul stațiunii

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).

În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.

După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.

Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).

Direcția Silvică

Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.

Direcția județeană- evidența populației

Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.

Casa de Cultură a Sindicatelor

Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.

Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.

În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).  

După Al Doilea Război Mondial cultul a fost  interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .

Palatul Primăriei,  azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.

 Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.

În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.

Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.

La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.  

Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.

Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană,  Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.

La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.

În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).

Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.

Ceasul cu flori

Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.

Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial  Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.

În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată  de  Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).

M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.

Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.

Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.

Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).

Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.

Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.

Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807)  imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă.  În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea  egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.

Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.

În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).

În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.

Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.

La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.

În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.

După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii  au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.

În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află  statuia Episcopului Áron Márton.

Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează  diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.

Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.

Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.

Oficiul Poștal nr. 1

Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892  pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.

După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.

Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar  un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.

Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.

Citește și Castelul Teleki din Gornești, jud. Mureș

Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.

La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.

În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).

În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins  și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.

Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.

Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.

Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).

Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).

La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de  parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.

Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.

La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.

Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.

Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.

După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.

În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).

Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826,  în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.

Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și  „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.

Casele Domokos și Csiki

Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.

În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.

Citește și Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.

În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în  diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).

În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată,  biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.

S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.

După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.

De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.

La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.

După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).

În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).

Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.

Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.

Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.

Protopopiatul Ortodox Român

Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren  și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793).  În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.

Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.

Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare,  unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.

În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe. 

Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea  a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.

Casa cu Arcade

Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.

Colegiul Național „Unirea”

Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”  (UMFST).

Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.

În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.

Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.

Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).

Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.

Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)

Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul

După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.

Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.

Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.  

Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.

Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.

Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.

În 1944 evreii reprezentau 16%  din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.

Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.

Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.

Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.

Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.

Citește și Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș