Aproximativ în zona centrală, la granița de nord a județului Arad cu județul Bihor, se află și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, cu satele lor aparținătoare, majoritatea localități la capăt de drum. Aflându-mă în zonă, în orașul Sebiș, mi-am propus să le vizitez.

După 10 kilometri spre nord-vest am intrat în comuna Cărand, atestată documentar din 1429. Ca toată zona a fost ocupată de turci, apoi de habsburgi care nu au reușit să o colonizeze cu maghiari. Românii, ortodocși, în 1750 aveau o Biserică de lemn care deteriorându-se, în locul ei s-a construit o biserică de zid (1836). După un secol biserica a fost demolată și ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1977).

În urma Dictatului de la Viena (1940) când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei Fasciste, horthyștii au invadat și teritoriul Cărandului unde s-au purtat lupte crâncene terminate cu respingerea lor.

Vara, câmpurile înconjurătoare sunt ocupate de turmele de oi venite la păscut. În zona aparținătoare comunei au fost descoperite multe izvoare de apă termală. Probabil, ciobanii cunoscând bine zona, au „amenajat” câte o scurgere prin țeavă.

După 5 kilometri spre vest am ajuns în satul Seliștea, unicul sat aparținând comunei Cărand, atestat documentar din 1552.

În 1752 în sat exista o Biserică de lemn, ortodoxă, acoperită cu șindrilă care a fost  înlocuită cu altă Biserică de lemn (1816) și un secol mai târziu cu una de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1937).

Am urmat drumul spre spre vest, apoi spre est, pentru a vedea a doua comună inclusă în excursia mea.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Archiș, atestată documentar din 1552. A făcut parte din Cetatea Beliu stăpânită inițial de Menumorut, apoi de maghiari, cu numele de Belarkos, de turci și de Mihai Viteazul.

Sub habsburgi, când multe comune au fost maghiarizate, Archiș a rămas cu populație română.

În timp a fost încadrată în plasa Beliu apoi în raionul Ineu, Regiunea Crișana și din 1968 ca și comună din județul Arad de care aparțin administrativ 3 sate, toate atestate documentar din 1580.

Între anii 1931-1936 în centrul comunei a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

Locuitorii care au trecut la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri.

Biserica Creștină Baptistă „Speranța”

Casa de rugăciune Adventistă de Ziua a 7-a (1977)

La 3 kilometri spre est se află satul Nermiș, comuna Archiș, în care se spune că în 1750 exista o Biserică din gard de nuiele acoperită cu paie însă prima biserică a fost edificată din 1770, o Biserică de lemn pe care locuitorii au construit-o din lemnele moșierului, fără permisiunea acestuia care i-a dat în judecată. Biserica a fost înlocuită cu alta din lemn (1850) și din 1953 cu o biserică de zid și cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

După 4 kilometri, la capăt de drum am ajuns în satul Bârzești, comuna Archiș, localitate situată la granița cu județul Bihor, unde am văzut  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1884).

Al treilea sat aparținător comunei Archiș, situat la 3 kilometri spre nord de la Bârzești, este satul Groșeni.

Pe dealul satului a existat una dintre cele mai vechi biserici de lemn din zonă, adusă acolo din satul Voivodești (1724-1725), care în secolul XXI, după ce a suferit unele modificări, a fost mutată în curtea Spitalului Clinic Județean Arad.

Biserica de lemn Groșeni

În locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1990).

La 5 kilometri spre est, în partea vestică a munților Codru-Moma, multe familii și-au construit case și vile pentru relaxare.

Înmulțindu-se, au format Satul de Vacanță Groșeni, foarte populat mai ales la sfârșit de săptămână și în perioadele caniculare.

M-am întors la Groșeni și după 5 kilometri am ajuns în comuna Hășmaș, situată tot în nordul județului Arad, la granița cu județul Bihor. Pe teritoriul său au fost descoperite de arheologi urme ale culturii Tisa din neolitic. În actele Episcopiei Romano-Catolică Oradea apare cu  numele Hagymaş (1581) dar prima atestare documentară este din anul 1588 când localitatea aparținea de comuna Beliu. În perioada stăpânirii otomane voievozii au trimis oameni din Clit, Hășmaș și Archiș  spre a lupta împreună cu Mihai Viteazul la Călugăreni, unde turcii au fost învinși (1595).

După alungarea turcilor zona a intrat în stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă în Hășmaș exista o Biserică de lemn „Înălțarea Domnului” ortodoxă care în timp s-a deteriorat și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1936).

După unirea Transilvaniei cu România (1918) comuna Hășmaș a făcut parte din Plasa Beliu, județul Bihor, din 1950 a aparținut raionului Ineu, regiunea Crișana și după restructurarea teritorială din 1968, județului Arad, de ea aparținând administrativ cinci sate pe care urma să le vizitez. La 4 kilometri spre nord, la capătul unui drum, se află satul Urvișu de Beliu, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele Eorvenyes, nume schimbat în Urviș în 1851. În sat exista Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Adormirea Maicii Domnului” care a supraviețuit până azi, refăcută în decursul timpului, inclusiv picturile interioare efectuate între anii 1871-1878.

La 4 kilometri spre nord-est, tot la capăt unui drum, se află satul Clit, comuna Hășmaș. La Clit săpăturile arheologice au scos la iveală, în locul numit „Gureţul Negrilor”, obiecte de ceramică, urme ale culturii Coţofeni și ale unei cetățui dacice.

Totuși satul a fost atestat documetar abia din 1828 cu numele Klit, nume schimbat ulterior în Pusztaklitt (1913) și sub comuniști Clit.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1933)

M-am întors spre sud, apoi spre vest și după 4 kilometri am traversat satul Comănești, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele de Komanfalva, în 1828 Kumanest și în secolul XX numele actual. Citisem că în secolul XVIII în sat existase Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1971-1978), pe care însă nu am depistat-o așa că am continuat drumul 2 kilometri spre nord  până în  satul Agrișu Mic, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1581 cu numele Agregy, devenit din 1851 Agris, în 1913 Belegregy apoi numele actual. În sat am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”  ridicată pe locul unei biserici de lemn existentă în secolul XVIII.

Al cincilea și ultimul sat aparținător comunei Hășmaș se afla la 2 kilometri spre nord. Satul Botfei a fost atestat documentar din 1595 cu numele Boyttes, schimbat în Botfej (1851), apoi cel actual. Așezarea era însă mult mai veche, în locul numit ”Cetățeaua” săpăturile arheologice scoțând la iveală ceramică, dinari republicani de argint  din secolele I-II care demonstrau că acolo a existat o așezare dacică.

În 1750 în sat exista o Biserică de lemn ruinată. A fost părăsită și pe Dealul Cimitirului actual a fost construită altă Biserică de lemn ortodoxă care în 1919 a fost mutată în sat. Și aceasta deteriorându-se, a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1967).

Citește și comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Având un drum de făcut la Gyula, Ungaria, am pornit de dimineață pentru a vizita și câteva localități din teritoriul României aflate pe ruta mea. Din Arad aveam de parcurs drumul spre Oradea până la Chișineu-Criș apoi spre vest până la Vărșand, localitate de graniță cu Ungaria și apoi la Gyula.

Prima localitate pe care am vizitat-o a fost satul Nădab care aparține administrativ orașului Chișineu-Criș, aflat la 38 kilometri de la Arad. A fost atestat documentar din anul 1334 cu numele Nodob, an în care în sat exista o biserică catolică. În 1400 a fost construită și o Biserică Ortodoxă cu hramul  „Sf. Mihail”, înlocuită în timp cu altă Biserică de lemn. Foarte deteriorată, a fost demolată (1774) apoi cu acordul Mariei Thereza, construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1892).

De la Nădab, după 7 kilometri spre nord, am intrat în orașul Chișineu-Criș, prin cartierul Pădureni, fosta localitate Erdőhegy sau Erdeiș, unde pe marginea șoselei am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Pădureni (secolul XVIII).

Înainte de intrarea în oraș, la intersecția de unde urma să cotesc și să merg spre graniță, se înălța Biserica Reformată Calvină (1939).

Orașul Chișineu-Criș, situat pe malul râului Crișul Alb, cunoscut între anii 1202-1203 ca Villa Jeneusol, a fost atestat documentar din 1334 dar săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte din secolele III-V care atestă existența localității încă de atunci.

Parcul Copiilor

Ca toată zona și Chișineu-Criș a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi, când în localitate s-au mutat maghiari. Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn „Sf. Petru și Pavel” (1770) care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Maghiarii, majoritatea catolici, au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777).

Maria Thereza a ordonat trecerea forțată a ortodocșilor la catolicism, când s-au înființat bisericile greco-catolice. Mulți dintre urmașii acelora au rămas la acea credință până azi, numită și Biserica Unită cu Roma. După ce în oraș s-au mutat multe familii din localități învecinate și din alte județe din Ardeal, mulți greco-catolici, a fost ridicată actuala Biserică Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (2010-2012).

În timp populația a crescut și localitatea a fost extinsă pe malul stâng al Crișului Alb.

În acea perioadă, datorită multor inundații care au avut loc, a fost construit un dig de pământ (1900) pentru a proteja localitatea.

Chișineu-Criș a fost declarat oraș o dată cu reorganizarea teritorială din 1968. Între clădirile vechi care au supraviețuit, am descoperit fosta Sinagogă, construită în stil maur în anul 1889, care, din păcate, era într-o stare deplorabilă.

M-am întors la intersecția cu Pădureni și am urmat drumul spre vest. Pe partea dreaptă am văzut puțin din balta folosită ca loc de recreere și de pescuit. Spun puțin deoarece era înconjurată cu un șanț plin cu apă așa că nu mi-a fost accesibilă și timp pentru a căuta o intrare nu aveam.

După 8 kilometri am intrat în comuna Socodor, atestată documentar din 1299 dar săpăturile arheologice au descoperit  obiecte ceramice din Cultura Otomani, din epoca bronzului și două necropole ale gepizilor și avarilor.

Inițial au existat două sate mici, Ghiurhe şi Picer și alte așezări mici românești situate într-o pădurice de soc care, oral, se spune că au fost descoperite de turci în timpul invaziei și numite după socul din pădurice, Socodor. De fapt actuala comună a fost formată prin unirea satelor între anii 1600-1700.

fostă moară

În anul 1730 în Socodor exista Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” care, deteriorată,  a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1763).

Un secol mai târziu a fost construită Biserica Romano-Catolică (1869).

În apropierea comunei se află o pădure despre care auzisem că a fost preferata lui Nicolae Ceaușescu care venea acolo la vânătoare de cerbi lopătari.

fostă moară

După 13 kilometri am ajuns în comuna Pilu, atestată documentar din 1214, unde am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1785) care a fost ridicată în locul Bisericii de lemn „Sfinții Arhangheli” (1735).

La 5 kilometri de la Pilu am ajuns la ultima localitate aflată înainte de  granița cu Ungaria, satul Vărșand, comuna Pilu, atestat documentar din 1214, dar mult mai vechi, săpăturile arheologice scoțând la iveală, în locul  „Viezuriște”, o parte dintr-o așezare neolitică aparținând culturii Tisa (mileniile 7-3 î.e.n.)și obiecte din Cultura Otomani (secolele 19-13 î.e.n.) și la movila „Dintre Vii” o așezare din epoca bronzului cu un cimitir de inhumație din secolul XI situat peste ea. În perioada ocupației habsburgice localitatea era locuită de români și maghiari aparținând cultelor religioase ortodox și catolic. Ortodocșii, pe locul unei Biserici de lemn mai veche (1755), au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1835).

După câțiva ani a fost construită și Biserica Romano-Catolică (1865).

De la Vărșand la Gyula (Giula) mai aveam de parcurs 10 km, intercalat fiind doar punctul vamal unde nu știam cât timp voi pierde.

Citește și Gyula, Ungaria