Arhive etichetă: biserici

Kiszombor, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Kiszombor din Ungaria, atestată documentar din 1247 cu numele de Zumbur, ulterior Sombor, este un sat situat în județul Csongrád, în  sudul Marii Câmpii Ungare, pe malul stâng al  râului Mureș. În perioada invaziilor turcești satul a fost  distrus total (1596). După eliberarea de sub turci a fost refăcut și din 1717 a făcut parte din districtul Cenad (Csanad), regiune militară de frontieră.

După ce am vizitat localitățile Sânnicolau Mare și Cenad din județul Timiș, ultima fiind localitate de graniță cu Ungaria, am trecut punctul de frontieră și după 15 km am ajuns în Kiszombor unde doream să vizitez obiectivele istorice care se aflau acolo.

Am parcat lângă Piața „Sf. Ștefan” (Szent István tér) unde am văzut statuia  „Sf. Ioan Nepomuk”. Prima statuie a sfântului a existat în fața vechii biserici încă din secolul XVII. Deteriorată în decursul timpului a fost demolată (1963) apoi la  cea de-a 750-a aniversare a satului refăcută și postată deasupra fântânii, în piața din fața bisericii (1997).

Primul meu obiectiv era Biserica Romano-Catolică a cărei capelă, Rotunda,  mă interesa în mod special. Biserica rotundă construită în perioada Árpádiană (secolul XII), cu aspect circular, era una dintre cele patru din Europa, celelalte aflându-se în  Gerény și Karcsa, Ungaria și Mânăstirea din Cluj-Napoca, România.

În secolele XIV și XVIII interiorul a fost decorat cu fresce. Din păcate capela era închisă și nu le-am putut vedea.

Biserica rotundă a fost extinsă cu o navă lungă în stil baroc (1776). Când satul a fost preluat de moșierul Oexel, devenit prin schimbarea numelui Rónay, acesta a demolat partea de navă și în locul ei a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică, în stil neoromanic (1910).

Rotunda, păstrată, a fost transformată în capela acestei biserici.

În apropiere se aflau alte două obiective istorice. Primul, Conacul Rónay, a fost construit în stil clasic (1835). În 1955 a fost preluat de Áfész și transformat în Restaurantul „Cuib de Barză” (Rónay Kuria) când a fost extins pe peretele nordic pentru bucătărie.

Atât conacul cât și grânarul său au fost renovate în anul 2005 și numele restaurantului a fost schimbat în Conacul Rónay.

În jurul anului 1858 a fost ridicat Castelul Rónay, în stil romantic, prevăzut pe partea de vest cu un turn de tip bastion înalt de trei etaje.

Castelul  a fost înconjurat de un parc care în perioada comunistă a fost distrus.

În cealaltă parte a Pieței „Sf. Ștefan” se afla Grânarul cu portic, o clădire în stil clasic, unică în Ungaria, ridicată în anul 1835.

M-am bucurat că am făcut acei puțini kilometri. Istoria își spunea cuvântul și în acea micuță localitate ungară de graniță.

Sânnicolau Mare și Cenad, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sânnicolau Mare din județul Timiș este cea mai vestică localitate din România, situat în Câmpia Mureșului inferior, pe râul Aranca.

Săpăturile arheologice au scos la iveală existența unei așezări  în zonă încă din paleolotic, neolitic, epoca bronzului și fierului, de asemenea existența unui castru roman al Legiunii Gemina XIII, avanpost al Cetății Morisena („Orașul de pe Mureș”) care se întindea pe teritoriul actualelor localități Sânnicolau Mare și Cenad, prima devenind, în cadrul cetății, oraș al Imperiului Roman (106-274).

După retragerea legiunilor romane în sudul Dunării Dacia Traiana a fost atacată și cucerită de goți, vandalizată, prădată și denumită Goția până aceștia au fost alungați de hunii aflați sub conducerea lui Atilla care și-au creat capitala imperiului în cetate și zona au numit-o Hunia (380-396).

Până în secolul XIII zona a fost cucerită pe rând de popoarele migratoare- tătari, mongoli și cumani. În acea perioadă a fost construită Mânăstirea Morisena cu stareț și călugări greci și în 1030, cu sprijinul regilor maghiari, a fot organizată episcopia romano-catolică Cenad pentru a propaga catolicismul.

În 1241 teritoriul a trecut sub ocupație maghiară. Szent Miklos (Sân Nicolau), numele provenind de la Biserica „Sf. Nicolae” care a supraviețuit din mânăstirea existentă anterior, a devenit oraș cetate independent, separându-se de Cenad, prima sa atestare documentară datând din 1247.

Sub ocupația maghiară a trecut în proprietatea primului episcop al Cenadului (1421). Un secol mai târziu Banatul fiind ocupat de turci (1552) aceștia și-au mutat în localitate administrația, o garnizoană, au construit o școală pentru ieniceri și Biserica „Adormirea Maicii Domnului” au transformat-o în moschee.

Moara veche

După numeroase lupte între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, cel din urmă a intrat în posesia Banatului (1701). Fiind provincie de graniță cu rol militar crescut și orașul fiind situat la intersecția căilor de comunicație, acesta s-a dezvoltat rapid și a devenit reședința districtului Cenad (1717), sediul Prefecturii erarhiale și al Trezoreriei militare a Banatului (1724).

Spitalul Orășenesc

Zona a fost ocupată de imigranții sârbi și greci care s-au încadrat în comunitatea religioasă a românilor până în 1733 când s-a înființat parohia sârbească. În 1752 au sosit coloniștii șvabi care au format o localitate nouă, Comuna Germană, actualul Sânnicolau German, în timp încorporat în oraș. Pentru ei a fost înființată Episcopia Catolică (1767). Fiind un amalgam de etnii, fiecare își dorea să aibă propria biserică astfel pentru ortodocși moscheea a redevenit biserică dar, fiind neîncăpătoare, între 1783-1787 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă Sârbă „Adormirea Maicii Domnului”.

În aceeași perioadă familia nobiliară de aromâni din Grecia, stabilită în Banat, care a trecut la catolicism și și-a maghiarizat numele în Nakó, a cumpărat un teren din oraș (1781). Contele a construit Școala inferioară de agricultură (1799) apoi Gimnaziul de Stat  (1894), azi Școala generală nr. 1,  care au dus la creșterea prestigiului orașului.

Monumentul Eroilor Revoluției 1989

Orașul a primit dreptul de a organiza târguri (1787) apoi piețe săptămânale (1837) și dezvoltarea sa demografică și economică au luat avânt. O perioadă scurtă de timp a aparținut Voivodinei (1849-1860) apoi a fost din nou reședință de district care cuprindea 22 de comune (1870-1918).

În 1864 contele Nakó a început construcția unui castel în stiluri arhitectonice îmbinate, baroc și romantism, cu un turn în stil medieval, care era înconjurat de un parc.

Castelul Nakó avea 99 de încăperi și o bibliotecă în care erau adunate peste 5. 000 de volume, picturi, statui, porțelanuri rare.

După Primul Război Mondial zona a intrat sub ocupație sârbească apoi franceză și „comorile” contelui au dispărut.

În 1941 castelul a fost folosit ca sediu al legionarilor apoi ca și cazarmă cu depozit de armament, după cel de Al Doilea Război Mondial ca Școală pentru tractoriști (1949-1951), Școală Agricolă (1953-1955) și Casa Pionierilor (1980).

În memoria compozitorului născut în localitate (1881), Primăria a organizat în castel Muzeul Béla Bartók, inaugurat în 1981.

După schimbarea regimului politic din România (1989) castelul a fost folosit ca discotecă și club de calculatoare apoi a fost ocupat de Casa de Cultură și Muzeul Orășenesc care funcționează și azi.

Revenind la situația religioasă, parohia romano-catolică a fost înființată  începând cu anul 1818.

În locul capelei în care se țineau slujbele pentru credincioșii predominant germani și maghiari contele Nakó a construit în centrul Comunei Germane Biserica Romano-Catolică (1824).

Azi în fața bisericii este postată statuia contelui.

Cultele reformat, evanghelic luteran și protestant primind libertate din partea regilor habsburgi, în 1787 prima familie maghiară protestantă a sosit în localitate urmată de alte familii care inițial au ținut de parohia Nădlag. Cu ajutorul contelui Nakó credincioșii au construit o casă de rugăciune și o școală maghiară (1814-1815), cei reformați Biserica Reformată (1912-1913).

Clădirea în stil gotic combinat cu baroc  azi este într-o stare avansată de degradare. Biserica având doar șase credincioși evangelici- luterani și cinci credincioși evanghelici presupun că fondurile pentru reparații nu „se înghesuie” să apară, deși ar merita, fiind o clădire istorică.

Religia de bază a imperiului fiind cea catolică, a început trecerea forțată a românilor la catolicism, sub ritul greco-catolic, astfel în oraș s-a înființat parohia greco-catolică (1846) și cele 40 de familii catolicizate țineau slujbele într-o casă. Lângă aceasta, până în 1902 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” care a funcționat până în 1949 când cultul greco-catolic s-a reunit cu cel ortodox. Din 1990 cele două culte s-au despărțit și biserica a rămas cultului greco-catolic.

În ceea ce privește cultul ortodox, românii și sârbii nu s-au putut înțelege folosind aceeași clădire astfel slujbele se țineau alternând duminicile, s-a ajuns la petiții juridice, lungi procese la Timișoara și Budapesta și în jurul anilor 1900 românii au părăsit biserica contra unei despăgubiri din partea sârbilor. Până în 1903 și-au construit o biserică proprie, Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”.

Turnul a fost dotat cu patru clopote aduse de la Budapesta și în 1930 cu un orologiu. În curte a fost postat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial.

În perioada interbelică orașul a fost trecut la statutul de comună, sub comuniști a devenit reședință de raion (1951-1968) și a redevenit oraș din 1968.

Primăria Sânnicolau Mare

Porțiunea răului Aranca care traversează orașul a fost transformată într-un canal traversat de poduri. Pe unul dintre maluri se află Parcul Copiilor, terenuri de sport, locuri de agrement.

Pentru divertisment și relaxare orașul dispune și de un lac pe care a fost amenajată o terasă.

La ieșirea din oraș spre granița cu Ungaria se află o biserică nouă de lemn, Biserica Ucraineană „Sf. Ierarh Nicolae”.

La mijlocul distanței de 20 km dintre Sânnicolau Mare și punctul vamal la granița cu Ungaria se află localitatea Cenad. Privind înapoi în timp, Cenadul împreună cu Sânnicolau Mare (Sân Nicolau) au făcut parte din  Cetatea Morisena și au urmat același curs al istoriei.

În cadrul cetății a fost ridicată Mânăstirea „Maicii Domnului” care în momentul în care ortodocșii și catolicii s-au despărțit a funcționat în rit catolic, cu călugări benedictini (1054), iar ortodocșii s-au mutat la Mânăstirea Oroslanos. Mânăstirea catolică s-a ruinat rapid.

În perioada 1030-1552 Cenadul a fost reședință episcopală. În amintirea acelor vremuri, începând cu anul  2003 în afara localității a fost construită Mânăstirea Morisena „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, mânăstire de maici.

Cenadul a fost distrus în timpul invaziei tătare (1241). Reconstruit, a suferit în timpul invaziei otomane astfel în 1459 au fost ridicate fortificații. În 1514 Gheorghe Doja a distrus casele, biserica și a masacrat clerul. Cetatea a fost din nou reconstruită. Sub ocupația otomană catolicii au fost alungați și localitatea a coborât la statutul de sat. După înfrângerea turcilor de austrieci, aceștia au dărâmat cetatea, zona ocupată majoritar de sârbi (Cenadul Sârbesc) au colonizat-o cu germani, care și-au construit o localitate (Cenadul German), localități care în timp s-au unit.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1773)

Parohia romano-catolică din Cenad a început să funcționeze iar (1741) și un secol mai târziu a fost ridicată Biserica Romano-Catolică ”Sf. Gerard”, în stil neogotic (1868-1870).

Gerard a fost un călugăr benedictin italian, primul episcop al Cenadului, care a înființat parohii, a construit biserici și mânăstiri în zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre. Sarcofagul lui a fost păstrat în această biserică.

Zece ani mai târziu a început construcția Bisericii Ortodoxă Română „Pogorârea sf. Duh” (1880).

Apoi, în 1911 a fost ridicată Biserica  Greco-Catolică.

Citește și Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

Hamburg, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Părăsind Danemarca, am traversat Marea Baltică cu feribotul și am debarcat pe insula Fehmar din Germania, la Puttgarden, apoi am rulat aproximativ 2 ore și m-am oprit în Hamburg, oraș-port situat la revărsarea râurilor Alster în fluviul Elba.

Îndreptându-mă spre centrul orașului am trecut pe lângă Gara Hamburg (Hamburger Hauptbahnhof), situată în apropierea Portului și a Primăriei, una dintre cele mai frecventate gări din Europa. Clădirea gării a fost construită de forma unei cupole cu două turnuri laterale de 45 metri înălțime (1902). Pistele subterane au urmat traiectoria vechilor fortificații. Clădirea a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, reparată (1948) și renovată complet (anii 1970).

Am parcat în zona Primăriei lângă un canal al râului Alster unde se afla Alsterarkaden. După ce fosta clădire a Primăriei a fost distrusă într-un mare incendiu (1842), s-a început construirea actualei clădiri. Pentru a se crea piața din fața ei a fost proiectat canalul care a fost mărginit de clădiri.  Pe malul său vestic clădirile au fost unite cu o arcadă în stil italian (1843), Alsterarkade.

Între ele a fost creat Pasajul Mellin, un mic pasaj comercial pictat în stil art nouveau, picturi care s-au păstrat până azi. Alsterarkade a fost achiziționată în 2017 de o societate comercială austriacă.

Pentru a savura mai mult imaginea clădirii, am lăsat pentru finalul popasului meu în oraș Primăria Hamburg.

M-am îndreptat spre cea mai veche biserică din centrul orașului, aflată pe punctul cel mai înalt al orașului unde s-a aflat cea mai veche așezare, Biserica „Sf. Peter” (Hauptkirche St. Petri), de rit protestant. În acel loc s-a aflat o biserică de lemn menționată prima dat ca biserică de piață în anul 1195.

Până în secolul XIV biserica a fost înlocuită cu una din zid în stil gotic care a fost extinsă (1310-1327), i s-a ridicat turnul de vest, în partea sa nordică s-a adăugat Capela Sf. Martin (1376-1383) apoi în partea de sud Capela Ansgar.

Pe un stâlp din nordul bisericii s-a păstrat până azi pictura „Martin Luther cu lebăda” (1603) care arată relația acestuia cu predecesorul săi Jan Hus.

La începutul secolului XVI turla a fost înlocuită cu una înaltă de 135 m, îmbrăcată în cupru și au fost adăugate două capele.

În secolul XIX, sub ocupația franceză biserica a fost folosită ca grajd de cai (1830), a ars într-un incendiu (1842) apoi a fost refăcută.

În holurile din sud au fost postate sculpturile din marmură ale evangheliștilor (1888).

Biserica a fost dotată cu o orgă centrală, una pentru cor și o orgă mică în Capela Sf. Martin.

Pe ușa din stânga a portalului central, folosit pentru deschiderea ei, am văzut cea mai veche piesă păstrată în biserică (1342), un cap de leu din bronz care a fost copiat și postat pe ușa din dreapta (1849).

Am continuat vizitarea orașului pe una dintre fostele străzi principale ale Hamburgului.

Majoritatea clădirilor vechi intercalate cu unele noi erau ocupate cu birouri de firme.

Am ajuns la Biserica Sf. Jacob cel Mare (Hauptkirche St. Jacobi), biserică evanghelică luterană situată pe locul unde, în afara orașului, inițial a existat o capelă

Capela a fost înlocuită cu o biserică (1255) și după ce s-au construit zidurile de fortificație a fost inclusă în oraș (1260). Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică în stil gotic care a fost extinsă, i s-a adăugat un turn pe care spre sfârșitul secolului a fost așezată o turlă în stil gotic târziu (1587-1589).

În interior au fost create patru altare medieval care purtau numele de Sf. Treime, Sf. Petri, Sf. Luca și unul cu nume necunoscut, adus acolo din altă biserică.

În 1693 în biserică a fost instalată o orgă cu  4.000 tuburi, cea mai mare orgă din Europa de Nord a acelor timpuri. Din relatările orale se crede că Johann Sebastian Bach a solicitat bisericii postul de prim organist. Refuzat fiind, din motive financiare, a plecat la Leipzig.

Primul paratrăsnet din Germania a fost montat în acea biserică (1769). În secolul XIX biserica a fost extinsă în partea de sud cu un hol de intrare neogotic și interiorul a fost restaurat.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, ulterior reconstruită, cu un turn înalt de 125 metri și terminată în 1963. În acea perioadă a fost adăugată o orgă secundară.

De la biserică am trecut prin Burchardtplatz, piață mărginită de clădiri  în stil expresionist (secolul XIX). Pe o latură a pieței, întinzându-se pe trei străzi, cu trei curți interioare și o parcare subterană, se afla Sprinkenhof, o clădire monumentală construită în 1925 de două companii de construcții fuzionate care a fost ocupată cel mai mare complex de birouri din Hamburg, magazine și spații de locuit. A fost decorată cu decorată cu patru statui mari din gresie din care doar două au supraviețuit bombardamentului din 1943. A intrat în proprietatea orașului Hamburg și a primit numele actual. Din 1950 toate proprietățile închiriate comercial au fost transferate spre administrare firmei Sprinkenhof AG. Clădirea a fost renovată între anii 1999-2002.

Pe altă latură a pieței se afla Chilehaus, construită pe un teren de aproximativ 6.000 metri pătrați la comanda magnatului maritim Henry B. Sloman care s-a îmbogățit făcând comerț în Chile (1922-1924). Clădirea a fost formată din două părți laterale a căror fațade se întâlnesc într-un unghi ascuțit, semănând cu prova unei nave. Într-o porțiune a funcționat un magazin de arme.

Azi clădirea este sediul unor companii imobiliare și a Institutului Cervantes. Am trecut prin gangul clădirii până la bulevard.

Paralel cu apa m-am îndreptat spre Deichtorhallen, o clădire din oțel și sticlă care găzduiește unul dintre cele mai mari Centre de Artă Contemporană și Fotografică din Europa și în care se desfășoară expoziții internaționale. Clădirea a fost construită pe terenul fostei stații de cale ferată Berliner Bahnhof (1911-1914) și a funcționat inițial ca piață. După restaurarea plătită de Fundația Körber în ea s-a deschis centrul de expoziții condus de trei instituții sub brandul Deichtorhallen.

Din anul 2003 arta fotografică a primit un sediu separat, Casa Fotografiei.

În continuare am trecut un pod peste Zollkanal și am intrat în cartierul Speicherstadt unde doream să vizitez un alt spațiu expozițional fondat în anul 2000. Dialoghaus prezintă expoziții permanente create astfel încât să se poată percepe viața persoanelor cu handicap. În funcție de tematica expoziției, Dialog în întuneric, Dialog în tăcere, Dialog cu timpul, Cina în întuneric, vizitatorii sunt îndrumați de persoane oarbe, surde, vârstnice, care îi implică indirect în modul lor de viață.

Speicherstadt, cel mai mare district de depozite din lume, cu o lungime de 1,5 km, este situat în Portul Hamburg în cartierul Hafen. A fost construit ca zonă liberă unde se puteau transfera mărfuri fără vamă (1883-1927). Era format din clădiri cu fundații pe piloni de lemn și numeroase canale mici. Operațiunea Gomora din cel de Al Doilea Război Mondial  a distrus clădirile prin bombardament.

Crossmedia GmbH-  una dintre ultimele agenții media gestionate de proprietari fondată în 1997

După război, până în 1967 districtul a fost reconstruit. Actual locul fostelor clădiri pe piloni este ocupat de Centrul de Comerț Hanseatic iar restul clădirilor sunt folosite ca spații de locuit și  depozite.

În fostul birou vamal Kornhausbrucke unde o perioadă a funcționat Muzeul Reichzoll, distrus în cel de Al Doilea Război Mondial, în anul 1992 a fost deschis Muzeul German al Vămilor (Deutsches Zollmuseum) cu exponate din Muzeul Vamal Hamburg, cele din fostul institut de urmărire penală vamală din Köln și din 2015 colecția fostului muzeu al taxelor din Brühl.

Muzeul deține un spațiu expozițional de aproximativ 800 metri pătrați în care sunt expuse în jur de 1.000 de obiecte și acte despre comerț, piraterie, arme, droguri, obiecte de contrabandă, tipuri de organizare ale vechilor instituții vamale, etc. și o Bibliotecă cu peste 6.000 de cărți despre istoria vamală din antichitate până în epoca modernă.

Lângă muzeu se afla clădirea în care a funcționat Biroul pentru Electricitate și Construcții Portuare (Amt fur Strom und Hafenbau).

A fost preluată de către Autoritatea Portuară (Hafenbehörde), instituție care funcționează și azi în clădire.

M-am întors spre muzeu și am ieșit din Speicherstadt trecând peste Canalul Vămii (Zollkanal) pe cel mai vechi pod din Hamburg,  Kornhausbrücke, care a supraviețuit din 1633.

Pe cealaltă parte a canalului se afla Biserica „Sf. Ecaterina” (Hauptkirche St. Katharinen), evanghelică luterană, considerată și Biserica marinarilor datorită situării sale aproape de port.

Prima menționare a existenței sale în centrul comunității insulelor de pe Elba este din anul 1256. O nouă biserică a fost construită în stil gotic (1450), turnul ei a fost distrus (1648) și refăcut în stil baroc (1657).

În secolul XV a fost dotată cu o orgă al cărei registru a fost mărit în secolul VII. La ea, în fața demnitarilor a cântat Johann Sebastian Bach (1720).

În bombardamentele din 1943 biserica a fost parțial distrusă. Ulterior războiului a fost refăcută, turnul a fost ridicat din oțel cu o înălțime de aproximativ 116 metri.

Orga a fost refăcută (1962) și biserica a fost dotată cu o orgă secundară.

Printre clădirile cu sedii de firme am ajuns la bulevard. L-am traversat spre ruinele unei biserici dedicate ca Memorial „Sf. Nicolae” (Mahnmal St. Nikolai) a victimelor războiului 1933-1945.

Inițial a fost construită o capelă denumită Sf. Nicolae după sfântul din Mira, Turcia, care avea grijă de naufragiați, devenit patronul navigatorilor și călătorilor (1197).

Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică (1240-1250) căreia i s-a ridicat un turn de 60 metri înălțime (1363) căruia i s-a adăugat o turlă ascuțită până la înălțimea de 135 metri (1513-1515). În decursul timpului a fost extinsă, turnul distrus repetat de fulgere sau furtuni (1589, 1644, 1657), de fiecare dată reconstruit.

În secolul XVII biserica a fost dotată cu un carillon cu 25 de clopote și o orgă cu peste 4.000 de tuburi. Marele incendiu din 1842 a distrus biserica. A fost demolată și reconstruită în stil neogotic (1844-1874), cu turnul înalt de 147,3 metri, cel mai înalt din lume la cea vreme. Regele Wilhelm I a participat prin donație la ridicarea clopotniței cu 28 de clopote care a fost numită „Clopotnița Împăratului”.

În Primul Război Mondial autoritățile au confiscat carillonul pe care l-au topit pentru fabricarea de armament apoi în cel de Al Doilea Război Mondial, în bombardamentele Operațiunii Gomora, biserica a fost distrusă. În 1951 resturile ruinate ale bisericii au fost demolate păstrându-se doar  zidurile rămase întregi și turnul care au supraviețuit până azi.

În criptă a fost creat un spațiu de evenimente și un muzeu în care se etalează istoria bisericii și distrugerea orașului în timpul Operațiunii Gomora (1987).

La primul nivel al turnului de est a fost postat un carillon cu 51 de clopote, în total 13 tone (1993), spre aducere aminte a vechii biserici distruse.

Cum timpul trecea repede, de la memorial m-am îndreptat spre Primărie.

Nu puteam să las nevăzut Podul Trostbrücke care avea o istorie interesantă. Primul pod a fost construit în oraș  în anul 1200. În timp a devenit locul de întâlnire al zilierilor cu angajatorii (1480). În 1686 a fost înlocuit cu un pod de piatră care s-a prăbușit (1731) și în locul lui a fost construit alt pod care în marele incendiu a fost grav avariat (1842), înlocuit cu unul temporar și între 1881-1882 a fost construit podul actual.

La nici 5 minute de mers am ajuns în dreptul unui complex de clădiri administrative din care făcea parte și Primăria orașului. În prima clădire funcționa Camera de Comerț (Handelskammer), fondată în 1665, împreună cu Bursa de Valori.

O clădire mai scundă găzduia Poliția Statală (Polizeiwache Rathaus).

Și, în sfârșit, lăsată de mine la urmă, Primăria (Rathaus), într-o clădire din secolul XIX în care funcționează și Senatul liber și hanseatic și Parlamentul Hamburg. Inițial au existat două Primării, una în orașul vechi episcopal și una în orașul nou al ducelui. Când cele două orașe s-au unit a fost construită o Primărie nouă, comună (1216) care a fost distrusă într-un incendiu (1284). A rămas doar pivnița care a fost folosită ca magazin de vinuri și cramă. A fost construită o nouă Primărie care a supraviețuit până la marele incendiu  din 1842 când a fost distrusă.

Pentru o perioadă de timp Primăria a funcționat într-un fost orfelinat, timp în care s-au demarat lucrările de amenajare ale canalului, pieței și clădirii actualei Primării. Lucrările au durat 43 de ani deoarece majoritatea fondurilor au fost folosite prioritar pentru reconstrucția orașului, apoi s-au derulat revolte politice, orașul a trecut printr-o criză economică, apoi printr-o epidemie de holeră.

Clădirea, în stil neo-renascentist, cu două aripi de granit în care se găsesc peste 600 de camere, prevăzută cu un turn central de cupru înalt de 112 metri, a fost terminată în anul 1892. În vârful turnului a fost postat un vultur imperial aurit, pe turn, între ceas și stema Hamburgului o pasăre Phoenix care comemorează dezastrul din marele incendiu și sub ea un medalion cu vechea Primărie.

La etaj, în nișele ferestrelor dinspre piață  au fost așezate sculpturile în bronz ale 20 de regi și împărați, fiecare cântărind 600 kg și în celelalte nișe busturi ale unor reprezentanți ale profesiilor civile.

Deasupra ferestrelor exterioare de la parter au fost postate stemele diferitelor familii hanseatice. Profesiile libere și stemele fiind mult mai numeroase, în plus pe turnul central, deasupra monarhului fiind reprezentate virtuțile civice- vitejia, evlavia, armonia, prudența, arătau că orașul era hanseatic și nu sub tutela coroanei imperiale.

Cu părere de rău a trebuit să mă întorc la parcare.

Era timpul să părăsesc orașul Hamburg și să mă îndrept spre ținta mea, orașul Berlin.

 

comuna Vinga cu satele Mănăștur și Mailat, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vinga, județul Arad, situată la aproximativ 23 km de municipiul Arad, ultima comună pe drumul național Arad- Timișoara, în partea de sud a județului, înainte de intrarea în județul Timiș, a fost atestată documentar din 1231. Banatul de vest, care aparținea Ungariei, a intrat sub ocupație otomană (1552) și în timpul invaziei acestora localitatea a fost distrusă.

Imperiul Habsburgic a încercat să recucerească regiunea. S-au purtat mai multe războaie până când, treptat, au intrat în posesia regiunii Banat și s-a semnat tratatul de pace de la Passarowitz (1718). În acea perioadă la Ciprovți, Bulgaria, a avut loc o răscoală antiotomană care a fost înăbușită (1688). Ulterior s-au purtat mai multe războaie între otomani și habsburgi astfel, cu acordul austriecilor, o parte din familiile de bulgari paulicieni, de proveniență din nordul  și nord-vestul Bulgariei, la granița cu Serbia, au migrat și s-au stabilit în Banat. Și-au întemeiat localități dintre care și Vinga (1771) care a fost declarată oraș de Împărăteasa Maria Tereza (1774).

Bulgarii paulicieni, romano-catolici, singurii care folosesc alfabetul latin, au ridicat și o biserică de lemn.

Banatul a intrat sub administrația Voivodinei sârbești și Banatului timișan, cu sediul la Timișoara (1849-1860), apoi a fost reintegrat Ungariei (1860-1919). În acea perioadă la Vinga familia de origine croată Drașcovici, mutată acolo din Buziaș, a înființat Fabrica de ciocolată Vinga. Produsele au ajuns să aibă mare trecere și în decursul timpului localitatea a devenit cunoscută prin exportul lor în toată lumea. După naționalizare a funcționat o scurtă perioadă de timp ca secție a Fabricii de ciocolată Kandia Timișoara apoi a fost închisă între 1951-1970, an când a început să funcționeze din nou producând Ciocolata Vinga.

Populația crescând, era nevoie de o biserică mai încăpătoare care a fost construită  prin donațiile locuitorilor. Inițial  a fost construită o cărămidărie pentru a produce materialele necesare construcției (1883) apoi, pe locul fostei mânăstiri franciscane, a fost așezată piatra de temelie (1890).

Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime” a fost ridicată de antreprenori din Budapesta, în stil neo-gotic, cu lungimea de 62 m, lățimea 32 m, turnuri cu înălțimea de 65 m prevăzute cu clopote și câte un orologiu și în interior scări în formă de spirală. Pe fațadă, în două nișe au fost postate statuie Sf. Vendelin și Sf. Florian.

În timpul unei furtuni turnul din stânga a fost grav avariat astfel ambele turnuri au fost refăcute (1929) când au fost scurtate cu 3 m și prevăzute cu 5 clopote. În decursul timpului biserica a fost reparată (1967) și renovată (1988-1989).

Biserica a fost prevăzută cu  un altar principal și opt laterale.

Într-o nișă a fost așezat un cilindru de sticlă în care s-a introdus un document despre istoria colonizării cu bulgari a comunei.

Altarul principal reprezintă Sfânta Treime.

De o parte și de alta au fost postate statuile Sfântului Ștefan, regele care i-a trecut pe maghiari la creștinism, a Sfântului Gerard, primul episcop catolic la Cenad, a Sfântului Florian, protectorul pompierilor și a Sfântului Vendelin, ocrotitorul animalelor.

Celelalte altare, ornamentate cu 43 de statui din lemn, au fost închinate Maicii Domnului, Inimii lui Isus,  Sf. Cruci și unor sfinți ca Sf. Petru, Sf. Anton, Sf. Iosif, Sf. Mihai.

Ca orice biserică romano-catolică și aceasta a fost dotată cu o orgă.

În timpul Primului Război Mondial o parte din populația Vingăi s-a mutat în orașele Arad și Timișoara. Exodul a crescut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial  și mai ales după, sub regimul comunist când pământurile le-au fost expropriate. Tot atunci localitatea a pierdut statutul de oraș și a devenit comună.

Primăria Vinga

Pentru locuitorii ortodocși a fost construită Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925).

Satul Mănăștur, comuna Vinga, un sat mic populat de aproximativ 1000 de persoane, se află la aproximativ 7 km distanță de Vinga. În afara localității, pe locul numit „Cetate”, prin săpături arheologice au fost scoase la iveală urmele unei fortificații presupusă a fi fost o mânăstire (1285) care a fost distrusă în timpul războaielor cu otomanii.

Populația fiind formată din mai multe etnii, română, slovacă și sârbă, pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică (secolul XIX). Prima ridicată a fost Biserica ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva” (1758). În timp s-a deteriorat grav și în locul ei a fost ridicată o Biserică de lemn (1779) care a fost folosită până în 1888 când s-a ridicat o altă biserică din piatră cu același hram,  Biserica Ortodoxă „Sf. Parascheva”.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1830)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin” (1863), în stil neogotic, renovată în 2006

La marginea satului, în apropierea Bisericii Romano-catolice a fost construit un  castel neoclasic (secolul XIX). În jurul lui a fost amenajat un parc cu sortimente diferite de arbori, dintre care unii exotici, exemplu Ginkgo Biloba. Din păcate actual atât castelul, care, probabil, în perioada comunistă a fost utilizat în alte scopuri, cât și parcul dendrologic, în care se află și plante protejate ca monumente ale naturii, au devenit o paragină.

Satul Mailat, comuna Vinga se află la aproximativ 5-6 km distanță de Mănăștur. Un sat mic, cu aproximativ 1000 de locuitori, majoritatea romano-catolici, comunitatea trăiește ca o familie și după vechea datină toți cei plecați din sat se întorc în ultima duminică din luna august, „Duminica de la Mailat”, când au loc și diferite manifestări culturale.

Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1878-1879), în stil baroc

comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bocsig din județul Arad este situată în Depresiunea Zărandului, pe râul Crișul Alb, zonă care înainte de 1200 și până în 1553, an când localitatea este prima dată atestată documentar, a trecut prin mai mulți proprietari. Între 1553-1563 exista o sesie iobăgească deținută de familia nobiliară Losonczy.

lac pescărie Bocsig

Pentru localnicii din toată zona, în 1775 a fost construită Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În 1819 satul Bocsig a intrat în proprietatea familiei nobiliare Laszlo care doi ani mai târziu a cumpărat și moșia Tămand apoi a construit un conac boieresc înconjurat de pădure.

Pe terenul de 70 hectare din jurul conacului, donat de Francisc Laszlo, au fost comasate satele Bocsig, Tămand, Ercășeu, Cantratău și au format o singură localitate, comuna Bokszeg (1824-1829), unde s-au mutat mai mulți iobagi. În comună, pe locul fostei biserici de lemn a fost construită o biserică nouă (1857).

În timpul Revoluției din 1848-1849, când s-a desființat iobăgia, la Bocsig iobagii au prădat conacul și cârciuma, au incendiat depozitele de furaje, acțiuni care au continuat și după încetarea mișcării revoluționare. Din această cauză moșierul și-a vândut moșia Principesei Persida, soția Principelui Alexandru Karagheorghevici, fostul Rege al Serbiei și s-a mutat la Budapesta în fostele case ale acesteia (1864).

Regele Serbiei a ajuns în Bocsig datorită faptului că a fost detronat (1858), a fugit la Budapesta apoi și-a urmat soția la noua moșie unde au locuit în conac urmând să-și construiască un castel. Principesa a decedat dar fostul rege a dărâmat conacul și în locul lui a ridicat Castelul Karagheorghevici, în stilul renașterii târzii (1860), pentru el și cei trei fii ai săi, prinții Arsenie, Gheorghe și Petru, care au copilărit la Bocsig împreună cu copiii localnicilor.

Crescând, Arsenie a plecat la Paris, Gheorghe în Regatul României unde familia poseda un domeniu regal. Aceștia s-au dedat patimilor- joc de cărți, femei, alcool și treptat au cheltuit averea familiei ajungându-se ca Arsenie să piardă moșia la jocul de cărți în favoarea unui marchiz. Regele a fost nevoit să migreze din nou, alegând Timișoara, unde a și decedat câțiva ani mai târziu. Actual în clădire funcționează Școala Gimnazială „Vasile Pop”.

În acea perioadă în cadrul religiei au avut loc schimbări majore astfel în 1834 populația a fost silită să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism și fost construită Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1895-1897).

În perioada interbelică, până în 1932 comuna a purtat numele  fostului proprietar, Karagheorghevici. Tot atunci, Biserica Ortodoxă fiind deteriorată grav, a fost construită o alta nouă situată pe un loc obținut prin expropriere, la drumul principal, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1929-1932). Aceasta a fost reparată în 1962. În decursul anilor comuna s-a extins astfel între 1992-2011 în zona Bocsig-Gară a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

În curtea ei era postat Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale și în fața școlii Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial.

Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial

Una dintre personalitățile născute în comună  a fost Ion Vidu,  compozitor, dirijor, folclorist român, numit și „Doinitorul Banatului” (1863-1931).

Căminul Cultural

Situat la aproximativ 4 km, satul Mânerău, comuna Bocsig a fost atestat pentru prima dată din 1348 ca domeniu al familiei nobiliare maghiare Abrahámffy, în 1561 sesiile iobăgești aparțineau domeniului Pongrácz, un secol mai târziu a fost inclus în domeniul Cetății Ineu și în 1732 în domeniul ducelui Modena.

În acea perioadă a fost construită  Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Cosmin și Sf. Damian”. O dată cu toată zona Mânerău a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic când a fost integrat în domeniul Almay (1824). S-a renunțat la Biserica de lemn construindu-se una de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Cozma și Damian”(1874-1877),  reparată în 1910.

Aceasta a fost extinsă și schimbată în stil neobizantin (1956), actuala biserică din Mânerău.

M-am întors spre Bocsig și m-am îndreptat să văd al doilea sat al comunei. În drum m-am oprit la Podul vechi metalic construit peste râul Crișul Alb.

Doream să-l imortalizez neștiind cât timp va mai exista având în vedere că se construise unul nou.

Satul Răpsig, comuna Bocsig, a aparținut Principatului Transilvania (1650) până în 1820 când a fost cumpărat de familia Hendrey.

În acea perioadă, pe locul unei foste biserici a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1749). S-a dorit a fi înlocuită de una din zid însă, din lipsa fondurilor, s-a ridicat noua Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Grigore Teologul”.

Totuși sub stăpânirea familiei Hendrey și-au îndeplinit dorința. Biserica a fost înlocuită cu actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1885).

De la Răpsig m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat în direcția Beliu, apoi lateral spre Schitul Tămand „Veșmântul Maicii Domnului”. În acel loc a funcționat un Spital social de bătrâni (2009).

Lângă el a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (2003), în stil maramureșean.

În ea slujbele erau oficiate de preoții din împrejurimi.

Spitalul a fost desființat și  Arhiepiscopia Aradului a preluat terenul pentru înființarea schitului de maici.

Pentru ele, lângă biserică au fost ridicate chilii.

Citește și Orașul Ineu

comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Zăbrani din județul Arad, situată pe malul stâng al râului Mureș, a fost menționată pentru prima dată în anii 1080-1090 când aparținea comitelui Titel și se numea Zabran, tradus în română pădurice.

moară

Se pare că zona a fost locuită cu mult timp înainte deoarece săpăturile arheologice au evidențiat în zona Dealul Viilor două așezări din paleolitic și epoca fierului. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și a purtat diverse denumiri ca Hidegkut (1561) sau Edekut (1717).

Așezarea se afla într-o zonă mlăștinoasă și cu păduri seculare. A fost colonizată cu germani care și-au înființat localitatea în jurul unui izvor și au numit-o Guttenbrunn, tradus în limba română Fântâna Bună (1724) și locul fostului sat a devenit „suburbia” Pârneava.

Ei au primit de la stat câte 16 iugăre de teren pe care le-au defrișat, asanat și-au construit casele și s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor. În 1726 au adus din Germania și Austria viță de vie pe care au plantat-o în zonă, devenind și viticultori.

Majoritatea localnicilor fiind romano-catolici, în localitate a sosit primul preot catolic (1729) care a oficiat slujbele într-o casă amenajată ca și capelă apoi au construit o biserică.

Satul Neudorf, comuna Zăbrani, menționat pentru prima dată pe harta contelui Mercy 1723 cu nume Novosello, iar în 1761 ca nelocuit, a fost creat în 1765 de coloniștii germani (șvabi) care l-au numit Neudorf, tradus în română Satul Nou.  Pentru ei a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1771), biserică în stil baroc restaurată abia în 1929.

În drumul ei spre Transilvania Arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, Regina Boemiei, s-a oprit în Neudorf. Fiind bolnavă grav de pneumonie a decedat și a fost înhumată în cavoul familiei Zelenski din subsolul bisericii. În memoria ei, la ordinul Împăratului Ferdinand I al Austriei a fost ridicat un monument funerar din marmură de Carrara (1841).

În Zăbrani localnicii ortodocși dețineau o Biserică de lemn, catolicii o Biserică Romano-Catolică și pentru ceilalți enoriași din localitate exista Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire” (1770).

Un incendiu a avariat grav clădirea bisericii romano-catolice (1866) astfel a fost construită o nouă biserică, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1872).

Un alt incendiu, care a devastat mai mult din jumătate din localitate, a avut loc în 1878. Astfel conducerea localității a înființat Uniunea Pompierilor Voluntari din Guttenbrunn (Zăbrani).

fostă Remiză de Pompieri

După cel de Al Doilea Război Mondial zona a fost populată cu români ortodocși pentru care  slujbele religioase erau ținute într-o capelă, apoi în Zăbrani a fost ridicată, în stil tradițional muntenesc, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”( (1940). De asemenea pentru comunitatea ortodoxă din Neudorf din 1989 a început construcția la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, în stil neobizantin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”

În Zăbrani actual se află Casa Memorială Adam- Müller-Guttenbrunn, scriitor, romancier, om de cultură șvab, născut acolo (1852-1923), mutat la Viena (1879) unde pe rând a lucrat ca funcționar, foiletonist, critic de teatru apoi a devenit director al Teatrului din Viena, Opera de azi.

Administrativ, din comuna Zăbrani face parte și satul Chesinț. Prin săpături arheologice au fost găsite urme de ziduri  presupuse a fi ale unei foste cetăți turcești din Evul Mediu deci s-a atestat existența unei așezări în zonă. De fapt locuitorii trăiau în mai multe cătune situate în pădure, pe zona actualului sat, care purtau numele familiilor de români care le ocupau, nume păstrate până azi, exemple Valea Bârzovenilor, Valea Milicoț, etc. (1332-1337).

În secolele XV-XVI trei văi ale zonei au fost ocupate de sârbi și muntenegreni din sudul Dunării care au fugit din calea invaziei turcești și s-au așezat acolo. Aceștia au fost comasați cu românii din zonă de către autoritățile austriece, cu ajutorul armatei (1735). A fost format satul vechi, Keszi, deținut de o familie nobiliară maghiară, ca pavăză împotriva jafurilor. Treptat localitatea a fost ocupată majoritar de maghiari care în timpul ocupației turcești au dispărut. Din acel sat până la începutul secolului XX s-au păstrat urmele unei biserici de lemn.

Căminul Cultural

Până în secolul XVIII satul a fost ocupat de români, care i-au schimbat numele în Chesinț, apoi a intrat sub ocupația austriacă care l-a colonizat cu șvabi o dată cu localitățile Neudorf și Zăbrani. Timp de mai bine de un secol localitatea a trecut din proprietar în proprietar. După anul 1900 jumătate aparținea proprietarului localității Neudorf, un sfert chiaburimii din Zăbrani și doar un sfert localnicilor care, din lipsă de pământ, au fost nevoiți să lucreze în dijmă pământurile din zonă.

Monumentul Eroilor Primului Război Mondial

Clădirea actualei biserici a fost construită în timpul ocupației otomane ca depozit de armament și de alimente apoi i s-a adăugat turnul și a fost transformată în biserică.

În 1752 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  în care se oficiau slujbe în limba slavonă, apoi pe rând în limba slavonă și română, alternând duminicile și din 1871 doar în limba română.

Citește și Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Comunele Fântânele și Frumușeni, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cum mai rar am avut așa o zi superbă de noiembrie am plecat într-o mini excursie pe partea stângă a râului Mureș prin comunele Fântânele și Frumușeni. Din Arad am ieșit prin Aradul-Nou, Sânicolau Mic și după 12 km am intrat în comuna Fântânele. Localitatea, situată în Câmpia Vingăi, a fost atestată pe hartă din 1123 apoi în documente (1457) ca localitatea Kisfalud (maghiară) adică Satul Mic.

În 1514 răsculații conduși de Gheorghe Doja au cucerit Cetatea Frumușeni, distrusă în urma răscoalei dintre 1526-1527 condusă de Iovan Nanada, apoi a făcut parte din Principatul autonom Banat-Crișana care era vasal Pașalâcului de la Buda (1541) până după Tratatul de la Blaj (1687) când a intrat sub conducerea Imperiului Habsburgic și a fost încorporat Ungariei în 1778.

În acea perioadă zona a purtat numele de Ansonlak, tradus din maghiară Cătunul de Jos. Majoritatea românilor au fost mutați în satele din jurul Lipovei și a fost colonizată cu șvabi care au format două sate- Engelsbrunn, tradus din germană Fântâna Îngerului, azi Fântânele și Wiesenheid, Câmpie, azi Tisa Nouă, sat aparținând comunei Fântânele începând cu anul 1948. Găsind în zonă cinci fântâni au denumit-o Fântânele.

Fântâna Îngerului

Pentru ei a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor”, clădire în stil baroc târziu (1778-1780) care a fost dotată cu un clopot masiv (1813) căruia în decursul timpului i s-a alăturat un al doilea.

În curtea din spatele bisericii, lângă o cruce de piatră a fost ridicată o criptă funerară de către noii moșieri, familia Kövér, care și-au îngropat fetița de 2 luni, decedată (1827) și în fața bisericii o nouă cruce din piatră (1836). Trecând prin localitate de două ori (1873, 1884), Împăratul Franz Josef I a participat la slujbele din biserică.

În 1824 noul moșier, baronul Kövér Antal, urmașul lui Kövér Todor care a fost proprietar al satului Tisa Nouă din 1781, a ridicat un castel în stil neoclasic înconjurat de un parc cu arbori seculari, numit azi Castelul „Kövér- Appel”.

Fațada a fost prevăzută cu un portic cu coloane la care se urca pe un șir de scări.

Spre curtea din spatele castelului a fost amenajată o altă terasă cu intrarea acoperită, pentru trăsuri. În momentul vizitei mele aceasta era supusă recondiționării.

În decursul timpului castelul a intrat în posesia familiei Appel, de unde numele său actual. Ultimul proprietar a fost baronul Lajos Porcia apoi castelul a fost naționalizat. Actual el este folosit ca loc în care se desfășoară diferite evenimente.

Românii au început să se întoarcă treptat în zonă numărul lor crescând considerabil în perioada interbelică.  În 1946 s-a reînființat Parohia Ortodoxă Română și a fost amenajată o capelă în care se țineau slujbele.

În anul 1989 a început construcția unei biserici care a fost situată în apropierea Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost sfințită de Episcopul Aradului în anul 1997.

La 5 kilometri distanță față de Fântânele se află satul Tisa Nouă care a fost format de coloniștii sași pe niște terenuri extravilane, expropriate, ale satului Firiteaz (1771). A purtat numele de Wiesenheid, nume schimbat în Réthát pe perioada când a aparținut Ungariei.

Pentru ei a fost construită Biserica romano-catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1845-1846).

În perioada 1944-1945 mai multe familii din satul Tisa, comuna Hălmagiu au fost mutate în localitate și numele i-a fost schimbat în Tisa Nouă, ca sat aparținând comunei Fântânele.

Biserica ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1981)

După câțiva kilometri am intrat în comuna Frumușeni care a fost atestată documentar din anii 1080-1090 dar prin săpături arheologice în locul cunoscut ca „Dosul Caprei” au fost găsite urme datând din epoca bronzului, dacice și feudale (secolele XII-XIII) și ale otomanilor care au supus pentru o perioadă de timp zona.

Zona a fost populată cu șvabi în aceeași perioadă cu comuna Fântânele iar românii au fost mutați în Toracu Mic din Banatul Sârbesc. Satul populat 100% cu germani a fost numit Schöndorf (1766).

Biserica Romano-Catolică „Sf Arh. Mihail, Sf. Ioana”  (1825- stil baroc)

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost colonizat cu numeroase familii de români din munții Apuseni și a primit numele de Frumușeni. Slujbele ortodoxe s-au ținut mulți ani într-o capelă organizată într-o casă. În centrul satului, în fața Bisericii Romano-Catolice a fost amenajat un parc în care a fost postat Monumentul Eroilor.

În 1989 a început construirea Bisericii Ortodoxe  „Pogorârea Sf. Duh”, în stil  neobizantin, care a fost sfințită în 1997.

O perioadă de timp Frumușeni a aparținut comunei Fântânele (1962-2004) după care a devenit comună independentă. De ea aparține satul Aluniș care a fost menționat pentru prima dată în anul 1828 cu numele de Traunau primit tot de la coloniștii germani. În jurul anului 1838 în sat a fost ridicată Biserica Romano-Catolică  „Nașterea Maicii Domnului”, o clădire în stil neoclasic.

În fața ei, pe un soclu a fost postat un grup statuar religios (1906).

Lângă biserică se afla Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial (1914-1918).

După cel de Al Doilea Război Mondial și satul Aluniș a fost populat cu români. Pentru ei a fost construită Biserica ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1947).

Pe lângă agricultură și creșterea animalelor localnicii din comuna Frumușeni au fost renumiți pentru obiectele efectuate în atelierele de împletit nuiele.

Biserica Ortodoxă (nouă)

Pe câmpul aparținând de teritoriul comunei Frumușeni prin săpături arheologice au fost descoperite urmele unei mânăstiri foarte vechi. Abația „Sfânta Fecioară Maria” (1138), inițial ortodoxă, a fost preluată de catolici, a intrat sub patronaj regal și a fost denumită Mânăstirea Bizere. A funcționat ca mânăstire benedictină de călugări până în perioada invaziei turcești când a fost părăsită (1557). Mozaicurile găsite prin săpături au fost preluate de Muzeul Județean Arad.

Citește și comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

 

 

 

Comuna Șagu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șagu este situată în partea de sud-vest a  județului Arad, în Câmpia Vigăi,  la 16 km distanță de municipiul Arad. De ea aparțin satele Cruceni, Firiteaz, Fiscut și Hunedoara Timișană.  Pe acel loc prima localitate, Mezeusag sau Mezesag, a fost menționată în registrele papale în anul 1332. Comuna a fost înființată patru secole mai târziu când au fost construite primele 77 de case pentru coloniștii germani sosiți acolo din diverse zone ale Austriei și Germaniei (1730-1770).

A purtat numele Segenthau despre proveniența căruia se fac speculații astfel se presupune că provenea de la faptul că primii locuitori purtau pălării în trei colțuri sau că pământul era parcelat în trei colțuri ori că prima casă construită, un birt, avea acoperișul în trei colțuri. La un an după moartea Mariei Theresia (1780) comuna a fost vândută baronilor Stefan Atzel și Ignat Vörös.

Bis Romano-Catolică „ Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (stil baroc-1771)

Al doilea val de colonizare ordonat de Regina Maria Thereza a ocupat localitatea Cruceni cu 62 de familii de șvabi (1771).

Capelă germană

În zona localității au fost găsite obiecte din Epoca Fierului și Epoca Bronzului, perioadă când s-a numit „Movila Teșită” iar în Epoca Medievală Timpurie „Fântâna de Lemn”, acolo găsindu-se apă potabilă.

O legendă spune că numele Cruceni provine de la crucea de lemn găsită ascunsă în pământ de către coloniști o alta că la șanțul de fundație a satului a fost proiectată o cruce strălucitoare.

Real este faptul că o dată cu extinderea localității (1782) cele 6 ulițe formau o cruce dublă și chiar și azi satul se află la intersecția dintre 4 localități. În aceeași perioadă (1780-1783) a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” în care au predicat preoți franciscani.

Azi funcționează sub rit greco-catolic.

După exodul germanilor (anii 1920) și popularea satului cu români a fost amenajată o capelă ortodoxă (1951) care în timp a fost extinsă și transformată în Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru Izvorâtorul de Minuni”.

O altă dovadă că zona a fost locuită sunt puținele ruine rămase dintr-o fortificație medievală în sud-vestul satului Firiteaz, în locul numit „Cetate”.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (stil baroc-1817)

După ce comuna a fost conectată la linia ferată Timișoara-Arad (1871) locuitorii au avut o șansă să-și găsească de lucru în împrejurimi, Aradul Nou și Arad.

Sat Fiscut– Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1850-1865)

Totuși ocupația de bază din zonă era agricultura axată pe producția de cereale pe lângă care s-au practicat creșterea tutunului și a viței-de-vie. Încă din 1900 existau treierători cu aburi, în afara localității Șagu a fost construită o moară (1912) în care se măcina un vagon de cereale pe zi și care a fost mărită in 1932. Pe lângă agricultură localnicii se ocupau și cu creșterea animalelor.

În 1908 întreprinzătorii mici s-au asociat și în timp au înființat o bancă, două magazine, o hală de lapte și o bibliotecă și totul a mers bine până la Primul Război Mondial. După război comuna s-a mărit prin înființarea satului Hunedoara Timișană pe fosta moșie a lui Al. Tagányi, expropriată (1925). Acesta a fost colonizat cu români veniți din mai multe sate ale actualului județ Hunedoara. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1929-1935).

În cel de Al Doilea Război Mondial bărbații au fost înrolați și munca câmpului a fost efectuată de vârstnici, femei și copii. După 1945 femeile cu vârsta între 18-30 ani și bărbații între 17-45 ani au fost duși la muncă silnică în minele și colhozurile din Uniunea Sovietică. Prin legea de reformă agrară populația germană a fost expropriată,  li s-au confiscat și casele care au fost ocupate de noi coloniști, români din alte zone rurale. În consecință o parte din germani au emigrat în America, Austria și Germania.

Instaurându-se sistemul comunist, o dată cu colectivizarea (1949-1962) în comună au fost înființate „Scânteia Șagu” și IAS-uri în cadrul cărora s-au continuat activitățile agricole. După căderea comunismului majoritatea germanilor au emigrat (1990), casele lor au fost preluate de statul român, închiriate locuitorilor care le-au refăcut, majoritatea în alt stil arhitectonic. Între 1977-1982 a fost construită în stil neobizantin Biserica Ortodoxă „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”.

Până în 1988 clădirea a fost decorată cu pictură în frescă.

Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn

Publicat pe de
Răspunde

Pe lângă Muzeul Național din Copenhaga, Danemarca am urmat Canalul Frederiksholm. Unul dintre podurile care îl traversau era Podul de Marmură (Marmobroen) construit  pentru a conecta Christiansborg cu Ny Vestergade (1739-1745).

La unul dintre capete s-au păstrat elementele vechii intrări ale primului Palat Christiansborg ars în incendiul din 1794.

Canalul Frederiksholm (Frederiksholms Kanal) se întinde de-a lungul părții de sud-vest a insulei Slotholmen și împreună cu Canalul Slotholmen separă insula de Zeeland. A fost săpat pentru extinderea zonei până la mare și a proteja Palatul Regal și flota situate atunci acolo (1681). Actual canalul este utilizat pentru ambarcațiuni mici. Între ele este ancorat unul dintre cele două vase vechi păstrate, Light nr. XI, construit în 1878, dezafectat și vândut în 1977 unui artist și designer care l-a mutat în locația actuală.

După crearea lui, de-a lungul canalului a fost construit  depozitul militar (Fæstningens Materialgård). Din cadrul lui, cea mai veche clădire păstrată până azi este Casa depozitarului (1740).

În 1771  s-a alăturat un depozit civil (Civiletatens Materialgård) pentru materialele folosite la construcția palatelor regale. În zonă se aflau și cazarmele Gardei Regale Călare. Una dintre clădirile lor, Casa băiatului grăjdar (foderdrengen), s-a păstrat până azi. Acele clădiri azi sunt reședințe și în una dintre ele funcționează Școala de Sculptură a Academiei de Artă.

parcare la marginea canalului

Canalul se deschidea în  Portul Copenhaga (København havn) de-a lungul căruia am continuat vizitarea orașului. Am trecut pe lângă Muzeul de Război Danez (Krigsmuseet- Tøjhusmuseet), localizat în fostul arsenal IV, Tøjhuset, de la care și-a preluat denumirea.

În fața mea, în spațiul larg de pe malul apei, se înălța o clădire modernă din sticlă, legată de altă clădire prin 3 poduri care traversau șoseaua, în care funcționa Biblioteca Regală  Daneză (Det Kongelige Bibliotek), cea mai mare din Țările Nordice. Prima, Biblioteca Universitară, a fost fondată în 1482, apoi Biblioteca Regală în 1648, de către Regele Frederik III care a fost deschisă publicului în 1793.  Ele au fuzionat în 1989 și cuprinzând un volum enorm de manuscrise și lucrări în 1999 a fost ridicată o nouă clădire, adiacentă celei vechi, numită Diamantul Negru datorită exteriorului din marmură și sticlă neagră, în care pe lângă bibliotecă funcționează și o sală de concerte. Din 2008 cu biblioteca a fuzionat și Arhiva Folclorică Daneză.

Pe podul Knippelsbro am trecut apa pe Insula Amager, în Christianshavn, un fost oraș ridicat de Regele Christian IV pentru negustorii independenți (1617) cărora li s-a ridicat și o biserică temporară (1639) înlocuită cu cea actuală, ridicată în stil baroc  olandez (1862-1695), Biserica Mântuitorului Nostru (Vor Frelsers Kirke).

Turnul cu 3 etaje, prevăzut cu o spiră în formă de elice, înalt de 90 metri, a fost ridicat sub Regele Frederik V (1749-1752). La baza lui au fost postate  4 statui reprezentând  evangheliști și în interiorul clopotului un catrilon care cântă la fiecare oră în intervalul 8-24. Turnul poate fi urcat până în vârful elicei pe 400 de trepte dintre care 150 se află la exterior. O legendă spune că arhitectul care a proiectat turnul, dându-și seama că a întors spirala în sens invers acelor de ceasornic, s-a sinucis sărind din vârful turnului.

M-am îndreptat apoi spre o altă biserică situată în apropierea malului apei. Lângă ea, într-o clădire, pentru mine ciudată ca design, funcționa o firmă de asigurări, Aon Denmark A/S.

Biserica Christian (Christians Kirke), cunoscută popular ca Biserica Loteriei, a fost construită pentru comunitatea germană tot mai numeroasă (1754-1759) și a purtat numele de Biserica Germană a lui Frederik (Frederiks Tyske Kirke).

Deasupra turnului de 70 metri înălțime a fost adăugată o turlă (1769) și în criptă au fost amenajate 48  capele de înmormântare. Biserica  fost folosită de germani până în 1886 când congregația lor s-a desființat.

Prin gangul unei clădiri moderne, în care funcționau Servicii ale Administrației, am ieșit pe malul apei.

În apropierea podului pe care trecusem și a Bibliotecii am văzut clădirea Institutului de Limbă și Literatură Daneză (Det Danske Sprog-og Litteraturselskab).

În clădirile din zonă își aveau sediile mai multe firme și instituții, un exemplu, pe o latură a canalului Christianshavn se afla clădirea în care funcționa Sindicatul Finanțelor (Finansforbundet).

Am traversat canalul pe Podul Circular (Cirkelbroen), pod pietonal deschis în 2015, foarte interesant, fiind format din 5 punți rotunde cu catarge de diferite înălțimi, susținute de 118 cabluri metalice, care dădea impresia unui iaht cu vele.

Îndreptându-mă spre următorul pod mare pe care doream să-l traversez spre centrul orașului am trecut pe lângă o clădire mai veche, fostă Fabrică de Zahăr (De Danske Sukkerfabrikker) din cadrul Copenhagen Economics, companie pentru producerea zahărului înființată încă din 1872.

Citește și Copenhaga, Danemarca- prin centrul orașului

Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național

Publicat pe de
Răspunde

De la Teatrul Dramatic din Copenhaga, Danemarca, m-am întors la Canalul Nytorv,  l-am trecut și m-am îndreptat spre Palatul Christiansborg. În drumul meu am trecut pe lângă statuia lui Niels Juel (Niels Juel statuen), amiralul, erou naval danez, care a condus Marina Regală Daneză la sfârșitul secolului XVII.

După câteva minute am ajuns la Biserica Holmen (Holmens Kirke) care a fost înființată de Regele Christian IV în clădirea unei forje de ancorare construită pe canalul Holmen în 1563.

În biserică a avut loc ceremonia unei nunți regale și, în timp, au fost îngropate mai multe personalități.

Am trecut Canalul Holmen pe insula Slotsholmen situată în centrul orașului Copenhaga unde se afla Palatul Christiansborg (Christiansborg Slot), ultimul dintre cele trei palate ridicate în timp pe acel loc. În locul primului palat (1733-1745), distrus într-un incendiu (1794), a fost ridicat al doilea palat (1803-1828) care inițial a fost folosit de Rege Frederik VI doar pentru divertisment, apoi ca reședință regală de către Regele Frederik VI (1852-1863) și în 1849, în palat a avut loc introducerea monarhiei constituționale, în aripa de nord creându-se locul în care a funcționat primul parlament danez.

Palatul a ars într-un incendiu (1884) și pe locul lui a fost ridicat Christiansborg (1907-1928), o clădire în stil neo-baroc cu turnul înalt de 106 metri, împărțit ca Reședință Regală și Camerele Recepției Regale la mijloc, Parlamentul  în aripa de sud,  Curtea Supremă Daneză și Biroul Primului Ministru în aripa de nord.

Sub palat, prin săpături arheologice au fost descoperite ruinele castelelor anterioare și în 1924 a fost amenajată pentru public o expoziție istorică. În stânga palatului se aflau clădirile în care funcționau mai multe ministere, Ministerul Justiției, Ministerul Industriei și Finanțelor, etc.

Ministerul Finanțelor

Vis a vis de ele se întindea clădirea Bursei (Børsen) care a fost ridicată în stil renascentist olandez (1619-1640), sub Rege Christian IV,  pe un teren recuperat de pe coasta Amager, cu un turn în formă de spiră în care se împletesc cozile de la 4 dragoni,  de 56 metri înălțime.

A fost folosită ca piață apoi cumpărată de un comerciant, văduva lui a donat-o Regelui Frederik III, renovată și în 1857 transformată în piață bursieră, cu 40 de birouri comerciale la parter și o cameră mare la etaj, care a funcționat până în 1974. Actual este sediul Camerei de Comerț Daneză (Dansk Erhverv).

Pe lângă clădirea Parlamentului m-am îndreptat spre Grădina Bibliotecii Regale.

Grădina a fost amenajată (1920) pe o parte a locului unde se afla vechiul Port Naval IV, spațiu acoperit cu pământ (1867) când Marina a fost mutată pe Holmes Kanal. În mijlocul grădinii s-a construit un mic iaz artificial în mijlocul căruia a fost ridicată o sculptură de cupru de 8 metri înălțime din care la fiecare oră fixă se revarsă apă sub formă de cascade.

În spatele lui se afla Biblioteca Regală  (Det Kongelige Biblioteks Have) (1906)

Am revenit pe același drum și m-am îndreptat spre Capela Regală (Christiansborg Slotskirke) care este folosită pentru ceremoniile regale și ale Parlamentului.

Prima capelă a fost ridicată o dată cu primul palat, când avea interiorul rococo. A ars  împreună cu el în incendiu.

O dată cu al doilea palat, capela a fost reconstruită în stil neoclasic, cu cupolă. A supraviețuit incendiului în care a ars palatul dar în 1992 a fost distrusă de artificiile unui carnaval.

Reconstruită de o agenție de stat, a fost inaugurată în 1997.

Am ocolit palatul prin nord, pe lângă Curtea Supremă (Højesteret).

Vis a vis de ea se afla Muzeul Thorvaldsen (Thorvaldsens Museum) care funcționa într-o clădire construită asemănător stilului grecesc antic cu influențe egiptene (1838-1848 ). În muzeu se pot vedea lucrările de artă daneză neoclasicistă ale unui singur pictor, Bertel Thorvaldsen (1770-1844), care a trăit și lucrat  mare parte din viață în Roma.

Pe clădire a fost efectuată o friză care înfățișează întoarcerea lui Thorvaldsen de la Roma (1838) și în curtea interioară a fost pus mormântul acestuia.

În fața muzeului se deschidea Piața Bertel Torvardsens (Bertel Torvardsens plads) construită o dată cu clădirea și amenajată cu gazon. În 2001 a fost pavată și s-a amenajat o piscină.

Muzeul Național din Copenhaga (Nationalmuseet) este situat într-o clădire din secolul XVIII numită Palatul Prințului pentru că a fost reședința Prințului Frederik V și a altor membrii ai familiei regale. Palatul a fost construit în stil rococo (1684), refăcut și completat (1743-1744) și din 1892 a intrat în posesia Muzeului Național.

Muzeul păstrează Patrimoniul Cultural și Istoric Danez care evocă istoria Danemarcei până în ziua de azi.

Cele mai importante relicve păstrate în el sunt simbolurile naționale Carul Soarelui (secolul XIII) și Coarnele de Aur ale lui Gallehus (secolul V).

Citește și Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn