Arhive etichetă: case de cultură

Orașul Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe de
2

Orașul Năsăud este situat în partea central-vestică a județului Bitrița-Năsăud, de-a lungul râului Someșul Mare. A fost prima dată atestat documentar din 1264, numit Nazowd. E pomenit într-un act din 1440, prin care satele de pe valea râului au fost donate familiei nobiliare Jaks de Kusal. În 1453 satele și minele din zonă au fost preluate de Ioan de Hunedoara, devenit comite perpetuu al districtului Bistriţei, apoi de Regele Matei Corvin, perioadă când satele, între care și Năsăudul, au fost trecute în stăpânirea oraşului Bistriţa. În secolul XVIII a fost inclus în Imperiul Habsburgic.

După ce invazia mongolă din 1717 a provocat distrugeri mari, pentru apărarea imperiului în partea estică, la porunca Împărătesei Maria Tereza s-a creat un sistem de graniță militară, care s-a extins de la Năsăud pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului, în zona Năsăud instalându-se  Regimentul II românesc de graniţă, cu comandamentul în Năsăud, acesta primind statutul de târg. S-au construit clădiri pentru ofițeri, o cazarmă, prăvălii, o moară, o fabrică de bere şi spirt, etc. și în 1771 Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk”, după 1879 trecută în administrarea parohiei.

Azi în clădirea fostei cazarme, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Inițial câțiva intelectuali au preluat colecțiile lui Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Virgil Șotropa și au înființat un muzeu, intrat sub egida Arhivelor Statului- Subdirecția Năsăud. În timp numărul exponatelor crescând, muzeul a fost mutat în clădirea „Svarda” (1946).

Muzeul etalează colecții etnografice, de artă populară, etalează artefacte vechi, descoperite de arheologi, obiecte aparținând Regimentului 2 Românesc de Graniță, arme de foc, arme albe, o colecție numismatică, ierbare create de botanistul Florian Porcius, pictură veche românească (sec. XVIII-XIX), etc.

În 1784 s-a înființat Institutul Militar, cu predare în limbile română, germană și latină, din 1785 în cadrul lui funcționând un Institut Preparandial, o Şcoală Normală cu 4 clase şi o Școală de fete. Numărul grănicerilor crescând, în 1819 s-au construit încă 19 locuinţe pentru personalul militar, o casă mare, cu etaj, pentru comandantul regimentului (1841) și, pentru a ușura legătura cu Bistriţa, s-a construit un pod peste râul Someş. În timpul Revoluției din 1848 orașul a fost incendiat de revoluționarii maghiari, soldați din regimentele de graniță secuiești, supraviețuind doar puține clădiri, refăcute sub Imperiul Austro-Ungar  (1867-1918).

Unele dintre ele au supraviețuit până azi, majoritatea înconjurând piața din centrul orașului, o clădire în stil eclectic găzduind Primăria Năsăud.

În documentele din 1883 este amintită o comunitate reformată, slujită de preotul din Nimigea. Zece ani mai târziu formându-se o parohie, de care aparțineau și satele din valea Someşului, în perioada 1897-1899 s-au construit Biserica Reformată și casa parohială, reparată și restaurată în anii 1988-2001.  

Prin efortul vicarului foraneu Grigore Moisil, în 1884 s-a construit Biserica Greco-Catolică. După 1948, când ritul a fost interzis și vicarul Simion Pop (1882-1983), protopop al Năsăudului, arestat și închis la Aiud, biserica a fost predată ritului ortodox, devenind actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, monument istoric și de arhitectură, situată în centrul orașului.

Deși după 1990 greco-catolicii au făcut demersuri pentru recuperarea bisericii, neprimind-o, în anii 2001-2018, în apropierea ei, au construit Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Domnului”.

În 1851 regimentele de graniţă au fost desfiinţate, apoi s-a constituit Districtul Năsăudean (1861), cuprinzând toate cele 44 de comune grănicereşti. Doi ani mai târziu în oraș s-a înființat liceul grăniceresc greco-catolic, una dintre cele mai cunoscute școli superioare din Transilvania, numită Gimnaziul grăniceresc „Francisc Iosefian”, al cărui director a fost Grigore Moisil. În el au studiat numeroase personalități ca George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, Iuliu Moisil, Emil Isac, etc.

Clădirea s-a păstrat până azi și este trecută pe lista monumentelor istorice. În ea funcționează Colegiul Național „George Coșbuc”, numit după renumitul poet, al cărui bust e postat în fața corpului principal.

La câțiva ani după înființarea gimnaziului, în planul de învățământ au fost introduse muzica vocală și instrumentală, din 1871 elevii fiind inițiați și în arta dramatică şi cinematografică, în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva, activități continuate în timp, postbelic fiind înființat un Cămin Cultural (1950), din 2000 numit Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, în care se desfășoară diverse evenimente culturale, spectacole, concerte, festivaluri, concursuri, târguri, seminarii, etc.

În scop educațional și de divertisment, azi în oraș funcționează și Clubul Copiilor.

Pentru cazarea elevilor veniți de pe Văile Someşului şi Sălăuţei, la sfârșitul secolului XIX s-a construit un internat, în stil neo-românesc, în 1928 transformat în Liceu de băieți, sub ocupația maghiară ocupat de un batalion de geniști, după 1945 devenind Liceu Pedagogic, din 1982 Școală Generală, din 2013 numită Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.

Compromisul austro-ungar (1867) a dus la reorganizarea administrativă din Transilvania (1876), când scaunele săsești și secuiești au fost desființate, Năsăudul rămânând doar un târg, sediu de pretură, cu o judecătorie de ocol şi o percepţie fiscală.

Judecătoria Năsăud

Izbucnirea Primului Război Mondial, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români din Transilvania, înrolați în cadrul armatei austro-ungare, mulți din ei decedând, din zona Năsăudului 300 de persoane. În amintirea lor în centrul orașului Năsăud s-a creat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un piedestal care se continuă cu o coloană din blocuri de granit, de 2,5 metri înălțime, ornată cu o coroană de lauri, superior o cruce, plăci inscripționate cu numele eroilor și lateral de el două piese masive de armament.

După proclamarea la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu România (1918), la care a participat și o delegație din Năsăud, autoritățile române au preluat treptat administrația zonei. Comunitatea ortodoxă neavând o biserică proprie, obținând aprobarea, din 1938 au început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Împărați Constantin și Elena”, azi a parohiei Năsăud II, clădire în stil brâncovenesc, cu interiorul pictat în tempera, lucrări finalizate abia în 1965.

În vecinătatea ei se află Centrul Catehetic „Miron Cristea”, inaugurat în 2014. În cadrul lui se oferă sprijin educațional tinerilor prin meditații gratuite, atelierele de poezie, teatru și pictură, discuții tematice, etc.

În oraș există și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în anii 1990-2000, în stil neoromânesc.

Sub comunism, după reorganizarea administrativă (1968), orașul Bistrița a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud, din care face parte și azi..

Spitalul Orășenesc „Dr. George Trifon”

Citește și Mânăstirea Rebra și Mânăstirea Salva, jud. Bistrița-Năsăud

Orașul Vatra Dornei, jud. Suceava

Publicat pe de
1

Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.

Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.

În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă,  ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.  

În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.

Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune,  prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).

Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.

Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.

Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.

Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate.  Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.

În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu  un pridvor deschis.

La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.

Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.

Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..

În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.

În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică,  în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.

În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.

Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.

Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.

La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.

În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).

Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.

În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…

Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.

Poliția Vatra Dornei

Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal.  Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.

În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.

Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar  prezentând personajele principale din scena Calvarului.

După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.

Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.

Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.

Citește și Prin județul Suceava: Iacobeni, Ciocănești, Cârlibaba

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Bisericile Evanghelice Fortificate din Codlea și Bod, jud. Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Codlea, din județul Brașov, este situat în centrul țării, în fostul ținut istoric Țara Bârsei, la 7 kilometri nord-vest de municipiul Brașov. În perioada 1211-1225 în zonă au sosit Cavalerii Teutoni care, pentru apărare,  pe drumul care lega Țara Bârsei de provincia Sibiu, numit „drumul sașilor”, au construit 5 cetăți, printre care și Cetatea Neagră, situată pe un vârf de deal, la poalele munților Măgura Codlei, menționată documentar din 1265. După retragerea teutonilor cetatea a fost preluată de Regele maghiar Béla al IV-lea (1235-1270) apoi de Regele Ștefan V al Ungariei și Croației (1270-1272). În acea perioadă lângă cetate s-au așezat coloniști germani (sași) și au format localitatea Codlea.

Muzeul Codlea (2016)

În 1335 fortificația a fost distrusă de invazia tătarilor și nu a mai fost reconstruită. În secolul XIII exista o Biserică romanică care în secolul XV a fost refăcută în stil gotic, cu o clopotniță înaltă de 65 metri, situată în sud-estul bisericii, dotată cu patru clopote. Incinta a fost înconjurată de un zid, prevăzut cu turnuri de apărare, ca Turnul dogarilor, Turnul țesătorilor, etc.

În secolul XVI locuitorii s-au convertit la lutheranism, biserica fiind transformată în Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată care, cu unele modificări făcute în timp, s-a păstrat până azi. A supraviețuit atacului tătarilor (1658), care a distrus tot satul, populația refugiindu-se în incinta fortificațiilor ei. În timpul Primului Război Mondial trei dintre clopotele bisericii au fost preluate de armata austro-ungară, pentru a fi transformate în armament. Au fost înlocuite cu alte clopote noi abia în 1923. 

În perioada 1972-1982 biserica și fortificațiile au fost restaurate. Pentru efectuarea lucrărilor au primit ajutor financiar de la parohiile vecine și Fundația Eduard-Morres, înființată în 1975, cinstindu-l pe pictorul și topograful artistic al ținutului săsesc care, decedând la Codlea, a lăsat moștenirea sa parohiei evanghelice. În momentul vizitei mele (2022) biserica era în curs de renovare.

Primii români stabiliți în zonă au fost menționați în scriptele din 1699. La Codlea ei au creat un cartier, la sud-vest de cel săsesc. După câțiva ani a izbucnit Războiul curuților (1703-1711), o răscoală condusă de Rákóczi împotriva habsburgilor, cei din urmă învingând răsculații în Bătălia de la Codlea.

Cele două cartiere s-au unit în secolul XVIII, formând târgul Codlea, în care timp de un secol a funcționat breasla țesătorilor, desființată în 1894. A început industrializarea: fabrica de mobilă (1878), fabrica de scule pentru prelucrarea lemnului (1879), a treia centrală electrică din Transilvania (1903), o țesătorie de bumbac (1912), în 1939 devenită fabrică de țesături, 6 fabrici de prelucrare a lemnului, o uzină metalurgică, o uzină chimică. În paralel s-a dezvoltat floricultura, prima seră fiind construită de pastorul lutheran în 1885. În 1924 existau 8 grădini de flori, întinse pe 9.000 metri pătrați.

Postbelic cca. 500 de sași au fost deportați în Rusia. Celor rămași le-au fost naționalizate casele și terenurile. Începând cu 1950 în localitate s-au stabilit români, veniți să lucreze în fabrici, pentru care s-a creat un cartier de blocuri (1970).

Localitatea a devenit cunoscută și datorită Ansamblului Folcloric “MĂGURA”, care a susținut numeroase spectacole în țară și în afara ei. El funcționează azi în Casa de Cultură Codlea, inaugurată în 2015, într-o clădire în stil neoclasic, modificată în timp cu elemente baroce și specifice arhitecturii săsești (1881-1925).  

La 20 kilometri nord- est de Codlea se află comuna Bod, în care se poate vedea Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, ridicată pe locul unei foste bazilici romanice (sec. XIII). Este prevăzută cu un turn-clopotniță, reconstruit în 1790, când a fost dotată cu trei clopote. Două dintre ele au fost  doar rechiziționate în timpul Primului Război Mondial și în 1922 au fost înlocuite cu altele din bronz. La parterul lui s-a păstrat un portal de la vechea bazilică.

Biserica a fost distrusă în cutremurul din 1802, ulterior refăcută (1804-1806). Un alt cutremur (1856) a distrus o parte din fortificație, ulterior turnul și zidul de incintă din nord-vest fiind demolate. Din biserica veche se păstrează o cristelniță gotică (1491), altarul (1869) și orga (1816), pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Orașul Makó, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.

În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.

A fost incendiat  în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat,  Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se  Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.

Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină.  M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.

O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad. 

În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.

Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea. 

În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (Makói Takarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.

Pe  strada principală a orașului, după Primărie, se află Tribunalul Makó (Makói Járásbíróság).

În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.

bustul lui Joseph Pulitzer

Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.

Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)

De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.

A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox. 

Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.

De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.

A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957). 

statuia lui József Attila

În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce,  Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.  

statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)

Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.

În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).

Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.

Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).

Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție. 

Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor. 

Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.

Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.

La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.

De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.

Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.

În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.

Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.

De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.

În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).

În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.

M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).

Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care  în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.

În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.

Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.

Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.

La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.

Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.

Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.

Eram mulțumită. Per total ziua a fost fructuoasă.

Orașul Târgu Secuiesc, județul Covasna

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Secuiesc, al 2-lea ca mărime din județul Covasna,  este situat în partea de sud-est a Transilvaniei, în Depresiunea Râului Negru, subunitate a Depresiunii Brașov, traversat de râul Turia, afluent al Râului Negru.

Zona a fost locuită încă din timpul romanilor, fapt atestat de obiectele scoase la iveală de arheologi- urne funerare, pocale de aur, arme, datate din acea perioadă. Pe teritoriul orașului a existat o tabără militară romană care păzea trecătoarea Oituz, ulterior distrusă de popoarele migratoare. În Evul Mediu documentele atestă existența unei localități, Asseculi Oppidum (orașul de lemn).

În 1472 aceasta a primit statutul de târg, numit Torjavasara (Târgul Turia), în care funcționau mai multe bresle. Fiind situat în apropierea drumului care și azi leagă zona Brașovului de Moldova, în timp orașul s-a dezvoltat, s-au înființat noi bresle, apoi fabrici, ajungând unul dintre cele mai importante centre comerciale din Ținutul Secuiesc.

Orașul avea o piață centrală înconjurată de case cu grădini. În spatele lor meșteșugarii și-au construit casele de lemn, delimitând niște străduțe cu accesul în piață (udvartérek), sub forma unor raze de soare.

Ultimele case închideau acele străduțe și din această cauză au fost numite „curți”. Până azi s-a păstrat Casa din lemn „Hahn Jakab”, construită de cofetarul căruia îi poartă numele (1817), cel care a introdus în meniul orașului „turta dulce”.  

În amintirea acelor vremuri, într-una din clădirile centrale, în 1972 a fost inaugurat Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László”, cu săli în care sunt etalate ustensilele și produsele meșteșugarilor, tablele diverselor bresle sau ale asociațiilor meșteșugărești, documente din Revoluția de la 1848-1849, cca. 200 de păpuși îmbrăcate cu portul tradițional, etc. Există și o sală în care se organizează expoziții temporare de artă plastică.

În secolele XIV-XV Ținutul Secuiesc a fost organizat în 7 scaune, unități administrative conduse de comitele secuilor, al doilea om politic important din Principatul Transilvaniei. În secolul XVII scaunele s-au unit formând „Trei Scaune”.

Din punct de vedere religios în oraș funcționau 3 culte: catolic, reformat, ortodox, fiecare cu propria Biserică de lemn. În secolul XVIII biserica catolică a fost mutată în satul Estelnic și pe locul ei s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc (1722-1796). Deteriorată de cutremure și incendii, de fiecare dată a fost reparată și clădirea a rezistat până azi. Ultima renovare majoră s-a efectuat în 1996.

În spatele bisericii, pe două laturi, s-au construit clădiri pentru mânăstirea minoriților (1740). Aceasta s-a extins cu o latură lipită de biserică, azi situată pe marginea străzii (1828), delimitând o curte patrulateră.

Numărul reformaților crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Reformată Calvină (1770-1782), în stil baroc și neoclasicist, la acea vreme fortificată, situată azi în partea vestică a centrului istoric.

Cu o capacitate de 1.000 de locuri, era una dintre cele mai mari biserici din Ardeal. În incendiul din 1834 acoperișul și turlele au fost distruse. Au fost refăcute în decursul a 4 ani.

În aceeași perioadă și ortodocșii au renunțat la Biserica de lemn (1734), în locul ei construind una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1781-1783).

În 1843 localitatea a fost distrusă într-un incendiu dar a fost reclădită, casele de lemn fiind înlocuite cu case de piatră. În decursul timpului, ridicându-se alte case, „curțile” au fost deschise, transformate în străzi, până azi rămânând doar 73.

Apoi  Principatul Transilvaniei s-a unit cu Regatul Ungariei și în același an a izbucnit Revoluția maghiară (1848-1849). Fabrica de pulbere a oferit muniția, Turóczi Mozes, îndrumat de  revoluționarul Gábor Áron, a turnat tunurile de cupru necesare, astfel Târgu Secuiesc a devenit centrul de apărare al celor „Trei Scaune”. În amintirea meșterului, în piațeta din fața casei sale a fost postat bustul lui Turóczi Mozes (1993) și a revoluționarului, decedat în bătălia de la Kőkö (1849), în centrul orașului a fost dezvelită statuia Gábor Áron (1971).

Înaintând spre a anihila revoluția, trupele rusești au ajuns în oraș (1849) și au distrus Fabrica de pulbere. În acel an orașului Târgu Secuiesc i-a fost anexat satul Kanta, devenind cartier. După crearea Imperiului Austro-Ungar (1867) scaunele au fost desființate și s-au organizat comitatele. Trei ani mai târziu, prin reforma administrativă, secuii au pierdut autonomia, fiind încadrați la egalitate cu celelalte  etnii din zonă.

Actual în centrul orașului este amenajat un parc dreptunghiular, înconjurat de casele construite în secolul XIX și începutul secolului XX.

Pe latura nord-vestică, într-o casă construită în perioada 1903-1904, funcționează Casa de Cultură, cu sala Teatrului „Boér Géza” (500 locuri), o sală de conferințe (200 locuri), săli de repetiție, spații expoziționale și atelierele în care lucrează cei 5 artiști plastici și un sculptor în lemn din oraș.

De asemenea este sediul Universității Populare, a Asociației de cultură „Molnár Józsiás” și a formației de dansuri populare „Vigadó”.

Pe latura estică, în fosta casă Finta (curtea 12 nr. 1), la etaj funcționează Muzeul Farmaceutic. În el sunt expuse aparatura și mobilierul folosite de farmaciile din oraș începând cu anul 1949. Colecția de bază a muzeului a fost adunată de medicul Boga Olivér. Inițial a fost expusă într-o clădire a Centrului de Gerontologie și Reabilitare din Lemnia de Jos (2008), apoi mutată în actuala locație. În timp, prin diverse donații, colecția muzeului s-a mărit.

În colțul nord-vestic se află Primăria Târgu Secuiesc. Funcționează într-o casă cu două etaje construită pentru Casa de Economii și ajutor (1907), ulterior devenită sediul partidului comunist (1945), apoi al Consiliului Popular și din 1989 al administrației locale. 

Într-o piațetă din dreapta ei se află statuia Episcopului Áron Márton, dezvelită în 2004. Născut în Sândominic, comitatul Ciuc (1896), în perioada 1920-1924 a studiat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, apoi a funcționat ca preot în mai multe locații din țară. A militat pentru îmbunătățirea educației minorităților și în 1934 a fost numit director al Ligii Romano-Catolice a Națiunilor din Transilvania, apoi Papa Pius XI l-a numit Episcop romano-catolic (1938). S-a implicat în problema evreilor, încercând să împiedice deportarea acestora în lagărele de exterminare. Sub comuniști a fost considerat iredentist maghiar și în 1951 a fost închis pe viață. La cererea lui Petru Groza a fost eliberat, cu domiciliu forțat în Alba Iulia. A fost înmormântat în cripta Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia (1980).

În apropierea centrului se află fosta Școală Militară, construită de baronul Purczell János, locotenent în al II-lea regiment de infanterie (1811-1823), pentru 115 cadeți.

Pe fațada clădirii azi este postată o placă care descrie viața revoluționarul Gábor Áron.

În Târgu Secuiesc se află Liceul Teoretic „Nagy Mózes”, numit după cel care a fondat cea mai veche instituție de învățământ din județul Covasna (1860). Cu ajutorul Papei Inocențiu XI, în satul său natal, Estelnic, a construit prima școală. Satul fiind situat la aproximativ 15 kilometri de oraș, școala era greu accesibilă așa că a fost mutată în satul Kanta, azi cartier al orașului (1696).

Trei ani mai târziu, vizitând zona, contele Apor István a donat pământ pe care, cu ajutorul donațiilor populației din comitatul „Trei Scaune”, s-a construit o nouă clădire (1699-1751). A funcționat până în 1850 când, neîndeplinind condițiile impuse, a fost temporar închisă. Reamenajată, s-a redeschis în 1862. Din 1899 a devenit gimnaziu pentru care între 1905-1906 s-a construit actuala clădire. Postbelic clădirea a fost naționalizată și gimnaziul decăzut la statutul de simplă școală (1948), apoi a fost transformat în Liceu Industrial (1977) care în 1983 pregătea muncitori în domeniul petrolier. Au rămas doar puține clase cu predarea în limba maghiară. Din 1990 a redevenit liceu, numit după fondatorul său.

Într-o clădire veche, construită ca și cazarmă (1760), din 1920 funcționează Judecătoria. În perioada 2002-2003 clădirea a suferit reparații capitale și a fost modernizată.

În 1842 Széchenyi István și Wesselényi Miklós au înființat prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Kaszinó, din 1998 devenită Biblioteca Orășenească Báró Wesselényi Miklós.

În 1949 satul Ruseni a fost alipit orașului și după reorganizarea administrativă (1968) de municipiu aparțin administrativ satele Lunga, Tinoasa și Săsăuși.

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.  

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni  care au fost lăsați să folosească  clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în  care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un  interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat  o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Orașul Roman, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află  Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul  Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează  ca  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află  Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată. 

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Târgu Frumos și Biserica de lemn Prigoreni, jud. Iași

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.

În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).

Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var. 

A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin. 

În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.

În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).

La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.

În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.

Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”

După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.

statuia Ion Neculce

În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.

Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de  a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).

Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”

Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.

Primăria Târgu Frumos

După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”

La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ  comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.  

În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.

Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.

Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Roman, jud. Neamț

Pașcani, județul Iași

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal. 

După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.

Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.

După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.

M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.

Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).

scările mari

Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.

În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino,  marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.

Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.

Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.

scările mici

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.

Parcul Municipal

În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.

Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.

Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).

Primăria Pașcani

În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”.  Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.

În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca  Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)

Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.

Piața Primăriei

În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.

Citește și Palatul Al. Ioan Cuza- Ruginoasa și Biserica de lemn Costești, jud. Iași