Arhive etichetă: case istorice

Orașul Pápa, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214). 

Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite.  Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.

Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.

În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.

Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).

Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.

Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa. 

În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).

În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor  romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994,  când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat  Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.

După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.

Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).

În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară  și din 1794 liceu regal.

case construite în 1790

În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.

clădire construită în sec. XVIII

În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.

În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.

Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.

La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.  

În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat. 

Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală  (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.

Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.

În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.

În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.

În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor  câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.

În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.

În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.

În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa. 

Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.

În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.

În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.

În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.

După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).

În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).   

În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat  s-a extins.

S-au înființat mai multe școli,  din care unele funcționează și azi.

Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)

Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)

Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi,  situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.

Un an mai târziu a fost ridicată  clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).

Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.

Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.

În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).

În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.

Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.   

Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare. 

Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.

În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.

Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Publicat pe de
1

În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.

Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.

O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patika ház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).

Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.

O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.

Casa Töpler (Töpler ház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.  

Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire. 

Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.

Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.

Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).

La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.  

În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.

În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.

La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).

Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.

În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.

Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala  Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.

El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).

Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.

Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).

Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.

Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.

Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.

În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu  3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.

Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.

Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei  și în 1955 a deschis muzeul.

Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck. 

După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.

În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.

În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.

În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.

După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.

Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.

O altă piață a orașului de azi  se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.

În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).

O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.

În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.

Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.

În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.

Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.

După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei. 

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924

Totuși  părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.

Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.

După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.

În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).

În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află  Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.

Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).

În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor),  fostul comandant.

În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.

În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.

În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).

Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).

O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.

Citește și Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sopron, situat la granița de nord-vest a Ungariei cu Austria, în secolul XV devenise un oraș dezvoltat, organizat în perimetrul fostei Scarbantia romană. Populația, aparținând mai multor religii, avea construite biserici și sinagogi.

În marea invazie otomană, turcii au atacat orașul, dar nu l-au cucerit (1529), motiv pentru care mare parte a populației din zonele ocupate s-a refugiat acolo. Sopron a  rămas inclus în Regatul Ungariei, împreună cu toată zona din nordul Lacului Balaton, până în 1867.

Nedorindu-se să ajungă în stăpânirea turcilor, Biserica Maicii Domnului, situată lângă piața în care se țineau târgurile, a fost distrusă. Ulterior pe locul ei a fost construită o fântână (1719). A funcționat până în 1744, când s-a stricat și a fost distrusă. Pe locul ei, primind permisiunea, catolicii au ridicat Statuia Sf. Fecioară Maria (a Mária szobor), situată pe o coloană corintică înaltă, cu reliefuri care înfățișează scene biblice, având pe platformă îngeri cu felinare, tot ansamblul fiind înconjurat de un gard.

Cea mai veche școală din Sopron a fost construită pe un teren oferit de primarul orașului (1557). Tot el a emis un regulament, „Legile Școlii” și a scris piese de teatru, pe care școlarii le interpretau anual în Primărie. Apoi, în clădirea liceului de azi, a fost înființat un liceu maghiar (1657). În 1666 a fost fondată Biblioteca școlii în care azi se găsesc peste 400.000 de volume, unele foarte vechi. Ambele școli au fost închise în timpul Contrareformei.

După abolirea interdicției (1681), școlile au fuzionat  și au funcționat în clădirea actuală, situată în Piața Széchenyi. În secolul XIX clădirea a fost refăcută și extinsă de două ori (1825, 1894). Liceul Evanghelic Berszenyi Dániel (Berszenyi Dániel Evangélikus Gimnázium) a fost numit după un fost elev, devenit ulterior un cunoscut poet.

În 1636, primind acordul Regelui Ferdinand II, Episcopul de Győr a achiziționat un teren, din suburbia majoritar protestantă și a fondat Liceul catolic. Pe rând a fost condus de iezuiți, apoi de conducerea orașului, din 1777 de dominicani și, după desființarea ordinelor religioase, de profesori laici. După abolirea interdicției (1802), școala a fost preluată de benedictini, care l-au numit Liceul Catolic Sf. Astrik (Szent Asztrik Katolikus Gimnázium). În 1948 liceul a fost naționalizat. Azi în el funcționează Liceul Profesional Agricol Roth Gyula (Roth Gyula Mezőgazdasági Szakközépiskola).

În partea orașului vechi, situată între fostele ziduri romane, s-a continuat construcția de case, una dintre ele fiind cea a lui Ádám Erhárd Resch. În 1674 casa a fost cumpărată de văduva Prințului János Eggenberg, ducesa Maria Sidonia von Thannhausen. Fiind rudă cu margravul Brandenburg, i s-a permis un preot evanghelic personal, care ținea slujbele în Casa Eggenberg (Eggenberg ház),  slujbe au zite de afară de lutherani în timpul Contrareformei. Apoi în curtea casei s-a construit un amvon semicircular din piatră, decorat cu motive florale, pe care s-a portat stema familiei Brandenburg, în care preotul a predicat congregației timp de 2 ani (1674-1676). Clădirea a fost transformată în secolul XIX, dar stema s-a păstrat până azi. În ea funcționează Muzeul Copiilor (Macskakő Gyermekmúzeum).

În 1676 orașul a fost grav avariat de un incediu. Nu a trecut mult și a izbucnit o epidemie de ciumă (1695), care a decimat o parte din populație. Drept mulțumire că ciuma a dispărut și mulți au supraviețuit, lângă Biserica Caprei a fost ridicată  statuia Sf. Treime (a Szentháromság szobra).

Pe un soclu înalt, decorat cu personaje religioase, s-a ridicat o coloană care, sub forma unei ghirlande, a fost împodobită cu mici statui de îngeri. Deasupra a fost creată Sf. Treime, Tatăl, Fiul, între ei Duhul Sfânt, reprezentat printr-un porumbel, toți înconjurați de raze de aur.

În oraș s-a păstrat până azi Casa celor doi mauri (Ket Mor Ház), construită la începutul secolului XVIII, în suburbia de atunci. A fost creată din 2 clădiri conectate printr-o poartă, încadrată de două coloane corintice răsucite, pe care s-au postat 2 mauri.

Aceștia susțin partea superioară a porții, pe ornamentele căreia, central, a fost așezată o mică statuetă reprezentându-l pe Isus. 

Pe frontoanele caselor, în câte o nișă decorată, au fost postate statuile Sf. Maria și Sf. Iosif. Pe marginile frontoanelor veghează mici îngeri și în vârful lor au fost postate capetele Sf. Roh, ocrotitorul supraviețuitorilor ciumei și Sf. Florian, ocrotitorul pompierilor.

Tot în fosta suburbie s-a păstrat și o casă din 1666, fostă brutărie, azi Muzeul de panificație (Pékmúzeum). Primul brutar, Joachim Hübner, a activat până în 1699. Ulterior brutăria a funcționat neîntrerupt până la începutul anilor 1950, când a fost naționalizată. Pe lângă panificație, proprietarii cultivau vița de vie din care produceau diverse sortimente de vinuri, ocupație din care, după naționalizare, s-a întreținut și fiul ultimului brutar, devenit în 1909 patiser. Din fericire casa și echipamentul brătăriei au rămas intacte. Au fost achiziționate de Muzeul Sopron, amenajate și în 1975 deschis muzeul.

La începutul secolului XVIII în oraș s-au stabilit călugări dominicani. Aveau 2 case, cumpărate în zona actualei Piețe Széchenyi.

În perioada 1719-1725 pe locul lor au construit actuala Biserică Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu” (Szent Júdás Tadeus apostol katolikus templom) și lângă ea Mânăstirea Sf. Dominic (a Szent Domonkos kolostor) (1745-1750), în fața căreia azi se află statuia sfântului.

Pe fațada, în stil baroc, au fost create niște nișe în care au fost postate statuile unor sfinți: central Sf. Maria, lateral de ea Sf. Dominic și Sf. Ecaterina din Siena, deasupra Sf. Toma d’Aquino și Sf. Vincent de Ferrere și pe frontonul triunghiular, parcă veghind biserica, Sf. Tadeu.

În 1755 i s-au adăugat turnurile, la vremea aceea fiind singura biserică din oraș care avea două.

Interiorul a fost decorat cu sculpturi efectuale de unul dintre călugări (1745).

Dintre altarele vechi, până azi s-au păstrat cele ale Sf. Dominic și Sf. Vincențiu.

Treptat în oraș s-au construit clădiri în stil baroc și, dezvoltându-se, a devenit sediul Comitatului Ödenburg, până la mijlocul secolului XIX.

Într-una din case, numită atunci Casa Verde, la întrunirea Parlamentul Palatin din Főrendiház (1681), Pál Esterházy a fost ales palatin. Casa cu 2 etaje și o cramă mare a fost locuită pe rând de familiile de funcționari sau negustori. Incendiul din 1676 a distrus-o, apoi a fost refăcută în stil baroc, cu stâlpi toscani pe fațadă. Din 1774 a aparținut familiei Mártonyi, al căror fiu, Károly, a devenit inventatorul aparatului de respirat cu aer comprimat, al măștii de gaz și al tunului de gulaș.Din 1871 în casă a funcționat primul Liceu de fete din Sopron, apoi a intrat în posesia familiei Caesar, căreia i-a aparținut până în 1952 și căreia îi poartă numele simplificat, Casa Cézár (Cézárház). Azi la etaj se află un muzeu care etalează colecția pictorului József Horváth și la subsol Barul Cézár Pince, care servește diferite soiuri de vinuri.

Familia Esterházy deținea fosta clădire a Arhiepiscopului Oláh (sec. XVI), moștenită prin căsătorie de Miklós (1614). În acea casă Joseph Haydn a susținut mai multe concerte de cameră, azi comemorat printr-o placă în dreapta intrării. În 1921 de acolo au fost anunțate rezultatele Referndumului, prin care Sopron rămânea Ungariei. Azi în clădire funcționează Muzeul Silvic (Erdészeti Múzeum) cu expozițiile permanente: Colecția de vânătoare Béla Hidvégi, expoziția interactivă Pădurea și camera memorială Alma Mater, ultima prezentând tradițiile studențești din Selmecbánya (Banská Štiavnica, Slovacia).

O altă clădire, care în timp a intrat în posesia familiei Esterházy, documentele vremii o atribuie ca fostă reședință a Regelui Ferdinand II (1568-1637). Pentru ca acesta să ajungă în Biserica Caprei, clădirile au fost legate printr-un pasaj de lemn. Până în secolul XIX clădirea a aparținut mai multor proprietari, ultima fiind familia după care azi e denumită, Casa Kossow (Kossow ház). La subsol s-a păstrat o pivniță medievală în care funcționează Crama și Restaurantul Gyógygödör.

A urmat o nouă invazie otomană (1683), când orașul s-a predat fără luptă. A fost cruțat, dar a trebuit să plătească dări mari.

După ce aceștia au fost alungați de armatele austriece, orașul a fost inclus în Imperiul Habsburgic, de partea căruia a rămas și în timpul Răscoalei Curuților, condusă de Principele Transilvaniei Francisc Rákóczi II (1703-1711).

În secolul XVIII pe străzile care azi se deschid în Piața principală s-au construit și refăcut case rezidențiale și palate.

Una dintre clădirile vechi (1400), de la care s-au păstrat ușa și pivnița cu bolte, în 1770 a intrat în posesia contelui Lassberg, care a etajat-o. Un secol mai târziu a vândut-o Mânăstirii Lutherane (1866), care a transformat-o în reședința parohului. Azi Casa Tudósok (Tudósok ház) este folosită de administrația evanghelică.

Pe locul unei case mai vechi, în 1723, an înscris pe stema situată deasupra porții, Vilmos Artner a construit Palatul Artner (Artner palota). În decursul timpului a avut mai mulți proprietari, care au modificat-o. Postbelic clădirea a fost împărțită în 19 apartamente. După restaurarea din anul 2000, în clădire a fost deschisă Galeria Körmendi-Csák, unde sunt organizate expoziții temporare cu opere de artă contemporană.

Casa Hajnóczy (Hajnóczy ház) în 1734 a aparținut celebrului profesor și orator Dániel Hajnóczy. Fiul său a vândut-o în 1792 și de atunci a trecut prin mai mulți proprietari, care au modificat-o până la aspectul actual.

Din același an (1734) datează și Palatul Starhemberg (Starhemberg palota), în stil baroc, deținut de Péter Komáromy. În 1774 a fost cumpărat de  ofițerul Lajos Starhemberg, care l-a modificat în forma actuală. Ulterior a intrat în posesia avocatului József Pruzsinszky (1779).

Palatul Erdodi (Erdődy palota), în stil rococo (1740), a fost cumpărat în 1810 de familia Széchényi, care l-a deținut aproximativ 100 de ani.

Un alt palat, reconstruit de mai multe ori în secolele XVII-XIX, ajungând până la forma actuală, cu o fațadă baroc, cornișe decorate cu motive vegetale, în secolul XVIII a fost deținut de baronul Schilson. Un secol mai târziu a fost locul de întâlnire a reformiștilor, apoi a intrat în posesia familiei Festetics și în cele din urmă a familiei căreia îi poartă numele, Palatul Bezeredj (Bezeredj palota), al căror fiu, Pál Bezerédj, a devenit specialist și mentor în creșterea viermilor de mătase și al producției de mătase. 

În 1840 Franz Liszt a susținut în palat un concert. O legendă spune că și-a uitat pe pian mănușile. Dorindu-le ca amintire, doamnele s-au năpustit și în zarva creată, le-au sfâșiat. În amintirea lui pe clădire azi este postată o placă memorială.

Pe o casă din apropiere se află o altă placă memorială, a scriitorului și ziaristului Frankenburg Adolf (1811-1884), care a copilărit cu Franz Liszt.

De fapt azi majoritatea caselor au plăci memoriale. Una dintre ele, a călugărului piarist, profesorul universitar, fondator al lingvisticii istorice maghiare, Révai Miklós, menționează că acesta a locuit un an în acea casă (1800-181).

După emiterea Edictului de toleranță religioasă, pe locul vechii biserici de lemn, distrusă de incendiul din 1676, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), clădire din piatră, fără turn, cu fundația construită peste 182 de grămezi de lemn de arin, care au stabilizat solul (1782).

Un secol mai târziu i s-a ridicat turnul, înalt de cca. 52 metri (1867), dotat cu 4 clopote, din care doar unul s-a păstrat până azi, restul fiind fiind rechiziționate în Primul Război Mondial și ulterior înlocuite cu unele mai noi.

Pe locul fostei Piețe de sare (Saltzmarkt) din 1428, unde ulterior s-au adăugat abatoare și exista mica Biserică de lemn „Sfânta Cruce”, în 1747 călugărițele Ordinului Ursulinelor, venite de la Győr, au cumpărat pe rând 2 clădiri, le-au remodelat, unit între ele și au înființat o mânăstire. De atunci piața a fost numită Piața Ursulinelor (Orsolya tér). În 1848 au cumpărat o altă clădire, cu 2 etaje, pe care au demolat-o parțial și până în 1860 au refăcut-o, înființând o școală, azi Gimnaziul Romano-Catolic al Ursulinelor (Szent Orsolya Gimnazium).

Cu ajutorul contesei Emilia Széchenyi, care a adunat mai multe donații, între clădirile mânăstirii și școală, în 1864 a fost construită Biserica Sf. Maria (Szent Mária templom) sau Biserica „Imaculata Zămislire” (Szeplőtelen fogantatás templom). Clădirea în stil romantic și neogotic, a fost prevăzută cu un turn înalt de 30 metri, dotat cu 3 clopote, al Imaculatei Concepții, Sf. Angela și Sf. Ursula, care s-au păstrat intacte până azi.

În timpul bombardamentelor din cel de Al Doilea Război Mondial biserica a fost distrusă (1945). Postbelic, în decursul a 2 ani, a fost refăcută în forma de azi. Pe fațada principală  a fost creată o fereastră mare, deasupra ei postată statuia Sf. Maria  (Imaculata Concepție). Pe laterale, deasupra celor 2 stâlpi, se află statuile Sf. Orsolya și Sf. Angela. Vitraliile, distruse în război, au fost înlocuite cu cele actuale (1999 și 2014).

Altarul principal a fost decorat cu picturi, central Sf. Maria, în stânga ei Sf. Angela Merici, fondatoarea Ordinului Ursulinelor și în dreapta ei Sf. Iosif. În secolul XX mânăstirea a fost desființată pentru o perioadă de timp. Și-a redeschis porțile la aniversarea a 200 de ani de la înființare.

Fostele abatoare din Piața de sare au fost create la parterul Casei Lábas (Lábas ház) și până în 1777 la etaj au funcționat birourile administrației orașului. În secolul XIX abatoarele au fost desființate și în locul lor, pe o porțiune, la fațada principală, a fost creat un coridor boltit, cu 6 arcade, de mărimi diferite.

În piața din fața casei a existat Fântâna Lebedelor. Pe locul ei, adusă din curtea Mânăstirii Franciscane, în 1929 a fost postată fântâna Sf. Maria (Mária-kút), un bazin de apă, postat pe un piedestal cilindric, deasupra statuia Sf. Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta îndreptând o cruce spre cer.Fântâna a fost bombardată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și postbelic refăcută. Despre construirea fântânii (1780) circulă o legendă care spune că un călugăr franciscan a fost de oamenii din Harka prins furând struguri. Drept pedeapsă aceștia l-au închis într-o chilie. Ciudat este că nu călugărul, ci oamenii au fost pedepsiți., fiind obligați să suporte cheltuielile construcției fântânii.  

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV

Publicat pe de
1

Orașul Sopron este situat județul Győr-Moson-Sopron din nord-vestul Ungariei, în apropiere de granița cu Austria. Este locuit preponderent de maghiari dar există și o puternică comunitate germană, orașul fiind oficial bilingv.  

Pe vremea Împăratului Tiberius zona a fost provincie romană, când orașul era numit Scarbantia și avea Forumul situat pe locul unde astăzi se află Piața principală (Fő-tér). În secolul IV orașul a fost fortificat cu trei ziduri de apărare, unul intern, unul intermediar și unul extern.

Rotonda

Atacați de triburile migratoare, romanii s-au retras și fortăreața a fost abandonată. Triburile au fost unite de Árpád, care s-a instalat în fosta cetate (sec. IX). Succesorul său Ștefan, ulterior înscăunat ca primul rege al Ungariei, a construit un castel și după un administrator al acestuia, orașul a fost numit Suprun.

L-a înconjurat cu noi ziduri de apărare, de 7-8 înălțime, construite pe fostele ziduri romane, interior și intermediar (sec. XI), la exterior a creat un zid din scânduri și între ziduri a creat un șanț.

Zidurile au rămas întregi până în a doua jumătate a secolului XIX, când orașul era deja foarte extins și o parte a zidurilor a fost dărâmată.

În anii 1960, pentru a se realiza legătura dintre centrul orașului vechi și actualele străzi, situate între zidurile romane mijlociu și exterior, cele mijlocii au fost sparte și s-a creat un pasaj, ale cărui poartă și scări au fost amenajate în perioada 2011-2012.

Tot în anii 1960 săpăturile au scos la iveală și restaurat Rotonda mică (kis körforgalom), zidul în care era încorporată, ambele din perioada romană târzie.

În fața zidului  s-au descoperit mormintele unui cimitir roman și o Biserică de lemn care, însă, nu au fost conservate.

Ulterior șanțul dintre ziduri a fost umplut și s-a creat Promenada Baley, încorporată în oraș, între fostele palate, clădiri cu magazine, etc.

În spatele Primăriei actuale se află Parcul Arheologic Scarbantia. În a doua jumătate a secolului XIX, pentru a se construi un drum, de 5 metri lățime, s-au făcut săpături. Ele au scos la iveală în partea de nord o clădire rezidențială din epoca romană și lângă ea un atelier pentru prelucrarea bronzului, în partea de sud o parte din zidul interior, lat de 3,5 metri, construit în 1340 de maghiari (sec. XI). De asemenea au fost descoperite și fundațiile de piatră a două clădiri din vremea lui Árpád. 

Pe locul ruinelor, acoperite de vreme, în 1913 a fost construit Cinematograful „Steaua Roșie” („Vörös csillag” mozi) în care inițial s-au proiectat filme mute, apoi sonore. A funcționat până în 1966, când a fost desființat. În amintirea lui, pe zidul paralel cu Primăria, Cercul de prietenie maghiar-austriac Corvinus a inaugurat o placă memorială (2010).

Alte artefacte se pot vedea în Muzeul Arheologic Scarbantia (Foruma Régészeti Múzeum), amenajat într-o clădire din apropiere.

În 1241 Regatul Ungariei a fost invadat de mongoli care, după victoria de la Mohl, l-au alungat pe succesorul Regelui Ștefan, Regele Bela IV. În drumul lor, neîntâmpinând o rezistență mare, au distrus jumătate din localități și au masacrat cam un sfert din populație.

Totuși după un an s-au retras, cercetătorii explicând prin faptul că fiind o iarnă grea, în primăvara anului 1242 teritoriul s-a transformat într-o enormă mlaștină și nemaiavând pășuni pentru cai, iar drumurile devenind aproape inaccesibile, au preferat să părăsească teritoriul.  

În 1273 Regele Otakar II al Boemiei a cucerit castelul dar, cu ajutorul populației,  armatele Regelui Ladislau IV al Ungariei și Croației (1271-1290) l-au eliberat. Pentru loialitatea lor, regele a ridicat orașul la rangul de oraș regal liber.

Locuitorii erau de mai multe religii. Orașul dezvoltându-se, au început să se construiasă mai multe biserici. Prima, azi cea mai veche din oraș, a fost Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Szent János templom), ridicată de Cavalerii Ioaniți, stabiliți în Sopron încă din 1217. După plecarea lor (sec. XV) biserica, deteriorată, a fost refăcută prin donațiilor localnicilor. În perioada 1636-1674 a fost folosită de iezuiți. După ce ordinul a fost dizolvat, clădirea a fost cumpărată de Jakab Meskó. Acesta a donat-o capitolului catolic care între anii 1886-1890 a restaurat-o și a folosit-o până în 1950.

Cavalerii au construit și un spital, lângă care au ridicat o capelă. Extinsă în secolul XIV, în stil gotic, a devenit Biserica Sfântului Duh (Szentlélek temploma). Un secol mai târziu, în prelungirea frontonului, s-a construit un turn mic, hexagonal, pe care a fost postată crucea. În 1782 biserica a fost refăcută în stil baroc, interiorul a fost pictat și altarul decorat cu sculpturi de lemn (1750). Orga bisericii datează din 1830.

În cel mai înalt punct al orașului, pe locul unde a existat o biserică a avarilor creștini, în 1278 a fost construită Biserica Catolică Sf. Mihail (Szent Mihály katolikus templom). Clădirea, în stil romanic, a fost prevăzută cu 20 de altare, decorate cu statui.

În perioada 1567-1584 a fost folosită în comun de catolici și protestanți. În 1605, în timpul Războiului de Independență Maghiar, biserica a fost jefuită de  trupele lui Bocksai, apoi a fost preluată de lutherani, care au îndepărtat sculpturile și au folosit-o până în 1674, când a revenit iar catolicilor, ca biserică parohială.

În decursul timpului a suferit mai multe reparații și renovări, cea din 1860, realizată de familia Storno, refăcând-o în stil gotic, cu interiorul în stil baroc. În mijlocul fațadei de vest se înalță turnul înalt de 48 de metri, cu un coif octogonal din piatră. În decursul timpului turnul a fost reconstruit de mai multe ori, pâstrându-se din secolul XIII parterul și primele 2 etaje.

În biserică s-a păstrat o singură statuie din lemn, reprezentând-o pe Maica Domnului, pe care lutheranii au mutat-o în pod. Când au revenit catolicii, ea a fost trimisă la Institutul Teologic Pázmáneum din Vien, înființat în 1619 de cel căruia îi purta numele. A fost readusă în biserică abia în 1865. De asemenea există obiecte religioase, din argint și aur, datate din secolele XVI-XVIII. În 1944 biserica a fost dotată cu o orgă.

Biserica se afla într-un cimitir, înconjurat de un gard, unde în Evul Mediu breasla măcelarilor a construit Capela „Sf. Iacob” (Szent Jakab kápolna), azi una dintre cele mai vechi clădiri din Sopron. Cimitirul devenind prea mic, mormintele vechi au fost reutilizate, atfel în cripta capelei au fost depuse oasele din mai multe morminte vechi, devenind un osuar. În secolul XVII a fost folosită de lutherani. Un secol mai târziu, din fondurile orașului, a fost reparată. În timp a fost folosită ca depozit de muniții, apoi de obiecte bisericești și în 1866 familia Storno a restaurat-o. 

În curtea bisericii se mai pot vedea câteva dintre pietre funerare vechi, cum ar fi cea a lui Joachim Maltzam (1664), mormântul familiei Voss (1768) și statuile care formează „Calea Crucii” (1892).

Biserica benedictină „Sf. Fecioară Maria” (Szűz Mária bencés templom) a fost construită de călugării franciscani la sfârșitul secolului XIII, azi situată în partea de sud a Pieței principale (Fő-tér). Lângă ea au ridicat o capelă și o mânăstire. Abia în secolul XV a fost ridicat turnul, înalt de 47 metri.

A fost numită și Biserica caprei (A kecske temploma) deoarece o legendă spune că a fost construită folosindu-se comoara găsită de un căprar. Există de fapt mai multe legende, una dintre ele relatând că a fost ridicată din banii lui Henrik Geissel, care și-a donat averea, drept penitență, după ce l-a ucis pe un localnic.

În timpul marelui incendiu de la Sopron (1676) acoperișul bisericii a ars. Ulterior biserica a fost refăcută în stil baroc. În interior au fost create altarul și amvonul în stil rococo.

În 1802, după dizolvarea ordinelor religioase, între care și cel franciscan, o parte din clădire a fost folosită ca hambar de fân.

La începutul secolului XIX a fost preluată de călugării benedictini. Aceștia au restaurat-o, în stil gotic și au folosit-o până în 1948, când au fost alungați. Au recuperat-o abia în anul 1990.

Cele trei nave prezintă sculpturi, unele reprezentând animale cu cap de om, păcatele de moarte ale omului.

În secolul XVI în biserică au fost înmormântate mai multe familii nobiliare, criptele familiilor Esterházy, Széchényi, Czirákys, fiind vizibile și azi. 

Au fost încoronați Regele Ferdinand III, Reginele Eleonora Anna Gonzaga și Eleonora Magdolna Theresa din Pfalz-Neuburg (sec. XVII) și s-au desfășurat 5 ședințe ale Parlamentului. Biserica a fost restaurată în 2007 și ultima renovare s-a făcut în anul 2011.

Conform legendei în care Henrik Geissel a ucis un localnic, acesta a fost ajutat de János Schmuckenpfennig. Drept penitență, în locul unui pelerinaj la Roma, Papa Bonifaciu IX i-a permis lui János să doneze un teren, pentru construirea unei biserici.

Pe acel teren, cu banii adunați de la clerul orașului, între anii 1393-1398 Marea Frăție Sf. Gheorghe a ridicat  Biserica Sf. Gheorghe (Szent György templom), cu un turn octogonal, situat deasupra fațadei principale, o navă gotică și 8 altare. În secolul XVII Episcopul de Győr a dat-o iezuiților. După incendiul din 1676 au refăcut-o în stil baroc.

După dizolvarea ordinului (1802) biserica a fost dată noului capitol, care a numit-o Biserica Catedrală. În 1869 turnul s-a prăbușit. A fost construit un nou turn, înalt de 55 metri, cu două clopotnițe, dotate cu 4 clopote, situat pe fațada posterioară a bisericii.

În jurul anului 1300 în Sopron s-au stabilit familii de evrei. Protejați se legile Regelui Béla IV, aceștia au ocupat o zonă din apropierea actualei Piețe principale și au construit cca.10-16 case.

La începutul secolului XIV au construit o sinagogă, azi numită Sinagoga veche (Ó Zsinagóga), unică în Europa Centrală.

Clădirea, în stil gotic, a fost construită la distanță de stradă, locul din fața ei fiind folosit ca loc de judecată și de comerț cu creștinii. În dreapta ei au înființat un spital.

Conform religiei iudaice, în centrul clădirii a fost creată camera bărbaților (camera Tora).

Central s-a plasat masa de lectură.

Femeile, care nu puteau intra în acea cameră decât cu ocazia căsătoriei, aveau o intrare separată, care ducea într-un spațiu, prin ale cărui ferestre puteau urmări desfășurarea  ritualului.

Baia rituală, în mod normal făcută prin scufundarea în apă curgătoare, a fost creată în afara sinagogii și alimentată cu apă dintr-o fântână.

Sinagoga a funcționat până la expulzarea evreilor (1526). Apoi spațiul cu clădirea a fost împărțit în două și vândut localnicilor, care și-au construit locuințe.

Clădirea a fost restaurată în 1968. În interior, pe lângă spațiile cu rol religios, s-a amenajat un mic muzeu cu obiecte de cult.

Pe aceeași stradă, în jurul anului 1370, un bancher evreu din Viena a cumpărat un teren, pe care a construit o casă în stil baroc și lângă ea o sinagogă privată, azi numită Sinagoga nouă medievală. Avea o singură cameră, cu masa de lectură, în care femeile priveau de afară prin ferestre. Pentru baia rituală, în dreapta intrării a creat o fântână de marmură roșie. Azi fosta sinagogă este nefolosită.

La capătul străzii, în apropiere de Piața principală (Fő-tér), se află Casa Gambrinus (Gambrinus ház), donată de Regele Sigismund de Luxemburg pentru Primăria veche a orașului, care a funcționat până în 1496.

Apoi clădirea a fost deținută pe rând de familii nobiliare, care au modificat-o până la aspectul actual, fațada arătând mai multe stiluri arhitecturale folosite.

În 1496 zona situată lângă Biserica Caprei și Primăria veche a fost cumpărată de oraș. Clădirea situată pe locul actualei Primării a devenit clădire publică, care a funcționat până în 1892, când a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Primărie Sopron (Soproni Városháza), inaugurată în 1896.

Sub arcada clădirii a fost postată statuia Primarului  Mihály Thurner.

Lângă ea, pe ruinele zidurilor romane, s-a construit Turnul de Foc (A Tűz Tornya), a cărui parte superioară a ars în incendiul din 1676. Ulterior a fost refăcut, înălțat în stil renascentist, i s-a creat un balcon, până la care azi se pot urca cele 200 de trepte interioare, s-a postat un ceas și a fost acoperit cu o cupolă în stil baroc. Turnul a fost folosit pentru supraveghere. de acolo se anunțau apariția oștilor ostile, a incendiilor și se anunța ora exactă, trâmbițându-se din sfert în sfert de oră.

La intrarea în turn, omagiind alegerea localnicilor la Referendumul din 1921, când aceștia au ales ca Sopron să rămână Ungariei, s-a creat Poarta Fidelității (a Hűség kapuja).

Fosta reședință a primarului de atunci, clădire din secolul XV, a fost declarată de Regele Ludovic II ca primul monument național din Ungaria. A fost cumpărată în 1752 de Antal Pál Esterházy, care a refăcut-o în stil renascentist târziu. Deasupra porții, încadrată cu coloane toscane, a instalat stema familiei și într-o nișă mică, deasupra stemei, o copie sculptată în piatră a Madonei Bisericii Mariazell. În fostul  Palat Esterházy (Esterházy palota) azi funcționează Muzeul Mineritului (a Bányászati ​​múzeum), care prezintă exploatarea cărbunelui în minele Brennberg (1753-1951), diverse utilaje și o impresionantă colecție de minerale.

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.

Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.

M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”,  înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.

În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.

M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)

Colegiul Național „Calistrat Hogaș” (1928)

fosta Poștă Centrală (1930-1932- monument istoric)

Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.

Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.

Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.

O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.

Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.

În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.

Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.

Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est

Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.

În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).

Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.

În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.

La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.

Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț

Am început să „iau viteză”,  îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.

În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.

După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”. 

În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.

Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.

În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.

Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.

Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.

Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.

În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.

Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.

Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.

Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.

Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.

Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.

Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.

Citește și Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Orașul Roman, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află  Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul  Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează  ca  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află  Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată. 

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.

Vila Sovata

Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.

În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu  (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).

Vila Sara

S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.

Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii

Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului  au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.

Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.

Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).

Vila Mureșul

Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.

Vila Vânătorului

Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.

După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.

Vila Maria

Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.

Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.

Vila Magdalena

În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.

După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.

Pensiunea „Speranța”

Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.

Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru  tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.

Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.

Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.

Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.

Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.

În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.

Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.

Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.

Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.

Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.

De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.

De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.

Citește și Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).

În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.

După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.

Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).

Direcția Silvică

Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.

Direcția județeană- evidența populației

Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.

Casa de Cultură a Sindicatelor

Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.

Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.

În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).  

După Al Doilea Război Mondial cultul a fost  interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .

Palatul Primăriei,  azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.

 Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.

În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.

Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.

La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.  

Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.

Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană,  Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.

La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.

În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).

Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.

Ceasul cu flori

Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.

Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial  Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.

În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată  de  Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).

M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.

Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.

Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.

Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).

Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.

Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.

Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807)  imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă.  În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea  egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.

Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.

În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).

În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.

Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.

La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.

În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.

După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii  au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.

În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află  statuia Episcopului Áron Márton.

Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează  diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.

Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.

Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.

Oficiul Poștal nr. 1

Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892  pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.

După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.

Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar  un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.

Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.

Citește și Castelul Teleki din Gornești, jud. Mureș

Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.

La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.

În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).

În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins  și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.

Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.

Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.

Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).

Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).

La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de  parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.

Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.

La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.

Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.

Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.

După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.

În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).

Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826,  în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.

Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și  „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.

Casele Domokos și Csiki

Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.

În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.

Citește și Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.

În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în  diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).

În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată,  biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.

S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.

După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.

De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.

La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.

După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).

În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).

Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.

Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.

Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.

Protopopiatul Ortodox Român

Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren  și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793).  În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.

Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.

Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare,  unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.

În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe. 

Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea  a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.

Casa cu Arcade

Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.

Colegiul Național „Unirea”

Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”  (UMFST).

Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.

În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.

Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.

Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).

Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.

Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)

Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul

După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.

Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.

Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.  

Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.

Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.

Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.

În 1944 evreii reprezentau 16%  din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.

Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.

Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.

Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.

Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.

Citește și Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș