Arhive etichetă: catedrale

Orașul Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.

Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.

În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).

În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care  Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de  Regele Géza I al Ungariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.

Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu  6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.

Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.

Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.

Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a  amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.

În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total  iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.

Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.

În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei,  primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.

În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.

În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.

Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).

În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.

În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).

Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă. 

După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.

Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români  s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.

Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș.  Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu. 

Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.

După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.

Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).

La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.

Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”,  în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul  regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.

În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022). 

Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită  „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.   

În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.

De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.

În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.

În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor. 

În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.

Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.

Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.

A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.

Bologna, Italia- Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”

Publicat pe de
2

Catedrala Metropolitană „Sf. Petru” (Cattedrale Metropolitana di San Pietro) din Bologna, Italia, este situată pe Via Independenza, în apropiere de Piazza Maggiore, pe locul unde în secolul IV s-a construit prima catedrală, dedicată Sf. Nabore și Felice, distrusă în incendiul din 1141. Sub Magistratul Albertus a fost refăcută în stil lombard-emilian romanic, cu 3 nave, prevăzute cu arcade ascuțite, susținute de stâlpi și 3 apse. Turnul-clopotniță supraviețuind incendiului, a fost înălțat de la 31 la 40 de metri și în 1184 Papa Lucius III a sfințit-o.

În 1220 pe partea sudică a bisericii s-a creat un portal din marmură, mărginit de 2 coloane,  ce susțineau o arcadă, la baza coloanelor s-au postat statuile din marmură roșie, prezentând lei, ansamblul primind numele de „Poarta Leilor”. Deasupra 2 statui (telmonii) susțineau coloane răsucite, care susțineau o arcadă. În partea superioară  o lunetă era decorată cu statui, central prezentându-l pe Cristos, în dreapta Sf. Petru și în stânga Sf. Pavel. Nu după mult timp s-au declanșat succesiv 2 cutremure în care acoperișul bisericii s-a prăbușit, apoi cel al corului și în 1234 biserica a fost reparată.

În secolul XIII s-au creat altarul principal și pe fațada principală o rozetă, în 1396 la intrarea în biserică un portic, modificat în anii 1467-1500, perioadă în care interiorul a fost pictat în frescă, din care câteva fragmente s-au păstrat până azi.

La ordinul Cardinalului Gabriele Paleotti din 1575 a început remodelarea interiorului, dar în timpul lucrărilor o parte din ziduri s-a prăbușit. Astfel începând cu anul 1605 s-a construit o nouă catedrală, în stil gotic, devenită metropolitană, după ce Papa Grigore XIII l-a ridicat pe Episcopul de Bologna la rangul de Arhiepiscop (1582).

În anii 1743-1747 clădirea a primit forma actuală. Vechiul portic a fost îndepărtat și s-a creat noua fațadă, în stil baroc, din cărămidă decorată cu marmură , împărțită de o cornișă înaltă, pe laterale decorată cu statuile Sf. Petru și Sf. Pavel. Partea inferioară, cu 5 secțiuni, separate de pilaștri, prezintă 3 portaluri, cel central având pe fronton stema Papei Benedict XIV. Partea superioară cu 3 secțiuni, separate de pilaștri, se încheie cu un front triunghiular clasic. În jurul fostei clopotnițe s-a construit un turn de 70 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Pentru a se construit capelele laterale, pereții laterali și Poarta Leilor au fost demolate, rămânând până azi doar o coloană răsucită, cu statuile aferente (telmonii), situate în baptisteriu și cei 2 lei care decorează vasele cu apă sfințită. Din vechea clădire s-au păstrat Capella Maggiore și cripta.

În catedrală se intră printr-un portal, la interior mărginit de coloane, pe care sunt postate statui, care ornează și părțile înconjurătoare ale portalului.

Interiorul, în stil baroc, prezintă naosul, acoperit de bolți arcuite, despărțit de prezbiteriu printr-o arcadă, mărginită de coloane din marmură roșie și pilaștri decorați cu statui de sfinți, deasupra ei fiind postați 2 îngeri care țin stema Papei Grigore XV.

Altarul principal, din marmură, e ornat cu 3 statui din lemn de cedru, central Isus răstignit pe cruce, pe laterale Maria Magdalena și Sf Ioan Evanghelistul (sec . XII).

Catedrala este dotată cu 3 orgi, cea mai veche din secolul XVIII, celelalte două din secolul XX.

Pe lateralele naosului se află câte 5 capele, decorate cu picturi ce prezintă scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate, unele și cu sculpturi.

În catedrală se păstrează moaștele Cardinalului Paleotti (a 4-a capelă din stânga) și ale Sf. Ana (a 2-a capelă din dreapta).

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

Publicat pe de
1

Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena” din București, România, se află pe Dealul Mitropoliei, lateral de Piața Unirii. Înconjurată de  sediul Patriarhiei Românești, reședința Patriarhului și clopotnița, formează un complex situat  pe locul unei foste mânăstiri din secolul XVII. 

Biserica a fost construită de Voievodul Țării Românești  Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și soția sa Bălașa, după modelul Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeș, unde din 1359 își avea sediul Mitropolia Ungrovlahiei, înființată de Patriarhia de Constantinopol pentru teritoriile locuite de valahii ortodocși, în 1517 mutată la Târgoviște și în 1668 la București, când biserica a devenit Catedrală Mitropolitană. Din 1990 Mitropolia Ungrovlahiei a fost denumită Mitropolia Munteniei și Dobrogei.

În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, reparată de mai multe ori, forma originală fiindu-i modificată. Începând cu anul 1925 a devenit catedrală patriarhală, care și-a reprimit forma inițială în timpul restaurărilor din 1960-1962 efectuate la inițiativa patriarhului Justinian.

Deasupra bisericii se înalță 4 turle prismatice, decorate cu mici arcade, 3 situate deasupra pronaosului și una deasupra naosului.

Pridvorul, mare, e mărginit de arcade, susținute de coloane și acoperit de 3 cupole.

Deasupra ușii de intrare se află icoana „Sf. Împ. Constantin și Elena”, realizată în în timpul Voievodului Radu Leon (1664-1669), când interiorul bisericii și pridvorul au fost pictate.

Pictura deteriorându-se, între anii 1834-1839 a fot acoperită cu pictură neoclasică, cea actuală, neobizantină, fiind realizată în perioada 1932-1935.

Pronaosul e acoperit cu un tavan din lemn sculptat, susținut de 8 coloane octogonale din piatră, cu capitelurile sculptate și poleite.

În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu.

Icoanele împărăteşti ale catapetesmei au fost realizate între anii 1961-1964, în atelierele Patriarhiei Române.

În biserică, în partea stângă a naosului, se păstrează raclele de argint cu moaștele câtorva sfinți. Racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou a fost adusă în 1774 de Mitropolitul Grigorie II (1760-1787) din satul Basarabi, Bulgaria. Sfântul Dimitrie cel Nou fiind ocrotitorul spiritual al oraşului Bucureşti, anual în luna octombrie are loc un pelerinaj al credincioşilor din toată ţara. Lângă ea, într-un baldachin din lemn aurit, în 2016 au fost așezate o raclă cu părți din moaștele Sf. Împ. Constantin și Elena, primite în dar de Patriarhul Teoctist de la starețul Mănăstirii Kykkos din Cipru (2002) și o raclă cu moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.

În anii 2007-2008 clădirile complexului au fost consolidate și restaurate. Acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din plumb turnat, fațadele tencuite, friza superioară a pridvorului decorată cu 24 de medalioane, lucrate în mozaic, prezentând sfinți și pictura interioară restaurată.

Citește și București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

Orașul Buzău, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.

În decursul timpului  zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.

Târgul Buzău, numit atunci Boza,  a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia  din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite  în documentele vremii (sec. XVI).

Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care  au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.

Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului)  a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.

Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.

Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci),  fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).

Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite  în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).

Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit  pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.

Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.

În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat  clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).

Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.

În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).

Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin  reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.

În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.

În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.

Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.

Protoieria Buzău I (casă din 1898)

Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.

Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.

După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.

Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.

În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.

Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o  capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.

Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în  Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).

După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.

Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.

Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.

Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.

Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.

E structurată în pronaos, naos și altar.

Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.

Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011),  în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.

În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.

În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.

Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.

A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.

Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.

Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.

Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903),  a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.

În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea,  a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În  momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.

Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.

În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind  creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în  perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.

Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.

În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.

Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.

De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568  pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).

Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).

În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.

Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.

În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.

Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru  Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.

Citește și Orașele Mizil și Urlați, jud. Prahova

Maribor, Slovenia

Publicat pe de
Răspunde

Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.

Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.

Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.

După ce Rudolf I de Habsburg l-a  învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).

Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.

La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.

Școala Gimnazială (clădire 1873)

Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg.  Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

statuia Rudolf Maister

În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.

statuia Josip Jurčič 

Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.

Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) . 

În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.

 În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.

În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia  Sf. Florian,  sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.

În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.

În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.

În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.

Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.

În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.

Conacul Salzburški (Salzburški  Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.

Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În  Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.

Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.

Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.

Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.

Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.

M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.

Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).

M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.

Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.

De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș. 

Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.

Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332,  cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică,  a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.

În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.

Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.  

Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.

Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.    

Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.

După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.

În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.

În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.

Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.

Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.

În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi. 

Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.

Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală  a fațadei principale, mai proeminentă,  prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.

Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.

Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).

Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.

De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.

Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.

De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.

Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.

În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.

În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.

Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.

Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.

Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.

După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.

Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.

Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu  (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.

Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.

Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.

Traversând Ungaria spre vest: ruinele Bisericii Cikó, Bonyhád, Kaposvár

Publicat pe de
Răspunde

Într-un week-end de vară m-am hotărât să merg la Maribor, Slovenia. Din Arad, (România), unde locuiesc, aveam de parcurs aproximatv 530 kilometri, așa că de dimineață am pornit la drum. Am rulat pe autostradă până la Szeged, apoi am urmat drumurile naționale ungare spre vest. După cca. 3 ore (242 km) am ajuns în localitatea Cikó, lângă care, pe unul din dealurile cu podgorii, se află ruinele unei vechi biserici (Cikói ótemplom), pe care doream să le văd.  

Sub Regele Géza II (1142) Cavalerii Ioaniți s-au stabilit în zona Esztergom, unde au construit o mânăstire, cu biserică și spital în care îngrijeau bolnavii. În 40 de ani și-au extins activitatea, ajungând  să dețină atât Széplak cât și Cikó, biserica mânăstirii din Széplaki fiind menționată într-un hrisov al papei  Orbán (1187).  Acestea le-au fost dăruite prin testament de regină (1280), fapt menționat într-o scrisoare a capelanului din Pécs (1296) în care apăreau moșiile „cruciaților Széplak” din județul Tolna și Zselici. După Războiul Austro-Turc (1526-1552 ) moșierii au hotărât să cultive terenurile aride, mlăștinoase, o parte ocupată de păduri. Pentru aceasta au adus coloniști germani care au dus o viață grea. Locuind în colibe săpate în pământ, în lipsuri și depunând muncă grea mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și în 1742 au fost decimați de o epidemie de ciumă. Neavând o biserică proprie, populația zonei Tolna-Baranya-Somogy, numită popular „Schwäbische Türkei”, s-a deplasat la Biserica Maria Széplak (Máriaszéplaki templom), dedicată Adormirii Maicii Domnului, devenită loc de pelerinaj în secolele XVIII-XX.

Săpăturile efectuate de Békéfi în perioada 1890-1893 au descoperit că biserica, în stil romanic, datată din secolul XIII,  avea 3 nave și două turnuri pătrate. A fost construită din cărămidă, cu fundația din piatră, prezentând coloane sculptate și o cornișă decorată cu elemente din cărămidă. A fost distrusă parțial de otomani, în timp s-a ruinat, până azi supraviețuind sanctuarul, cu rămășițele unei fresce și arcul de triumf, ambele refăcte și transformate în capelă, în care se oficiază anual, în luna septembrie, slujbele Sf. Maria. În apropiere se află ruina unui turn din piatră și vechea capelă a morților, dărăpănată.

În timpul pelerinajelor pe pereții exteriori au fost postate plăci prin care credincioșii își exprimau recunoștința, cârjele celor vindecați și în biserică s-au adunat sute de cărți de rugăciuni, azi toate dispărute. 

La cca. 7 kilometri est se află orașul Bonyhád, în care am oprit pentru a servi o cafea. A fost înființat în secolul XV, dar săpăturile arheologice au descoperit că a fost locuit încă din perioada celtică. În secolul XIV exista și o biserică, din care s-au găsit urmele fundațiilor și o bucată din clopotul de bronz, probabil distrusă de otomani, o dată cu mare parte a localității (sec. XVI). În timp satul s-a refăcut, în secolul XVIII fiind locuit de maghiari, sârbi (rasieni), germani, evrei, secui, aparținând religiilor diferite, s-a dezvoltat și a primit statutul de târg (1782), an în care a fost construită Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (Bonyhádi Római Katolikus Templom), azi situată în centrul orașului.

În apropierea ei în 1796 doctorul Walter József a ridicat statuia Sf. Treime (Szentháromság szobor), monument în stil baroc, având pe piedestal statuile Sf. Petru, Sf. Ioan, Sf. Sebastian, Sf. Florian, o coloană pe care se află statuia Sf. Ioan Botezătorul ținând în brațe copilul Isus, deasupra lui statuia Fecioarei Maria, ambii înconjurați de îngeri și superior Sf. Treime. Monumentul a fost refăcut și restaurat în 1934. În clădirea din dreapta statuii, Casa Nunkovits-Honig, azi funcționează Muzeul Văii (Völgységi Múzeum).

În secolul XIX a revenit la statutul de sat, păstrat până în 1977, când a fost declarat oraș și din 2013 centru al districtului Bonyhád.

Una din casele reprezentative ale orașului este Castelul Perczel (Perczel kastély), construit de fostul judecător, magistrat șef al districtului, Béla Perczel, care căsătorindu-se și primind o zestre mare a demisionat,  a cumpărat moșia Tabon, pe care a condus-o timp de 5 ani, apoi s-a mutat la Bonyhád, locul său de naștere, unde a fondat o Fabrică de email și, ca reședință,  a construit castelul, în stil neoclasic (1908). Postbelic a fost naționalizat și amenajat pentru Centrul Cultural Județean, Școala de Muzică și Biblioteca Județeană (1968). În timp conacul a fost restaurat și parcul înconjurător reamenajat. Azi găzduiește Biblioteca Orășenească și 5 expoziții permanente.

Tot spre est, după 70 kilometri am ajuns în orașul Kaposvár, reședința județului Somogy și a districtului Kaposvár, situat pe malurile râului Kapos. Zona a fost locuită din timpuri străvechi dar localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1009, în scrisorea Sfântului Rege Ștefan, prin care delimita granițele Episcopiei de Pécs, în cadrul căreia din 1061 Kaposvár a devenit centru ecleziastic, azi sediul Episcopiei. În secolul XIII a fost construit un castel, fortăreață importantă în timpul atacurilor otomane.

Am parcat pe una din străzile laterale de pietonala orașului, urmând să fac o scurtă tură prin centrul lui istoric, printre clădirile construite în secolele XIX-XX, vizând câteva obiective. 

Azi, situat pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Dorrotya, numit după un poem comic, scris de Mihály Csokonai Vitéz. Clădirea în stil Art Nouveau a fost construită în perioada 1910-1911, pentru a găzdui Hotelul Turul, în cadrul căruia funcționau o cafenea, aprovizionată cu numeroase ziare interne și internaționale, o sală de biliard și în pivniță un restaurant, devenite rapid locuri de întâlnire pentru aristocrații și burghezia orașului. Pe fațadă a fost postat un drapel cu prima stemă a maghiarilor, de la înființarea regatului. Postbelic, numit Hotelul Beke, începând cu anul 1960 a găzduit numeroase baluri, în sala oglinzilor, care avea o capacitate de 400 de locuri. Deși reparat de numeroase ori, treptat s-a deteriorat, o restaurare majoră având loc abia în perioada 2011-2012.  

De acolo, pe lângă Biroul Guvernului Județean Somogy (Somogy Megyei Kormányhivatal), m-am îndreptat spre Palatul Poștelor.

Primul oficiu poștal regal a fost deschis într-o cameră din casa directorului poștal József Hőnig (1850), deservit de o trăsură care venea săptămânal de la Pesta. În 1888 a fost dotat cu telegraf, în 1901 s-a inaugurat prima centrală telefonică și 2 ani mai târziu și-a mutat sediul în clădirea Primăriei, nou construită. Spațiul fiind prea mic, în perioada 1921-1926 s-a construit Palatul Poștelor (Postapalota), în stil eclectic, în care s-a mutat oficiul poștal, telegraful și în cele 2 etaje s-au amenajat locuințe. Deasupra intrării principale a fost postată o placă ce-l prezintă pe inventatorului centralei telefonice Tivadar Puskás (1844-1893). În decursul timpului a fost modernizat astfel în 1955 s-a inaugurat o centrală telefonică automată și în 1969 un telex.

În apropiere, într-o clădire modernă, cu suprafețe neregulate, din beton și sticlă, care nu se prea potrivește între clădirile de epocă, se află Centrul Cultural Árpád Egyud (Árpád EgyudMűvelődési Központ), numit după un renumit etnograf.

Primul centru, Stația Tehnică Pionieri din Kaposvár, înființat în 1955, cu sediul în clădirea fostului Cazinou Național, a devenit Casa Tineretului și Pionierilor György Kilián, numită după parașutistul comunist din Moscova care luptând împotriva germanilor, deasupra Poloniei a fost dat dispărut (1943). În 1980 s-a mutat în actualul sediu, având o sală de teatru cu cca. 1.000 de locuri, din 1990 devenind și sediul televiziunii locale Kapos TV. În anii 2010-2011 clădirea a fost refăcută și a primit actualul nume. În ea azi sunt amenajate și săli cu expoziții de artă.

Dorind să ajung la strada principală a orașului vechi, am ocolit clădirea și am traversat un parc, pe lângă statuia lui Nagy Imre (Nagy Imre szobor), fost prim-ministru în timpul Revoluției din 1956, născut în Kaposvár.

Printr-un gang cu magazine am ieșit în strada principală, din 1987 pietonală, în dreptul uneia dintre cele 30 de fântâni existente în oraș.

În spatele ei, pe colț, am văzut Casa Anker (Anker ház), o clădire în stil Art Nouveau, construită pe locul Tavernei Centrale (1913), în care mezaninul a devenit sediul Băncii de Economii a Comitatului Somogy, fondată în 1864, parterul a fost ocupat de magazine, etajele amenajate ca locuințe pentru oficialii județeni, la care se urca cu un ascensor electric. În 1989 i s-a adăugat mansarda. Banca a funcționat până în 1934, ulterior sediul fiind ocupat pe rând de diverse firme bancare, una fiind Anker Insurance Company, după care e numită azi casa.  În 1973 în casă s-a inaugurat Galeria Somogy, în care au fost expuse picturile lui Rippl-Rónai, ulterior a funcționat Galeria Vaszary.

Înaintând spre piața centrală, am trecut pe lângă Muzeul Rippl Rónai (Rippl-Rónai Múzeum), care etalează fosta colecție a pictorului, născut în Kaposvár (1861-1927), ce cuprinde 1365 de piese, între care 976 picturi. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1936, în clădirea fostei Primării Județene, numit Muzeul Contelui Széchenyi István, etalând materialul arheologic, istoric, etnografic, colectat de Societatea Arheologică și Istorică a Județului Somogyvár, înființată în 1877, căruia i s-a adăugat în timp colecția pictorului Rippl, după care muzeul a fost numit începând cu anul 1951. În timp colecția muzeală a crescut, ajungând la peste 500.000 de piese. La sfârșitul anului 2011 administrația județeană a ocupat iar fosta primărie și o parte a muzeului s-a mutat în actuala locație.

Vis a vis de muzeu se află Farmacia Leul de Aur, fondată de József Pyrker (1781), cu ajutorul comitatului și a familiei Esterházy, care a funcționat într-o clădire în stil baroc (1774), modificată în secolul XIX în stil romantic și în 1985 restaurată în forma originală, când deasupra porții s-a plasat statuia Leul de Aur. Lângă ea se află statuia József Rippl Rónai (József Rippl Rónai szobor), pictorul fiind prezentat într-o trăsură cu 2 roți, trasă de măgari,Tatar și Frici, cu care se deplasa de la Villa Rome în oraș. A fost inaugurată în 2009, o dată cu deschiderea Festivalului Stării de Spirit a Orașului Pictorilor.

O altă statuie din bronz, prezentând clovnul Bbohoco, a fost inaugurată în Europa Park (2008), o piață amenajată în 2000, mărginită de platani uriași, cu rondouri de flori, ornată cu sculpturi, etc., în care se află și o fântână arteziană (Európa parki szökőkút).

Admirând clădirile vechi, după câteva minute în față mi s-a deschis larga piață centrală a orașului vechi.

Piața Kossuth (Kossuth tér) a fost amenajată la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, înconjurată de clădirile în stil eclectic, sau Art Nouveau, cu o fântână centrală (1911), înconjurată de flori.

A fost numită după Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar, Guvernator al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848, în 1889 declarat cetățean de onoare al orașului. Piața a fost renovată în anul 2003, când s-au postat candelabre, bănci, etc. Pe latura de nord a pieței se află Catedrala Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római Katolikus Székesegyház „Szűz Mária Mennybemenetele”). Pe acel loc a existat o biserică (1702) care, ruinată, a fost demolată și înlocuită cu una din piatră, în stil baroc, Biserica Sf. Treimi (1748), hram schimbat în 1790 în Adormirea Maicii Domnului. Numărul populației crescând, a devenit prea mică. Demolată, a fost construită actuala biserică, în stil neoromanic (1885-1886), perioadă în care slujbele s-au oficiat în capela mânăstirii adiacente. După ce Papa Ioan Paul II a fondat Episcopia Kaposvár, Biserica Parohială a fost înălțată la rangul de Catedrală (1993).

Clădirea este accesată pe o scară largă. Pe fațada principală, deasupra portalului cu arcadă boltită, într-o nișă, prevăzută cu balustradă, se află o frescă prezentând Adormirea Maicii Domnului. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular, postat în fața turnului-clopotniță central, de 63 metri înălțime, în care inițial au existat 4 clopote, rechiziționate în Al Doilea Război Mondial, ulterior postate altele. Lateral de turn s-au creat 2 turnuri mai scunde, cu intrări secundare.

Fațadele laterale au fost prevăzute cu contraforți, superior cu turnulețe. Pe cea din dreapta, porțiunea centrală, mai înaltă, prezintă o nișă cu 2 vitralii, deasupra lor o fereastră rozetă.

Inferior se află Fântâna Regelui Sf. Ștefan (Szent István Király kút), creată în 1938, an declarat memorial, când se aniversau 900 de ani de la moartea regelui fondator al Ungariei și restaurată în 1989.

Interiorul prezintă o navă centrală și două laterale, despărțite prin arcade, susținute de stâlpi decorați cu pilaștri și pictați cu motive vegetale. La capătul naosului se află sanctuarul, pentagonal, prevăzut cu vitralii reprezentând sfinți, în care se află altarul principal. deasupra ușii principale se află o pictură ce-i prezintă pe  preotul paroh local, primarul și locuitorii orașului oferind biserica lui Cristos și Maicii Domnului (1937).

Biserica a fost prevăzută cu o orgă, înlocuită în 1958. În perioada 2020-2021 a suferit modificări, când sacristia și etajul au fost refăcute, picturile și vitraliile restaurate, iluminatul electric, introdus în 1900, a fost modernizat, etc. 

În piață sunt postate statuile Kossuth Lajos și Sf. Ioan Nepomuk (sec. XVIII). În stânga Catedralei se află statuia Sf. Maria (Szent Mária szobor), înfățișând-o pe Fecioara Maria, deasupra norilor, ținând Pruncul Isus în brațul stâng. A fost realizată în 1770 pentru a orna curtea Castelului Festetics din Toponár, de unde a fost adusă în 1974.

În aceeași zonă, la aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (1920) și a morții Episcopului Romano-Catolic al Diecezei de Alba Iulia (1938-1980), în 1949 ridicat la rangul de Arhiepiscop de către Papa Pius XII și din același an până în 1955 arestat și persecutat de autoritățile române, în 2020 a fost inaugurată statuia Márton Áron (Márton Áron szobor), statuie din bronz a episcopului care cu o mână arată o cruce din calcar inscripționată cu datele sale memoriale. 

În vecinătatea ei se află un complex de clădiri în care din 2003 își au sediul Oficiul Parohial al Catedralei, Palatul Episcopal și Gimnaziul Romano-Catolic Sf. Fecioară Maria (Nagyboldogasszony Római Katolikus Gimnázium) cu Școala de Artă, o fostă mânăstire (1872-1873) în care a funcționat o școală de fete, cu internat. Postbelic naționalizată, a devenit sediul Institutului pentru Protecția Copiilor și Tineretului, din 1963 a Școlii Tehnice Militară și în anii 1970 a Cabinetului județean pentru formarea profesorilor. În 1989 a fost retrocedată Liceului Romano-Catolic și după ce s-a format Episcopia Kaposvár, aripa nordică a devenit sediul episcopal (1995).

Pe o latură a Pieței Kossuth, la capătul străzii pietonale, se află Primăria Kaposvár (Kaposvári Városháza), o clădire în stil neo-renascentist, construită în perioada 1902-1904, pe locul fostului Restaurant Mielul, ca nou sediu, cea veche devenind prea mică pentru numărul populației în creștere. Până în 1926 a găzduit și oficiul poștal, ulterior mutat în palatul nou construit. Clădirii cu 3 etaje i s-a adăugat în 1996 aripa sudică cu 5 etaje. Central prezintă un turn de 40 metri înălțime. Fațada ce privește spre piață prezintă poarta de intrare, deasupra ei un balcon cu balustradă, susținut de 2 coloane, mai sus un balcon mai mic, cu balustrada din fier forjat, din care accesul în interior se face printr-o ușă cu 2 ferestre. Fațada se termină superior cu un timpan triunghiular, în care e postat un ceas. În 1960 garguii care ornau țevile de scurgere au fost înlocuiți cu unii noi. Din 2002 în turn au fost postate 8 clopote acționate electronic, care redau o melodie la fiecare oră fixă.  

Am părăsit Piața Kossuth și am parcurs o stradă laterală, central pietonală, amenajată cu fântâni decorative, în timpul transformărilor efectuate în zonă (2008-2010).

Pe laterala ei se află Palatul Culturii Curcubeu (Kaposvári Szivárvány Kultúrpalota), o clădire construită în perioada 1927-1928, în stil Art Nouveau și Art Deco, cu fațada principală prezentând ferestre și uși de intrare, separate prin pilaștri, intrarea principală acoperită de o arcadă mare, boltită, decorată cu elemente egiptene, deasupra ei o terasă, mărginită de 6 coloane, care susțin frontonul triunghiular, pentru Teatrul de Film, un cinematograf care a funcționat până în 2001, postbelic numit Steaua Roșie și din 1991 Cinematograful Curcubeu.

În 2009 clădirea a fost declarată monument național, un an mai târziu renovată și amenajată cu săli pentru spectacole, conferințe, evenimente culturale, devenind Palatul Culturii Curcubeu, în care din 2012  funcționează și Rainbow Film Club.

În timpul renovării în fața clădirii a fost creată o bancă din calcar, pe care s-a postat statuia Florentin (Florentin szobor), o femeie din bronz, aranjându-și pălăria, de obicei înconjurată de spectatori, până la momentul intrării.

Deși aș mai fi explorat și alte zone, timpul îmi era limitat, până la Maribor, punctul final al zilei, mai având de rulat peste 200 de kilometri. M-am întors în piața Kossuth și am urmat din nou pietonala, îndreptându-mă spre mașină.

Mai aveam un obiectiv pe care nu puteam să-l ratez, Teatrul Csiki Gergely (Csiky Gergely Színház), construit în 1911 în fosta Piață de Grâu, azi Piața Rákóczi, numit Teatrul Național, ulterior primind numele actual, după dramaturgul, traducător și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe (1842-1891). Clădirea în stil Art Nouveau, cu turnulețe, balcoane, cornișe și ferestre decorate, găzduia 860 de persoane. Pentru susținerea acoperișului s-a creat o punte largă de beton armat, prima de acest gen folosită în țară. În 1950 teatrul a fost extins, în perioada 1980-1988 renovat, când spectacolele au continuat să se desfășoare în Casa Latinka, azi Centrul Antal Németh pentru Artă și Cultură Teatrală.

Între anii 2017-2019 a fost extins, renovat, exteriorul zugrăvit în culoarea originală, cărămizie și echipat cu tehnologie nouă.

În fața teatrului se află prima fântână creată în oraș (1913).

În jurul lui este amenajat un parc, în care am văzut Monumentul dedicat Eroilor regimentului de infanterie 44 și Maiestății Sale Arhiducele Albrecht, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Duce de Teschen (A 44. gyalogezred és őfelsége Albrecht főherceg emlékműve), pentru vitejia din timpul luptelor (datat 24 aprilie 1915, la sediul Comandamentului Armatei).

În aceeași zonă se află și Gara Kaposvár (Kaposvár vasútállomása). O dată cu deschiderea secțiunii de cale ferată Zákány- Kaposfüred, care trecea la periferia orașului, s-a construit o mică casă, ca stație în Kaposvár (1872), înlocuită ulterior cu o clădire mai mare (1894), acea secțiune a actualei gări, împreună cu turnurile de control 1 și 2, azi fiind incluse pe lista monumentelor naționale. Izbucnind Al Doilea Război Mondial, lângă gară s-a construit un adăpost antiaerian, demolat în 2018. În timpul războiului gara a fost puternic bombardată, ulterior refăcută, în 1990 electrificată și în perioada 2015-2017 renovată.

Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu Matera

Publicat pe de
1

Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu (Cattedrale Maria Santissima della Bruna e Sant’Eustachio), azi Bazilica Catedrala Arhiepiscopiei Matera-Irsina, este situată pe  un platou, în cel mai înalt punct al orașului Matera, Italia, între cele două zone cu locuințe rupestre (Sassi), săpate în stâncile canionului format de râul Gravina.

Pe acel loc a existat un castel normand, ridicat pe locul unui fost lăcaș de cult creștin, descoperit de săpăturile arheologice.

Ulterior s-a construit Mânăstirea Benedictină Sf. Eustațiu, în care s-a retras timp de un an Papa Urban II (1093-1094). La începutul secolului XIII Papa Inocențiu III a ridicat orașul Matera la rangul de arhiepiscopie, care ținea de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Acerenza. Biserica existentă fiind considerată prea mică pentru rangul primit, la cererea Împăratului Imperiului Roman, contele de Matera  Frederic II de Hohenstaufen, s-a construit Catedrala Sf. Maria de Matera (1230-1270), dată inscripționată pe ușa turnului-clopotniță.

Pentru a culmina asupra orașului, terenul pe care s-a înălțat a fost ridicat cu mai mult de 6 metri. Se consideră că poziționarea exactă spre vest s-a datorat calculelor astronomului Alano da Matera (sec. XIII-XIV). După ce Papa Urban VI, fost arhiepiscop de Matera, a instituit sărbătoarea Vizitei Fecioarei Maria, pe care aceasta a făcut-o rudei sale Elisabeta, când a anunțat-o că este însărcinată,  catedrala a fost dedicată Sfintei Maria della Brunna, patroana spirituală al orașului (1389), căreia în 1627 arhiepiscopul i-a adăugat și Sf. Eustațiu. Din 1962 Papa Ioan XIII a ridicat-o la rangul de bazilică minoră.

Clădirea, în stil romanic, s-a păstrat în forma originală, suferind în timp modificări ale interiorului, cele mai importante datând din secolul XVIII. Ultima restaurare majoră și consolidare s-a desfășurat în perioada 2003-2016. Pe fațada principală superior se află o fereastră rozetă, cu 16 raze, flancată de 2 figuri masculine, susținută de un personaj ce-l imită pe Atlas și surmontată de statuia Arh. Mihail. 12 coloane, simbolizând cei 4 evangheliști și 12 apostoli, susținute de figurine sculptate (telamoni), mărginesc spre interior frontonul ascuțit. Inferior, central, se află ușa principală, mărginită de pilaștri și un arc rotund, în care e postată statuia Madonnei della Bruna. Pe laterale, în câte o nișă, se află statuile Sf. Petru și Pavel. Zonele laterale ale fațadei prezintă câte o fereastră și la capete statuile Sf. Eustațius, Sf. Teopista, datate din sec. XVII.  Pe fațada laterală, spre Piața Domului, se află 2 uși, una flancată de doi lei, care susțin coloane,  cealaltă cu un basorelief ce-l prezintă pe Avraam, în acea perioadă cele 3 religii monoteiste existând în oraș.

Posterior, în partea stângă a catedralei, se înalță turnul-clopotniță (52 metri), cu 4 etaje, 3 prevăzute cu ferestre mărginite de 2 arcade, al patrulea cu ferestre având o singură deschidere, surmontat de o porțiune conică, pe care tronează o cruce.

Inițial planul clădirii era în formă de T, ulterior  tranformat în formă de cruce latină, cu 3 nave. Naosul e despărțit de altarele laterale prin șiruri de coloane, ce susțin arcade, decorate în 1626.

În secolul XVI de-a lungul navei din stânga s-au adăugat 3 capele: Sf. Sacrament, Buna Vestire și Nașterea Domnului.

Capela Buna Vestire

În secolul XVIII interiorul a fost decorat în forma actuală.

Cornișele și stucaturile au fost aurite (1776). Tavanul naosului a fost acoperit cu unul fals, din lemn (1719).  În secolul XIX atât tavanul naosului cât și cel de pe culoarele laterale au fost decorate cu picturi prezentând scene religioase.  

Zona din fața altarului principal, încadrată de 4 arcade aurite, e acoperită de o cupolă, decorată cu motive vegetale.

În 1776 altarul principal a fost înlocuit și în spatele lui a fost postată pictura ce o înfățișează pe Fecioara Maria înconjurată de sfinți. În dreapta prezbiteriului în secolul XX s-a postat orga, acționată electric.

Fostul altar a fost mutat în nava stângă. În el s-a păstrat o frescă bizantină a Fecioarei Maria della Bruna cu Pruncul (1270).

În capătul transeptului stâng se află un altar de piatră, decorat cu numeroase statui de sfinți, datat din 1539.

Altarele laterale din stânga sunt ornate cu picturile sfinților cărora le sunt dedicate.

Capela Sf. Maria de Constantinopol

Capela Sf. Ioan de Matera, cu un sarcofag în care sunt păstrare moaștele lui

Capela Sf. Ana

Cele din dreapta prezintă picturile Fecioara Maria între Sf. Ilarie și Sf. Ioan de Matera (1592), Sf. Cajetan, ultimul altar un poliptic (panouri rabatabile pictate cu scene succesive).

În timpul restaurărilor în dreapta intrării principale s-a descoperit o frescă în stil bizantin, singura care a supraviețuit din secolul XIII.

În secolul XIX, o dată cu amenajarea unui nou cimitir, cel vechi a fost desființat și Seminarul Arhiepiscopal confiscat de stat (1860). Ulterior Arhiepiscopul Raffaele Rossi (1899-1906) a construit lângă catedrală un nou seminar, din curtea căruia azi se poate accesa Muzeul Diecezan (Museo Diocesano).

În el sunt etalate manuscrise, obiecte de cult, sculpturi, picturi din secolele XVII-XIX.

Familia Fecioarei Maria (cca. 1718)

sculptura Neprihănita Zămislire (mijlocul sec. XVII)

De asemenea este conservată o parte din vechea biserică, descoperită de arheologi.