Arhive etichetă: catedrale

Oslo, Norvegia- centrul orașului

Publicat pe de
1

Orașul Oslo, capitala Norvegiei, a fost construit sub domnia regelui Christian IV la nord de Cetatea Akershus după ce vechea locație a ars complet în incendiul din 1624.

În centrul orașului au fost construite Palatul Regal și clădirea Parlamentului. Azi, între ele, în clădirile de epocă funcționează mai multe muzee, teatre,  instituții de stat pe care doream să le vizitez. De la Primăria Oslo m-am îndreptat spre  Teatrul Național (Nationaltheatret).

Primul teatru dramatic a fost fondat în Christiania (1829) ca instituție privată și deschis în 1899. Trecând prin mai multe crize financiare, din 1929 a devenit Teatru Național sprijinit financiar de guvern.

Deasupra intrării fațada era delimitată de coloane în trei sectoare unde erau gravate numele scriitorilor norvegieni Henrik Ibsen și Bjørnstjerne Bjørnson.  Statuile lor erau postate de o parte și de alta, în fața teatrului.

În dreapta teatrului se afla un Pavilion muzical.

M-am îndreptat în direcția Palatului Regal. Am trecut pe lângă un chioșc vechi care comercializa în principal suveniruri. Doar se afla în zona cea mai vizitată de turiști.

Vis a vis de teatru se afla clădirea veche a Universității Oslo (Universitetet i Oslo), construită în stil neoclasic. Prima universitate regală a fost fondată în Christiania (1813) și a purtat numele Regelui Frederik VI al Danemarcei și Norvegiei. După proclamarea independenței Norvegiei (1905) în principal a educat o clasă nouă de funcționari publici, parlamentari, miniștrii. Din 1939 a fost denumită Universitatea Oslo și a fost singura din Norvegia până în 1946. Azi funcționează cu opt facultăți axate mai mult pe cercetare- Științe ale Educației, umanității, ale Naturii, Sociale, Matematică, Medicină, Stomatologie, Drept (Universitat i Oslo- Juridisk Fakultet), ultima funcționând în clădirea veche pe lângă care am trecut eu.

Am traversat Parcul Studenterlunder situat în spatele teatrului.

După câteva minute am ajuns la Stenersenmuseet, un Muzeu de Arte plastice deschis în 1994 cu trei colecții de artă private care au fost donate orașului și mutat în locația actuală în anul 2008 împreună cu Muzeul Munch.

Lateral de el se întindea o parte din parcul care înconjura Palatul Regal (Det Kongelige Slott), reședința regelui Norvegiei. A fost ridicat pe dealul Bellevue pentru Regele Karl III Johan (1825-1849) cu o perioadă în care lucrările au stagnat, Parlamentul refuzând să dea fondurile și subvențiile ca demonstrație împotriva regelui. Pe locul unde a fost pusă piatra de temelie ulterior s-a ridicat Capela Castelului. După moartea regelui (1844) a fost extins cu două aripi laterale, fațada principală a fost decorată cu coloane și palatul a fost finalizat.

În piața palatului a fost postată  statuia lui Karl Johan IV (1875). A fost folosit pe perioade scurte de timp și din 1095 a devenit reședință permanentă a Regelui Haakon VII și a familiei sale. Acesta a instaurat tradiția întâlnirilor săptămânale, în sala tronului, cu Consiliul de Miniștri norvegian, care se păstrează și azi. Sub Regele Harald V palatul a fost renovat total (anii ’90).

Grajdurile renovate au fost deschise publicului în 2017 (Queen Sonja KunstStall) și într-o perioadă din an Colecțiile de Artă Regale se pot vizita în cadrul Art Stall.

În 1751 a fost amenajat Parcul Reginei, o grădină privată în stil rococo, situată azi în afara Parcului Castelului (Slottsparken) care a fost amenajat ulterior pe 24 de hectare în care au fost plantați 2.000 de copaci (1848) și împărțit în zone cu nume diferite, un exemplu fiind Parcul Prințesei Ingrid Alexandra în care se află statui lucrate de ea și de copii norvegieni.

Am ieșit din parc în spatele Palatului Regal și am străbătut o zonă ocupată de mai multe ambasade.

Pe lângă Parcul Uranienborg m-am îndreptat spre Biserica Uranienborg (Uranienborg kirke).

Biserica și Școala aparținând de ea au fost ridicate în 1886.

Clădirea din  cărămidă, în stil gotic, cu un turn înalt, a fost  cea mai scumpă biserică ridicată în Christiania (acum Oslo).

Interiorul a fost decorat cu fresce murale care în timp au dispărut și biserica a fost dotată cu orgă.

În 1930 interiorul a fost refăcut în forma actuală, simplă și dotat cu  aprox 1.000 scaune pentru enoriași.

M-am întors pe același traseu și în după Universitate am cotit spre Teatrul Norvegian (Norske Teatret), fondat în 1912 și deschis un an mai târziu într-o clădire modernă. Pe lângă reprezentațiile dramatice sau muzicale în teatru funcționează diverse ateliere cu activități pentru copii, lecturi de poezie, etc. și se desfășoară  expoziții de artă temporare.

Norway Christian Student federation

Galeria Natională (Nasjonalgalleriet) care expune pictură norvegiană și europeană, din 2003 în cadrul Muzeului Național de Artă, Arhitectură și Proiectare, a fost înființată în 1842, a funcționat în Palatul Regal și în 1882 s-a mutat în clădirea proprie în care funcționează și actual.

La capătul străzii am ajuns în Piața Sfântul Olav (Sankt Olav plass) unde credeam că se află catedrala cu același nume.

Până la Catedrala Sfântul Olav (Sankt Olav domkirke) am mai avut de mers cam cinci minute.  Mi se părea că acea zonă era catolică, lângă catedrala catolică găsindu-se și Biserica Sfântul Joseph, tot catolică.

Prima biserică catolică a fost construită la marginea actualului oraș Oslo, azi situată în apropierea centrului,  din fonduri private, cu ajutorul financiar al Reginei Josephine care era catolică și prima slujbă a avut loc în 1856. A primit numele Sfântului Olav a cărui relicvă, un os din brațul său, a fost păstrată într-o vitrină din incintă încă din 1860.

După înființarea Eparhiei Romano-Catolică din Oslo (1953) biserica a fost ridicată la rang de catedrală.

În apropiere, în cartierul Hammersborg se afla cea mai mare biserică din Oslo, Biserica Trinității (Trefoldighetskirke).

Clădirea în stil neo-gotic a fost construită din cărămidă roșie, prevăzută cu o cupolă și două turnuri.

A fost consacrată în anul 1858.

În stânga ei, o alee urca la poarta de intrare în Christparken.

În cartierul Hammersborg se aflau numeroase clădiri guvernamentale pe lângă care am trecut și eu îndreptându-mă spre centrul orașului.

Finansdepartementet

Norges Hoyesterett-Curtea Supremă

Am trecut pe lângă Teatrul Central (Centralteatret), teatru înființat în 1897, axat pe comedie, revisă, operetă dar și dramă. Din 1959 o parte a clădirii a fost ocupată de un studiou de televiziune.

Am deviat pe o stradă pietonală cu numeroase magazine care la capăt forma o piațetă unde a fost postată statuia lui Christian Krogh (1960), fost pictor realist, autor, jurnalist norvegian, profesor la Academia de Arte din Norvegia (1909-1925).

Am ajuns la Clădirea Parlamentului (Stortinget), construită din cărămidă galbenă într-o combinație de stiluri arhitectonice (1860-1866).

Parlamentul norvegian a fost înființat în 1814. Inițial a funcționat într-o casă privată, din 1854 în sala mare a Universității apoi s-a construit clădirea actuală și s-a mutat împreună cu  alte agenții guvernamentale.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de forțele germane, folosită ca și cazarmă, iar Parlamentul a funcționat în străinătate. După război a fost construită o nouă clădire pentru birouri postată astfel încât curtea din spatele celei inițiale a fost închisă.

În clădirile vechi de pe bulevardul central funcționau numeroase hoteluri de lux.

Grand Hotel Oslo

Karl Johan Hotel

Între Parlament și Teatrul Național se întindea un parc (Eidsvolls plass) care a fost amenajat în locul unei mlaștini în perioada când s- a construit Parlamentul (1864) și denumit  după localitatea Eidsvoll unde a fost redactată Constituția Norvegiei și semnată de Adunarea Constituantă din Norvegia.

În mijlocul său a fost amenajat un bazin de apă cu o fântână situată central (Fontanna Sentrum) (1956) care a fost mărit (1976) și din 1994 e folosit iarna ca patinoar.

În capătul parcului dinspre teatru se afla statuia  lui Henrik Wergeland (Statue av Henrik Wergeland), poet, dramaturg, istoric, lingvist norvegian (1808-1845) care a fost dezvelită de Ziua Constituției norvegiene în anul 1881.

De la la Teatru m-am întors la Primărie încheind cercul vizitei mele din acea zi în Oslo.

Citește și Cetatea Akershus din Oslo, Norvegia

Suedia, Catedrala Uppsala

Publicat pe de
Răspunde

În centrul orașului Uppsala din Suedia, pe dealul Domberget se află Catedrala Uppsala (Uppsala domkyrka), sediul arhiepiscopului, o clădire în stil gotic francez, cea mai înaltă din Țările Nordice (118,7 m).

Catedrala de rit romano-catolic a fost construită pe locul Bisericii „Sfânta Treime” demolată (1272-1420) și a primit hramul „Sfântul Laurențiu”. A fost locul de încoronare al regilor Suediei până în 1719 când, fiind finalizată Catedrala din Stockholm, ceremoniile s-au mutat acolo.

În catedrală se efectuau doar serviciile și ritualurile clerului catolic. O dată cu Reforma Protestantă biserica a devenit evanghelică-luterană (1530) moment în care a fost permisă și participarea laicilor. Numeroase fresce și statui din interior au fost eliminate.

În secolul XVII turnurile au fost modificate în stil renascentist olandez. Clădirea a fost avariată în incendiul din 1702 apoi refăcută și în 1880 i s-au adus mari modificări.

În interior, multitudinea de stâlpi care susțin numeroase arcade, par că delimitează un coridor infinit până la altarul principal, simplu.

În unele capele laterale se află altare la care se oficiază slujbele restrânse.

Pe lângă încoronări, catedrala a servit și la înmormântarea multor regi și personaje importante ca: Regele Gustav Vasa (secol XVI) și mai mulți membrii ai familiei, Rege Eric Sfântul (secol XII), declarat sfânt național, etc.

Catedrala este dotată cu două orgi situate în zone diferite, probabil pentru a asigura acustica în toată imensitatea clădirii.

În turnul de nord funcționează Muzeul Trezoreriei cu articole bisericești din aur și argint, tapiserii și o colecție de textile.

Citește și Gamla Uppsala, Suedia

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe de
Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului”  (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac,  i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată  în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe”  numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș  (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de  Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise,  palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.

Gyula, Ungaria

Publicat pe de
2

În decursul anilor, locuind în Arad, am vizitat de mai multe ori localitățile aflate în Ungaria aproape de granița cu România. Orașul Gyula din județul Békés, Ungaria, denumit după domnitorul maghiar medieval Gyula al III-lea,  este situat în marea Câmpie Maghiară pe malurile râului Crișul Alb.  În secolul XIV pe acel loc s-a aflat Mânăstirea Julamonustra în jurul căreia s-a format localitatea denumită Giula-Ghyula după nobilul care a ridicat mânăstirea.

În perioada 1566-1695 orașul a fost stăpânit de turci. Când aceștia au părăsit orașul a trecut sub conducerea Imperiului Austriac până în 1711 când a fost eliberat de curuți. În câțiva ani, pe lângă românii existenți a fost colonizat de maghiari, sârbi, slovaci și germani (1714-1730), perioadă când domeniul Birchiș-Arad-Csongrad a trecut în stăpânirea baronului Johann Georgius Harruckern care a distrus și ultimul minaret turcesc și a construit în interiorul cetății un castel.

În secolul XVIII orașul a trecut prin mai multe calamități astfel  a avut loc un incendiu mare care a distrus aproape tot orașul (1801), refăcut, în 1816 orașul a fost inundat de Crișul Alb, a fost lovit de epidemia de holeră (1831), din nou inundat (1843 și 1855). În 1857 partea germană a orașului s-a unit cu partea maghiară și a format orașul Gyula.

Am intrat spre centru și am parcat lângă Liceul Catolic Karacsonyi Janos (Karacsonyi Janos Katolikus Gimnazium).

M-am deplasat până în Piața Kossuth Lajos în care se afla o frumusețe de Fântână arteziană (Szokokutak).

Am traversat apa și am străbătut strada flancată de clădirile vechi cu numeroasele magazine, cafenele, din zona comercială a orașului.

În fața clădirii în care funcționa Biroul Procurorilor Publici (Békés Megyei Főügyészség) era plasat Ceasul Universal (Világóra),  pe a cărui piedestal din granit erau prezentate personaje importante din istoria orașului.

A fost denumit astfel deoarece la fiecare jumătate de oră cântă, se rotește cu 30 de grade și, funcție de fusul orar, arată simultan ora din diferitele orașe ale lumii.

În apropiere, în fundalul unui mic parc, se înălța Catedrala romano-catolică „Preafericita Fecioară Maria” (Nádi Boldogasszony-templom). A fost construită în stil baroc și rococo (1775-1777) în piața din centrul orașului pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă sub ocupația otomană.

Altarul a fost decorat cu tablouri care reprezintă pe Fecioara Imaculată, Sfânta Ana și Sfântul Iosif.

În secolul XVIII a fost de mai multe ori renovată, momente în care a fost decorată suplimentar.

Ocolind-o, am ajuns în Piața Erkel Ferencz (Erkel Ferencz tér)

Într-un dintre clădirile ce o mărgineau funcționa Cofetăria de 100 de ani (100 Százéves Cukrászda), veche de fapt din 1840, a doua ca vechime din Ungaria.

Cofetăria funcționează și azi. În interior, pe lângă galantarele pline de dulciuri, care mai de care mai îmbietoare și spațiul cu mesele la care se servesc, în spatele acestora a fost creat un mic muzeu după modelul celei vechi.

În încăperea dotată cu mobilier Biedermeier original pereții erau decorați cu picturi și tablouri aducând aminte de atmosfera de altădată.

Au fost păstrate și ustensilele folosite pe atunci pentru producerea produselor de cofetărie. Din păcate pozele pe care le-am făcut nu au fost reușite, acestea fiind amplasate în vitrine iluminate direct de soare.

Lateral de piață se afla Biserica Reformată Calvină (Gyulai Református templom és egyházközség), construită între anii 1791-1795, extinsă între anii 1820-1821 și 1875.

În zonă, în două clădiri aflate față în față funcționau Primăria Gyula (Polgármesteri Hivatal Gyula) și unul dintre serviciile administrative, Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula (Gyulai Járási Hivatal Földhivatali Osztály).

Primăria Gyula

Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula

M-am întors pe lângă Biserica romano-catolică pentru a vizita Biblioteca Orășenească Mogyoróssy János (Mogyoróssy János Könyvtár). A fost înființată în 1861 având ca bază 300 de lucrări donate de administratorul unui boier (1836) căruia, din 1968, îi poartă numele. Clădirea a funcționat ca Primărie (până în 1949), ca liceu cu predare în limba română (până în 1981) apoi reabilitată, în 1988 a fost transformată în bibliotecă cu peste 130.000 de cărți și documente, peste 280 de tipuri de reviste, chiar și secțiune cu opere de artă. Din păcate era închisă.

Pe lângă clădirea Aqua Luna m-am îndreptat spre malul apei.

Canalul Élőviz-Csatorna a fost creat pentru a face legătura Gyula-  Békéscsaba-  Békés.

Porțiunea care traversează Gyula trece prin fosta albie, secată,  a Crișului Alb.

M-am întors în Piața Kossuth Lajos unde m-am oprit pentru a servi masa de amiază într-un local rustic, Sörpince Vendéglő.

Cu auto, pe lângă Spitalul  Pándy Kálmán, m-am îndreptat spre centrul orașului unde, unul lângă celălalt, se aflau obiectivele istorice principale ale orașului-Cetatea Gyula, Ungaria și Castelul Almasy.

Vizitarea lor am lăsat-o la urmă, un fel de „cireașa de pe tort”.

Sighișoara, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Sighișoara din județul Mureș, situat în regiunea Transilvania, pe valea râului Târnava Mare, este foarte cunoscut mai ales datorită centrului său istoric, o cetate medievală inclusă în patrimoniul mondial UNESCO care este și azi locuită. Fiind în zonă, ne-am alocat o jumătate de zi pentru a-l vizita. Prea puțin, dar timpul ne presa.

La marginea centrului istoric al orașului se afla Sinagoga Sighișoara. A fost construită în 1903 de comunitatea de evrei, care pe atunci cuprindea aproximativ 100 de persoane, împreună cu o școală religioasă („shul”) și o baie pentru ritualuri („mikvah”). A funcționat până în 1984 când a avut loc ultima slujbă religioasă. În 2007 a fost restaurată și redeschisă pentru slujbe ocazionale, spectacole, conferințe, concerte, expoziții.

Cetatea medievală a fost ridicată în secolul XII de coloniștii sași pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe două terase: Dealul Cetății și Dealul Școlii și înconjurată de un zid de 4 metri înălțime. În secolele XIV și XVI, meșteșugarii care s-au stabilit în partea de jos a cetății au înălțat zidul și l-au prevăzut prevăzut cu 14 turnuri, fiecare purtând numele breslei de meșteșugari care l-a ridicat. Dintre ele 9 au supraviețuit până azi. În fața primului turn pe care l-am văzut, Turnul cu ceas, se afla Casa de Cultură Sighișoara pe care am străbătut-o pe sub o arcadă.

Turnul cu ceas, de 64 metri înălțime, era locul de intrare în cetate, foarte bine fortificat și prevăzut cu trei porți. Deasupra prezenta o galerie de pe colțurile căreia se ridicau 4 turnulețe cu semnificația că orașul avea drept de judecată. Pe cupola centrală se afla un stâlp meteorologic în vârful căruia era postat un cocoș care prezice vremea. Când vântul îl rotește spre apus înseamnă că va ploua.

Ceasul, construit inițial din lemn, a ars în marele incendiu din 1676 și a fost înlocuit cu unul metalic în 1677, când turnul a fost renovat și înfrumusețat cu statui dintre care un toboșar care bate sferturile de oră. Turnul a servit și ca trezorerie a orașului, pentru depozitarea muniției, arhivei și la primul etaj a funcționat Primăria orașului până în 1556.  Din 1899 și până azi în turn a funcționat Muzeul de Istorie.

Am pătruns în Piața Muzeului și am cotit la dreapta până la Turnul Fierarilor situat în spatele Bisericii Mânăstirii. A fost ridicat în locul vechiului Turn al Bărbierilor (1631), distrus în marele incendiu din 1676 apoi reconstruit. La etajul superior a găzduit Remiza de Pompieri.

În apropierea lui se afla o terasă pe care ne-am oprit pentru a vedea panorama orașului.

Nu am pierdut mult timp deoarece norocul era de partea noastră, Biserica Mânăstirii era deschisă și doream să o vizităm.

Biserica evanghelică-luterană a aparținut Mânăstirii Dominicane  care a fost construită în secolul XIII. Mânăstirea a fost demolată în secolul XIX pentru a se construit locația Consiliului Municipal. Biserica a supraviețuit, cea actuală având forma celei din 1677.

Interiorul era sobru.  Se remarcau altarul, o cristelniță din bronz (1440) și orga folosită azi pentru concerte ce se desfășoară în biserică.

Vis a vis de biserică se afla Casa venețiană, o casă din secolul XVII modernizată în stil neogotic (secolul XIX), care azi găzduiește birourile Forumului Democrat German.

Lateral de ea se afla o altă casă istorică, Casa Vlad Dracul,  în care se presupune că s-a născut Vlad Țepeș (1431), numit și Dracula,  paradoxal folosită azi ca restaurant cu bar.

Pe lângă ea am urmat străduța îngustă până în Piața Cetății delimitată de casele de epocă frumos colorate în care funcționau baruri, restaurante, magazine și în fața lor diferite terase.

Am urmat strada Școlii pentru a urca pe a doua terasă a cetății, Dealul Școlii.

La capătul ei se afla Scara Acoperită sau Scara Școlarilor care a fost construită în 1642 și acoperită pentru protejarea școlarilor care urcau cele 300 de trepte la Liceul Joseph Haltrich. În 1849 a suferit modificări în urma cărora au rămas doar 176 de trepte pe care le-am urcat și noi.

Sus am ieșit pe o alee în dreapta căreia se vedea unul dintre cele mai vechi turnuri ale zidului cetății, Turnul Frânghierilor, care a fost distrus de tătari (1241), reconstruit ulterior (1350), reparat în secolul XVI și rămas intact în timpul marelui incendiu. Am aflat că era singurul dintre turnuri care era locuit și anume de paznicul cimitirului bisericii ce se afla pe deal.

De lângă el priveliștea era minunată. Se vedea continuitatea zidului cu unele dintre turnurile sale, cum acesta încercuia fosta cetate, de asemenea și panorama întregului oraș. Turnul Măcelarilor a fost construit în secolul XV ca turn de apărare a Porții Törle, poartă unde se făcea împărțirea turmelor.

În vârful dealului trona Biserica evanghelică-lutherană din Deal „Sfântul Nicolae”, a patra biserică gotică ca mărime din Transilvania. Construcția sa a început în anul 1345 pe locul unei cetățui mai vechi, modificată în 1429 și terminată în 1525. A fost renovată în 1934 și între anii 1992-2003.  În biserică a fost ales Gheorghe Rákóczi ca Principe al Transilvaniei și Rege al Ungariei (1631).  Azi, în biserică funcționează Muzeul Artei saxone și Centrul Cultural româno-saxon.

Din păcate interiorul l-am putut vedea doar prima geamurile ușii de sticlă. Biserica era închisă.

Lângă biserică, pe deal se întindea cimitirul evanghelic cu pietrele funerare înconjurate de verdeață. Era străbătut de alei cu bănci pe care te puteai reculege.

Am coborât dealul pe strada Scării.

Ne-am învârtit pe străduțele pietruite, unele locuite, altele funcționând ca restaurante și pensiuni, turismul fiind foarte bine dezvoltat.

Am ajuns la Turnul Croitorilor (secolul XIV), în partea opusă Turnului cu Ceas. Acolo a fost a doua poartă de acces în cetate prin două ganguri care se închideau de cele două părți cu grilaje de fier. Turnul era locul de depozit al pulberii care în marele incendiu a explodat și l-a distrus parțial. A fost refăcut în 1935.

Am ieșit în afara zidului și ne-am continuat plimbarea pe sub copacii care-l străjuiau.

La capătul de nord al zidului am reintrat în cetate. Acolo se afla Turnul Cizmarilor, cel mai scund dintre toate turnurile. Ridicat în 1521, fortificat în 1603, turnul a fost parțial distrus în 1606. Reconstruit de breasla cizmarilor (1650), efortul a fost aproape degeaba pentru că a fost distrus în marele incendiu (1676). Ultima reconstrucție, formă în care l-am văzut și noi, a fost în 1681. În turn azi funcționează Redacția Jurnalului de Sighișoara și Radio Son Sighișoara.

A fost ultimul turn pe care l-am văzut, pe cele ale tăbăcarilor, cojocarilor și cositorilor care au supraviețuit nemaiavând timp.  Am traversat părculețul în care, central, se afla bustul lui Petőfi Sándor, poetul național maghiar participant direct la Revoluția din 1848.

De cealaltă parte a parcului se afla Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”.

A fost construită (1895-1896) pe locul unei biserici vechi demolată care a aparținut inițial Mânăstirii Dominicane, ulterior Mânăstirii Franciscane. Clădirea în stil neo-clasic prezenta elemente neogotice și neoromanice.

În incendiul din 1983 interiorul a fost avariat apoi refăcut după doi ani.

Între anii 2005-2007 întreaga biserică a fost restaurată și renovată.

Ne-am deplasat pe lângă Casa Georgius Krauss spre Piața Cetății apoi în Piața Muzeului.

De acolo am trecut pe lângă Palatul Comitatului, o clădire în stil renascentist în care funcționa Primăria Sighișoara.

Am ocolit-o spre promenada din spatele ei.

Cum timpul de plecare se apropia, am aruncat o ultimă privire panoramei orașului.

Pe la Turnul cu Ceas am ieșit din cetate spre Piața Herman Oberth.

Vizita noastră a luat sfârșit. Ne-am îmbarcat în automobil și…la drum! Traversând râul Târnava Mare am aruncat o ultimă privire spre frumosul oraș.

Pe cealaltă parte a râului, în trecere am pozat Biserica Reformată (1888) și Biserica Ortodoxă „Sfâta Treime” (1934-1937) după care am prins viteză.

Biserica Reformată Sighișoara

Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Sighișoara

Spre casă, la Arad, aveam de parcurs 360 km. Urmând traseul Mediaș- Copșa Mică, am făcut o scurtă oprire în județul Alba, la Blaj.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostol Andrei și Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Blaj

Știam de la început că vom ajunge noaptea acasă astfel,  în Alba Iulia, am urcat la  Cetatea Alba Carolina pentru o ultimă pauză.

Urma porțiunea cea mai grea de drum, de la Deva la Arad pe  Valea Mureșului. În sfârșit Aradul!

Primăria Arad

Pe drum între Sibiu și Sighișoara

Publicat pe de
Răspunde

De la Sibiu la Sighișoara aveam de rulat 100 de kilometri pe parcursul cărora am făcut câteva opriri. După 10 kilometri am ajuns la Șura Mare unde doream să vedem Biserica Evanghelică Luterană „Fecioara Maria”. Din păcate era închisă. Prima bazilică romanică construită în secolul XIII a fost distrusă de armatele turcești (1493) apoi reconstruită și modificată (1494-1497) când turnul a fost supraetajat și dotat cu clopote. În 1563 s-a terminat construcția bastionului situat deasupra corului apoi în 1854 s-a construit un turn de apărare deasupra portalului sudic care a fost dotat cu un orologiu cu patru cadrane încă funcțional. Din fortificația care înconjura biserica s-au păstrat doar două fragmente de zid.

După încă 10 kilometri am ajuns la Slimnic (Stolczenburg în secolul XVIII) unde am parcat în partea de sud a localității lângă Biserica „Sfântul Apostol Bartolomeu” și ea închisă. A fost ridicată începând cu secolul XIV ca biserică-cetate, în stil gotic și terminată în secolul XVI. Fiind situată la granița de nord pe drumul dintre Mediaș și Sibiu avea rol de apărare împotriva invaziilor. Zidul de apărare a fost distrus de cetele curuților (1706). După reforma religioasă, în secolul XVIII a suferit transformări cu influențe baroce.

Lângă ea se situa Casa Pastorului evanghelic.

Pe un zid erau postate plăcile memoriale Petofi Sandor și Josef Bern.

Am urcat colina Burgbasch spre a vedea Cetatea Slimnic (Cetatea Stolzenburg) atestată documentar din 1282.

Inițial, în incinta fortificată a început construcția unei biserici gotice dar, datorită invaziei turcești (secolul XV), sașii au lăsat-o neterminată și au început să întărească fortificația. La rândul ei neterminată, în 1529 cetatea a fost cucerită de oștirea lui Zapolya Ioan pentru scurtă perioadă de timp. Recuperată, a rezistat atacurilor turcești (1658) dar a fost cucerită de curuți (1706-1707) care la plecare au incendiat-o distrugând complet biserica gotică și casa parohială.

În 1717 a început renovarea zidurilor dar a fost oprită de epidemia de ciumă (1719) și nu a mai fost continuată. Până în secolul XIX cetatea s-a ruinat treptat. În perioada 1958-1959 au fost executate lucrări de consolidare a zidurilor, turnului de apărare și clopotniței care au supraviețuit.

Și cetatea era închisă astfel am putut vedea doar o parte din ziduri prin gardul de sârmă ghimpată care o înconjura.

Dacă obiectivele turistice istorice erau închise am crezut că vom intra măcar în Biserica Ortodoxă Sfânta Paraschiva și Sfinții Timotei și Mavra, o biserică nouă construită în centrul localității (1990) dar și ea era închisă. Fiind biserică ortodoxă era „normal” însă nu puteam înțelege cum se practica turismul în județ. Veneam de la Sibiu unde tot ce ține de istorie era inclus în programele turistice dar ieșind din oraș….

A început ploaia. Bănuind că și Biserica fortificată din Ruși comuna Slimnic o vom găsi închisă ne-am mulțumit să vedem o parte rulând pe lângă ea.  Biserica a fost ridicată în 1636 pe locul uneia mai vechi care s-a prăbușit datorită terenului alunecos de sub ea. În 1780 s-a prăbușit și a doua biserică și în 1782 a fost reconstruită, înconjurată de un zid de apărare și în în turnul din partea de vest montate clopote. Ultimele reparații au fost efectuate în 1990.

Lateral de drum, în satul Agârbiciu aparținând de comuna Axente Sever se afla  Biserica Evanghelică Fortificată „Fecioara Maria” din care am văzut doar turnul înălțat în 1827, neoprind datorită ploii și ghinionului anterior cu obiectivele închise. Biserica în stil gotic, înconjurată de o fortificație ovală, a fost atestată documentar din 1415.

Ploaia s-a oprit astfel ne-am oprit  și noi în comuna fostă Frâua, apoi Frauendorf și din 1931, la comemorarea a 25 de ani de la moartea revoluționarului pașoptist, comuna Axente Sever.

Am parcat în centru unde se afla Primăria Axente Sever cu bustul revoluționarului plasat în fața ei.

În dreapta ei se afla Biserica Greco-Catolică „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, preluată de ortodocși în 1948 și retrocedată greco-catolicilor după 1989.

În stânga Primăriei se afla Biserica Evanghelică Fortificată Axente Sever cu hramul Tuturor Sfinților, atestată documentar din 1322. Era înconjurată de zidul de fortificație oval înalt de 6-8 metri și prevăzut cu metereze pe care l-am ocolit până la intrare. A fost ridicat peste magaziile cu provizii în care se intra prin niște deschideri în podea.

Curtea interioară în mijlocul căreia se afla biserica era foarte bine îngrijită Am ocolit biserica pe o alee  mărginită de flori.

Inițial biserica a fost prevăzută cu cinci ferestre din care nu se mai păstrează originalele. A fost fortificată în secolul XV datorită invaziilor turcești tot mai numeroase.

S-a format al doilea rând de metereze prin supraînălțarea navei, absidei și altarului iar comunicarea între spațiile de deasupra s-a făcut prin etajul al doilea al turnului.

Interiorul a fost modificat în 1777. Bineînțeles, nu am putut intra. Ne obișnuisem deja cu gândul.

După 5 kilometri ne-am dat seama că treceam prin Copșa Mică după furnalul și clădirile pe care le vedeam în partea stângă, ale Fabricii Carbosin în care s-a produs o pulbere neagră folosită în fabricarea cauciucului și Fabricii Sometra, extractoare de metale din minereuri, care au poluat orașul timp de câteva decenii iar în 1993 au fost închise.

Am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Luterană Copșa Mică, construcție simplă, masivă,  în stil romanic (1241), din care s-au păstrat fațada de vest și un turn clopotniță mic.

Am ajuns la Mediaș și îndreptându-ne spre centru am trecut pe lângă unul dintre cele 6 turnuri ale fostei cetăți, Turnul Forkesch sau Turnul Aurarilor. Turnul masiv cu trei etaje a fost construit între anii 1494-1534 ca unul dintre cele trei turnuri principale ale sistemului de fortificație al orașului. A fost prevăzut cu un ceas care a funcționat până în anii 1800.

Am parcat lângă Piața Ferdinand I delimitată de casele vechi și central prezentând un parc. Pe o latură se distingea o clădire în stil baroc (1736), Casa Guggenberger în care până în 1790 a funcționat Școala Piariștilor, un ordin religios care a promovat atât învățământul religios cât și cel laic.

După o străduță scurtă, îndreptându-ne spre Piața Castelului am ajuns în Piața George Enescu.

Cetatea Mediaș a fost construită între anii 1440-1534 în jurul unei biserici centrale și incinta a fost denumită „castel”. Până în 1736 au fost ridicate 19 turnuri-bastioane  și se intra prin 3 porți mai mari și 4 mai mici. În secolul XX mare parte a fost demolată rămânând doar biserica, câteva turnuri și fragmente din zidul de apărare.

Intrarea în „castel” se făcea printr-un arc boltit. Central, Biserica Evanghelică „Sfânta Margareta” a fost construită în stil gotic (1488) și înconjurată cu un zid de apărare prevăzut cu patru turnuri care au fost reparate în 1783. Turnul bisericii a fost supraînălțat cu trei nivele (1495-1498) ajungând la înălțimea de 68,5 metri și datorită structurii solului în timp s-a înclinat  cu 2,29 metri diferență între bază și vârf.

 

În colțurile superioare, cele patru mici turnuri reflectau faptul că orașul avea Judecătorie care ordona execuțiile capitale și arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, metode interzise din 1752. Fiind înalt a fost folosit ca punct de observație. Trâmbițașul orașului dădea alarma la nevoie și după acesta turnul a primit numele de Turnul Trompeților. Ultima lui consolidare a fost făcută între anii 1976-1977.

În interior altarul a fost realizat în 1480 și baldachinul său în 1679. Picturile de pe panourile din spatele lui reprezentau suferințele lui Isus din timpul Răstignirii. Pe pereți am văzut expuse numeroase covoare orientale (secolul XVI) care au fost donate de credincioși.

Între anii 1755-1756 biserica a fost dotată cu orgă la care în zilele noastre au loc numeroase concerte. Orga a fost renovată în 1983 și 2005.

Am ocolit biserica pentru a vedea resturile de zid și turnurile. Turnul Croitorilor avea amplasat în vârf semnul breslei.

Ieșind din incintă,  în dreapta am văzut clădirea în care funcționa Liceul Stephan Ludwig Roth, fostul Gimnaziu Evanghelic C.A. (1604-1918). Clădirea actuală a fost construită între anii 1909-1912.

A trebuit să părăsim orașul deși nu văzusem prea mult din el. Ora era înaintată și trebuia să ajungem la Sighișoara. Spre ieșire am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, biserică în stil bizantin cu influențe brâncovenești construită între anii 1929-1933.

Catedrala Santa Maria de Toledo

Publicat pe de
Răspunde

Catedrala din Toledo Spania (Santa Iglesia Catedral Primada de Toledo Santa Maria de Toledo) cunoscută popular ca Dives Toletana este o catedrală romano-catolică, una dintre cele mai mari din Europa construite în stil gotic. Se spune că pe acel loc a existat o biserică vizigotă încă dinainte de anii 500 atestată printr-o inscripție ce se află pe un stâlp în biserică. O dată cu invazia musulmană pe locul ei a fost construită Marea Moschee din Toledo. Aceasta a fost confiscată de soția regelui Alfonso VI care în lipsa lui, împreună cu Arhiepiscopul au transformat minaretul în clopotniță și au instalat un altar provizoriu (1085) provocând mari nemulțumiri.

Sub domnia lui Ferdinand III pe acel loc a început ridicarea catedralei (1226) în stil gotic. A fost terminată abia în 1493 împreună cu mânăstirea alăturată. Catedrala a fost construită cu cinci nave mari pe o suprafață de 120 metri lungime, 59 metri lățime, acoperișul susținut de 88 de coloane și prevăzută cu opt portaluri.

La nivelul fațadei principale (secolul XV) se află trei portaluri:  central Portalul Iertării (Puerta del Perdón) deasupra căruia se află sculptată o scenă în care Fecioara Maria îi înmânează veștmântul Sfântului Ildefonso, patronul orașului Toledo, spre dreapta Portalul Judecății (Puerta del Juicio) și spre stânga Portalul Turnului (Puerta de la Torre). Datorită deteriorării fațada a fost refăcută în 1778.

Au fost preconizate două turnuri dar cel sudic nu a fost terminat. În locul lui a fost construită Capela Mozarabică (1500), acoperită de un dom baroc (secolul XVII), ca loc de închinare pentru cultul Hispano-Mozarabic. Turnul clopotniță, înalt de 92 metri, a fost construit pe cinci nivele (1380-1440). Baza găzduiește trezoreria și deasupra celui de al cincilea nivel au fost postate trei coroane sub forma unei tiare papale. În el a fost postat un clopot de 17 tone, Campana Gorda.

Pe fațada de nord se află cel mai vechi dintre cele 8 portaluri, Portalul Ceasului (Puerta del Reloj) decorat cu scene din viața lui Cristos și pe fațada sudică Portalul Leilor (Puerta de los Liones), o mică intrare străjuită de coloane deasupra cărora veghează leii. În interior, deasupra acestei porți se află o frescă imensă reprezentându-l pe Sfântul Cristofor.

Intrând rămâi uimit de grandoarea spațiului, multitudinea de coloane și aurărie. Fotografiatul cu blitz este interzis astfel imaginile mele nu sunt atât de relevante, convingătoare.

Deși este prevăzută cu peste 750 de ferestre cu vitralii catedrala nu este foarte luminoasă.  Vitraliile au fost construite  succesiv în diferite secole (XIV-XVII), restaurate în secolul XVIII apoi în secolul XX.

În Capela principală, acoperită de un altar înalt, se află mormântul cardinalului Mendoza.

În centrul catedralei se află Corul, de o parte și de cealaltă două rânduri de strane și numeroase sculpturi.

Stranele de sus (1495-1543) înfățișează scene din bătălia pentru cucerirea Granadei și personaje biblice.

Stranele de jos prezintă sculpturi cu scene din viața lumii medievale.

Deasupra stranelor, de o parte și de alta se află câte o orgă.

Într-o „încăpere” delimitată cu ecrane decorative din fier a căror coloane și vârfuri au fost lucrate din aur (rejas) se află Marele Altar.

Lateralele sunt formate de arcuri susținute de coloane și ziduri cu numeroase sculpturi de sfinți.

Marele Altar prezintă cinci panouri lucrate cu filigran de aur, argint și decorate cu statui colorate. Panoul central, cel mai mare  prezintă Fecioara cu Copilul, Nașterea, Înălțarea și deasupra Răstignirea. Celelalte panouri prezintă alte scene din viața lui Isus.

Înconjurându-l te pierzi privind multitudinea de sculpturi.

În spatele Marelui Altar a fost ridicat un perete din marmură și alabastru în stil baroc care era foarte întunecat. În decursul timpului a fost tăiată în boltă o nișă prin care  lumina soarelui de dimineață îmbracă tot altarul.

Pe El Transparente se văd grupuri statuare de îngeri, piese din bronz, picturile ce reprezintă Cina cea de Taină, Ridicarea Fecioarei la Cer, un ansamblu ce acoperă întreg peretele și marginile nișei.

În acel loc, confundându-se cu El Transparente, se află capela Sfântului Ildefonso (secolul XVIII).

De-a lungul pereților catedralei se află peste 20 de capele de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puțin decorate, cu mormintele unor personaje ilustre.

Dintre cele originale s-au păstrat Capela Sfintei Lucia, patroana orbilor (secolul XIII), Capela Monarhilor Vechi, Capela Sfintei Ana, Capela Sfântului Ioan Botezătorul, Capela Sfântului Egidiu.

În partea de sud, în continuarea Capelei Mozarabice se află Capela Epifaniei. Urmează Capela Concepției, Capela Sfântului Martin, Capela Sfântului Eugeniu, Capela Cristos al Coloanei, Capela Sfântului Iacob, Capela Sfintei Leocardia. În nordul ultimelor două enumerate se află Capela Monarhilor Noi (Casa de Trastamara) ca o mică biserică construită între anii 1531-1534.

În partea de nord, între Portalul Ceasului și Capela Sfânta Ecaterina, din care se trece în mânăstire, se află Capela Sfântului Petru. Urmează Capela Mercy, Capela fontului Baptismal, Capela Sfintei Fecioare din la Antigua, Capela Doña Teresa de Haro, Capela Santiago în colțul de nord-est, Capela Fecioarei Tabernacolului și Capela celor opt, ultimele două în stil Herrerian.

Spre sud, în centrul catedralei se află Capela Coborârii (Capilla de la Descension).

Ieșind din centrul catedralei se poate vizita Sacristia Mayori, muzeu  în care sunt expuse numeroase picturi, opere de artă, o secțiune cu colecție de articole de îmbrăcăminte (secolele XVI, XVII) din care 70 de costume și o colecție cu peste 70 de piese de tapiserie.

În altă direcție se poate vizita Capela Tezaurului care se află în vechea Capelă a Sfântului Ioan (1537) situată în baza turnului catedralei. Tezaurul a fost mutat în ea din 1870 și a devenit Trezoreria Catedralei. Sunt expuse numeroase obiecte liturgice, relicve, îmbrăcăminte, etc.

Cel mai de valoare obiect, La Gran Ostensoria de Toledo, cu peste 10 metri înălțime, a fost fabricat din 5.600 de piese decorate cu 260 de figurine, folosindu-se 18 kilograme de aur de 18 karate și 183 kilograme de argint pur. În 1595 a fost purtat în procesiunea Corpus Christi din Toledo.

În partea de nord a catedralei, pe locul fostului cartier comercial evreiesc (al-cana), a fost ridicată mânăstirea (1389-1425) în jurul a patru coridoare cu bolți patrulatere care delimitează o curte interioară.  Ulterior a fost folosită ca Primărie.

Zidurile au fost decorate în stil Mudejar și cu statuete în stil gotic.

De-a lungul lor se află fresce reprezentând scene biblice.

În colțul nord-estic, în 1399 a fost construită Capela Sfântului Blas (Capilla de San Blas). În ea se găsește Crezul Apostolic reprezentat de 14 scene așezate astfel încât formează un ceas. Capela nu este deschisă publicului.

 

 

O dimineață în Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX.  Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă  în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate,  în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe de
Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia.  În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior  anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei  spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea  a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg.  A fost construită  în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo.  La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit.  A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a  Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut  doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat.  Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită  cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume  îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc.  În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

 

 

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 20 de kilometri de Hunedoara, urcând spre înălțimile munților Poiana Ruscă, în așa numitul Ținut al Pădurenilor, se află comuna Ghelari, localitate atestată documentar între anii 213-215 î.e.n. ca loc unde se extrăgea minereu de fier, ocupație care a durat până în anul 2000 când exploatarea a fost închisă. Inițial, cu extragerea minereului s-au ocupat localnicii, ulterior li s-au alăturat pădurenii din satele de munte învecinate iar în perioada comunismului au fost aduși cetățeni din regiunea Moldovei. Ne-am deplasat cam 30 de minute pe șoseaua bine întreținută, care trecea printre peisaje minunate, dorind să vizităm așa numita Catedrală a Pădurenilor din Ghelari.

Zona a fost colonizată cu maghiari romano-catolici care au preluat biserica ortodoxă existentă dinainte de 1700 în locul „Valea Caselor”. Ortodocșii s-au adunat timp de 40 de ani în șura unui țăran. În 1770 un nobil român calvin a construit în zona din „Deal” Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ca mulțumire pentru vindecarea soției sale de cancer în urma unui Sfânt Maslu slujit de preoții ortodocși. De-a lungul timpului biserica a suferit mai multe modificări și reparații, ultimele în 2005 și 2010. În interior pereții de lemn au fost decorați cu picturi reprezentând Săptămâna Patimilor în care ostașii care-l batjocoreau pe Isus purtau hainele popoarelor care au asuprit Transilvania.

În 1939, lângă ea a început construcția unei noi biserici imense (47 metri lungime, 21 metri lățime, 47 metri înălțime), cu 7 turle, cele două din față înalte de 47 metri. Pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” materialele au fost aduse cu trenul până la baza dealului apoi urcate cu carele trase de boi sau erau transportate cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular, descărcate și transportate cu căruțe până la locul construcției.

Costurile au fost suportate de minerii din zonă și lucrătorii din Combinatul de la Hunedoara cărora, după spusele localnicilor, li se oprea lunar un procent din salariu, de către localnici care au ajutat cu muncă, bani, alimente și pelerini. Construcția a fost oprită între anii 1945-1955 datorită instaurării comunismului dar a fost reluată și, pentru o mai buna desfășurare a lucrărilor, în 1958 a fost construită o șosea pentru a lega localitatea Ghelari de orașul Hunedoara.

Pentru a ajunge la cele două biserici alăturate au fost construite scări pavate cu marmură mărginite de stâlpi cu felinare. Din loc în loc au fost postate statui și bănci pentru relaxare. Era seară și speram să mai găsim biserica deschisă. Prin amabilitatea doamnei responsabilă cu încuierea bisericii am primit câteva minute pentru a vedea interiorul.

Cupola de la intrarea în biserică a fost realizată din mozaic. Cei 4.000 de metri pătrați din interior au fost pictați de cinci pictori timp de 7 ani (1960-1967). Iconostasul și toate picturile au fost poleite cu foiță de aur, în total folosindu-se peste 4 kilograme de aur și sculpturile au fost realizate din lemn de stejar.

Frescele au fost executate în stil „buno fresco”. Dacă priveai un sfânt pictat acesta te urmărea în orice direcție te deplasai.

Construcția a fost finalizată în 1970 iar sfințirea bisericii s-a făcut în 1973. Până în 1977, datorită exploatării miniere din zonă, terenul de sub biserică s-a tasat și clădirea a început să se avarieze. Doar în 1988 s-au efectuat lucrări de consolidare. Pentru susținerea bazei s-au forat găuri și s-a injectat beton.

Pentru comoditatea credincioșilor a fost dotată cu scaune, existente în alte biserici creștine dar întâlnite foarte rar în bisericile ortodoxe.

Am plecat uimită și contrariată de ceea ce văzusem. O BISERICĂ enormă în mijlocul munților construită în perioada comunistă ?!?

Citește și Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara