Arhive etichetă: clădiri istorice

Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs  (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.

Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).

M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.

Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.

Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu  în mijlocul căruia se găsea statuia lui  Vilmos  Zsolnay  (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în  Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.

În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind  închise.

În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.

Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.

Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.

De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.

Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid  de apărare.

Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care  împroșca apă.

Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.

La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.

În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal.  În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.

Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane  (2010).

Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.

Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).

Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.

Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui   a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.  

In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.

Unele zone au fost zugrăvite  în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.

La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.

Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.

Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.

În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit.  În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.

După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.

Citește și Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvaria

 

Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.

A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru  Poștalion.

Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.

Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.

Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.

Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.

Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.

În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.

La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.

Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.

În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar  mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.

Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.

De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.

Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.

În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.

În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.

La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.

Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.

Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.

În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.

Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.

Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.

Căminul Cultural

Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).

La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.

Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.

Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.

Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).

În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.

Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Lângă Placa de Bous din Valencia, Spania, se află Gara de Nord situată în districtul Extramurs, format din patru cartiere- Botànic, La Roqueta, La Petxina și Arrancapin.

Pe acel loc, prima gară a fost construită pe o suprafață de 5.000 metri pătrați, stație pentru linia de cale ferată Valencia-Port El Grao, lungă de 6 kilometri (1851-1852). Ulterior au fost create și alte linii care au permis conexiunea Barcelona-Madrid, care treceau prin Valencia (1854, 1865).

La începutul secolului XX, după ce a cumpărat terenurile înconjurătoare, Compania de Norte a extins stația pe 15.000 metri pătrați și a construit Gara de Nord  (Estació del Nord). Clădirea a fost formată din trei corpuri cu turnuri, decorate cu motive vegetale și fructe.

Central, pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a ușii de intrare a fost pusă stema Valenciei- patru bare roșii pe fundal auriu deasupra cărora se află scutul heraldic al orașului. În partea superioară, deasupra unui ceas,  a fost postat un vultur.

Din 1941 căile ferate iberice au fost naționalizate, ulterior statul a reabilitat clădirea gării (1980-1982).

De la gară am traversat carrer de Xativa și m-am grăbit spre Piața Primăriei unde deja începea să se adune lumea pentru artificiile (mascleta) care au loc zilnic în perioada festivalului Fallas.

Piața Primăriei (Plaza de Ayuntamiento), situată în Ciutat Vella, cartierul Sant Francesco, a fost amenajată pe locul fostei piețe „Bajada de San Francisco”, sub forma unei platforme triunghiulare cu un spațiu subteran unde, deși cu multe dispute, au fost mutați florarii care până atunci își vindeau marfa în piață. Aceștia au părăsit subteranul în 1944.

În cele trei colțuri ale pieței au fost create fântâni care reprezentau cele trei provincii (1931).

În anii 1950-1960 platforma a fost demontată treptat, fântânile îndepărtate, s-a creat un spațiu plat în mijlocul căruia a fost creată o fântână și postată statuia Generalului Francisco Franco, mutată ulterior la o bază militară (1962).

În toată acea perioadă piața s-a numit Plaza del Caudillo, după numele dictatorului, fost general de armată (1939-1975).

Clădirea Primăriei Valencia (Ayuntamiento de Valencia) este formată din două corpuri conectate între ele. Inițial a fost construită Casa de la Enseñanza în care a funcționat  Școala Mayoral (1860).

În secolul XX a fost extinsă cu al doilea corp, în stil eclectic.

Din 1934 a devenit sediul Consiliului Municipal.

Pe lângă Primărie clădirea găzduiește diverse birouri, sala de ședințe a consiliului, arhivele municipale, o sală de bal și un muzeu.

După ce am participat la artificii și s-a mai degajat perimetrul, m-am îndreptat spre Biserica Sf. Augustin (Iglesia de San Agustin). Prima biserică catolică Santa Catalina Mártir y San Agustín a făcut parte din mânăstirea construită de augustinieni (1307), distrusă în timpul Războiului de Independență. Biserica a supraviețuit și a fost redeschisă în 1836 cu numele actual.

În apropierea ei se afla Grădinile vechiului Spital General al Valenciei (Jardines del Antiguo Hospital), prima Casă de Nebuni (spital cu profil psihiatric),  Spital dels Innocents e Folls  (1409) care ulterior a fost extins pentru alte specialități devenind Spital General (1512). În secolul XIX a devenit un mare complex spitalicesc cu două infirmerii, farmacie, grădină de legume, terase, grădini, cimitir și săli de predare care au fost la originea Facultății de Medicină.

Capella del Capitulet (Capela Frăției Regale a Maicii Domnului Inocenților, Martirilor și Inocentului)

Terenul pe care a fost construit spitalul a fost donat de Frăția Santa Lucia, Fecioară și Mucenică (1410). Lângă el Frăția a construit un schit (1511) care a fost extins în stil neoclasic (secol XVIII), un secol mai târziu i s-a ridicat clopotnița cu două clopote (1865), devenind Biserica Sf. Lucia (Ermita de Santa Lucía). Sub clopote, într-o nișă a fost postată statuia sfintei.

Remodelarea urbană din 1958 a demolat o parte din clădiri dar a fost oprită la insistențele publicului (1963) și clădirile rămase, ruinele descoperite prin săpături- capiteluri, puțuri, baze, coloane, declarate monument istoric național. Fostele grădini au fost reamenajate începând cu anul 1979.

Pe locul uneia dintre infirmerii a fost ridicată clădirea Muzeului de Ilustrație Valencia, cealaltă infirmerie, parțial păstrată, a fost restaurată (1979) și găzduiește Biblioteca Publica de Valencia Pilar Faus.

În apropiere, pe carrer Guillem de Castro se află Parroquia Nuestra Señora del Pilar, biserică dominicană (1667-1730) în care erau confesați bolnavii din spital. De asemenea acolo sec confesau cei care urmau a fi executați.

Am intrat pe străduțele înguste, unele doar alei, pe care m-am rătăcit.

Într-un final am ieșit într-o mică piață delimitată de clădiri mai noi, Plaza de Joan Vila-rasa .

În piață am văzut Fântâna celor Patru Continente (Fuente de los Cuatro Continentes).

După ce am fost îndrumată, dorind să ajung la Grădina Botanică m-am deplasat spre strada principală din care pornisem. În drum am trecut pe lângă o biserică piaristă din secolul XVIII, Eglesia de San Jose de Calasanz.

Începeam să mă bucur că mă rătăcisem. Mă aflam în afara zonei turistice și vedeam o altă față a orașului.

După 10 minute am ajuns în apropierea Torres de Quart unde se afla o altă biserică, La Iglesia Parroquial de San Miguel y San Sebastián sau Convent din San Francisco de Paula (1726-1739) care inițial a făcut parte din Mânăstirea San Sebastian (1533-1547), demolată după ce călugării au părăsit-o ca urmare a Legii confiscării Mendizabal.

În sfârșit am ajuns la intrarea în Grădina Botanică (El Jardín Botánico de la Universidad de Valencia).

Spre supărarea mea, era închisă, așa că m-am întors să cutreier străduțele întortocheate.

Citește și Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Valencia, Spania- El Sant Francesc-Ciutat Vella și Eixample

Publicat pe de
Răspunde

Din Mercado Central, Valencia, Spania am parcurs mai multe străduțe din Orașul Vechi și am intrat în cartierul El Sant Francesc, Ciutat Vella.

Am ajuns într-o piață delimitată de clădiri înalte, Plaza de Rodrigo Botet.

În piață era postată o fântână arteziană înconjurată de copaci bătrâni.

Pe alte străduțe înguste am ieșit în calle del Pintor Sorolla, mărginită de clădiri mai noi.

După 5 minute am intrat în Piața Alfonso Magnificul (Plaza de Alfonso El Magnanimo) în care se afla postată statuia lui Iacob I Cuceritorul (1891).

Lateral se afla clădirea Tribunalului Superior de Justiție (Tribunal Superior de Justicia).

Am ocolit-o și am intrat în Parcul Glorieta, pentru a vedea unul dintre cei patru ficuși plantați în 1852, Ficus centenaris de la Glorieta.

Lângă copacul secular era postată statuia lui Iacob I Cuceritorul.

Lângă parc, în mijlocul unui giratoriu, se afla Poarta Mării (La Puerta del Mar), construită între anii 1946-1960 ca memorial pentru eroii Războiului Civil Spaniol. Pe acel loc, prima poartă a fost construită în 1801, demolată  împreună cu o parte a zidului de apărare (1867). În locul ei, în cadrul unei cetăți construită de Filip V (1707), a fost ridicată altă poartă care la rândul ei a fost demolată împreună cu cetatea în momentul în care trupele lui Napoleon au părăsit orașul.

De acolo am parcurs carrer del Colón, artera principală a cartierului, cu blocuri de locuințe, spații comerciale, bănci, restaurante, etc.

statuia pictorului impresionist Pinazo Camarlench 

Strada era situată pe locul unde a existat o parte din zidul medieval, lung de 4 kilometri (1356-1370), care a fost demolat în secolul XIX. Zidul avea 4 porți mari Serranos, del Mar, San Vicente, del Quart și 9 porți mai mici.

Ruinele uneia dintre porțile mici au fost scoase la iveală  în actuala Placa dels Pinazos în timpul lucrărilor pentru o linie de metrou. Din 1319 acolo a existat una dintre porțile mici, Poarta Evreilor (Puerta de los Judios), prin care treceau mărfurile agricole spre a fi vândute în oraș.

Accesul pentru comercianți a fost interzis în secolul XVI apoi poarta a fost zidită (1689) și folosită doar în ocazii rare. A fost demolată  când întregul zid a fost distrus (1890).

De acolo am părăsit carrer del Colón și am intrat în cartierul Pla del Remei, districtul Eixample, unul dintre cele trei cartiere ale districtului construit prin extinderea orașului de la Ciutat Vella spre sud (secol XIX) și m-am îndreptat spre o altă piață închisă pe care doream neapărat să o văd.

Piața Colón (El Mercado de Colón) a fost realizată la cererea localnicilor pentru a se evita vânzările stradale sau deplasările la alte piețe din oraș (1914-1916). Pe o suprafață de 3.500 metri pătrați a fost ridicată o clădire modernistă lungă, cu porți de deschidere pe două străzi paralele și acoperiș metalic realizat pentru o bună iluminare a interiorului în care foarte mulți comercianți și-au vândut marfa.

Una dintre fațade a fost decorată cu produse alimentare-păsări de curte, legume, fructe, produse de măcelărie, pescărie, etc., pe care eu nu le-am descoperit. Pe a doua fațadă au fost postate două coloane între care a fost realizat un arc mare de cărămidă, restul fațadei prezentând multe vitralii.

În secolul XX, clădirea deteriorându-se, mulți comercianți s-au retras. O parte a clădirii a folosită ca Primărie până în anul 2000.

După restaurarea din 2003 a redevenit piață în care se vând produse din toate sectoarele comerțului.

Subsolul a fost restructurat astfel partea centrală a rămas liberă, cu spațiu pentru cafenele, înconjurător a fost creată o parcare.

În apropierea pieței, pe o stradă laterală se afla o biserică pe care nu puteam să o ratez.

Biserica Părinților Dominicani (Basilica San Vicente Ferrer), o clădire neogotică (1906-1919) în cadrul mânăstirii construită după revenirea Ordinului Dominican în Valencia. În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost jefuită și distrusă (1936) apoi a fost folosită  ca loc  de întâlnire pentru membrii Frontului Popular și mai târziu ca depozit. Refăcută, din 1951 a primit titlul de Bazilică Minoră.

De la biserică am străbătut străduțele mărginite de clădirile secolului XIX.

Cum orașul se pregătea de sărbătoarea anuală Fallas, într-un spațiu deschis am avut norocul să văd trupe de copii care își pregăteau dansurile tradiționale.

Am ajuns la Casa Evreiască (Casa de Guardiola sau Casa Judia) , o clădire cu 7 etaje, în stil art deco valencian, construită în zona unde trăia mica comunitate evreiască (1930) care își desfășura sărbătorile religioase în clădire. Fațada a fost decorată cu elemente arhitecturale din stilurile arab, egiptean, hindus, ebraic și deasupra intrării a fost etalată steaua lui David.

În decursul timpului parterul și partea superioară au fost modificate, elementele hinduse eliminate.

M-am îndreptat spre bulevardul care traversează districtul Eixample. Gran Via del Marques del Turia cu clădirile sale moderniste m-a fermecat.

De acolo m-am întors iar pe străduțele înghesuite.

Am traversat o alee unde se afla intrarea la Școala Taurină (Escuela Taurina de Valencia) deschisă în 1983.

La capătul lui am ieșit în carrer de Xativa, limita dintre Eixample și Ciutat Vella.

Am ajuns la Arena de Tauri (Plaça de Bous de València) care a fost construită în afara zidurilor orașului, lângă Poarta Ruzafa (1850-1859), azi la capătul cartierului Eixample.

Clădirea rotundă, în stil neoclasic, cu diametrul exterior de 108 metri, înaltă de 4 etaje, la exterior este formată din arcade semicirculare cu balustrade de piatră, delimitate de stâlpi. În interior, cele 16.851 de locuri pentru spectatori, reduse până azi la 10.500, sunt împărțite pe două galerii susținute de stâlpi de fontă. Pentru a le accesa pe cele superioare se urcă 24 de trepte. Principalele curse de tauri au loc în perioadele Festivității Fallas și a Târgului din iunie.

Citește și Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

 

 

 

 

Valencia, Spania- La Seu, Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Din Piața Tetuan, Valencia, am cotit pe lângă de Plaza d Alfons El Magnanim dorind să ajung în Piața Reginei.

Am urmat carrer de la Pau, o stradă mărginită de clădirile de epocă cu locuințe și terase.

Cam pe la mijlocul ei am intrat în La Seu, cel mai vechi cartier din Ciutat Vella (Orașul Vechi), pe care urma să-l vizitez.

La parterul unora dintre case funcționau magazine, restaurante, altele găzduiau firme.

Piața Reginei Maria de las Mercedes (Plaza de la Reina) a fost creată pentru lărgirea spațiului de lângă Catedrala la Seu prin demolarea caselor și a Mânăstirii Santa Tecla existente acolo și a fost numită după soția Regelui Alfonso XII (1878).

Pe colțul de sud-vest am văzut o clădire în stil eclectic cu foișoare de lemn, pe fațada căreia erau postate coloane corintice, figuri dansante și alte elemente de decor (1887). Clădirea Monforte (Antiguos Almacenes Isla de Cuba) a găzduit magazinele „La Isla de Cuba”, nume dat probabil după războiul din Cuba care era în desfășurare. Magazinele au funcționat timp de 16 ani până la dizolvarea societății care le deținea.

De lângă clădire se vedea turnul Bisericii Sf. Catalina pe care o vizitasem deja.

În 1930 în piață a fost postat primul semafor din Valencia, operat manual de primul gardian al orașului. O nouă modelare a pieței, prin demolarea altor clădiri, când în mijlocul pieței a fost postată o fântână (1959). În 1970 sub o parte a pieței a fost amenajată o parcare subterană. Piața este locul unde se află kilometrul zero, de unde se măsoară distanțele în Valencia.

După ce am vizitata Catedrala La Seu, am ocolit-o pe sub Arco de La Calle de Barchilla pentru a vedea clădirea Arhiepiscopiei Romano-Catolice (Arzobispado de Valencia).

Complexul în care funcționa și Cabildo de Valencia era situat pe trei străzi.

În apropiere, în Plaza de la Almoina se afla o clădire construită în stil modernism valencian,  Casa del Punt de Ganxo sau Casa Sancho (1902).

Clădirea rezidențială a fost ridicată pe locul Capelei San Valero, capelă unde se spune că a fost închis Episcopul Valero înainte de a fi exilat.

În aceeași zonă, prin săpăturile arheologice (1985) au fost scoase la iveală ruine romane, vizigote și arabe, monede, rămășițe ceramice, oase de animale, etc., care au fost adunate și în 2007 deschis Muzeul Arheologic (Centro Arqueologic de l Almoina). Lângă el, în fundalul pieței se afla fostul Palat al Marchizei de Colomina (Palacio de Colomina) care a fost construit lângă un depozit de cereale (1863).  În timp palatul a fost donat  Școlii Patriarhului care l-a folosit pentru fetele nevăzătoare, în 1980 și 1999 interiorul a fost remodelat și a fost ocupat de Fundația Universității San Pablo-CEU, folosit pentru convenții, evenimente sociale și culturale.

Am intrat în Piața Fecioarei (Plaza de la Virgen) numită și Plaza de la Mare del Deu, situată pe locul fostului for roman Valentia, mărginită de Catedrala La Seu, Bazilica Fecioarei Desamparados și Palatul Generalității cu grădinile sale. Lângă Catedrala La Seu, unită de ea printr-un arc, se află Basilica de la Mare de Déu dels Desemparats numită și Real Basílica De Nuestra Señora De Los Desamparados.

Inițial a fost construită Capela Regală a Fecioarei de la Desamparados (1652-1666) care în 1872 a fost transformată în bazilică.

În decursul secolelor XVIII-XX a suferit transformări succesive cu modificarea stilurilor arhitectonice- renaștere târzie, apoi baroc.

În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost incendiată. O dată cu refacerea ei s-a dorit și extinderea dar nu a fost posibilă datorită faptului că în timpul excavațiilor din spatele ei au fost descoperite acele ruine și obiecte etalate azi în Muzeul Arheologic.

În nordul pieței Plaza de la Virgen a fost inaugurată Fântâna Turia (Fuente del Turia) numită și Fântâna Neptun (1976), alegorie a râului Turia. Central a fost situată statuia din bronz a lui Neptun (râul Turia) care a fost  înconjurată de opt nuduri feminine reprezentând  cele opt canale principale care irigă Valencia.

Palatul Generalității (Palau de la Generalitat), azi sediul Președinției din Valencia, a fost construit în mai multe etape. În 1422 deputații au cumpărat o casă mai mică pentru birouri, în care se țineau ședințele. Succesiv au achiziționat mai multe clădiri (1481, 1511-1515) pe care le-au transformat în actualul palat.

După desființarea instituției Generalității Valencia (1718) palatul a fost modificat și în el s-a mutat Audiența Valencia (1750)  până în secolul XX când aceasta și-a schimbat locația. Clădirea a fost extinsă, i s-a ridicat un nou turn (1942-1953),  în ea s-a mutat Consiliul Provincial și din 1982 a devenit sediul Generalitat din Valencia.

Presidencia Generalitat Valenciana ocupă fostul Palau de Castellfor numit și Palacio de Fuentehermosa, situat imediat lângă clădirea Generalitat.

Citește și Valencia, Spania- prin La seu și El Carmen, Ciutat Vella

La Llotja de la Seda, Valencia, Spania

Publicat pe de
Răspunde

La Llotja de la Seda, Bursa de Mătase din Valencia, Spania, este situată în Ciutat Vella (Orașul Vechi), cartierul El Mercat și ocupă spațiul delimitat de mai multe străduțe. A fost construită în două etape, în stil  gotic târziu valencian, lângă Bursa de petrol  (Llotja de l’Oli), clădire care în timp a dispărut.

În 1548 i s-a alăturat o clădire renascentistă pentru Consulatul Mării (Consolatul del Mar).

Clădirile, unite cu ziduri, delimitează o Grădină de portocali în mijlocul căreia se află o fântână.

La primul etaj se află sala principală. Accesul se face pe o scară de piatră frumos decorată.

Sala Contractelor (Sala de Contratacion) a fost centrul financiar unde se încheiau contractele între negustori,  azi numită și Sala Coloanelor.

A fost construită în prima etapă (1483-1498).

Din sala Contractelor se intră printr-un portal în aripa laterală a complexului.

Acolo se afla sediul Tribunalului Mării (Tribunal del Mar).

A fost primul tribunal pentru comercianții marini care a funcționat în Spania.

Acolo erau judecați datornicii și dacă erau găsiți vinovați erau închiși în turnul central.

În sală s-au păstrat piesele de mobilier originale.

La al doilea etaj, încăperile erau folosite tot ca „birouri”. Tavanul lor a fost realizat  din lemn decorat stil mudejar, un stil tipic hispano-musulman.

Din 1996 La Llotja de la Seda a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO.

Dresda, Germania- prin orașul vechi

Publicat pe de
Răspunde

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Hamburg, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Părăsind Danemarca, am traversat Marea Baltică cu feribotul și am debarcat pe insula Fehmar din Germania, la Puttgarden, apoi am rulat aproximativ 2 ore și m-am oprit în Hamburg, oraș-port situat la revărsarea râurilor Alster în fluviul Elba.

Îndreptându-mă spre centrul orașului am trecut pe lângă Gara Hamburg (Hamburger Hauptbahnhof), situată în apropierea Portului și a Primăriei, una dintre cele mai frecventate gări din Europa. Clădirea gării a fost construită de forma unei cupole cu două turnuri laterale de 45 metri înălțime (1902). Pistele subterane au urmat traiectoria vechilor fortificații. Clădirea a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, reparată (1948) și renovată complet (anii 1970).

Am parcat în zona Primăriei lângă un canal al râului Alster unde se afla Alsterarkaden. După ce fosta clădire a Primăriei a fost distrusă într-un mare incendiu (1842), s-a început construirea actualei clădiri. Pentru a se crea piața din fața ei a fost proiectat canalul care a fost mărginit de clădiri.  Pe malul său vestic clădirile au fost unite cu o arcadă în stil italian (1843), Alsterarkade.

Între ele a fost creat Pasajul Mellin, un mic pasaj comercial pictat în stil art nouveau, picturi care s-au păstrat până azi. Alsterarkade a fost achiziționată în 2017 de o societate comercială austriacă.

Pentru a savura mai mult imaginea clădirii, am lăsat pentru finalul popasului meu în oraș Primăria Hamburg.

M-am îndreptat spre cea mai veche biserică din centrul orașului, aflată pe punctul cel mai înalt al orașului unde s-a aflat cea mai veche așezare, Biserica „Sf. Peter” (Hauptkirche St. Petri), de rit protestant. În acel loc s-a aflat o biserică de lemn menționată prima dat ca biserică de piață în anul 1195.

Până în secolul XIV biserica a fost înlocuită cu una din zid în stil gotic care a fost extinsă (1310-1327), i s-a ridicat turnul de vest, în partea sa nordică s-a adăugat Capela Sf. Martin (1376-1383) apoi în partea de sud Capela Ansgar.

Pe un stâlp din nordul bisericii s-a păstrat până azi pictura „Martin Luther cu lebăda” (1603) care arată relația acestuia cu predecesorul săi Jan Hus.

La începutul secolului XVI turla a fost înlocuită cu una înaltă de 135 m, îmbrăcată în cupru și au fost adăugate două capele.

În secolul XIX, sub ocupația franceză biserica a fost folosită ca grajd de cai (1830), a ars într-un incendiu (1842) apoi a fost refăcută.

În holurile din sud au fost postate sculpturile din marmură ale evangheliștilor (1888).

Biserica a fost dotată cu o orgă centrală, una pentru cor și o orgă mică în Capela Sf. Martin.

Pe ușa din stânga a portalului central, folosit pentru deschiderea ei, am văzut cea mai veche piesă păstrată în biserică (1342), un cap de leu din bronz care a fost copiat și postat pe ușa din dreapta (1849).

Am continuat vizitarea orașului pe una dintre fostele străzi principale ale Hamburgului.

Majoritatea clădirilor vechi intercalate cu unele noi erau ocupate cu birouri de firme.

Am ajuns la Biserica Sf. Jacob cel Mare (Hauptkirche St. Jacobi), biserică evanghelică luterană situată pe locul unde, în afara orașului, inițial a existat o capelă

Capela a fost înlocuită cu o biserică (1255) și după ce s-au construit zidurile de fortificație a fost inclusă în oraș (1260). Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică în stil gotic care a fost extinsă, i s-a adăugat un turn pe care spre sfârșitul secolului a fost așezată o turlă în stil gotic târziu (1587-1589).

În interior au fost create patru altare medieval care purtau numele de Sf. Treime, Sf. Petri, Sf. Luca și unul cu nume necunoscut, adus acolo din altă biserică.

În 1693 în biserică a fost instalată o orgă cu  4.000 tuburi, cea mai mare orgă din Europa de Nord a acelor timpuri. Din relatările orale se crede că Johann Sebastian Bach a solicitat bisericii postul de prim organist. Refuzat fiind, din motive financiare, a plecat la Leipzig.

Primul paratrăsnet din Germania a fost montat în acea biserică (1769). În secolul XIX biserica a fost extinsă în partea de sud cu un hol de intrare neogotic și interiorul a fost restaurat.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, ulterior reconstruită, cu un turn înalt de 125 metri și terminată în 1963. În acea perioadă a fost adăugată o orgă secundară.

De la biserică am trecut prin Burchardtplatz, piață mărginită de clădiri  în stil expresionist (secolul XIX). Pe o latură a pieței, întinzându-se pe trei străzi, cu trei curți interioare și o parcare subterană, se afla Sprinkenhof, o clădire monumentală construită în 1925 de două companii de construcții fuzionate care a fost ocupată cel mai mare complex de birouri din Hamburg, magazine și spații de locuit. A fost decorată cu decorată cu patru statui mari din gresie din care doar două au supraviețuit bombardamentului din 1943. A intrat în proprietatea orașului Hamburg și a primit numele actual. Din 1950 toate proprietățile închiriate comercial au fost transferate spre administrare firmei Sprinkenhof AG. Clădirea a fost renovată între anii 1999-2002.

Pe altă latură a pieței se afla Chilehaus, construită pe un teren de aproximativ 6.000 metri pătrați la comanda magnatului maritim Henry B. Sloman care s-a îmbogățit făcând comerț în Chile (1922-1924). Clădirea a fost formată din două părți laterale a căror fațade se întâlnesc într-un unghi ascuțit, semănând cu prova unei nave. Într-o porțiune a funcționat un magazin de arme.

Azi clădirea este sediul unor companii imobiliare și a Institutului Cervantes. Am trecut prin gangul clădirii până la bulevard.

Paralel cu apa m-am îndreptat spre Deichtorhallen, o clădire din oțel și sticlă care găzduiește unul dintre cele mai mari Centre de Artă Contemporană și Fotografică din Europa și în care se desfășoară expoziții internaționale. Clădirea a fost construită pe terenul fostei stații de cale ferată Berliner Bahnhof (1911-1914) și a funcționat inițial ca piață. După restaurarea plătită de Fundația Körber în ea s-a deschis centrul de expoziții condus de trei instituții sub brandul Deichtorhallen.

Din anul 2003 arta fotografică a primit un sediu separat, Casa Fotografiei.

În continuare am trecut un pod peste Zollkanal și am intrat în cartierul Speicherstadt unde doream să vizitez un alt spațiu expozițional fondat în anul 2000. Dialoghaus prezintă expoziții permanente create astfel încât să se poată percepe viața persoanelor cu handicap. În funcție de tematica expoziției, Dialog în întuneric, Dialog în tăcere, Dialog cu timpul, Cina în întuneric, vizitatorii sunt îndrumați de persoane oarbe, surde, vârstnice, care îi implică indirect în modul lor de viață.

Speicherstadt, cel mai mare district de depozite din lume, cu o lungime de 1,5 km, este situat în Portul Hamburg în cartierul Hafen. A fost construit ca zonă liberă unde se puteau transfera mărfuri fără vamă (1883-1927). Era format din clădiri cu fundații pe piloni de lemn și numeroase canale mici. Operațiunea Gomora din cel de Al Doilea Război Mondial  a distrus clădirile prin bombardament.

Crossmedia GmbH-  una dintre ultimele agenții media gestionate de proprietari fondată în 1997

După război, până în 1967 districtul a fost reconstruit. Actual locul fostelor clădiri pe piloni este ocupat de Centrul de Comerț Hanseatic iar restul clădirilor sunt folosite ca spații de locuit și  depozite.

În fostul birou vamal Kornhausbrucke unde o perioadă a funcționat Muzeul Reichzoll, distrus în cel de Al Doilea Război Mondial, în anul 1992 a fost deschis Muzeul German al Vămilor (Deutsches Zollmuseum) cu exponate din Muzeul Vamal Hamburg, cele din fostul institut de urmărire penală vamală din Köln și din 2015 colecția fostului muzeu al taxelor din Brühl.

Muzeul deține un spațiu expozițional de aproximativ 800 metri pătrați în care sunt expuse în jur de 1.000 de obiecte și acte despre comerț, piraterie, arme, droguri, obiecte de contrabandă, tipuri de organizare ale vechilor instituții vamale, etc. și o Bibliotecă cu peste 6.000 de cărți despre istoria vamală din antichitate până în epoca modernă.

Lângă muzeu se afla clădirea în care a funcționat Biroul pentru Electricitate și Construcții Portuare (Amt fur Strom und Hafenbau).

A fost preluată de către Autoritatea Portuară (Hafenbehörde), instituție care funcționează și azi în clădire.

M-am întors spre muzeu și am ieșit din Speicherstadt trecând peste Canalul Vămii (Zollkanal) pe cel mai vechi pod din Hamburg,  Kornhausbrücke, care a supraviețuit din 1633.

Pe cealaltă parte a canalului se afla Biserica „Sf. Ecaterina” (Hauptkirche St. Katharinen), evanghelică luterană, considerată și Biserica marinarilor datorită situării sale aproape de port.

Prima menționare a existenței sale în centrul comunității insulelor de pe Elba este din anul 1256. O nouă biserică a fost construită în stil gotic (1450), turnul ei a fost distrus (1648) și refăcut în stil baroc (1657).

În secolul XV a fost dotată cu o orgă al cărei registru a fost mărit în secolul VII. La ea, în fața demnitarilor a cântat Johann Sebastian Bach (1720).

În bombardamentele din 1943 biserica a fost parțial distrusă. Ulterior războiului a fost refăcută, turnul a fost ridicat din oțel cu o înălțime de aproximativ 116 metri.

Orga a fost refăcută (1962) și biserica a fost dotată cu o orgă secundară.

Printre clădirile cu sedii de firme am ajuns la bulevard. L-am traversat spre ruinele unei biserici dedicate ca Memorial „Sf. Nicolae” (Mahnmal St. Nikolai) a victimelor războiului 1933-1945.

Inițial a fost construită o capelă denumită Sf. Nicolae după sfântul din Mira, Turcia, care avea grijă de naufragiați, devenit patronul navigatorilor și călătorilor (1197).

Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică (1240-1250) căreia i s-a ridicat un turn de 60 metri înălțime (1363) căruia i s-a adăugat o turlă ascuțită până la înălțimea de 135 metri (1513-1515). În decursul timpului a fost extinsă, turnul distrus repetat de fulgere sau furtuni (1589, 1644, 1657), de fiecare dată reconstruit.

În secolul XVII biserica a fost dotată cu un carillon cu 25 de clopote și o orgă cu peste 4.000 de tuburi. Marele incendiu din 1842 a distrus biserica. A fost demolată și reconstruită în stil neogotic (1844-1874), cu turnul înalt de 147,3 metri, cel mai înalt din lume la cea vreme. Regele Wilhelm I a participat prin donație la ridicarea clopotniței cu 28 de clopote care a fost numită „Clopotnița Împăratului”.

În Primul Război Mondial autoritățile au confiscat carillonul pe care l-au topit pentru fabricarea de armament apoi în cel de Al Doilea Război Mondial, în bombardamentele Operațiunii Gomora, biserica a fost distrusă. În 1951 resturile ruinate ale bisericii au fost demolate păstrându-se doar  zidurile rămase întregi și turnul care au supraviețuit până azi.

În criptă a fost creat un spațiu de evenimente și un muzeu în care se etalează istoria bisericii și distrugerea orașului în timpul Operațiunii Gomora (1987).

La primul nivel al turnului de est a fost postat un carillon cu 51 de clopote, în total 13 tone (1993), spre aducere aminte a vechii biserici distruse.

Cum timpul trecea repede, de la memorial m-am îndreptat spre Primărie.

Nu puteam să las nevăzut Podul Trostbrücke care avea o istorie interesantă. Primul pod a fost construit în oraș  în anul 1200. În timp a devenit locul de întâlnire al zilierilor cu angajatorii (1480). În 1686 a fost înlocuit cu un pod de piatră care s-a prăbușit (1731) și în locul lui a fost construit alt pod care în marele incendiu a fost grav avariat (1842), înlocuit cu unul temporar și între 1881-1882 a fost construit podul actual.

La nici 5 minute de mers am ajuns în dreptul unui complex de clădiri administrative din care făcea parte și Primăria orașului. În prima clădire funcționa Camera de Comerț (Handelskammer), fondată în 1665, împreună cu Bursa de Valori.

O clădire mai scundă găzduia Poliția Statală (Polizeiwache Rathaus).

Și, în sfârșit, lăsată de mine la urmă, Primăria (Rathaus), într-o clădire din secolul XIX în care funcționează și Senatul liber și hanseatic și Parlamentul Hamburg. Inițial au existat două Primării, una în orașul vechi episcopal și una în orașul nou al ducelui. Când cele două orașe s-au unit a fost construită o Primărie nouă, comună (1216) care a fost distrusă într-un incendiu (1284). A rămas doar pivnița care a fost folosită ca magazin de vinuri și cramă. A fost construită o nouă Primărie care a supraviețuit până la marele incendiu  din 1842 când a fost distrusă.

Pentru o perioadă de timp Primăria a funcționat într-un fost orfelinat, timp în care s-au demarat lucrările de amenajare ale canalului, pieței și clădirii actualei Primării. Lucrările au durat 43 de ani deoarece majoritatea fondurilor au fost folosite prioritar pentru reconstrucția orașului, apoi s-au derulat revolte politice, orașul a trecut printr-o criză economică, apoi printr-o epidemie de holeră.

Clădirea, în stil neo-renascentist, cu două aripi de granit în care se găsesc peste 600 de camere, prevăzută cu un turn central de cupru înalt de 112 metri, a fost terminată în anul 1892. În vârful turnului a fost postat un vultur imperial aurit, pe turn, între ceas și stema Hamburgului o pasăre Phoenix care comemorează dezastrul din marele incendiu și sub ea un medalion cu vechea Primărie.

La etaj, în nișele ferestrelor dinspre piață  au fost așezate sculpturile în bronz ale 20 de regi și împărați, fiecare cântărind 600 kg și în celelalte nișe busturi ale unor reprezentanți ale profesiilor civile.

Deasupra ferestrelor exterioare de la parter au fost postate stemele diferitelor familii hanseatice. Profesiile libere și stemele fiind mult mai numeroase, în plus pe turnul central, deasupra monarhului fiind reprezentate virtuțile civice- vitejia, evlavia, armonia, prudența, arătau că orașul era hanseatic și nu sub tutela coroanei imperiale.

Cu părere de rău a trebuit să mă întorc la parcare.

Era timpul să părăsesc orașul Hamburg și să mă îndrept spre ținta mea, orașul Berlin.

 

Stockholm, Suedia- Gamla Stan (Orașul Vechi)

Publicat pe de
Răspunde

De lângă Operă, din Piața Gustav Adolf am trecut  podul Norrbro, unul dintre primele poduri din piatră ale orașului, construit cu trei arcade (1795, 1906) pentru a facilita accesul la Palatul Regal situat în orașul vechi, Gamla Stan, podul trecând peste insula Parlamentului (Helgeandsholmen) pe care între secolele XIII-XIV a funcționat un ospiciu.

Azi cele două clădiri ale Parlamentului (Riksdagshuset) ocupă aproape jumătate din insulă. Când în Suedia s-a constituit un Parlament bicameral (1865) pentru sediul acestuia a fost construită o clădire cu două aripi neo-clasice ornate cu coloane corintice și frontalul neo-baroc (1897). Deasupra ușii centrale din bronz a fost postată stema suedeză și pe clădire statuia Svea care reprezintă Suedia.

În 1905 clădirea a fost extinsă pentru a funcționa Banca Națională Suedeză (Sveriges Riksbank) și o sală mare pentru adunări. Din 1971 Parlamentul a devenit unicameral. După cinci ani, pentru renovarea clădirilor, banca s-a mutat definitiv și Parlamentul temporar în casa de Cultură. În timpul renovărilor clădirea fostei bănci a fost extinsă cu o galerie de sticlă semicirculară, urmând să fie ocupată de Parlament.

Clădirea veche a fost unită cu cea mai nou, a băncii, prin două arcade mari ornate și ele cu stema Suediei.

Între ele s-a delimitat o stradă pietonală pe care am străbătut-o și eu alături de mulți alți turiști.

Am trecut un pod pietonal, Podul stabil (Stallbron), care a fost construit din oțel (1879-1904) pe locul celui mai vechi pod de lemn din oraș, înlocuit cu unul din fontă (1843). Podul a fost completat cu partea sa de vest (1982) pentru a acoperi porțiunea de metrou care leagă  clădirea Parlamentului ( Riksdagen) cu Cancelaria Guvernului (Kanslihuset), o clădire a cărui portic era decorat cu patru coloane dorice (1790).

La capătul podului am intrat în piața Mynttorget. Piața a luat numele de la Monetăria Regală (Kungliga Myntet) care era situată în zonă (1696-1850). Fiind aproape de Parlament, în piață au loc frecvent diverse manifestații și proteste, unul dintre ele era în plină desfășurare.

În față, paralel cu o parte din insulă se întindea Palatul Regal (Kungliga Slottet), o clădire în stil baroc în care se aflau apartamentele regale și pentru oaspeți cuprinzând 600 de camere, birourile regelui și personalului format din aproximativ 200 de persoane, săli de festivități, Capela regală, Tezaurul Regal, o bibliotecă și mai multe muzee. A fost construit în locul Castelului Tre Kronor (secolul XIII) distrus într-un incendiu (1697), într-o perioadă mai lungă de timp, construcția stagnând în timpul Marelui Război din Nord. Clădirea a fost finalizată în anul 1754. Din 2011 a început o renovare preconizată să dureze aproximativ 20-22 de ani.

Muzeul Trei Coroane (Tre Kronor museet), situat la parterul aripii de nord a Palatului Regal, era dedicat istoriei fostului castel care a fost ridicat pe locul unde în anii 900 vikingii au construit un baraj din lemn, apoi un fort de apărare (110). Prin trei modele 3D mari era înfățișată dezvoltarea clădirii de la o cetate medievală într-un castel apoi palatul actual. De asemena erau etalate și obiecte din fostul castel care au supraviețuit incendiului.

Am ocolit colțul clădirii spre partea de vest a palatului, lâsând în stânga podul Strombron.

National Museum

Un alt muzeu, Muzeul Antichităților lui Gustav III (Gustav III Antikmuseum), era format din două galerii de piatră plasate exact ca cele inițiale în care erau etalate sculpturile achiziționate din Italia, de regele căruia muzeul îi purta numele și adunate într-o colecție. După moartea lui, colecția cu peste 200 de sculpturi a fost adunată într-un muzeu care a fost deschis publicului în 1794.

Pe malul apei, într-un spațiu larg, se afla statuia Regelui Gustav III.

Pe latura de sud a palatului se afla Muzeul de Arme Regal (Livrustkammaren), cel mai vechi muzeu din Suedia.

A fost înființat de Regele Gustav Adolf (1628) pentru a etala ținutele vestimentare din campania sa în Polonia. În decursul timpului au fost adăugate diverse obiecte, arme care evocă istoria militară și contribuția regalității în istoria Suediei.

Am fost impresionată de gărzile regale aflate în perimetru, persoane nemișcate, ca niște statui.

Trezoreria Regală (Skattkammaren), situată în pivnița de sub Sala Națională a Palatului Regal, a fost deschisă pentru vizitare în 1970 printr-o decizie parlamentară. Printre obiectele etalate se găseau trei coroane salvate din incendiul castelului Tre Kronor, coroane ale altor regi suedezi, sabia lui Gustav Vasa, etc.

În fața Palatului Regal, în 2018, la celebrarea a 200 de ani a dinastiei suedeze Bernadotte, a fost mutată din Slussen statuia regelui Karl Johan XIV. Statuia a fost construită după moartea regelui la comanda fiului său, Regele Oskar I. A fost creată la Roma, trimisă în Suedia (1810), postată în Slussen (1851) și dezvelită după trei ani.  Regele era îmbrăcat în uniformă de mareșal suedez, având pe umărul drept și pe piept însemne reprezentând Ordinul Serafimului. Era postat călare pe un armăsar care la gât purta crucea ordinului regal și pe harnașament trei coroane suedeze.

Vis a vis de palat am văzut fosta Casă de Bal (Lilla Bollhuset) construită în 1627 și folosită 40 de ani pentru sporturi cu mingea, ulterior, până în 1686 de către companiile de teatru.  După înființarea Parohiei finlandeze în Stockholm clădirea a fost transformată în Biserica finlandeză (Finska kyrkan– Suomalainen kirkko) care a început să funcționeze din 1725.

În față se afla fosta Catedrală a orașului, Biserica Sfântul Nicolae-Storkyrkan.  După ce am vizitat-o am urmat strada pietonală unde se aflau o sumedenie de magazine.

Nu lipseau nici pictorii stradali, ca în orice loc din lume aglomerat de turiști.

Era așezat chiar și un telefon public de epocă, Rickstelefon, probabil pentru a lăuda rețeaua de telefonie care s-a înființat în Suedia în 1880.

Am ajuns în Piața Mare (Stortorget), cea mai veche piață din Stockholm care a fost delimitată prin construirea de clădiri pentru populația de atunci, în jur de 6.000 de persoane (1400). În decursul timpului în clădiri au început să funcționeze comercianții și piața a devenit un loc principal de întâlnire, mai ales în jurul fântânii situată în centrul ei (secolul XVIII). În 1856 fântâna a secat, a fost mutată până în 1950 când, readusă, a fost conectată la conducta de apă din oraș. Actual în piață au loc spectacole, demonstrații și Piața de Crăciun din Stockholm.

Pe latura de nord a pieței se afla Muzeul Premiului Nobel (Nobelmuseet), cu acest nume din anul 2019, în care se găseau expoziții, rulau filme, aveau loc piese de teatru, dezbateri științifice despre laureații Nobel și  informații despre fondatorul premiului, Alfred Nobel (1833-1896). Cu numele de Muzeul Nobel a fost deschis în 2001 în fosta clădire, în stil rococo francez, a Bursei de Valori (Börshuset) (1773-1776) care a înlocuit vechea Primărie. În clădire funcționau și Biblioteca Nobel iar la etaj Academia Suedeză.

La capătul străzii pietonale se afla zona care în Evul Mediu era locuită de populația germană. Numărul germanilor crescând, negustorii germani au construit o școală și în 1672 Biserica germană luterană „Sfânta Gertrude” (patroana călătorilor) (Tyska Kyrkan).

Pe turnul bisericii a fost postat un cocoș de aramă care se rotea în direcția vântului.

Când turnul a fost distrus într-un incendiu (1878) și ulterior reconstruit cocoșul a fost schimbat cu unul nou iar piesa originală închisă într-o cutie de sticlă și expusă în holul de la intrare.

Am schimbat direcția pe alte străzi pietonale comerciale înțesate de turiști.

Am ajuns în piața Mälartorget, situată în partea vestică a orașului vechi, în apropierea lacului căruia îi poartă numele.  Piața a părut ca urmare a acoperirii unei porțiuni de apă cu pământ (1866) pentru a se crea un port în care se descărcau produsele agricole din zona lacului.

În zona pieței se afla Statuia „Familia” (Familjen) efectuată de Pye Engström (1972-1973). Interesant era că mama, tatăl și copilul  puteau fi mutate și rotite de-a lungul pistelor din bază.

La capătul străzii am ajuns în zona podului Munkbron unde se afla stația autobuzului cu care urma să mă deplasez.

Citește și Stockholm, Suedia- insula Riddarholmen

 

Gyula, Ungaria

Publicat pe de
2

În decursul anilor, locuind în Arad, am vizitat de mai multe ori localitățile aflate în Ungaria aproape de granița cu România. Orașul Gyula din județul Békés, Ungaria, denumit după domnitorul maghiar medieval Gyula al III-lea,  este situat în marea Câmpie Maghiară pe malurile râului Crișul Alb.  În secolul XIV pe acel loc s-a aflat Mânăstirea Julamonustra în jurul căreia s-a format localitatea denumită Giula-Ghyula după nobilul care a ridicat mânăstirea.

În perioada 1566-1695 orașul a fost stăpânit de turci. Când aceștia au părăsit orașul a trecut sub conducerea Imperiului Austriac până în 1711 când a fost eliberat de curuți. În câțiva ani, pe lângă românii existenți a fost colonizat de maghiari, sârbi, slovaci și germani (1714-1730), perioadă când domeniul Birchiș-Arad-Csongrad a trecut în stăpânirea baronului Johann Georgius Harruckern care a distrus și ultimul minaret turcesc și a construit în interiorul cetății un castel.

În secolul XVIII orașul a trecut prin mai multe calamități astfel  a avut loc un incendiu mare care a distrus aproape tot orașul (1801), refăcut, în 1816 orașul a fost inundat de Crișul Alb, a fost lovit de epidemia de holeră (1831), din nou inundat (1843 și 1855). În 1857 partea germană a orașului s-a unit cu partea maghiară și a format orașul Gyula.

Am intrat spre centru și am parcat lângă Liceul Catolic Karacsonyi Janos (Karacsonyi Janos Katolikus Gimnazium).

M-am deplasat până în Piața Kossuth Lajos în care se afla o frumusețe de Fântână arteziană (Szokokutak).

Am traversat apa și am străbătut strada flancată de clădirile vechi cu numeroasele magazine, cafenele, din zona comercială a orașului.

În fața clădirii în care funcționa Biroul Procurorilor Publici (Békés Megyei Főügyészség) era plasat Ceasul Universal (Világóra),  pe a cărui piedestal din granit erau prezentate personaje importante din istoria orașului.

A fost denumit astfel deoarece la fiecare jumătate de oră cântă, se rotește cu 30 de grade și, funcție de fusul orar, arată simultan ora din diferitele orașe ale lumii.

În apropiere, în fundalul unui mic parc, se înălța Catedrala romano-catolică „Preafericita Fecioară Maria” (Nádi Boldogasszony-templom). A fost construită în stil baroc și rococo (1775-1777) în piața din centrul orașului pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă sub ocupația otomană.

Altarul a fost decorat cu tablouri care reprezintă pe Fecioara Imaculată, Sfânta Ana și Sfântul Iosif.

În secolul XVIII a fost de mai multe ori renovată, momente în care a fost decorată suplimentar.

Ocolind-o, am ajuns în Piața Erkel Ferencz (Erkel Ferencz tér)

Într-un dintre clădirile ce o mărgineau funcționa Cofetăria de 100 de ani (100 Százéves Cukrászda), veche de fapt din 1840, a doua ca vechime din Ungaria.

Cofetăria funcționează și azi. În interior, pe lângă galantarele pline de dulciuri, care mai de care mai îmbietoare și spațiul cu mesele la care se servesc, în spatele acestora a fost creat un mic muzeu după modelul celei vechi.

În încăperea dotată cu mobilier Biedermeier original pereții erau decorați cu picturi și tablouri aducând aminte de atmosfera de altădată.

Au fost păstrate și ustensilele folosite pe atunci pentru producerea produselor de cofetărie. Din păcate pozele pe care le-am făcut nu au fost reușite, acestea fiind amplasate în vitrine iluminate direct de soare.

Lateral de piață se afla Biserica Reformată Calvină (Gyulai Református templom és egyházközség), construită între anii 1791-1795, extinsă între anii 1820-1821 și 1875.

În zonă, în două clădiri aflate față în față funcționau Primăria Gyula (Polgármesteri Hivatal Gyula) și unul dintre serviciile administrative, Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula (Gyulai Járási Hivatal Földhivatali Osztály).

Primăria Gyula

Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula

M-am întors pe lângă Biserica romano-catolică pentru a vizita Biblioteca Orășenească Mogyoróssy János (Mogyoróssy János Könyvtár). A fost înființată în 1861 având ca bază 300 de lucrări donate de administratorul unui boier (1836) căruia, din 1968, îi poartă numele. Clădirea a funcționat ca Primărie (până în 1949), ca liceu cu predare în limba română (până în 1981) apoi reabilitată, în 1988 a fost transformată în bibliotecă cu peste 130.000 de cărți și documente, peste 280 de tipuri de reviste, chiar și secțiune cu opere de artă. Din păcate era închisă.

Pe lângă clădirea Aqua Luna m-am îndreptat spre malul apei.

Canalul Élőviz-Csatorna a fost creat pentru a face legătura Gyula-  Békéscsaba-  Békés.

Porțiunea care traversează Gyula trece prin fosta albie, secată,  a Crișului Alb.

M-am întors în Piața Kossuth Lajos unde m-am oprit pentru a servi masa de amiază într-un local rustic, Sörpince Vendéglő.

Cu auto, pe lângă Spitalul  Pándy Kálmán, m-am îndreptat spre centrul orașului unde, unul lângă celălalt, se aflau obiectivele istorice principale ale orașului-Cetatea Gyula, Ungaria și Castelul Almasy.

Vizitarea lor am lăsat-o la urmă, un fel de „cireașa de pe tort”.