Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869), pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții, români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.
Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.
Școala Generală nr. 2
Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.
Biserica Reformată (1903)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)
După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.
Primăria Simeria
Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.
După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.
Parcul de Afaceri Simeria
La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial.
Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.
Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.
În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.
Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.
Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,
În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.
La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.
Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.
Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.
Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia.
De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.
Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.
Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.
În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).
Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.
Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan, a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.
O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.
Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.
În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.
Cu mici întreruperi, Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.
Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc., păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.
Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase.
De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.
Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.
Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.
Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.
În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.
Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.
În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.
Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.
În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.
Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal, pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.
Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.
Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.
Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.
Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării.
Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.
Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.
În 1997 palatul a fost transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.
Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit de Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.
Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).
Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.
La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.
Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.
În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.
Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.
Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apăBhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.
Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.
PavilionulBhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.
Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.
La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.
În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.
Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).
Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal, construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.
Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.
Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.
Mormântul lui Humayun, Împăratul Mughal Mirza Nasir al-Din Muhammad, este situat în zona Nizamuddin East din sud-estul Delhi, India, în apropierea vechiului fort Purana Qila și a Mausoleului lui Nizamuddin Auliya, un celebru sfânt sufi din Delhi.
După moartea sa (1556), trupul lui Humayun a fost îngropat în palatul său din Purana Quila, Delhi. Apoi a fost dus la Sirhind, în Punjab și readus în Delhi după ce, la comanda soției principale, Împărăteasa Bega Begum, arhitecți persani au construit noul mormânt (1560-1572), situat pe malul râului Yamuna, în timp deviat.
A fost primul mormânt din India situat într-o grădină. De formă patrulateră, întinsă pe 13 hectare, amenajată în stil indo-persan (charbagh), era formată din 4 pătrate, separate prin 4 alei cu bazine de apă, împreună reprezentând grădinile și râurile Paradisului menționate în Coran. Aleile se intersectau la o piscină centrală, patrulateră. În decursul timpului monumentul și grădina s-au degradat. În secolul XVIII în incintă s-au stabilit familii, care au folosit grădina pentru cultivarea legumelor, sub britanici a fost amenajată în stil englezesc (1860), cu rondouri circulare de flori și copaci. Abia sub Viceregele Indiei, Lordul George Curzon, grădinile originale au fost restaurate, când canalele de apă au fost săpate și umplute.
Concomitent cu mormântul lui Humayun, soția sa a construit și Arab Serai, un han în care unii istorici spun că s-au adăpostit 300 de persoane din clerul arab (mullahi), care o însoțeau în pelerinajele sale la Mecca. Alți istorici susțin că a fost ridicat pentru meșterii, muncitorii și artiștii persani care au construit mormântul. Din păcate până azi a supraviețuit doar Poarta de est, prin care se accesa acea zonă.
Mormântul și grădina au fost înconjurate de ziduri înalte din moloz, pe o latură având râul Yamuna, care până azi și-a deviat cursul. Accesul în grădină se făcea prin 2 porți, situate în vest și sud, azi fiind folosită doar cea din vest. Pentru a ajunge la ea, azi se parcurge un traseu mai lung, trecând prin mai multe porți.
Poarta de vest, ușor concavă, cu 2 etaje, înaltă de 16 metri, a fost creată din cărămizi de moloz și gresie roșie. Pe lateralele pasajului, orientate puțin oblic, s-au realizat 2 corpuri cu nișe la parter și încăperi la etaj, per ansamblu poarta primind un aspect concav.
Clădirea mormântului, ocupând o suprafață de 12.000 metră pătrați, a fost situată pe o terasă, de 8 metri înălțime. În piedestalul, din moloz, mărginit de arcade din gresie roșie, decorate cu marmură albă, s-au amenajat 56 de încăperi, în care azi se află peste 100 de pietre funerare.
Urcând șiruri de trepte abrupte, se ajunge pe terasa din fața clădirii mormântului, de unde se poate vedea panorama întregii grădini.
Clădirea e formată dintr-o porțiune centrală, cu un portal imens, superior prevăzut cu 2 mici chhatri, acoperită de o mare cupolă din marmură albă și 2 corpuri laterale, superior prevăzute cu cornișe decorate, la îmbinarea lor găsindu-se stâlpi de marmură albă, terminați prin mici cupole, deasupra cărora sunt postate pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri).
Intrând prin portal se ajunge în camera centrală, cu 2 etaje, fiecare cu câte 4 camere octogonale, conectate prin holuri arcuite. Din fiecare cameră se intră în 8 camere mai mici, în total existând 124 de camere, cu mormintele (cenotafuri) membrilor familiei regale și a unor nobili din Imperiul Mughal.
La parter, sub cupola centrală, este postat mormântul lui Humayun, realizat din marmură albă. A fost orientat, conform tradiției islamice, cu capul spre nord și fața lateral, spre Mecca. Inițial mormântul a fost acoperit de un cort cu pânză albă (shamiana), în fața lui erau postate copii ale Coranului, sabia, turbanul și pantofii lui Humayun, în jurul lui se afla mobilier, pardoseala încăperii era acoperită de covoare, descriere făcută de un negustor englez, după vizitarea lui în 1611. De fapt mormântul este gol, adevărata cameră funerară fiind situată în subteran, putând fi accesată printr-un pasaj exterior, dar inaccesibilă vizitatorilor.
În încăperi alăturate se află mormintele soției sale Bega Begum și ale unor descendenți direcți.
Până la începutul secolului XX în complex s-a creat cimitirul localității, din care s-au descoperit cca. 100 de morminte, majoritatea mici și neinscripționate. Între ele se remarcă Mormântul și Moscheea lui Isa Khan Niazi, situat într-o zonă cu peluze verzi și înconjurat de ziduri din gresie roșie.
Au fost construite în 1547, încă din timpul vieții, de nobilul afgan din Dinastia Suri, care a luptat împotriva mogulilor. Mormântul, acoperit cu o cupolă înaltă centrală, înconjurată de cupole mai mici albastre, a fost înconjurat de arcade susținute de stâlpi, surmontate de cornișă, bogat decorată cu sculpturi în piatră și plăci colorate smălțuite.
Pe latura de vest s-a creat moscheea, cu 3 golfuri late, cel central din gresie roșie, prevăzute cu nișe mari, îndreptate spre Mecca (mihraburi).
În apropierea colțului de sud-est al grădinii se află Mormântul Bărbierului Nai-ka-Gumbad ( fostul bărbier regal). Clădirea patrulateră, din gresie roșie, ornamentată cu plăci de marmură albă, e situată pe o platformă înălțată, la care se ajunge urcând 7 trepte. Prezintă o cupolă centrală mare și în colțuri 4 pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri). În interior, cele 2 morminte sunt inscripționate cu versete din Coran. pe unul apare înscris anul 999 din calendarul lunar islamic, care ar putea reprezenta perioada 1590-1591.
În timpul împărțirii Indiei (1947) Fortul Purana Qila și Complexul Mormântului lui Humayun au fost transformate în tabere pentru refugiații musulmani, care migrau în Pakistanul nou fondat, care au funcționat aproximativ 5 ani. Fiind atacate frecvent de corpurile sikh înarmate (jatha), complexul a suferit pagube mari, dar ulterior a fost restaurat și din 1993 încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.
Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.
În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.
E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.
Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.
Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.
La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.
În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.
La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.
Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra
Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității, protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.
Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.
Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.
În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.
A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.
În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.
Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI de Regele Man Singh și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.
A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.
Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.
Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.
Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.
Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.
Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.
Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.
Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).
A fost decorat cu gresie și fresce colorate.
În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.
În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.
Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.
Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).
La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.
Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.
În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.
Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.
Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori, plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice.
În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.
Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.
Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.
Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.
Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.
În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.
Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.
În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.
În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895, în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.
În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.
Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.
Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.
În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.
Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.
Orașul Lecce din sudul Italiei, capitala provinciei Lecce, din regiunea Apulia, este situat pe Peninsula Salentină, numită și Terra d’Otranto, la călcâiul Peninsulei Italice. Se spune că a fost fondat de triburile de mesapieni, numit Syba. În secolul III î.e.n. a fost cucerit de romani, numit Lupiae. Sub Împăratul Hadrian, orașul a fost mutat la 3 kilometri spre nord-est, luând numele de Licea sau Litium, în care s-a construit un amfiteatru. În acea perioadă s-a stabilit primul episcop creștin, Sf. Oronzo, azi patronul spiritual al orașului.
Palazzo Uffici Finanziari
După desființarea Imperiului Roman de Apus, prin abdicarea lui Romulus Augustus (476), a fost jefuit de penultimul rege al ostrogot Totila (Baduila- a domnit 541-552). Reintrând sub stăpânirea romană, ca parte a Imperiului Bizantin (549), a fost refăcut.
Sub Dinastia Hohenstaufen și angevini (Casa de Anjou-Sicilia) s-a creat Comitatul de Lecce, o unitate semi-independentă din Apulia (1053-1463), când a fost anexat direct coroanei. În secolul XI, a fost cucerit de Tancred de Lecce, ultimul rege normand al Siciliei (1189-1194), dar a fost deținut doar o scurtă perioadă de timp, fiind recuperat de romani.
În secolul XVI a început marea invazie a otomanilor. Pentru apărare, Împăratul Carol V a decis ca în Lecce să fie construită o fortăreață, înconjurată cu ziduri noi. Orașul a început să prospere și începând cu 1630 s-au construit numeroase clădiri și biserici. Pentru a vedea cât mai multe din cele păstrate până azi, îmi făcusem un itinerar, pe care a trebuit să-l scurtez, trenul Bari-Lecce având întârziere 1 oră, itinerar pe care, dacă doriți, îl urmați cu mine în acest articol.
Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Chiesa Sacro Cuore di Gesu). Se află pe locul unde în 1730 Confraternitatea Preasfânta Inimă a lui Isus a construit o biserică mică. În timp numărul enoriașilor crescând, în 1919 Episcopul Gennaro Trama a ridicat-o la rangul de parohie. Fiind neîncăpătoare și încurcând planurile pentru noul bulevard, în 1932 a fost demolată. Pe locul ei a început construcția unei noi biserici, întreruptă de Al Doilea Război Mondial, reluată postbelic și în în 1957 finalizată în forma actuală, cu turnul clopotniță de 30 metri înălțime, în interior o singură navă, cu o capacitate de 300 locuri, pe pereți având imagini despre Calea Sf. Cruci și două abside laterale, cea din dreapta decorată cu mozaicuri prezentându-le pe Sf. Elena și Sf. Fecioară Maria, cea din stânga pictura cu scena Nașterii Domnului și un papier-mâché a Preasfintei Inimi a lui Isus.
Câteva minute și am ajuns la Poarta Sf. Blaziu (Porta San Biagio), una dintre cele 3 porți de acces în orașul antic, construită sub Împăratul Carol V (sec. XVI), numită după Episcopul orașului Sebaste (Turcia) din Armenia (sec. XIV), născut la Lecce, căruia îi era dedicată și o capelă adiacentă, veche din perioada normando-șvabă, demolată în 1840. Ruinată, poarta a fost reconstruită în forma actuală (1774), la cererea Guvernatorului Terra D’Otranto, Tommaso Ruffo, a cărui stemă a fost postată pe ea. Înaltă de peste 17 metri, prezintă arcul central, flancat de perechi de coloane dorice, situate pe postamente înalte, care susțin antablatura, decorată cu motive romane și grecești. Deasupra arcului central a fost postată stema Regelui Ferdinand IV al Neapolelui și pe lateralele ei câte o stemă a orașului Lecce, o lupoaică sub un gorun. Superior se termină printr-un fronton, cu o inscripție comemorativă, pe care se află statuia Sf. Blaziu. În dreapta poarta se continuă cu clădiri pe două niveluri, construite în anii 1600, pe locul fostului zid fortificat.
De acolo am urmat străduțele vechiului oraș. Mi-a atras atenția Palatul Grassi (Palazzo Grassi), o clădire în stil baroc, construită în 1717 de familia căreia-i poartă numele. Deasupra portalului arcuit se află stema familiei, postată între 2 cupidoni și la etajul superior un balcon, în care ușa de intrare e flancată de alți pilaștri și surmontată cu decorații.
Portalul e mărginit de câte 3 pilaștri, a căror capiteluri prezintă numeroase capete de cariatide, ce susțin porțiunea cu motive corintice.
Am ajuns la Biserica Sf. Ap. Matei (Chiesa di San Matteo) construită în perioada 1667-1700, în stil baroc, înlocuind o capelă a mânăstirii franciscane (sec. XV). După desființarea mânăstirii, a devenit sediul parohiei Santa Maria della Luce (1810), transferată din afara zidurilor orașului, unde a fost construită în 1606. Pe fațada principală, în partea superioară, concavă, central se află o fereastră venețiană (palladiană), flancată de coloane, ce o despart de părțile laterale, cu decorații imitând ferestre. Partea inferioară, convexă, e împărțită în 3 părți de două coloane care susțin antablamentul bogat ornamentat. În partea centrală se află portalul, flancat de pilaștri ornamentați, deasupra lui o nișă, surmontată de stema Ordinului Franciscan. Părțile laterale prezintă câte o nișă în formă de fereastră.
Interiorul eliptic, prezintă o singură navă, cu altarul principal în față, bogat decorat, în care central se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Ap. Matei, înconjurată de alte picturi prezentând diverși sfinți.
Altarele laterale, în stil baroc, sunt despărțite prin pilaștri înalți, care despart și galeriile superioare în ferestre, fiecare cu câte două arcade, de unde femeile priveau slujba. Altarele, bogat ornamentate, prezintă picturi centrale, reprezentând sfinții cărora sunt dedicate, fresce datate din secolele XVI-XIX: Martiriul Sf. Agata, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita din Cascia, Neprihănita Zămislire, Pietà, Sf. Maria Fecioara Luminii, Sf. Ana, Sf. Familie, Sf. Oronzo.
La baza pilaștrilor, pe suporturi înalte de piatră, sunt postate statuile celor 12 apostoli, create în 1692.
Deasupra ușii de intrare a fost postată orga din secolul XVIII, adusă de la Bazilica Sf. Cruce.
În drum spre o altă biserică am trecut pe lângă Palatul Vernazza (Palazzo Vernazza), o clădire sobră, în stil renascentist, cu un turn de 20 metri înălțime, construită de familia Castromediano (1500), preluată de familia Vernazza, ulterior locuită de alte familii, apoi părăsită și abia în perioada 2004-2008 restaurată. În timpul lucrărilor la subsol au fost descoperite o parte dintr-un drum mesapian, rămășițele unui sanctuar roman dedicat lui Isis, constând într-un portic toscan, purgatoriul (bazin de purificare cu scară), inscripții și, sub turn, câteva rezervoare de petrol din anii 1500, unele din ele azi păstrate în Muzeul Arheologic Lecce.
Biserica Sf. Clara (Chiesa di Santa Chiara) a fost construită în 1429 de Episcopul Tommaso Ammirato și refăcută în perioada 1687-1891, luând forma actuală, octogonală. Prezintă fațada principală convexă, împărțită de o cornișă orizontală în 2 părți Cea superioară, la rândul ei împărțită de pilaștri în 3 părți, are o fereastră centrală, deasupra căreia e postată statuia unui heruvim înaripat, purtând o panglică inscripționată cu 1691, anul construcției bisericii.
În partea inferioară central se află portalul, mărginit de 2 coloane, decorat cu motive vegetale, surmontat de un timpan, cu o nișă ovală, susținută de îngeri, în care e postată stema Ordinului Clariselor Sărace. Lateralele sunt împărțite de pilaștri în câte 2 secțiuni verticale, în care se află câte o nișă decorată cu medalioane și inscripții.
În altarul principal, mărginit de coloane, se află Isus Crucificat și statuia Sf. Clara.
Altarele secundare sunt decorate cu statuile din lemn ale sfinților cărora le sunt dedicate (sec. XVII) și între ele sunt postate picturi reprezentând scene biblice și sfinți.
De acolo m-am îndreptat spre porțiunea cea mai veche din oraș, datând din epoca romană, actuala Piață Sf. Oronzo. Amfiteatrul Roman (Anfiteatro Romano) a fost descoperit la începutul anilor 1900, în timpul excavațiilor pentru construirea Băncii Italia. Până în 1940 a fost scoasă la iveală o parte din ruinele antice, restul fiind acoperite de clădirile și biserica din zonă.
Ocupa o suprafață de 102×83 metri. O parte săpându-se direct în stânca muntelui, cealaltă creată pe arcade, s-au creat cca. 25.000 de locuri, accesate pe șiruri de scări. Arena, de 53×34 metri, era separată de amfiteatru printr-un zid înalt, cu o platformă, ornate cu reliefuri din marmură prezentând scene de luptă. Azi amfiteatrul e folosit ocazional pentru spectacole de teatru și alte activități culturale.
Lângă el azi, solitar, se află fostul Palat Seggio (Palazzo del Seggio), construit în 1592 de Dogele venețian Pietro Mocenigo, pe locul unuia mai vechi, demolat (1588). Clădirea dreptunghiulară, în stil gotic și renascentist, e susținută în colțuri de pilaștri. Pe 3 fațade au fost create arcade mari, ascuțite, deasupra lor ornate cu reliefuri vegetale din piatră. Superior s-a creat o terasă, mărginită de arcade, împărțite prin coloane, cu balustrada din mici coloane. Pe ea, între 2 statui, a existat un ceas. În decursul timpului a avut mai multe utilizări, în secolul XIX devenind sediul Primăriei, care a funcționat până în 1851. În piață se află și Coloana Sf. Oronzo (Collona di Sant Oronzo), realizată folosindu-se marmura coloanelor romane din Brindisi, distruse (1666-1686). A fost postată pentru a mulțumi sfântului, care a ocrotit orașul în timpul epidemiei de ciumă ce cuprinsese întreaga zonă. Pe coloana, înaltă de cca. 29 metri, s-a plasat statuia din lemn acoperit cu cupru a Sf. Oronzo, binecuvântând orașul. Statuia a fost incendiată de o rachetă, trasă în timpul unor sărbători (1737), ulterior refăcută din bronz (1739). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost coborâtă de pe coloană și păstrată în Catedrala din Lecce.
La sfârșitul secolului XVI în fața amfiteatrului a fost construită Chiesa Santa Maria della Grazia, devenită biserică parohială în perioada 1606-1958. Clădirea, în stil baroc, are fațada principală împărțită în 2 niveluri de o cornișă orizontală, cu un timpan arcuit. Partea superioară, terminată printr-un fronton triunghiular, prezintă central o fereastră, mărginită de 2 coloane corintice, care o separă de nișele create pe părțile laterale. În partea inferioară deasupra portalului central, bogat decorat cu motive vegetale și îngeri, într-un mic timpan triunghiular este postată Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri. Portalul e mărginit de coloane corintice înalte, care-l separă de părțile laterale, terminate lateral prin pilaștri. În ele, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Petru și Pavel.
Prezintă o singură navă, cu tavanul din lemn de nuc sculptat. Altarul principal e decorat cu o pictură religioasă care a înlocuit-o pe cea veche, a Fecioarei Maria, dispărută în timp. Inițial cu 6 altare secundare, 4 în naos și 2 în transept, din care 3 au fost eliminate. Biserica e sobră, cu puține picturi, păstrate din secolul XVIII.
Părăsind piața, am continuat să explorez centrul orașului, căutând alte clădiri istorice pe care-mi propusesem să le văd, prima fiind Teatrul Politeama Greco (Teatro Politeama Greco), din 1979 declarat monument național. A fost construit de Donato Greco, lângă Castelul Carol V (1882-1884), cu mult mai multe locuri decât singurul teatru din oraș, devenit neîncăpător. Inițial din lemn, în 1913 a fost refăcut din piatră, când a fost extins, i s-a adăugat foaierul, iar în 1925 i s-a amenajat spațiul pentru orchestră. Și azi teatrul e deținut de urmașii familiei Greco.
La începutul secolului XX un alt teatru a apărut pe firmament, Teatrul Apollo (Teatro Apollo), construit de Vincenzo Cappello (1912-1926), în stil neoclasic, decorat cu 4 perechi de coloane, ce mărginesc terasa cu cele 3 porți de acces, care a funcționat până în 1986. În 2003 municipalitatea l-a cumpăratși în perioada 2008- 2017 l-a restaurat și redeschis. În timpul lucrărilor s-au descoperit vestigii neolitice, pentru care în teatru s-a amenajat o zonă muzeală.
Vis a vis de teatru se află Institutul Tehnic și Comercial O.G.Costa (Instituto Tecnico Commerciale Statale O.G. Costa). A fost înființat de un grup de profesori (1885) pentru studiul științelor exacte, fiind primul cu profil real din Salento.
În 1352 Contele Gualtieri VI de Brienne, Duce de Atena, a înființat o Mânăstire Celestină, pe care Împăratul Carol V, dorind să extindă castelul, a demolat-o (1594), alocându-i actuala locație, zonă locuită pe vremuri de evrei, care au fost expulzați în 1541. În cadrul mânăstirii începând cu anul 1549 s-a construit Bazilica Sf. Cruce (Basilica di Santa Croce), finalizată abia în 1695. Clădirea în stil baroc are o fațadă împărțită în 2 secțiuni de antablatură, surmontată de statui (telamoane) reprezentând diverse animale și personaje grotești, care susțin o balustradă împodobită cu 13 heruvimi ce îmbrățișează coroana sau tiara, simbolurile puterii. Partea superioară prezintă 4 coloane corintice, două laterale, în afara cărora sunt postate statuile simbolizând Credința și Tăria și două mărginind fereastra rozetă centrală, înconjurată de decorații vegetale. În părțile laterale, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Benedict și Papa Celestin V, iar 2 coloane. Superior fațada se termină cu un timpan, în care central se află un basorelif prezentând crucea. Partea inferioară e împărțită în 5 zone de 6 coloane care susțin antablatura. Central se află portalul principal (1606), mărginit de perechi de coloane corintice, având în partea superioară stemele lui Philip III al Spaniei, a Mariei d’Engenio, o suverană italiană și a contelui Wilhelm VI de Brienne, Duce de Atena. Decorațiile au fost mult criticate în secolul XIX, ca fiind prea ostentative.
Inițial interiorul prezenta 5 nave, din care 2 au fost transformate în capele laterale, în stânga dedicată Sf. Francisc de Paola (1614-1615), în dreapta cu altarele Sfintei Treimi și cel al Sf. Cruci (1637).
Naosul e despărțit de altarele secundare prin 2 șiruri de coloane corintice. Tavanul, din lemn casetat, cu decorații aurii, prezintă central o pictură ce prezintă o scenă biblică.
La capătul lui coloanele susțin o arcadă care, împreună cu cele ale altarului și capelelor laterale, delimitează un spațiu, acoperit de o cupolă înaltă.
Actualul altar principal, construit în secolul XVIII, a fost adus în 1956 de la Biserica Sf. Niccolo și Cataldo. Peretele din spatele lui, concav, prezintă 3 ferestre, delimitate de coloane, ce susțin pilaștri. Superior se află o galerie, cu tavanul boltit, decorat cu motive vegetale. În fața altarului, pe părțile laterale se află 2 orgi, construite 1961, acționate electric.
De-a lungul naosului se înșiră altarele laterale, situate în nișe adânci, acoperite de bolți în cruce, limitate de arcade. pornind de la intrare în partea stângă sunt dedicate Papei Celestin V, Neprihănitei Zămisliri, Bunei Vestiri, Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, Sf. Andrei Avvelino, Sf. Irina și Pietà și partea dreaptă Sf. Anton de Padova cu o frescă a Fecioarei Maria din Constantinopol (sec. XVI), Nașterea Domnului, Sf. Arh. Mihail, Sf. Filip Neri, Sf.Oronzo, Apariției Preasfintei Inimi a lui Isus către Sf. Margareta Alacoque.
Călugării celestini au administrat mănăstirea și bazilica până în 1807, când ordinul a fost suprimat. Biserica abandonată, în 1833 a fost încredințată Arhiconfraternității Sf. Treimi.
În continuarea bisericii se află Palatul Celestini (Palazzo Celestini), fostă clădire a mânăstirii (1659-1695), a cărei fațadă a fost modificată în stil neoclasic (1811), după dizolvarea ordinului. Azi prezintă numeroase ferestre cu cornișele decorate, separate de pilaștri și la etaj, pe laterale, câte o loggie. În centrul parterului se află portalul, mărginit de doi pilaștri, superior o friză decorată cu heruvimi și ciorchini de struguri, deasupra ei timpanul decorat.
Restul complexului de clădiri, de formă dreptunghiulară, a fost renovat, în clădirea paralelă cu palatul s-a creat o nouă poartă de intrare și a devenit sediul Intendenței Terra d’Otranto. Azi în el funcționează Prefectura Lecce (Preffetura Lecce).
O dată cu mânăstirea, în fostul cartier evreiesc s-a construit și reședința guvernatorului Loffredo-Spinelli care, neterminată, a fost preluată de contele Adorno, ale căror steme se pot vedea azi la nivelul portalului. După moartea contelui (1565) Palatul Loffredo Adorno (Palazzo Loffredo Adorno) a aparținut succesiv mai multor personalități, care au extins-o și modificat-o până la forma actuală.
Clădirea, cu două niveluri, prezintă o fațadă simplă, cu 11 ferestre înalte, un portal și deasupra lui un balcon, ambele realizate în anii 1700. Intrând printr-un hol acoperit de o boltă decorată cu motive vegetale, se ajunge la un pridvor, mărginit de 2 coloane cu arcade. Într-o nișă, situată în stânga holului, s-au păstrat fragmente ale unor fresce vechi (1568, 1573), care-i prezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Cristofor și scene din viața lui Isus. În 1952 clădirea a fost cumpărată de Provincia Lecce, care a restaurat-o (1998).
Traversând curtea interioară a Prefecturii, am ieșit într-un bulevard, de-a lungul căruia se întind Grădinile Giuseppe Garibaldi (Giardini Giuseppe Garibaldi). Au fost amenajate la începutul secolului XIX, pe un teren din stânga Porții Martino, ulterior demolată (1826), unde se țineau târgurile de animale, desființate după construirea Palatului Celestini. Terenul a fost amenajat cu alei, înconjurate de flori. Într-o zonă s-a înființat Grădina Botanică (1830), cu plante exotice, în alta s-au postat cuști cu animale, între care și o lupoaică, după care popular au fost numite Grădinile „Villa della Lupa”. Au fost înconjurate cu un gard din zid pe care, cu ocazia vizitei Împăratului Ferdinand II, s-a postat o balustradă ornamentală (1859).
În mijlocul lor, la intersecția aleilor, a fost creată o platformă, pe care în fiecare duminică dimineața performau muzicieni, prin regulamentul creat în 1883 aceștia fiind obligați să cânte gratis. Pentru desfășurarea Târgului Vinului, înființat în 1949, platforma a fost înlocuită cu o fântână de piatră, pe locul căreia azi se află un mic templu rotund, cu cupola colorată, susținută de coloane.
În perioada 1886-1889 grădinile au fost decorate cu 12 busturi, din marmură sau piatră, ale unor personalități, în timp plasate și altele, actual fiind 22.
M-am întors la Palatul Adorno și am continuat plimbarea, ieșind din orașul vechi. În nici 5 minute am ajuns la o biserică care a aparținut de Mânăstirea Surorilor Benedictine, fondată în 1133 de Contele normand Accardo II, în care se retrăgeau fetele aristocrației din Solento.
În anii 1500 turnul-clopotniță al bisericii a fost refăcut și un secol mai târziu biserica a fost înlocuită cu actuala Biserică Sf. Ioan Evanghelistul (Chiesa San Giovanni Evangelista), o clădire simplă, pe a cărei fațadă principală, într-o nișă, se află statuia Sf. Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului. În Evul Mediu, fiind situată în apropierea zidurilor orașului, a fost folosită și în scop de apărare.
O clădire de lângă ea e inscripționată ca școală primară, Scuola Elementare E. de Amicis. Nu am putut să-mi dau seama dacă e încă funcțională.
Din vechile ziduri de apărare (sec. XVI) a supraviețuit o parte de aproximativ 60 metri lungime. În timpul restaurării, săpăturile au descoperit fragmente de ceramică și piatră din diferite perioade istorice și ale unui drum roman care lega Lecce de Brindisi și calea Appiană.
În acea zonă a existat o Mânăstire Augustiniană (Ex Convento degli Agostiniani), construită pe un teren donat de oraș (1649), înconjurată de o grădină în care călugării cultivau viță de vie, smochine, citrice, etc., cu Biserica Sf. Fecioară Maria Încoronată (Chiesa Santa Maria Coronatelii). În 1810 Ordinul a fost interzis și complexul a fost preluat de franciscani, care au fondat o școală de filozofie, ce a funcționat până în 1852. După ce franciscanii s-au retras (1866), mânăstirea a fost transformată în depozit, apoi în croitorie militară, care a funcționat până în anii 1960.
Când călugării s-au retras, biserica a fost abandonată. Abia în secolul XXI, numită Chiesa Santa Maria di Ognibene, a fost restaurată, împreună cu fostele grădini și în 2017 deschise spre vizitare. Pe fațada principală superior, deasupra unei ferestre, e postată statuia Sf. Maria cu Pruncul. În 4 nișe, 2 superioare și 2 inferioare, se află statuile unor sfinți.
Prezintă o singură navă, despărțită de cele 8 altare laterale prin arcade susținute de pilaștri. Deasupra prezbiteriului se înaltă o cupolă. Azi zona altarului principal e goală.
M-am întors spre orașul vechi pe o arteră mărginită de clădiri noi, majoritatea administrative, bănci, corporații, etc.
Tribunale Penale
Era destul de târziu așa că am ales din itinerarul inițial doar câteva obiective, pe care urma să le văd în drum spre gară.
Istituto Tecnico Economico e Turistico Statale „Francesco Calasso”
În perioada 1579-1583 la Lecce s-a construit o Mânăstire Iezuită (Ex Convento dei Gesuiti), în care funcționa o școală. După expulzarea lor (1767), timp de 10 ani a fost folosită ca instituție de învățământ superior. Preluată de Ordinul Sf. Benedict, a redevenit mânăstire, cu noviciat, parterul rămânând destinat învățământului medical și de drept. După suprimarea tuturor ordinelor religioase, clădirea a fost refăcută în forma actuală, cu fațada în stil neoclasic, ca sediu al Tribunalului Lecce (Palazzo della Giustizia), care a funcționat până în 1977.
Catedrala Adormirea Maicii Domnului; Sf. Oronzo (Cattedrale Maria Santissima Assunta e Sant Oronzo), numită simplu Domul Lecce, a fost reconstruită la cererea Episcopului Luigi Pappacoda (1659-1670), pe locul unei foste biserici (1144). Clădirea, în stil romanic, prezintă două fațade impresionante. Pe cea principală, situată în stânga Palatului Episcopal, în 4 nișe, mărginite de pilaștri, sunt postate statuile Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Gennaro și Sf. Ludovic de Toulouse (de Anjou).
A doua fațadă, situată spre Piața Domului, e împărțită în două niveluri de o antablatură cu o balustradă în care alternează coloane și stâlpi cu elemente decorative. În nivelul inferior central, între 2 coloane înalte, se află portalul, folosit azi pentru accesarea interiorului, mărginit de pilaștri, având deasupra o lunetă decorată. Lateral de coloane, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Giusto și Sf. Fortunatus. În cel superior, sub o arcadă centrală, mărginită de pilaștri, e postată statuia Sf. Oronzo, însoțit de 2 îngeri, de o parte și de alta statuile unor sfinți. Fațada se termină superior cu basorelieful stemei orașului, încadrat de decorații.
Din păcate nu am putut vedea interiorul cu 3 nave, altar principal din marmură și bronz aurit, 12 altare dedicate unor sfinți, o orgă nouă (1913) și o criptă din secolul XII, în acel moment catedrala fiind închisă. Așa că m-am rezumat la Piața Domului. Turnul-clopotniță (Campanille del Duomo) a fost construit în perioada 1661-1682. Înalt de 70 metri, cu 5 etaje prevăzute cu ferestre (lencete), la ultimul nivel cu o loggie, este surmantat de o cupolă octogonală, pe care de obicei e postată statuia Sf. Oronzo, în momentul vizitei mele înlăturată, acel nivel fiind în reparații. .
Palatul Arhiepiscopal (Palazzo Arcivescovile), construit de Episcopul Geronimo Guidano (1420-1428), a fost reconstruit în stil rococo (1632) , ulterior refăcut în forma actuală (1714-1780). Prezintă o succesiune de arcade, împărțite de coloane, susținute de pilaștri, care crează un balcon (loggie). Deasupra portalului, situat central, fațada principală e împărțită de pilaștri în 3 nișe mari, cu statuile unor sfinți. Superior este postat un ceas vechi din 1761 și deasupra lui 2 clopote.
Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit în stil baroc (1694-1709), cu 3 niveluri, primele 2 din blocuri de piatră suprapuse (ashlar), are fațada principală împărțită de pilaștri înalți, situați pe piedestaluri, prevăzută cu ferestre bogat ornamentate. Deasupra portalului central se află un balcon, mărginit de 3 arcade, susținute de coloane și de o balustradă, formată din coloane intercalate cu stâlpi. La al treilea nivel se află o terasă, cu o baludtradă similară. Azi primul etaj găzduiește Muzeul Diecezan și Biblioteca Innocenziana, numită după Papa Inocențiu XII, fost Episcop de Lecce, cu peste 10.000 de volume, unele vechi din secolele XV, XVI.
Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sf. Sebastian (Chiesa di San Sebastiano), construită pe locul unei biserici vechi de piatră (1520), drept mulțumire sfântului care a protejat populația în timpul epidemiei de ciumă, care a funcționat până în 1967. În ea s-au păstrat până azi câteva fresce vechi din secolul XVI.
În secolul XVI lângă biserică s-a construit un adăpost pentru tinerele păcătoase, pe care măicuțele au încercat să le aducă pe calea cea bună, ulterior devenit Internatul Palmieri.
Ultima clădire istorică pe care am văzut-o fugitiv, în goana spre gară, a fost Biblioteca Bernardini, fondată în 1863, cu colecțiile Liceului Gimnazial, în care a funcționat inițial și cele ale ordinelor religioase, confiscate. Din 1873 a fost mutată în actuala locație, fostul Internat Palmieri (Ex Convintto Palmieri), amenajat în acest scop. Numărul colecțiilor crescând, după extinderile din 1942-1959, a ocupat și parterul fostului Internat iezuit „Nicodemo Argento”, achiziționat de privincie. Azi poartă numele celui care între anii 1902-1927 a condus biblioteca și i-a donat lucrările sale renascentiste. În 1959 s-au înființat un nou sediu, în 2 camere cedate bibliotecii de Gimnaziul Palmieri.
În excursia mea prin Malta, din orașul Birgu, fără să-mi dau seama, am intrat în orașul Cospicua, orașele fiind situate unul în continuarea celuilalt, în Marele Port. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În Evul mediu localitatea se numea Bormla (fântâna Domnului). După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost fortificat (1638-1710). În timp s-au construit zidurile de apărare, numite Liniile Santa Margherita și Liniile Cottoniera, ultimele păstrându-se până azi, bastioane și porți.
Biserica și Mânăstirea Sf. Tereza (St. Theresa Church and Monastery)-1625
În 1722 al 65-lea Mare Maestru Marc’Antonio Zondadari a ridicat Bormla la rangul de oraș. Fiind bine fortificat, l-a numit Cospicua. Încă din perioada fortificării, Ordinul a început și construcția unui șantier naval, ulterior folosit de britanici, mai ales pentru Războiul din Crimeea (1852-1856). După câștigarea independenței Maltei șantierul naval al orașului a devenit adesea un element al disputei între Uniunea generală a Muncitorilor și guvernele succesive. La începutul secolului al XXI-lea, sub conducerea partidului Naționalist, șantierul a fost micșorat. Actual se discută transformarea zonei într-un centru comercial și turistic.
Orașul Cospicua este cunoscut și sub numele Orașul Neprihănit, luat de la patroana sa religioasă, Fecioara Maria, a cărei sărbătoare are loc anual în decembrie.
Prima biserică construită de Ordinul Sf. Ioan (1565) a fost dedicată Fecioarei Maria. Biserica Imaculatei Concepții (The Church of Our Lady of the Immaculatte Conception) a devenit parohială în 1586. Numărul enoriașilor crescând, biserica a fost extinsă (1684), apoi înlocuită cu actuala clădire (1732). În anul 1828 Papa Pius VII i-a acordat statutul de colegiată. În biserică se pot vedea statuia Fecioarei Maria (1689), creată de o călugăriță carmelită, în spatele altarului principal un tablou reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul în brațe (sec. XVII) și picturile domului, reprezentând personaje biblice, între care David, Ezechiel, Moise și Isaia (1884).
Vis a vis de ea, peste un canal cu apă, într-o clădire construită de britanici ca atelier al Marinei Regale (1841-1844), refăcută după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și restaurată în perioada 2016-2019, funcționează o parte din Universitatea Americană din Malta (American University of Malta), instituție privată, inaugurată în anul 2017.
Azi, numită Clădirea Sadeen, găzduiește sălile de curs, laboratoarele, biblioteca și partea administrativă a universității. Universitatea deține și Clădirea Cavalerilor (1689), etajată de britanici, postbelic ruinată, ulterior restaurată pentru universitate.
Orașul Cospicua ocupă și o porțiune dintr-o peninsulă, unde se continuă cu orașul Senglea, direcție în care m-am îndreptat și eu. După un scurt urcuș, am ajuns la Biserica Sf. Pavel (St Paul’s Church), construită în perioada 1735-1740, pe locul unei biserici vechi (1590). A fost creată cu altarul principal, în spatele căruia s-a postat un tablou reprezentând martiriul Sf. Pavel și două altare laterale cu tablouri Sf. Barbara și Sf. Familie.
În continuare, urmând strada centrală, m-am îndreptat spre intrarea în Senglea.
Prima construcție de pe peninsula Isola a fost Fortul Sf. Mihai, ridicat de Ordinul Sf. Ioan, după Marele Atac otoman (1551). Apoi s-au construit fortificații, în centrul cărora s-a format orașul, numit Senglea, după Marele Maestru Claude de la Sengle.
În secolul XIX, pentru construirea șantierului naval, o parte a fortificațiilor din Senglea și Bormla au fost demolate. Restul au fost avariate grav de bombardamentele aeriene din Al Doilea Război Mondial.
În secolul XXI o parte din ruine a fost restaurată, azi putându-se vedea Bastionul Sheer, un zid care-l leagă de Bastionul Sf. Mihai și un zid de apărare, cu fosta poartă principal a orașului, Poarta Sf. Ana.
Traversând fortificația, am ajuns la Bazilica Nașterea Sf. Fecioare Maria (The Basilica of the Nativity of Mary). A fost construită după înfrângerea Marelui Asediu otoman (1580), motiv pentru care a fost numită și Bazilica Maicii Domnului a Victoriilor (Basilica of Our Lady of Victories). În biserică a fost postată statuia din lemn a Fecioarei Maria, în 1631 pictată și aurită.
În 1786 Papa Pius VI a declarat-o Biserică Colegiată.
În 1921 statuia Fecioarei Maria a fost încoronată cu o diademă ornată cu diamante și pietre prețioase, moment în care Papa Benedict IV a ridicat biserica la rangul de bazilică. Ulterior lângă statuie au fost postați patru îngeri de argint (1934).
Biserica a fost distrusă de bombardamente din 1941. A fost reconstruită și în 1956 sfințită.
Pe fațadă, lateral de ușa principală, au fost postate câte două coloane, care susțin un fronton triunghiular, deasupra căruia se află statuia Fecioarei Maria. Biserica a fost prevăzută cu două turnuri-clopotniță, cu șapte clopote, la rândul lor decorate cu coloane.
În interior, pe părțile laterale, au fost postate statuile sfinților cu care Maria a avut contact, busturile Papei Benedict al XV-lea, Arhiepiscopului Mauro Caruana, simbolul Sengleei, Marelui Maestru La Sengle și tablouri care prezintă scene și personaje biblice.
În spatele bazilicii se află Arhivele și Sala de Studiu, unde se păstrează manuscrise din secolele XVII- XVIII.
Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War).
Am continuat plimbarea spre capătul peninsulei, studiind arhitectura specifică a caselor, sau privind câte o bucățică din mare, la capătul străduțelor laterale.
La capătul străzii, într-o piațetă, zonă cunoscută în secolul XVI ca „înălțimea morii”, în 1596 s-a construit Biserica Porto Salvo (vizita Sfintei Fecioare Maria la Sf. Elisabeta), pentru pescarii din Senglea. Cu acordul episcopului, în 1662 a fost predată Oratoriului Sfântul Filip Neri, care a demolat-o. Pe locul ei a construit o mânăstire și Biserica Sf. Filip (St. Philip’s church), lucrări încetinite de o epidemie de ciumă (1670-1690).
În partea superioară a fațadei bisericii s-a creat o nișă, în care a fost postată statuia Fecioarei Maria cu copilul Iisus. Din piatră albă, cu fundal albastru, era văzută de departe. De multe ori marinarii o salutau aprinzând petarde și li se răspundea prin tragerea clopotelor.
Altarul principal a fost decorat cu un tablou care o prezintă pe Fecioara din Porto Salvo binecuvântând Portul Mare, însoțită de Sf. Pavel și Sf. Agata, patronii Maltei, Sf. Ecaterina din Alexandria și Sf. Elmo, ocrotitorii marinarilor.
În laterale s-au creat 6 altare, 2 mai mari, închinate Sf. Pilip Neri și Sf. Andrei și patru mai mici, închinate Maicii Domnului din Muntele Carmel, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Leonard și Sf. Mihail, fiecare cu câte un tablou prezentându-l pe sfântul respectiv.
Cupola bisericii a fost construită în 1734. Inferior de ea, în colțurile arcelor s-au creat prelungiri triunghiulare pictate, prezentându-i pe Sf. Ana cu Maica Domnului, Sf. Ioachim, Sf. Elisabeta și Sf. Zacherie cu Sf. Ioan Botezătorul. Panourile cupolei au fost pictate abia la începutul secolului XX. Ele îi prezintă pe Avraam, Isaac, Iacov, David, Ieremia, Ezechiel și Daniel.
Deși aparțineau oratorienilor, biserica și mânăstirea erau administrate de protopopul de Senglea. În perioada 1795-1798 mânăstirea a devenit locul de detenție pentru 10 preoți, arestați de ultimul inchizitor al Maltei, Giulio Carpegna.
În timpul epidemiei de holeră (1837), Spitalul Central din Floriana fiind supraaglomerat, guvernatorul Maltei a transformat mânăstirea și biserica în carantină pentru cei infectați.
Oratorienii au funcționat în Malta până în 1928, când preotul Angelo Raggio a decedat și biserica a devenit parohială. Bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial au distrus-o. Ulterior refăcută, din 1958 a fost ocupată de catolicii iezuiți. Rămânând foarte puțin cler, în 2008 a fost predată Ordinului Salezian.
Încă puțin și ajungeam în capătul peninsulei.
Acolo se află Grădinile Gardjola (Gardjola Gardens), amenajate prima dată în 1551, la ordinul Marelui Maestru De La Sengle.
La marginea lor se află și azi fostul Turn de Pază, pe care se pot vedea, sculptate în piatră, simbolurile pazei- ochiul, urechea și o pasăre Macara.
În grădini a fost creată o fântână și postate câteva sculpturi.
Grădinile sunt înconjurate de o parte din fostele fortificații. De acolo se deschise o panoramă largă asupra Vallettei, Florianei, Fortului St. Angelo, etc.
Am ieșit din grădini printr-o poartă amenajată în fostele ziduri. În față mi s-a arătat o parte din Birgu și lateral o străduță, pe care am urmat-o.
În drumul de întoarcere am trecut pe lângă Memorialul Juan Batista Axopardo (Juan Batista Axopardo Memorial), dezvelit în anul 2001, dedicat localnicului (1772-1848), devenit corsar și militar, care a luptat sub steagurile Țărilor de Jos, Spaniei și Argentinei.
Îndreptându-mă spre stația de autobuz din centrul orașului, am urcat pe lângă Biserica Sf. Iulian (St. Julian’s church). Prima biserică a fost construită sub aragonezi (1311), apoi a fost preluată de Ordinul Sf. Ioan (sec. XVI) și în final distrusă de marele cutremur din Sicilia (1693). Ruinele au fost demolate și pe locul lor s-a construit actuala clădire (1700-1712), cu stema Episcopului Davide Cocco Palmieri postată pe fațadă. În 1821, în spatele altarului a fost postat un tablou, reprentându-l pe Sf. Iulian, cu Forturile St. Angelo și St Mihail în spate. În decursul timpului biserica s-a deteriorat. Clopotnița a fost dărâmată, reconstruită după planurile originale (1998) și dotată cu patru clopote, dintre care unul datând din anul 1723.
Orașul Floriana din Malta este de fapt o prelungire sudică a capitalei țării, Valletta, cele două orașe fiind despărțite doar de fortificațiile construite pe vremuri pentru apărarea Vallettei. În secolul XVI pe teritoriul Florianei existau doar o mânăstire a călugărilor capucini și o fabrică de praf de pușcă. Pentru apărarea terestră s-a construit Linia Floriana (1636), fortificații extinse și modificate până în secolul XVIII. Pe teritoriul dintre ele și zidurile Vallettei în timp s-a format suburbia Floriana (1724).
La intrarea în Floriana s-a creat Poarta Tunurilor (1720), cu un singur arc, străjuită de un zid de apărare deschis (lună) și metereze. În invazia franceză (1797) acolo s-au purtat lupte acerbe, în final francezii ocupând Valletta. Din 1800 Malta a fost ocupată de britanici. Traficul spre Marele Port crescând, au extins poarta cu o arcadă (1868). La începutul secolului XX au creat un spațiu pentru tramvaie, apoi luneta și meterezele laterale au fost demolate, pentru amenajarea unor străzi (1930). Azi poarta în stil baroc, numită Portes des Bombes, este formată din cele două arcade, cu coloane care susțin cornișa, pe care se află stemele Ordinului Sf. Ioan, Marelui Maestru Perellos și Regatului Unit. Pe poarta inițială s-au păstrat sculpturile care prezintă trei trofee de arme ale Prințului și Mare Cavaler al Ordinului de Malta Ramon Perellos y Roccaful (1697). Poarta a fost restaurată în perioada 2002-2003.
Am început explorarea orașului pornind de la Fântâna Triton (The Tritons’ Fountain), situată în apropierea Porții Orașului Valletta, realizată pe locul unde în secolul XVII, pentru apărare, exista Luneta Sf. Madeleine. În secolul XIX luneta a fost demolată, locul umplut, nivelat și folosit ca terminal pentru autobuze. În perioada 1952-1959 a fost construită fântâna, formată din patru bazine concentrice al căror exterior a fost placat cu plăci de travertin, decorate cu reliefuri evocând natura. În mijlocul ei au fost postați trei tritoni de bronz, doi așezați, al treilea în genunchi, care susțin un platou circular. Pentru a sărbători Ziua Republicii (1978) pe platou a fost creată o platformă, pe care au avut loc diferite spectacole și până la el mai multe rampe, care au suprasolicitat mecanismul de umplere-evacuare a apei. Presiunea apei stagnată a dus la prăbușirea scenei, care a deteriorat tritonii. În perioada 1986-1987 au fost refăcuți, când li s-au alăturat, sculpturile a trei pescăruși și alge marine. Fântâna a fost restaurată în perioada 2017-2018.
În partea de sud a fântânii, într-un mic părculeț, se află Memorialul Forțelor Aeriene ale Commonwealth-ului (Commonwealth Air Forces Memorial), inaugurat în 1954 de Regina Elisabeta II, în amintirea celor 2298 echipaje aeriene, care zburând de la baze din Austria, Italia, Sicilia, insulele din Mările Adriatică și Mediterană, Malta, Tunisia, Algeria, Maroc, Africa de Vest, Iugoslavia, Gibraltar, au participat la luptele aeriene deasupra Mării Mediterane, în care mulți dintre piloți au decedat. Monumentul este format dintr-o coloană de 15 metri înălțime, pe care e așezat un vultur din bronz aurit, de 2,4 m înălțime. Pe baza ei circulară, din marmură, sunt inscripționate numele forțelor aeriene participante la război.
Pe o alee din părculeț se află și Monumentul Mascar Is-Sliem (The Peaceful Orchard), dezvelit în 1984.
Între Fântâna Triton și Grădinile The Mall, între cele două sensuri rutiere, se întinde o porțiune pietonală, amenajată cu copaci și bănci de relaxare. În 1913, comemorând al 24-lea Congres Euharistic Internațional, ținut la Malta, în acea zonă a fost postat Monumentul Cristos Rege (Christ the King Monument), congresul fiind o întâlnire a cardinalilor, arhiepiscopilor și clerului romano-catolic, primul ținut în Lille, Franța (1881). Pe lângă congres, timp de câteva zile au loc diverse ceremonii, la care participă și laicii. La picioarele lui Cristos, o statuie impunătoare din bronz, așezată pe un soclu înalt, stă o altă statuie, a unei doamne îngenuncheată, reprezentând Malta.
Înainte de intrarea în grădini se află Monumentul Independenței (Independence Monument), o alegorie a Maltei, reprezentată de o femeie, pășind cu încredere în necunoscut și eliberându-se din cătușele trecutului, ținând steagul național al Maltei.A fost ridicat pe locul deținut anterior de Vilhena, Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, pentru a comemora a 25-a aniversare de la cucerirea independenței (1989).
Grădinile The Mall (The Mall Gardens) au fost amenajate de Marele Maestru Lascaris (1656) ca loc de recreere pentru cavaleri. La acea vreme erau înconjurate de zidurile de apărare, ulterior demolate. Au fost numite „Mall” după unul din jocurile practicate de cavaleri, Maglio, asemănător golfului. Cu un ciocan se lovea o bilă, care trebuia să urmeze traseul uneia dintre alei până la țintă. Câștiga cel care reușea într-un număr de lovituri prestabilit.
Azi în grădinile, lungi de 400 metri, sunt postate fântâni și nouă statui ale unor personalități malteze.
statuia Joseph Scicluna
Lateral de grădini, pe o porțiune se întinde Piața Sf. Publius, în capătul căreia se înalță Biserica Parohială Sfântul Publius (Saint Publius Parish Church), romano-catolică, construită în perioada 1733-1768, cu o cupolă centrală (1780). În spatele altarului a fost postată o pictură care prezintă martiriul Sf. Publius. Printr-un decret emis de Papa Grigore XVI, în 1884 a devenit biserică parohială, care a fost modificată. S-au construit naosele și oratoriul (1856-1861), la fațadă s-a creat un portic neoclasic, deasupra lui un fronton triunghiular, pe care s-a postat statuia Cristos Rege. I s-au ridicat cele două turnuri-clopotniță (1889-1892), interiorul a fost împodobit, picturile de pe tavan înfățișând naufragiul sfântului și șederea lui în Malta (sec. XIX- XX). Bombardamentele din 1942 au distrus-o parțial. Până la refacerea ei (1944-1950), slujbele s-au ținut în Biserica Imaculatei Concepții, din apropiere. Interiorul a fost finalizat abia la începutul anilor 1990.
În stânga bisericii, la intersecția a două străzi, mi-a atras atenția un monument împodobit cu steme, inscripționat Antonio Manoel de Vilhena (1722-1736).
De acolo, îndreptându-mă spre Palatul Arhiepiscopal, am ocolit prin spate biserica, pe lângă San Gorg Preca College.
Apoi am traversat capătul Grădinilor The Mall și am urmat câteva străduțe.
Palatul Arhiepiscopal (Archbishop’s Palace) a fost construit contrar dorinței Ordinului Sf. Ioan, care atunci conducea Malta (1622-1631) și în el s-au mutat primul Episcop romano-catolic de Malta, Baltassare Cagliares, administrația și arhivele arhiepiscopiei. Clădirea a suferit diferite modificări în timp. Ultimul Arhiepiscop care a ocupat-o a fost Mikiel Gonzi (1944-1976), apoi în palat s-a mutat Administrația pontificală a Bisericii romano-catolice și azi în el funcționează Tribunalul său Judiciar. Clădirea a fost restaurată în anul 2019.
Paralel cu palatul se întinde o parte din Grădinile Botanice Argotti (Argotti Botanical Gardens). În secolul XVIII deasupra Bastionului St. James au fost amenajate două grădini private. Una aparținea cavalerului Pinto de Fonseca, viitorul Mare Maestru al Ordinului (1720), cealaltă lui Ignatius de Argote et Gusman (1774).
Ignatius a amenajat o grădină botanică, cu diferite soiuri de copaci, în care a adus plantele medicinale din grădina amenajată de cavalerii Fortului St. Elmo (1674), folosite atunci de Spitalul Sacra Infermeria, aflat în apropierea fortului.
A ridicat și o mică vilă de vară, azi folosită ca muzeu care afișează semințe locale și străine, plante, hărți de grădinărit și istoria grădinii.
Britanicii au unit cele două grădini, au amenajat actuala grădină botanică, pe care au numit-o Argotti, după fostul proprietar, de Argote.
Azi se pot vedea copaci de peste 100 de ani vechime, între care un copac dragon estimat ca având vârsta de 250 ani. O parte din grădină este folosită în scop științific și educațional de Universitatea din Malta.
Fiind deasupra bastionului, de acolo am văzut o parte a orașului Floriana și alte două grădini. Grădina Sf. Philip, o parte a fostei grădini a lui Ignatius de Argote, a rămas privată până în secolul XXI când, pentru a putea fi accesată, s-au construit scări și a fost deschisă publicului. Grădina Doamnei Sale (Sa Maison Garden) a aparținut Juliei Lockwood, care avea acolo și o casă (1842-1856), ulterior demolată și grădina preluată de armata britanică.
Am ieșit din grădini pe poarta principală, în apropierea căreia se află trei obiective istorice importante- un turn de apă și două biserici. După fondarea orașului Valletta, pentru aprovizionarea cu apă potabilă, s-a construit un apeduct, cu conducte subterane, prin care s-a transportat apa de la izvoarele din Dingli și Rabat (1596-1615). Pentru inspecția apei, s-au construit pe rând trei turnuri de apă, primul în actuala Santa-Venera-Turnul Sf. Iosif, al doilea în Hamrun- azi ruinat și înconjurat de case și al treilea în Floriana- Turnul de apă Wignacourt (The Wignacourt Watter Tower), care a fost restaurat în perioada 2015-2016.
Turnul a fost ridicat lângă Capela romano-catolică, construită în 1585, din banii cavalerului Fra Martin Sarria Navarra. După ravagiile epidemiei de ciumă (1675-1676), Marele Maestru Nicolás Cotoner y de Oleza a demolat-o și pe locul ei a construit Biserica Imaculatei Concepții (The Church of the Immaculate Conception), cunoscută ca Biserica Sarria (Sarria Church), în care s-a postat tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria cu îngerii, învingătorii ciumei.
Vis a vis de ea a existat Biserica Metodistă Wesleyan, casă de cult protestant, desființată la sfârșitul secolului XIX. Pe locul ei a fost construită actuala clădire (1881-1883), în stil neogotic, cu o sală subterană, Sala Lamplough, în Al Doilea Război Mondial folosită de militarii britanici. În 1975 clădirea a fost amenajată ca Centru Cultural, numită Sala Robert Samut (Robert Samut Hall), după compozitorul imnului național maltez.
În continuare am coborât pe o străduță până la Fântâna Leilor (Lyon Fountain), amenajată în secolul XVIII.
Fântâna se află pe renumitul Bulevard Sf. Ana, mărginit de clădiri impozante, monumente și statui. Monumentul Pietro Paolo Floriani (Pietro Paolo Floriani Monument) a fost dedicat italianului, inginer și arhitect, care a amenajat mare parte a orașului (1585-1638).
Bulevardul Sf. Ana este mărginit de clădiri din secolul XIX, unele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și ulterior refăcute, azi ocupate de locuințe, firme, magazine, etc.
Într-o zonă dintre clădiri se află statuia Marelui Maestru António Manoel de Vilhena (Grand Master António Manoel de Vilhena statue), situată pe un piedestal de marmură. Statuia, în stil baroc, realizată la comanda cavalerului francez Felician de Savasse, care dorea să intre în grațiile maestrului, inițial a fost postată la Fortul Manoel din Gżira (1735), ulterior în mai multe locații și din 1989 la Floriana.
Statuia Dun Carmelo Psaila (Dun Carmelo Psaila statue) a fost creată în onoarea preotului, foarte cunoscutul poet național maltez (1871-1961).
La capătul bulevardului, pe locul folosit de Ordinul Sf. Ioan pentru execuțiile publice, tronează un obelisc din calcar, în formă de cruce latină. Inițial ridicat pentru comemorarea eroilor din Primul Război Mondial (1938), în 1949 li-s-au alăturat și cei uciși în Al Doilea Război Mondial, devenind Memorialul Războaielor (The Wars Memorial). Pe obelisc au fost postate patru plăci, arătând stema Maltei, un document emis de Regele George V (1918) prin care recunoștea rolul Maltei în Primul Război Mondial, scrisoarea prin care Regele George VI a acordat Maltei Crucea George (1942) și un sul trimis în 1943 de Președintele Franklin D. Roosevelt, prin care mulțumea Maltei pentru rolul său în al Doilea Război Mondial.
Am părăsit bulevardul și m-am îndreptat spre partea de sud-est a orașului, situată la malul mării, cu mai multe grădini, amenajate în partea superioară și promenada, cu un mic port de ambarcațiuni, inferior. Grădinile Sir Luigi Preziosi (Sir Luigi Preziosi gardens) au fost numite după un celebru chirurg oftalmolog maltez. În perioada 2002-2003 în ele s-au creat două fântâni și s-a amenajat poarta de intrare.
Grădinile Regelui George V (King George V Gardens) au fost amenajate pentru Spitalul căruia îi poartă numele (1936). Pe poarta de intrare a fost postat blazonul regal și în grădini bustul din bronz al regelui (1939).
După câțiva ani au fost deschise publicului, apoi amenajate un loc de joacă pentru copii și un teren de tenis.
Am urmat strada care cobora spre mare.
Pe malul apei azi funcționează numeroase terase. Zona este de fapt promenada mult vizitată de turiști. Acolo se află și un debarcader pentru vase mici, care pot fi închiriate.
M-am întors și am continuat plimbarea pe strada paralelă cu malul apei, mărginită de fostele ziduri de apărare.
Am avut norocul să văd ceremonia înmânării de medalii, la bordul unui vas militar, ancorat la malul apei.
Încetul cu încetul mă apropiam de ieșirea din Floriana.
Am ajuns în dreptul intrării la Liftul Upper Barrakka (Upper Barrakka Lift), construit pentru a face legătura între debarcaderul Lascaris și Grădinile Upper Barrakka.
Primul lift a funcționat în perioada 1905-1973. În 1983 a fost demolat și pe locul lui construit actualul lift, pe o înălțime de 58 metri, inaugurat în 2012. Este prevăzut cu două cabine, care funcționează simultan și în aproximativ 25 de secunde pot transporta 21 de persoane.
De lângă lift, printr-un tunel, se trece din Floriana în Valletta.
Traversându-l, pe la mijlocul lui am descoperit o mică capelă.
Vizitarea orașului Floriana s-a încheiat. Trecusem în Valletta, în piațeta unde se află Biserica Maicii Domnului din Liesse, pe care o văzusem când vizitasem capitala.
Am aruncat o ultimă privire asupra acelei zone, în Valletta nemaiavând timp să revin în timpul acelei excursii.
De acolo, îndreptându-mă către autobuz, am traversat Poarta Victoriei și am urmat străduțele Vallettei.
După ce vizitasem mare parte din centrul istoric al capitalei Maltei, Valletta, și coasta de sud-est a peninsulei, de la Fortul St. Elmo, m-a îndreptat spre coasta opusă.
În depărtare am văzut fosta Auberge de Baviere, cupola și turnul a două biserici, care rivalizau în înălțime. În această zonă pentru mine începea povestea francmasoneriei. În 1693 executorul juridic portughez Gaspare Carneiro a cumpărat terenul pe care se afla un cuptor de var și până în 1696 a construit Palazzo Carneiro, pe care l-a lăsat ca moștenire Ordinului. A devenit reședința Marelui Maestru (1702-1722) și după moartea sa a fost închiriat diferitelor personalități. În 1784 a fost transformat în Auberge pentru limba comună anglo-bavareză, nou înființată, la care puțini cavaleri englezi au aderat, astfel clădirea a fost folosită de cavalerii germani, cărora li s-au alăturat cavalerii polonezi (1785) și cavalerii ruși (1797).
Clădirea era folosită și de o societate secretă a francmasonilor. Sub ocupația franceză Ordinul a fost expulzat și, printr-un ordin al Inchiziției, Loja Masonică închisă. Totuși masoneria nu s-a desființat în Malta, continuându-o în secret Marii Maeștri Pinto și Rohan și cavalerul Pierre Jean Doublet, devenit comisar. În acea perioadă clădirea a fost transformată în spital militar pentru boli venerice. Malta devenind colonie britanică, în 1824 clădirea a fost preluată de autoritățile militare și folosită folosită de Comandamentului Paymaster. În primul Război Mondial în ea s-a amenajat Spitalul Bavière, pentru tratarea britanicilor răniți (1915-1917). Când Malta a primit autoguvernare, a fost predată autorităților civile (1921). În Al Doilea Război Mondial a fost transformată pentru găzduirea oamenilor rămași fără case în urma bombardamentelor. Postbelic în ea a funcționat o școală (1960-1979), Direcția Funciară și din 1997 până azi Direcția Proprietății Guvernului (Lands Authority).
Privind panorama, mă gândeam la masonii care există și azi. Prima Lojă Masonică din Malta a fost înființată în 1730, sub jurisdicția masonică din Marsilia (Franța). Treptat nobilimea, cavaleri ai Ordinului Sf. Ioan și unii din Marii Maeștri au aderat la ea. În perioada 1788-1813 a existat și o Lojă Scoțiană. După ocupația franceză (1798-1800), britanicii au luat mulți prizonieri de război, de mai multe etnii, care au înființat Loja Les Amis en Captivite, din 1819 devenită de limbă italiană. Doar după un an loja a fost interzisă, guvernatorului britanic fiindu-i frică de carbonari, un grup revoluționar italian, care apăruseră în Malta. Sub britanici s-au înființat mai multe loji, în 1919 existând șapte, cu 1.484 de membri și trei deja consacrate, două ținând de Marea Lojă a Irlandei și una de Marea Lojă a Scoției.
După câștigarea independenței Maltei (1964) și retragerea britanicilor, a rămas funcțională doar Loja Sf. Ioan și Sf. Paul și un reprentant al Marii Loji engleze, pentru a urmări activitatea. În timp s-au mai creat două loji care, după formarea Marii Loji Suverane a Maltei (2004), au trecut sub jurisdicția ei, Loja Sf. Ioan și Sf. Paul rămânând în continuare a britanicilor. În 2009 o parte din membrii lojelor s-au retras și au înființat o nouă lojă. Având alt sistem de administrare, neconvențional, marile loji din lume nu au recunscut-o. Azi Sala Masonică Engleză (English Masonic Hall) poate fi vizitată, doar de masoni, după o contactare anterioară, făcută prin intermediul propriei Mari Loji.
Terenul de lângă ea a fost achiziționat de cavalerii aragonezi (1569) și pe o parte din el s-a ridicat Auberge d’Aragon. Pe restul terenului, în perioada 1692-1694, au fost construite trei case, în stil baroc, pentru cavalerii Prioriei din Catalonia, separate de prima printr-o alee. Azi Casa de Catalonia (House of Catalunya) este ocupată de Ministerul Economiei (Ministry for the Economy)
Cotind după ea, am intrat în Piața Independenței (Independence Square).
În mijlocul ei, într-un perimetru rotund, ornat cu flori și înconjurat de gard, în 1986 a fost dezvelit Monumentul Dun Mikiel Xerri (Dun Mikiel Xerri Monument), amintind de preotul și activistul politic maltez care a condus o revoltă (1799) împotriva dominației franceze, revoltă oprită rapid de francezi, care au capturat 49 de rebeli, între care pe conducătorul lor și i-au împușcat.
Pe o latură a pieței a existat Auberge d’ Allemagne, a cavalerilor germani. Vizitând Malta și aflând că nu există o biserică anglicană, Adelaide de Saxa Meiningen, după decesul soțului, Regele William IV, devenită Regină a Regatului Unit și a Hanovrei (1830-1837), a comandat să se construiască una. Pe locul fostei Auberge, în perioada 1839-1844, a fost ridicată Pro-Catedrala Sf. Paul(St. Paul’s Pro-Cathedral), cu un turn în stil neoclasic, de cca. 60 metri înălțime, vizibil din depărtare. La fațada principală au fost postate șase coloane ionice, care susțin un fronton triunghiular.
În interior a fost decorată cu coloane corintice și dotată cu o orgă, creată în 1684, adusă din Catedrala Chester (Anglia). Izbucnind Al Doilea Război Mondial subsolul a fost transformat în adăpost antiaerian (1938). În luptele acerbe clădirea nu a fost grav avariată, doar acoperișul s-a prăbușit.
Ulterior refăcută, partea de est a fost transformată în baptisteriu. O porțiune a fost dedicată lui Winston Churchill, în jurul altarului principal au fost postate panouri de stejar inscripționate, ca memorial al unităților aliate care au luat parte la apărarea Maltei (1940-1943) și pe culoarele biserici 12 drapele, între care cele ale Royal Air Force, British Merchant Navy și Royal Navy. În anul 2005 clădirea a fost restaurată, iar turnul era în curs de refacere la momentul vizitei mele (2021).
Din piață am continuat plimbarea pe străduțele înguste din zonă. În apropierea bisericii se află Palatul Arhiepiscopal (Archbishop’s Palace). Deși Ordinul Sf. Ioan, conducătorul Maltei la acea vreme, nu a fost de acord, în perioada 1622-1631 a fost construit palatul și Administrația Eparhiei Maltei, Arhivele ei și primul Episcop de Malta, maltezul Baldassare Cagliares, s-au mutat în el.
În 1730, pe cheltuiala Arhiepiscopului, francezul Paul Alphéran de Bussan, a început etajarea clădirii și i s-a adăugat o loggie.Existând neînțelegeri între Eparhie și Ordin, etajul a fost finalizat doar în secolul XX, sub ultimul Arhiepiscop care a locuit în el, Mikiel Gonzi. Apoi sediul Eparhiei a fost mutat în Floriana (anii 1970) și în clădire a rămas doar Tribunalul său Judiciar, care funcționează și azi.
În partea superioară a fațadei încă se poate vedea inscripția cu numele primului și ultimului Arhiepiscopi care au locuit în palat, precum și perioadele în care aceștia au deținut funcția.
Stânga, dreapta, căutam biserica carmelită, a cărei cupolă o văzusem de pe malul mării.
Ordinul Carmeliților s-a stabilit în Malta încă din 1418. La scurt timp după organizarea orașului, pe un teren primit de la marele Maestru Pierre de Monte, au construit o mânăstire și o biserică. Până să fie finalizate, slujbele s-au oficiat în capela Buna Vestire, amenajată în acel scop.
Bazilica Maicii Domnului de pe Muntele Carmel(Basilica Our Lady of Mount Carmel), romano-catolică, ridicată la rangul de bazilică minoră de papa Leon XIII (1895), azi este inclusă în Patrimoniul UNESCO. Inițial a patronată de cavalerii germani, cu sediul în apropiere. În 1852 a suferior modificări, atât exterioare cât și interioare. Fiind grav avariată în bombardamentele din 1942, a fost înlocuită cu actuala biserică (1958-1981). Clădirii, în stil neoclasic, i s-a ridicat un dom cu înălțimea de 42 metri.
Pe unul din colțurile exterioare a fost postată statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, păstrată de la vechea clădire (1855). Interiorul, cu 10 altare, a fost ornat cu coloane din marmură roșie și într-o nișă a fost postată o altă statuie a sfintei, creată în 1781 la Napoli (Italia).
M-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată în apropiere, pe drum studiind ornamentele vechilor clădiri, care mă fascinau.
Mă gândeam ce minți luminate au avut aceia care le-au refăcut pentru locuințe, sedii de firme, magazine, etc., acasă majoritatea clădirilor vechi fiind demolate sau lăsate în paragină.
Teatro Manoel- studioul pentru copii
The Old Vic Cabaret
Prima Biserică Sf. Augustin (St. Augustine Church) a fost construită o dată cu întemeierea orașului (1571). Reconstruită în 1765, în ea s-au păstrat obiecte și picturi din biserica veche, între care o pictură care-l reprezintă pe augustinianului Nicolae de Tolentino, numit și Patronul Sfintelor Suflete (sec. XVI) și statuia călugăriței augustiniene, Sf. Rita de Cascia.
Încetul cu încetul, fără să-mi dau seama, mă apropiam de Poarta Orașului.
O ultimă biserică pe care o aveam în vizor, BisericaScoțianăSf.Andrei (St. Andrew’s Scots Church), a fost prima biserică din Malta care nu aparținea ritului catolic. A fost construită în stil neogotic (1857), pe un teren cumpărat de Reverendul John Keeling (1824) și folosită de comunitatea metodistă până în 1896, când a fost cumpărată de Biserica Scoției și folosită de prezbiterieni. Începând cu secolul XX are o congregație mixtă- prezbiterieni, metodiști, protestanți, reformiști și unii catolici.
Mai era puțin până se însera dar, știind că voi părăsi Valletta, m-am așezat la una din micile terase, pentru a prelungi șederea.
Apoi m-am îndreptat spre zidurile orașului unde urma să străbat niște grădini.
Grădinile Hastings (Hastings Gardens) au fost create în partea de vest a Porții Orașului, deasupra Bastioanelor Sf. Ioan și Sf. Mihail.
Au fost numite după Guvernatorul Maltei, Marchizul Francisc de Hastings, care a fost înmormântat acolo de familie (1826). În amintirea lui a fost ridicat Monumentul Hastings.
O legendă malteză spune că grădinile au fost amenajate în doar patru ore, lăudând eforturile mari depuse de populație în reconstrucția țării, după avariile produse în numeroasele lupte purtate cu diverșii atacatori.
Deși se înserase și era ora la care trebuia să mă îndrept spre autobuz, am rămas câteva minute să privesc superba panoramă.
Apoi am coborât la Poarta Orașului și am trecut din Valletta în Floriana. Lângă Fântâna Triton, procesând numeroasele informații acumulate, am așteptat autobuzul, cu care urma să mă deplasez la Hamrun.
Vizitând Valletta, capitala Maltei, spre capătul străzii Republicii mi-a atras atenția o clădire cu trei etaje, a cărei fațadă era decorată cu coloane ionice. Pe acel loc a existat o casă care a aparținut Prioriei Castiliei. În 1853 a fost cumpărată, demolată și până în 1857 construită actuala clădire, numită La Borsa, pentru Camera de Comerț, Întreprinderi și Industrie din Malta (Chamber of Commerce, Enterprise and Industry Malta), înființată în urmă cu 5 ani, care funcționează și azi.
De acolo m-am hotărât să mă îndrept spre mare, străbătând treptat străduțele centrului orașului, pentru a vedea și alte clădiri istorice.
În apropierea Palatului Armurăriei, în 1580 , la cererea lui Giovanni Calamia, a fost construită Biserica Maica Domnului din Damasc (Our Lady of Damascu churchs), biserică greco-catolică, pentru a posta icoana Maicii Domnului din Damasc (1587), adusă de cavaleii Ordinului Sf. Ioan, după ce au fost expulzați din insula Rodos de otomani, păstrată într-o biserică din Birgu (Vittoriosa). În 1942 clădirea a fost bombardată. A fost reconstruită de italo-albanezi (1951) ca Biserica Bizantină Catolică Italo-Albaneză. Azi în ea își țin slujbele Biserica Greco-Catolică Melchită și Bisericile Ortodoxe ale comunităților armeană, rusă, ucraineană și belarusă.
Pe aceeași stradă a locuit prima femeie chimist și farmacist din Malta, Caterina Vitale. Apoi casa ei a fost ocupată de Monte di Redenzione, instituție înființată de Marele Maestru Alof de Wignacourt (1607) pentru a finanța răscumpărarea poporului maltez înrobit de otomani sau pirații barbari, care a funcționat până la începutul secolului XIX, când sclavia a fost desființată. În bombardamentele din 1942 asa a fost distrusă. pe locul ei s-a construit actuala clădire (1947), în stil baroc. Clădirea a fost cumpărată de Malta Post (2011), a reamenajat-o și în 2016 a deschis Muzeul Poștei (Postal Museum) care etalează istoria poștală a Maltei a și personajelor implicate în dezvoltarea ei, începând din secolul XVI.
O altă clădire veche veche, Biserica Circumciziei Domnului Nostru (The Church of the Circumcision of Our Lord), numită uzual Biserica Iezuiților, a fost construită în cadrul unui complex iezuit care includea și Collegium Melitense (1593-1609). Situată în apropierea unei fabrici de praf de pușcă, biserica a fost avariată într-o explozie care a avut loc acolo (1634). Imediat a fost refăcută, în stil baroc, dar cutremurul din 1693 a avariat clădirile zonei. Un secol mai târziu Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan a expulzat iezuiții (1768) și complexul a intrat în proprietatea Trezoreriei Ordinului. Un an mai târziu colegiul a fost transformat în Universitatea Malta și biserica a fost folosită pentru ceremoniile de conferire a diplomelor, care au loc și azi, deși Universitatea s-a mutat în altă locație (anii 1960). Biserica și Universitatea Veche au fost restaurate în perioada 2016-2018.
În apropiere se află o altă biserică, spre care m-am îndreptat și eu. În perioada în care se amenaja orașul pe locul ei a existat Palatul Marchizului Vasco Oliviero. După război au rămas mulți orfani și s-a format „Orfani della Misericordia”, un fel de centru în care o comunitate de femei îi ajuta. Rugat de soția sa Katerina, din 1580 marchizul i-a găzduit în palat.
Apoi l-a donat acestora, care l-au transformat, din 1601 devenind Mânăstirea și Biserica Sf. Ecaterina (St. Catherine Monastery and Church), căreia în secolul XVII i s-a adăugat Capela Adormirea Maicii Domnului.
Mânăstirea a fost refăcută în secolul XVIII și un secol mai târziu Papa Pius XIX a recunoscut comunitatea de călugărițe augustiniene (1849).
De acolo, pe o stradă paralelă cu strada Republicii, m-am întors spre Piața Sf. Ioan.
Am trecut pe lângă multe clădiri vechi, azi unele folosite de diverse ministere și administrația locală.
Ministerul Industriei și Economiei (Ministry of Industry and Economy)
Mă fascinau sculpturile care îmi apăreau în fața ochilor, când pe ziduri de case, când pe colțurile lor. Parcă mă plimbam printr-un muzeu în aer liber.
Imediat după sosirea Ordinului Sf. Ioan în Malta a fost înființată o instituție juridică (1533), cu instanța civilă, instanța penală și închisoarea, care a funcționat în Birgu. Cazurile erau judecate dar Marele Maestru avea ultima decizie. Pentru cavaleri a fost creat separat Tribunalul Militar. După organizarea orașului, o dată cu sediul ordinului, Tribunalul (The Maltese Court) s-a mutat în Valletta (1572). În perioada 1757-1760 clădirea a fost înlocuită cu actuala, numită Palazzo Castellania. O parte din clădire a fost ocupată de tribunal și închisoare, în rest până în secolul XVIII a fost ocupat de apartamentul proprietarului, Camera de Comerț, o sală în care se țineau ședințele Consulatului Mării și Monte di Sant’Ana, instituție caritabilă care împrumuta bani nevoiașilor, ulterior numită Monte di Pietà.
În cei doi ani de ocupație franceză (1798-1800), Ordinul fiind alungat, Curțile Episcopului, Inchiziției și Tribunalul au fost desființate, clădirea fiind ocupată de Palatul Justiției. Sub Protectoratul Britanic instituțiile publice au fost reînființate. Palatul fiind considerat prea mic, Tribunalul a fost mutat. În timp palatul a fost folosit ca centru de expoziții, apoi a fost închiriat pentru locuit și o perioadă în el a funcționat o școală. În 1895 a fost amenajat pentru Direcția de Sănătate, apoi ocupat de Ministerul Sănătății (Ministry for Health), care ocupă și azi etajele, parterul fiind ocupat de magazine. La etajul doi se poate vizita Muzeul Brucelozei, care etalează instrumentele, cercetările lui Sir Themistocles „Temi” Zammit, medic bacteriolog, om de știință, arheolog, Rector al Universității Regale și primul director al Muzeului Arheologic.
Am cotit pe o străduță, de fapt un șir enorm de trepte, mărginite de clădirile de epocă.
Jos, în depărtare, se vedea marea.
Spre capătul străzii am trecut pe lângă Biserica Franciscană Sf. Maria a lui Isus(The Franciscan Church St Mary of Jesus), numită de maltezi Ta’ Ġieżu, a Ordinului Fraților Minori, fondat de Francisc de Assisi în 1209. Veniți în Malta în 1571, în Valletta au primit o parcelă de pământ, pe care și-au construit biserica și mânăstirea. În 1680 fațada a fost înlocuită cu cea actuală și în timp, cu contribuția Marilor Maeștri, biserica a fost împodobită.
În secolul XIX populația a ajuns aproape să nu mai aibă din ce trăi. Foametea era mare dar Carnavalul a continuat să se țină anual. În ultimele zile de carnaval (1823), după liturghia, ținută în biserica din Floriana, s-a desfășurat procesiunea spre Mânăstirea Franciscană, la care, conform tradiției, au participat și băieți între 8 și 15 ani, proveniți din clasele de jos ale societății. Procesiunea s-a intersectat cu masele care participau la carnaval. Ajungând la biserică, unde urma să li se împartă gratuit pâine, masa de oameni a început să se împingă spre interior, ușa de acces s-a blocat și, din cauza sufocării sau călcați în picioare, încercând să iasă din mânăstire, aproximativ 110 băieți au fost uciși.
La capătul străzii în 1569 s-au construit Poarta del Monte, o biserică, s-a amenajat o grădină și Piața de Pește. Spre sfârșitul secolului XIX zona, aflată în vecinătatea Portului Mare, era cea mai aglomerată din Valletta.
Poarta, devenind prea mică, a fost demolată și în perioada 1884-1885 britanicii au construit Poarta Victoria (Victoria Gate), numită după regina de la cea vreme, „un tunel” boltit, cu accesul prin două arcade, căruia pe laterale i s-au creat câte o porțiune pentru pietoni. Deasupra arcadelor au fost postate stemele Maltei și Vallettei.
Central, deasupra porții, a fost postată stema britanică. Este singura poartă care s-a păstrat până azi, restaurată în anii 2009-2010, restul fiind demolate în secolele XIX-XX.
Era accesată printr-un pod mobil, care trecea peste un șanț de apărare, în timp umplut și zona amenajată cu străzi. Azi acolo se află un pasaj cu un pod, pe care, trecându-l, se ajunge în porțiunea superioară a porții și scări care coboară la străzile situate mai jos, la nivelul de acces al porții.
Înaintând spre mare, am ajuns la Biserica Maicii Domnului din Liesse(The Church of Our Lady of Liesse), construită în 1620, cu fonduri donate de Fra Giacomo De Chess du Bellay, executorul judecătoresc al Armeniei. În 1740 cavalerii Limbii Franceze ai Ordinului Sf. Ioan au refăcut-o în stil baroc, cu o cupolă, o clopotniță și în interior 3 altare. În biserică se află moaștele martirului Sf. Generoso, aduse de la capela Fortului Manoel.
Clădirea a fost avariată în bombardamentele din 1942. Ulterior reparată, a fost redeschisă în 1952 și din 1961 aparține Apostolatului Mării.
Am savurat câteva minute panorama.
Pentru a ajunge la capătul peninsulei aveam două variante: să urmez malul apei, sau să mă întorc, să traversez Poarta Victoriei și să urmez străduțele cu clădiri vechi.
Am ales traseul pe străduțe, unde aveam mai multe de văzut.
Biserica Romano-Catolică Sf. Lucia (St. Lucy Roman-Catholic Church) a fost construită în 1570 și folosită de dominicani, până și-au construit propria biserică (1571). Au dedicat-o Sf. Francisc de Paola. Apoi clădirea a fost refăcută, pe banii negustorilor de vinuri și a primit hramul Sf. Lucia.
După o epidemie de ciumă (1593) Marele Maestru de Loubenx Verdalle a fondat Mânăstirea Sf. Ursula (Santa Ursula Church and Monastery), situată inițial în Birgu (1595), apoi mutată în Valletta. .Cucerind Malta, francezii au expulzat Ordinul (1798), mânăstirea a trecut sub jurisdicția Eparhiei, dar călugărițele au rămas. Și azi ele poartă crucea Ordinului, iar ceremonia de depunere a jurământului, poartă mantia cavalerilor.
Tot după ciumă, în 1593, în Valletta a fost construită Biserica Sf. Roque (The Church of St Roque) care, după altă epidemie de ciumă a fost extinsă. Lucrările fiind finanțate parțial de Marele Maestru Gregorio Carafa, deasupra ușii de intrare a fost inscripționat numele său.
Azi, în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Malta, este folosită ca Biserică Parohială Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Bazilica Maicii Domnului din Refugiul Sfânt; Sf. Dominic (Basilica of Our Lady of Safe Haven; StDominic) și mânăstirea din spatele ei au fost construite de Ordinul Dominican pe un terendonat deMarele Maestru Pierre de Monte (1751) apoi, printr-un decret al Papei Pius V, s-a format parohia (1571). Până la terminarea bisericii, slujbele se țineau într-o capelă mică. La ele participau mai ales marinarii, mulțumind Maicii Domnului că i-a apărat și au scăpat nevătămați din călătoriile pe mare.
Clădirea devenind nesigură (1780) și Malta fiind ocupată de francezi, biserica a fost închisă. Abia în secolul XIX pe locul ei a fost construită actuala biserică, care a primit rangul de bazilică minoră (1816).
Dorind să văd un monument și o grădină, am coborât iar spre mare.
Fiind amiază, m-am oprit la unul din restaurantele din zonă. Parcă l-am ales dinadins. În el am găsit o parte amenajată cu manechine, mobilier, ustensile vechi, care arătau o scenă a vieții de demult.
Câteva minute și am ajuns la Grădinile Lower Barrakka (Lower Barrakka Gardens), amenajate deasupra bastionului Sf. Cristofor. Pe aleile, mărginite de rondouri cu flori, se aflau postate plăci comemorative ale unor evenimente istorice.
În centrul grădinilor, în spatele unei fântâni, se află Monumentul Sir Alexander Ball (Sir Alexander Ball Monument), un templu neoclasic, cu frontonul și acoperișul susținute de coloane.
A fost ridicat în 1810, în amintirea liderului opoziției din Revolta Malteză împotriva ocupației francezilor (1798).
La fel ca la Upper Barrakka Gardens, și aici, în zona dinspre mare, a fost creată o terasă, mărginită de arcade. În apropierea ei se află statuia Enea (Enea statue), creată de Ugo Attardi, care-l prezintă pe eroul războiului troian, din mitologia greacă, într-o poziție de luptă..
De pe marginile grădinilor panorama era superbă. Privind spre Biserica Sf. Lucia, am văzut și drumul pe lângă mare, pe care nu-l alesesem.
În acea zonă, la malul mării, se află un Memorial de Război, Clopotul de asediu (Siege Bell- War Memorial), construit în 1992 pentru a comemora cei 7.000 de militari și civili care și-au pierdut viața în Asediul Maltei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În templul neoclasic a fost postat un clopot, care bate zilnic la amiază, în memoria lor.
Mai aveam puțin și ajungeam la capătul peninsulei. În drum am trecut pe lângă Sacra Infermeria, un spital construit în 1574, la ordinul Marelui Maestru Jean l’Evesque de la Cassière, cu două farmacii, folosit și pentru cazarea pelerinilor, în drum spre Țara Sfântă. Cum numărul bolnavilor contagioși și cu boli venerice crescuse, în 1596 s-a construit o aripă pentru ei. În timp clădirea a fost extinsă, inițial cu sală de disecții (1676), folosită de Școala de Anatomie și Chirurgie nou înființată, apoi pentru un laborator, o nouă farmacie și Capela Sf. Sacrament (1712). În timpul celor Două Războaie Mondiale a fost folosit ca spital militar, apoi ca simplu spital. Postbelic clădirea a fost ocupată de centrul de comandă al trupelor aliate (1950), un an a funcționat ca Teatru pentru Copii, apoi o școală. În perioada 1978-1979 a fost restaurată și în ea s-a amenajat Centrul de Conferințe al Mediteranei (The Mediteranean Conference Centre), care funcționează și azi.
Pe lângă o clădire veche, în care funcționează Comisia Electorală Malta (Electoral Commission Malta), m-a îndreptat spre capătul peninsulei.
Excursiile Monicăi 