Valletta, Malta- fortificații și Grădinile Upper Barrakka

În vacanța de Paște (2022) m-am hotărât să vizitez  Malta. Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurg drumul Arad-Budapesta, de unde, după un zbor de aproximativ 3 ore, am aterizat pe Aeroportul Internațional Malta.

Prețul fiind mult mai accesibil, îmi rezervasem cazarea în Hamrun, localitate situată la câteva stații de autobuz de capitala țării, Valletta. Singurul mijloc de transport în comun din Malta este azi autobuzul, așa că din aeroport am cumpărat un bilet valabil pe toate cursele, timp de 7 zile, cu doar 21 EUR. În Malta a existat și o linie de cale ferată, inaugurată în 1883, care lega Valletta de Mdina, dar a fost închisă în 1931.

Republica Malta ocupă un arhipelag din centrul Marii Mediterane, azi situat între Italia, Libia și Tunisia. Locuit încă din jurul anului 5.900 î.e.n, fiind un punct strategic, a fost atacat și ocupat pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, greci, arabi, normanzi, aragonezi, Cavalerii Ordinului ospitalier, francezi, britanici și din 1979 a devenit stat independent.

Întinsă pe o suprafață de numai 316 km, cu aproximativ jumătate de milion de locuitori, este una dintre cele mai mici țări din lume.

Prima pe care mi-o propusesem să o vizitez a fost capitala Maltei, Valletta, oraș situat pe insula principală, între Portul Mare la est și Portul Marxamsett la vest. Este cea mai mică capitală a țărilor din U.E., acoperind o suprafață de 0,61 km pătrați.

Cu cca. 320 de monumente, fortificații, palate, biserici, grădini, numită și „muzeu în aer liber”, în 1980 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Pe insula, numită atunci Sceberras, aragonezii au construit micul Turn de veghe „Sf. Elmo” (1488). În 1530 insula a fost ocupată de cavalerii Ordinului Ospitalier, ordin militar catolic de la Spitalul Sf. Ioan din Ierusalim, în cadrul căruia existau cavaleri din mai multe țări, care au deținut-o până în 1794.

Aceștia au demolat vechiul turn (1553) și pe locul lui au început construcția unui fort. Nefiind apărată, otomanii au putut-o accesa prin Portul Marsamxett. În Marele Asediu al Maltei,  după 28 de zile  cu lupte acerbe, otomanii l-au cucerit. Cu ajutorul sicilienilor și a întăririlor venite din Spania cavalerii au reușit să-i îndepărteze (1565).

Pentru a aduna cavalerii într-un loc sigur și pentru apărare, au hotărât să construiască un oraș fortificat, La Valletta, care a fost numit după  comandantul învingător, Marele Maestru Jean Parisot de la Valleta. Pentru aceasta au primit ajutor financiar de la Papa Pius V și Regele Filip II al Spaniei.

Primele construcții au fost două bastioane fortificate, (1566), unite printr-un pasaj subteran, azi închis, situate astfel încât să poată apăra viitorul oraș de atacurile terestre. Între cele două bastioane a fost creat un șanț adânc de apărare. Bastionul Sf. Ioan Cavaler (St. John’s Cavalier), construit în apropierea porții de intrare, a fost folosit în scop militar până la retragerea britanicilor.

Din 1967 a devenit Ambasada Ordinului Sf. Ioan în Malta  (Embassy of the Order of St. John in Malta).

Bastionul Sf. Iacob Cavaler (St. James Cavalier Bastion), situat de cealaltă parte a porții, a fost construit pe o platformă înălțată, pe care s-au postat tunurile de apărare. Era  format dintr-o cazemată pentagonală, magazii pentru praful de pușcă și o rampă pe care tunurile erau urcate. Prin tragerea cu pușca se făcea avertizarea în cazul unor atacuri. de asemenea se semnaliza ora, deschiderea și închiderea porților, trăgându-se focuri de armă la răsărit, prânz și apus, activitate care a continuat până în jurul anului 1880.

În Rebeliunea Malteză (1775) clericii care luptau împotriva Ordinului au capturat bastionul și au ridicat stindardul cu Sf. Pavel. În scurt timp au fost capturați, judecați, unii exilați, alții închiși și 3 uciși.

Sub ocupația franceză (1798-1800), ordinul a fost expulzat. După cucerirea britanică a insulei, bastionul a fost transformat în cazemată și loc de relaxare al soldaților. Pentru cazarea lor a fost ridicat un etaj și rampa a fost înlocuită cu o scară. În plus s-au creat 2 cisterne pentru stocarea apei, pompată de acolo în întregul oraș. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca adăpost antiaerian și „cantină” a armatei.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War)

În 1990 bastionul a fost restaurat, una dintre cisterne transformată în sala principală, cealaltă în atriumul Teatrului St. James, nou înființat. Din fostele locații s-a păstrat adăpostul antiaerian. Din anul 2000 a fost transformat în Centru pentru Creativitate, cu un mic teatru, un cinematograf, săli de muzică și galerii de artă.

Prin astuparea șanțurilor de apărare și demolarea unor părți infime din imensitatea zidurilor, orașul a primit aspectul actual.

Banca Centrală Malta (Central Bank of Malta)

Între cele două bastioane a fost creată o poartă de intrare în oraș, Porta San Giorgio (1569). Era încadrată într-o lunetă și putea fi accesată trecându-se un pod, peste șanțul de apărare. În timp a purtat și alte nume. Sub stăpânirea engleză a fost înlocuită cu o poartă mai mare (1853), Poarta Regelui (Kingsgate). În 1964 poarta a fost demolată și construită alta, în stil raționalist, la rândul ei înlocuită cu actuala Poartă a Orașului (City Gate), sculptată în calcar dur (2011).

După ce bastioanele au fost terminate orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare, cel care înconjura capul de nord al peninsulei, Carafa Enceinte (1687), cuprinzând și Fortul St. Elmo. Totuși zidurile Vallettei nu erau destul de puternice pentru a rezista unui asediu lung.

Pentru apărarea împotriva unor atacuri terestre, în sudul orașului  s-au construit Liniile Floriana (1635), ulterior modificate, o dată cu dezvoltarea suburbiei, care azi este oraș. În timp s-au construit și alte fortificații, ultimul fiind Fortul Lascaris, realizat în timpul stăpânirii britanice (1854-1856).

Azi între sau pe acele ziduri sunt amenajate diverse grădini pentru relaxare.

Una dintrele, Grădina Herbert Ganado (Herbert Ganado garden), numită în anii 1990 după Herbert Ganado, avocat, scriitor, editor, politician maltez, președintele Acțiunii Catolice, a fost creată în zona unde interbelic a existat Poarta Kalkara, din zidurile Florianei. Pentru a se putea accesa dealul, poarta a fost demolată. După izbucnirea războiului, zona  a fost ocupată de numeroase barăci, folosite de armată, care au fost demolate postbelic și pe locul lor realizată grădina.

În perioada de început a amenajării orașului, pentru cavaleri s-au construit șapte Auberge (hanuri), fiecare destinată vorbitorilor de aceeași limbă, cărora în secolul XVIII li s-a alăturat și Auberge de Bavière. Auberge de Castille a fost postată în cel mai înalt punct al Vallettei, lângă Bastionul St. James Cavalier. A fost construită pentru cavalerii Ordinului Sf. Ioan din Regatele Castillia, León și Portugalia  (1573-1574).

Ulterior clădirea a fost înlocuită cu actuala, în stil baroc spaniol (1741-1744). Pe fațada, cu  11 travee, separate prin pilaștri, a fost creată ușa principală, flancată de coloane, care susțin trofee de arme. Central a fost postat  bustul Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca, cu stema lui deasupra și în porțiunea superioară a fațadei stemele celor trei regate.

În perioada ocupației franceze clădirea a găzduit Cartierul General al Armatei, apoi o Comisie pentru Proprietatea Națională (1798-1800). Intrând în stăpânirea britanicilor, a fost folosită ca reședință pentru ofițerii britanici și în 1840 la primul etaj s-a creat o Capelă protestantă. Pentru a comunica cu navele Flotei Mediteranei, ancorată în Portul Mare, pe clădire s-au instalat o antenă  și o stație de semnalizare (1889). Împreună cu celelalte Auberge, în 1925 a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, pentru a se crea un adăpost antiaerian, clădirea a fost legată subteran de Auberge d’Italie. Bombardamentele au distrus parțial partea superioară. Ulterior refăcută, în ea a funcționat Cartierul General al Armatei pentru Malta și Libia, din 1954 și pentru Cipru.

statuia Manwel Dimech, filozof, jurnalist, fondatorul uniunii „Liga Iluminaților”, exilat pentru ideile sale socialiste (1914), ulterior recunoscute oficial

Din 1964 Malta a devenit țară independentă dar a fost condusă de Regina Elisabeta II, ca Regină a Maltei,  până în 1974, când a devenit Republica Malta. Atunci în clădire s-a mutat cabinetul primului ministru. În timp deteriorată, clădirea a fost restaurată în 2009 și 2014. Din vechea clădire s-au păstrat doar camerele de la mezanin, al căror tavan a fost modificat.

statuia George Borg Olivier, doctor în drept, prim-ministru în 2 mandate, membru al Partidului Naționalist

statuia Dom Mintoff, inginer, arhitect, conducătorul Partidului Laburist, prim-ministru în 2 mandate

În aceeași zonă a fost construită Capela Garnizoanei (1857) care până în 1950 a fost folosită ca lăcaș de cult multiconfesional. Apoi a găzduit Oficiul Poștal, o Școală Navală și din 1999  Bursa de Valori (Stock Exchange), înființată în 1992, numită inițial Cassino della Borsa.  

Lateral de ea, la malul mării, în punctul cel mai înalt al zidurilor, deasupra bastionului Sf. Petru și Pavel (1560), înalt de peste 50 metri, se află  Grădinile Upper Barrakka (Upper Barrakka Gardens).

Grădinile au fost amenajate  ca loc de recreere pentru cavalerii italieni. Pe partea dinspre mare s-a creat o terasă, mărginită de arcade, acoperite cu un tavan (1661), îndepărtat în timpul Rebeliunii Malteze (1775).

Inferior de terasă au fost postate tunurile, Saluting Battery, care imediat după ocupația britanică au preluat rolul de semnalizare al Bastionului St. James (1800).

Azi în grădini sunt postate statuile unor personalități istorice și în unul din capetele terasei Monumentul Eroilor (Heroes Monument).

De pe terasă se vede o mare parte a peninsulei și a țărmului situat peste mare.

Senglea

Fort St. Angelo

Fort Ricasoli

Am părăsit grădinile doar după ce, împreună cu un soldat, le-am dat onorul cuvenit.

Citește și Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.

O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit. 

Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.

Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.

Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și  „Taj Mahal maghiar”. 

Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.

În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).

De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.

Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde

A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.

Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.

Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.

Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.

Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.

Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).

În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.

Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).

Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.

În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.

A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face  pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.

Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.

Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare,  o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.

În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.

În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.

De la primul nivel  se poate ieși pe pasajul cu statui.

La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.

De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.

În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.

La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.

Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.

Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).

În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.

Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.

Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.

Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de  Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.

Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de  Boryné.

În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat  (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).

În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.

Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.

Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.

Citește și Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Excursie în Tunisia- ziua 4: Tozeur- Eden Palm, ZOO

Traversând Lacul Cott el Djerid ne-am îndreptat spre Tozeur, Tunisia, oraș situat la marginea deșertului Sahara. Numit Tusuros, în perioada romană era un important punct pe ruta caravanelor care veneau din deșertul Sahara îndreptându-se spre coasta nord-estică a Mării Mediterană și punct de apărare a frontierei sudice.

De asemenea a devenit un centru important al donatiștilor, o sectă romano-catolică strictă (secolele IV-VI), pentru care a fost formată o episcopie.

Tozeur guverna  provincia romană Byzacena care cuprindea partea centrală a Africii de Nord, aproximativ Tunisia de azi, funcție pe care a păstrat-o sub Imperiul Bizantin și sub Regatul Vandalilor. De fapt și azi este capitala Guvernoratului Tozeur.

Atât sub bizantini cât și sub arabi, orașul a prosperat, mai ales prin comerțul cu sclavi negri din Africa de Nord (haratini) pentru care s-a organizat o adevărată „piață”.

Orașul a ajuns la apogeu în secolul XIV când istoricii estimează că avea o populație de trei ori mai mare decât azi. Fiind un oraș bogat, tot mai frecvent au avut loc raiduri ale nomazilor apoi, sub ocupația otomană, i s-au impus impozite mari. Episcopia a fost desființată și a avut loc o islamizare masivă. În decursul timpului orașul a intrat în declin.

Lovitura cea mai mare a primit-o în secolul XVI când o epidemie de holeră a omorât jumătate din populația orașului. Cândva foarte important și înfloritor, treptat a decăzut și a devenit o localitate nesemnificativă pe care francezii au ocupat-o fără luptă (1881). Sub Protectorat francez s-a dezvoltat, a fost europenizat, dar clădirile au rămas în stilul arhitectural tradițional. În 1933 Episcopia Romano-Catolică a fost repusă în drepturi.

Autocarul a traversat o parte din oraș și a oprit în dreptul unor șarete și trăsurici care,  aliniate, așteptau turiștii.

Cu ele am ieșit din oraș. Destinația era o surpriză.

Am urmat un drum care străbătea o pădure de palmieri și alte soiuri de copaci. Îmi imaginam munca depusă la plantarea acelor pomi în vremea când se crea oaza.

Am părăsit trăsurica și am intrat în Jardin du Paradis, în porțiunea Eden Palm, o grădină botanică cu diferite specii de palmieri și pomi fructiferi- curmali, banani, rodii, etc.

Pentru alimentarea cu apă au fost create sisteme de irigații.

Șezând la umbră, pe o banchetă improvizată, am urmărit un localnic care ne-a demonstrat modul în care se culegeau fructele. Cu mare rapiditate, ajutându-se de cele patru membre, s-a cățărat într-un curmal. La întinderea mare a plantațiilor și comercializarea curmalelor în toată lumea, mă gândeam că era modul străvechi de recoltare a roadelor.

Întorcându-ne la trăsuri am întâlnit niște copii cu un măgăruș pe care, contra cost, se putea călări pentru o tură. Își făceau și ei un ban de buzunar așa că le-am plătit fără să fac tura, fiindu-mi milă de frumosul, fragilul și pașnicul animal. 

De acolo, la înțelegere cu proprietarul, am luat hățurile și am condus trăsurica.

Printr-o zonă aridă, la marginea construcțiilor, ne-am îndreptat spre Grădina Zoologică.

Intrarea la ZOO du desert se făcea printr-un complex de clădiri ridicate din cărămidă, după stilul tradițional.

Iubesc absolut toate speciile de animale. Deși nu îmi surâde ideea capturării și izolării animalelor într-un mediu neadecvat modului lor de trai, m-am hotărât să vizitez ZOO pentru a vedea specii nevăzute pe viu până atunci.

Plata fiind făcută, ne-a preluat ghidul, un tânăr vorbăreț care prima dată ne-a arătat diverse oase ale unor specii de animale, dispărute azi, care au trăit în deșert. 

Vorbind în limba franceză și ghida nefiind cu noi, mă obișnuisem deja cu absența ei, pentru cei necunoscători, un coleg de grup a preluat traducerea.

Ghidul ne-a povestit că viața în deșert, deși grea, nu este imposibilă și multe specii de animale s-au adaptat la ea, hrănindu-se cu puțina vegetație existentă. Un exemplu au fost dromaderii care pot consuma în jur de 100 de specii de plante care se găsesc în deșert. Ne-a făcut și o demonstrație cu unul dintre dromaderii captivi care, din mâna lui, a consumat o sticlă de Coca- Cola, spre amuzamentul oamenilor, dar, cred eu, în detrimentul sănătății lui.

Pentru prima dată în viață am văzut pe viu skinks, șopârle cu corpul neted, acoperit cu solzi mici, cu membrele scurte, având mersul târâit ca al unui șarpe, una dintre cele 1.500 de specii din familia Scincidae, care în mod obișnuit se îngroapă în solul nisipos.

Au o coadă lungă pe care, în momentul în care sunt atacați și prinși de ea, o detașează. Ulterior coada se reface.

În cuști sau țarcuri mici se aflau gazele, șacali, șerpi cu clopoței, etc. Ni s-a făcut o demonstrație și cu un scorpion. Lăsându-l liber și cerându-i-se, scorpionul a luat viteză și a intrat într-o cutie de țigări. După ce l-a ridicat, ținându-l de coada otrăvitoare, ghidul s-a apropiat pentru a-l vedea mai de aproape. Atingerea lui, în loc să mă sperie, gâdilându-mă, m-a făcut să râd.

Fiind întrebați cine se oferă să preia un cameleon, pentru a-i putea urmări schimbarea culorilor, am fost prima cu mâna sus, ca la școală. Bietul animal a rămas inert, fără să-și schimbe culoarea. Era prea speriat sau mai degrabă plictisit de activitatea care se repeta la nesfârșit cu alte și alte grupuri de turiști.

Vizita încheindu-se, cu trăsurile ne-am întors la autocar. Speram că vom putea vizita și micul oraș. Speranța a murit în momentul când autocarul a fost oprit. Strada era blocată de personaje în uniforme, vehicule, între care și una blindată. Normal că am furat niște poze, nu prea reușite. Spun am furat pentru că ni se interzisese fotografiatul.

Mi-am dat seama de ce în acea excursie nu puteam să ies singură și să hoinăresc după capul meu și de ce se evita vizitarea localităților (probabil, comparativ cu hotelurile luxoase, să nu vedem gradul de sărăcie în care populația trăiește ?). După pățania din Tunis, încă o dată mi-am confirmat că, deși „modernizată” de francezi, azi Republică independentă, țara este închisă și populația strict supravegheată.

După ce s-a ridicat blocajul am fost transportați pentru cazarea într-un hotel de lux, Hotelul Palm Beach Palace.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 4: Oaza Chebika

Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Fiind în Valencia, Spania, după ce am vizitat obiectivele turistice pe care mi le propusesem, m-am hotărât să mă relaxez cutreierând Grădinile Turia. De la pensiune am traversat cartierul El Carmen până la Turnurile Serrans .

Torres de Serranos, o poartă a zidului medieval construită cu rol de apărare pe locul unei porți mai vechi (1392-1398), care a fost utilizată și pentru diferite ceremonii oficiale. Turnurile au fost utilizate ca închisoare (1586-1887) astfel nu au fost demolate o dată cu zidul orașului. În timpul Războiului Civil Spaniol în turnuri au fost depozitate operele de artă ale Muzeului Prado. Între 1893-1914 au fost restaurate și din anul 2000 deschise vizitării.

Din dreptul turnurilor am trecut Podul Serranos (Pont de Serranos), cel mai vechi pod peste râul Turia. În epoca musulmană a existat un pod numit A-Qantara în locul căruia a fost construit un pod de piatră (1349). Distrus de inundațiile repetate (1406, 1427, 1517), a fost înlocuit cu actualul pod (1518).

Pentru a accesa albia râului a fost construită o rampă în trepte.

După marea inundație (1957) râul a fost deviat și canalul care trecea prin oraș a fost transformat în stradă urbană. Vechea albie a fost transformată în mai multe etape și s-au format Grădinile Turia (Jardins del Turia) întinse pe 110 hectare, lungi de aproximativ 10 kilometri, mărginite de străzi cu unele tuneluri realizate pentru a menaja zona. Grădinile sunt traversate de 18 poduri.

Urma să le străbat până în Orașul Științei și Artelor dar mă interesau și clădirile istorice laterale. În stânga mea, în Piața Sf. Monica (Plaza de Santa Mónica), pe locul Palatului Berenguer a fost înființată o mânăstire augustiniană (1603) în cadrul căreia a fost construită o biserică (1662-1691). Din 1902 a devenit Parroquia  de San Salvador y Santa Monica iar în locul mânăstirii a fost fondată Casa azil a Micilor Surori a Bătrânilor Neajutorați. În 1915 bisericii i s-a ridicat o clopotniță apoi în 1955 a fost restaurată.

În acea zonă a fostei albii se aflau două terenuri de fotbal cu iarbă artificială, Terenul Serranos și Terenul Pont la Fusta, astfel a trebuit să continui drumul pe strada laterală.

Am trecut pe lângă Podul de Lemn (Pont de Fusta) numit după prima punte de lemn care traversa râul Turia (1892), distrusă de marea inundație (1957) și înlocuită cu un pod de beton și fier (2010-2012) împărțit într-o parte pietonală, decorată cu motive de lemn și o parte pentru circulația rutieră.

Mânăstirea Regală a Sfintei Treimi (Real Monasterio de Santisima Trinidad), cea mai veche mânăstire din oraș, încă funcțională, a fost fondată de Regina Maria de Castilia (1445), care și fost îngropată acolo (1459), în locul unei mânăstiri vechi (1265) și a livezilor vecine care au fost achiziționate.  În secolul XVII a fost redecorată baroc. În decursul timpului a fost deteriorată de bombardamentele și jafurile din timpul războaielor francez și civil spaniol, inundațiilor, legea Confiscării Mendizabal a lăsat-o fără venituri dar a supraviețuit și azi fiind locuită de călugărițe.

În apropiere am trecut pe lângă Muzeul de Arte Frumoase și Academia de Artă. Academia Regală a celor Trei Arte Nobile din San Carlos  (Real Academia de Bellas Artes de San Carlos) a fost creată de Regele Carlos III (1768) pentru studiul picturii, sculpturii și arhitecturii. În decursul unui secol numărul studenților a crescut vertiginos. Spațiul fiind prea mic, s-a extins pe fostul fostul teritoriu al Mânăstirii El Carmen, donat de stat (1838). Cu colecțiile sale a format Muzeul de Arte Plastice și Muzeul de Antichități. Din 1913 Muzeul de Arte Frumoase (Museo de Bellas Artes) a devenit instituție independentă.

Museo de Bellas Artes

Real Academia de Bellas Artes

Am intrat în Jardin del Turia unde am trecut pe sub Podul Sfintei Treimi (Pont de la Trinidad).

Mi-am continuat plimbarea până la următorul pod.

Podul Regal (Pont de Real) inițial a fost un pod de lemn care traversa de la Palatul Regal spre Mânăstirea Santo Domingo. Distrus într-o inundație (1517) a fost înlocuit cu altul de lemn. Material perisabil, a fost distrus de alte inundații și a fost înlocuit cu un pod din blocuri uriașe de calcar (1595-1598), în stil gotic catalan.

La capetele lui, sub niște turnulețe, au fost postate  statuile Sf. Martir Vincent și Sf. Vincent Ferrer (secol XVII), azi aflându-se doar copiile lor. După marea inundație (1957) podul a fost refăcut și lățit aproape dublu decât cel inițial.

Lângă Podul Regal a fost prima porțiune amenajată în cadrul Grădinilor Turia, numită Jardines del Real (1986).

În anul 1909 a avut loc Expoziția Regională din Valencia. Pentru a putea fi accesată mai ușor a fost creată o pasarelă pietonală, ulterior distrusă de marea inundație. În locul ei în 1995 a fost ridicat Podul Expoziției (Pont del Exposición), numit și Calatrava după arhitectul care l-a conceput.

Depășind clădirea Guvernului Militar (Gobierno Militar) am intrat într-o zonă plantată cu mulți pomi cu flori roșii, soi pe care nu-l mai văzusem până atunci.

La capătul ei se afla Podul Florilor (Pont de les Flors). Florile podului nu dispar niciodată. Ele sunt schimbate permanent funcție de anotimp sau de festivitățile care se desfășoară.

Trecând pe sub el am intrat într-o „pădurice” de palmieri. La capătul ei, în mijlocul parcului se afla un lac artificial, central traversat de Podul Mării (Pont de la Mar), unul dintre cele cinci poduri istorice din oraș. Și acolo au existat un pod de lemn (secol XIV) apoi un pod cu fundații și stâlpi de piatră (1425), ambele distruse în cursul inundațiilor care au avut loc.

Apoi a fost construit actualul pod de piatră (1591-1596) care a fost ornat cu statui de sfinți, asemănător celor de la Podul Regal. După apariția tramvaielor pe pod au fost create linii pentru ele (1876) și în 1900 a fost electrificat.

Pe sub Pont d’Aragó am intrat în Jardin del Palau, grădini cu plantații de portocali care înconjurau Palatul Muzicii.

În 1984 Ministerul Culturii a aprobat să ofere o sală de muzică pentru fiecare dintre cele 17 provincii. În Valencia municipalitatea a degajat o zonă care, deși apropiată de centrul istoric, era o zonă industrială degradată înconjurată de clădiri ruinate, nelocuite (1986) și într-un an a fost ridicată clădirea. O dată cu creșterea activităților și a numărului personalului clădirea a devenit neîncăpătoare și a trebuit modificată.

Noul Palat al Muzicii (Palau de la Música de Valencia) cuprinde un atrium central în care din exterior se ajunge printr-o grădină înclinată și în interior converg spre el coridoare care îl leagă de celelalte zone ale clădirii. În jurul atriumului a fost amenajată zona muzicienilor formată dintr-o sală mare  cu 1790 de locuri și câteva mai mici pentru repetițiile orchestrei, o sală de înregistrări, o tribună cu 25 de locuri și o cafenea cu deschidere spre grădină.

Centrul documentar include arhivele orchestrei și ale formației municipale. Zona de administrare cuprinde birourile și o sală în care se desfășoară cicluri de instruire, conferințe de presă, expoziții, etc.

În palat de desfășoară în principal concerte de muzică clasică, din când în când concerte de jazz și flamingo.

Înainte prin Grădinile Turia am ajuns la Podul Îngerului Păzitor (Pont de l’Àngel Custodi), un pod din beton armat (1941, 1948) ornat cu felinare din fontă în stilul parizian al secolului XIX care a fost prelungit în 1967.

În 1990 a fost amenajat Parcul Gulliver (El Parque Gulliver), un loc de joacă înconjurat cu mese și bănci umbrite de copaci,  numit după personajul operei lui Jonathan Swift.

O sculptură de 70 metri înălțime reprezentându-l pe Guliver poate fi accesată prin scări, tobogane, rampe de dimensiuni mari prin care, trecând, creează senzația de micime, copiii crezându-se liliputanii din cartea de aventuri.

De acolo am intrat într-o zonă mai nouă a orașului unde am trecut pe sub cel mai lung pod al orașului (220 m). Podul Regatului (Pont del Regne), pod de beton susținut de numeroși piloni, a fost construit în anul 1999.

La cele două intrări a fost ornat cu sculpturi din bronz, în ansamblu numite Garda de pod.

Mai aveam puțin și ajungeam la obiectivul propus, Orașul Artelor și Științelor.

Citește și Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

 

 

Dresda, Germania- prin orașul vechi

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Din Piața „Sf. Ana” Copenhaga, Danemarca, am intrat în Cartierul Frederiksstaden, format din clădiri ridicate în stil rococo începând cu anul 1748, la dorința Regelui Frederik V, pe locul a două palate,  Palatul Amalienborg, construit de soția Regelui Frederik III în afara zidurilor orașului (1669-1673), care a ars într-un incendiu și un palat construit de Frederik IV ca reședință de vară, înconjurat de o grădină franceză și într-o parte terenuri militare de foraj.  Am remarcat una dintre clădirile rococo, Conacul Odd Fellow (Odd Fellow Palaet), azi sală de concerte.

Construit pentru un conte căruia i-a purtat numele, Conacul Berckentin, în 1762 a trecut în posesia familiei Schimmelmann care, fiind iubitoare de artă, l-a folosit pentru diverse activități culturale.

O dată cu formarea cartierului a început construcția Bisericii lui Frederik sau Biserica de marmură (Marmorkirken;Frederiks Kirke), o biserică evanghelică luterană.

A fost proiectată din marmură dar, din lipsa de fonduri, parțial a fost construită din calcar.

Din același motiv construcția a decurs lent (1749-1894).

Sprijinită pe 12 coloane, avea cea mai mare cupolă bisericească din Scandinavia acelor vremuri.

Lângă ea se afla Biserica Ortodoxă Rusă (Sankt Aleksander Nevskij Kirke) construită de Guvernul rus (1881-1883) cu ocazia căsătoriei  prințesei Dagmar a Danemarcei cu cel care urma să devină Țarul Alexandru III al Rusiei.

Se remarca prin cele trei cupole aurite, fațada din cărămidă roșie cu decorații de gresie pe care, într-o nișă, era postată icoana patronului bisericii, Alexandru Nevski.

M-am întors la Biserica de marmură de unde m-am îndreptat  spre o piață mărginită de patru palate cu exterioarele identice dar interioarele rococo diferite, Amalienborg Slotsplads.

Inițial clădirile au fost conacele unor familii de nobili situate în jurul unei curți octogonale. Aceștia le-au vândut familiei regale pentru a se adăposti în urma incendiului Palatului Christiansborg (1794). Complexul a devenit Palatul Amalienborg (Amalienborg Palatset) și în centru pieței a fost postată statuia Regelui Frederick V.

Palatele au preluat numele regilor care le dețineau. În Palatul Christian VIII, fostul Palat Levetzau, funcționa muzeul palatului- Amalienborgsmuseet– care etala viața familiilor regale din Danemarca.

fostul Palat  Moltke- Palatul Christian VII

fostul Palat Schack- Palatul Christian IX

Palatele Christian VII și Christian IX au fost legate cu o colonadă prin care am ieșit pentru a vedea prima clădire neoclasică ridicată în Copenhaga.

Palatul Galben (Det Gule Palæ) a fost construit pentru consulul prusac, un comerciant bogat (1759-1764) după decesul căruia a fost cumpărat de Regele Frederik VI și folosit inițial ca reședință pentru oaspeți apoi locuit pe rând de mai mulți prinți, din 1842 și locație pentru caii și gărzile regale. În 1923 a fost ridicată mansarda în care s-au amenajat locuințe iar ultimul prinț a locuit în clădire până la decesul său în 1939. Clădirea a fost renovată, reamenajată de firma Bertelsen & Schewing (2013) care folosește parterul, restul fiind locuințe.

Am revenit în piață prin colonadă și am ieșit spre malul apei pe lângă Palatul Frederik VIII, fostul Palat Brockdorff.

În 1983 lângă palate, la malul apei a fost înființată Grădina Amalie (Amaliehaven).

În grădina creată pe două niveluri au fost postate sculpturi de marmură și o fântână centrală.

În față, peste apă trona Opera din Copenhaga (Copenhagen Operaen).

Clădirea Operei era  situată pe un teren înconjurat de canale concepute pentru a crea impresia că se află pe o insulă. Clădirea, cu 1492 de locuri, a fost  donată statului danez de o fundație privată în 2000.

În vestul ei, cheiul unde a existat debarcaderul portului pentru feriboturi a fost transformat în Plaja Ofelia (Ofelia Plads) (2010).

Plaja a fost amenajată lângă clădirea Teatrului Dramatic (Skuespilhuset) nou construită.

Sub clădirea teatrului și plajă a fost creată o parcare subterană cu o capacitate de  500 de locuri (2016). Iarna fostul chei este transformat în patinoar.

Citește și Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național

 

 

Copenhaga- zona Parkmuseerne

De la Castel Rosenborg din Copenhaga, Danemarca m-am îndreptat spre Parkmuseerne, zona cu 6 muzee situate în Parcul  Østre Anlæg și Grădina Botanică. La intrarea în Parcul  Østre Anlæg, ocupând mai multe clădiri, se afla clădirea principală a Galeriei Naționale a Danemarcei (SMK- Statens Museum for Kunst) construită în stil renascentist (1889-1896) căreia în 1998 i s-a adăugat o clădire modernă,din sticlă, pentru arta modernă. Erau etalate opere de artă europeană (1300-1800), artă daneză și nordică (1750-1900), artă franceză (1900-1930), artă daneză și internațională (după 1900). În celelalte clădiri din parc se puteau vedea Colecția Regală de Artă Grafică, Colecția Royal Cast, Colecția Hirschsprung.

După ce am vizitat o parte din colecții m-am îndreptat spre intrarea în Grădina Botanică. În drum am trecut pe lângă clădirile Fundației de Cercetare Star Plan și a Muzeului Geologic (Geologisk Museum) din cadrul Muzeul de Istorie Naturală care erau în curs de restaurare. Muzeul a fost deschis în 1772, mutat în locația actuală în 1893 și prezintă colecții mari de fosile, minerale, meteoriți, etc.

Grădina Botanică a Universității din Copenhaga (Botanisk Have) face parte din  Muzeul de Istorie Naturală și pe lângă agrement este folosită în scop cercetare.

În trecut în cadrul mânăstirilor se cultivau plante medicinale care erau furnizate mai ales regalității.

După ce mânăstirile au fost desființate în urma Reformei, în anul 1600, pe un loc dat de Regele Christian IV a fost înființată o grădină, Hortus Medicus.

Pe acel loc azi se află reședința unui profesor universitar care cultivă în continuare plante medicinale, unele foarte rare.

Sub domnia Regelui Frederik V pe o arie necultivată a fost amenajată o nouă grădină numită după fondatorul ei Georg Christian Oeder, Grădina Oeder (1752), unde a fost amenajată o seră care a fost deschisă publicului în 1763.

O parte din grădină a fost donată Universității (1770).

Grădina a fost extinsă pe actuala locație, pe o suprafață de aproximativ 10 hectare, a fost numită Grădina Botanică și deschisă publicului (1874).

În total în grădină se află 27 de sere dintre care cea mai notabilă este Casa Palmierului (Palmhuset).

De asemenea a fost amenajată și o seră cu aer condiționat pentru a se putea crea mediul adecvat plantelor arctice.

Grădina a fost amenajată pe diferite secțiuni ca dealul cu conifere, o secțiune stâncoasă cu plante montane din Europa Centrală, o grădină de rododendroni, un lac cu nuferi, etc.

În grădină se află peste 13.000 de specii de plante daneze și din multe alte zone ale lumii, plante perene și anuale.

Din păcate și aici am văzut cum unii dintre vizitatori se iubeau pe sine mai mult decât frumusețile înconjurătoare.

Acuma, când scriu acest articol, am aflat că din anul 2018 a fost deschisă Casa de fluturi în care se poate explora viața diferitelor specii și care poate fi vizitată doar în sezonul de vară.

Citește și Complexul Trinitatis Copenhaga, Danemarca

 

Grădinile și Castelul Rosenborg, Copenhaga, Danemarca

Grădinile Castelului Rosenborg (Kongens Have) din Copenhaga, Danemarca, au fost amenajate în stil renascentist olandez după ce regele Christian IV a achiziționat terenul (1606).

Cuprindeau o parte în care se cultivau legume și fructe, o parte pentru relaxare cu rondouri de flori, statui, o fântână și un pavilion mic.

Hans Christian Andersen

În locul pavilionului până în 1624 a fost ridicat Castelul Rosenborg (Rosenborg Slot). În grădini, într-o porțiune  au fost amenajate alei direcționate ca niște raze de cerc în centrul cărora a fost construită  o casă de vară (1669).

Am intrat în parc, azi întins pe 12 hectare, pe lângă Teatrul de Marionete (Marionetteatret).

Am urmat aleile până la un loc amenajat ca loc de joacă (Legepladsen).

În apropierea locuinței regale în 1606 a fost ridicat Pavilionul Albastru, pavilion muzical legat sonor prin tuburi de camera regală de la etaj, transformat într-un loc de masă intim (1671) în care familia regală putea sta singură, fiind servită printr-o trapă care urca și ridica masa din bucătăria amenajată la parter și a fost numit Schitul. Castelul a fost folosit ca reședință regală până în jurul anului 1710 apoi a fost abandonat, familia regală mutându-se în palatul nou construit. În 1773 grădinile au fost renovate și deschise publicului.

Pe locul Schitului ruinat a fost construit Pavilionul Hercules (Hercules Pavillonen), în stil neoclasic. A fost numit după statuia lui Hercules postată într-o nișă centrală între 2 coloane toscane. De o parte și de alta în 2 nișe mai mici au fost așezate statuile lui Orfeu și Eurydice. Din 1810 în el a funcționat o cofetărie elvețiană, în secolul XX ca reședință a grădinarului principal apoi club de dansuri populare. După ce a fost renovat (1999) și până azi la parter funcționează  Café Herkules iar la etaj se desfășoară activități culturale.

De la pavilion, străbătând două alei, în partea de nord-vest a parcului am ajuns în Grădina trandafirilor (Rosenhaven).

La capătul ei era postată statuia Reginei Caroline Amelie (Dronning Caroline Amalie).

Grădina era amenajată lateral de castel.

În sfârșit mi-am atins țelul, Castelul Rosenborg (Rosenborg Slot) în care azi funcționează Muzeul Regal. Clădirea era înconjurată în trei părți de un șanț cu apă, șanț de apărare, azi inutil dar frumos.

După 1710 a fost folosit de familia regală doar în două situații de criză, când Palatul Christiansborg a ars într-un incendiu (1794) și în timpul atacului britanic (1801). Am ales una dintre cele patru căi de intrare din parc și am trecut un podeț peste șanțul cu apă.

Castelul a intrat în proprietatea statului, amenajat ca muzeu și deschis publicului în anul 1838. Accesul în castel se face și azi pe cele două intrări principale, Poarta Regelui și Poarta Reginei.

În muzeu se pot vedea cu colecțiile regale, tezaurul cu bijuteriile coroanei, Coroana Daneză, etc., care prezintă perioada monarhiei absolute din secolele XVII-XIX,  la etajul trei Sala lungă (1624) fostă sală de bal, apoi din 1710 pentru recepții regale, banchete, transformată în secol XIX în Sala Cavalerului în care sunt etalate mobilier de argint, steme, tronul, pe pereții laterali evenimente istorice din timpul domniei Frederik IV. Fotografiatul era interzis.

În 1709 în parc a fost construită Baraca Roseborg pentru a găzdui Garda Regală, actual ocupată de paznicii castelului și între anii  1760-1763 Casa Comandantului, azi spațiu expozițional.

Citește și Copenhaga, Danemarca- Zona Parkmuseerne

Ultima zi în Stockholm, Suedia

Pentru ultima zi în Stockholm, zi de vizitare dar mai mult de cumpărături, am coborât din metrou în centrul orașului.

Am intrat în Grădina Regelui (Kungsträdgården) în apropierea Fântânii Molins (Molins fontän), una dintre cele patru zone distincte ale parcului, celelalte trei fiind Piața Charles XII, Piața Charles XIII și fântâna lui Wolodarski.

Zi de vară și duminică, parcul era aglomerat, fiind o zonă de recreere, relaxare, cu copaci umbroși, zone întinse cu iarbă, terase, cafenele, galerii de artă, unde vara au loc diferite concerte și iarna o parte este folosită ca patinoar.

L-am traversat și am ieșit  pe lângă cele două restaurante și barul care aparțineau de Opera Stockholm.

În dreapta mea se afla Biserica „Sfântul Iacob” (Sankt Jacob kyrka) pe care urma s-o vizitez. Pe locul unei capele demolată în 1300 a fost construită o biserică care a funcționat până în 1527 când a fost și ea demolată. La comanda regelui Johan III a început construcția unei biserici noi (1580) care a fost întreruptă după decesul acestuia, terminată și sfințită în 1643.

Extinsă în 1872, interiorul modificat și ferestrele micșorate, biserica a rămas întunecată și s-a folosit iluminarea  pe gaz care a fost înlocuită cu cea electrică (1893). O restaurare majoră a avut loc între anii 1932-1937 când interiorul a fost golit de multe ornamente  și în ultima restaurare exteriorul a fost vopsit roșu, culoarea originală (1968-1969).

Inițial portalurile au fost din gresie sculptată în stil renascentist germano- olandez. Au fost distruse într-un incendiu (1723) și înlocuite cu cele actuale în stil clasicism și baroc târziu când s-a ridicat și un nou turn central cu 4 clopote (1739) dotat cu ceas (1779).

În interior se aflau multe arcade sprijinite de stâlpi masivi. Pe amvon au fost create scene simbolizând botezul, comuniunea, poruncile și Evanghelia. Cele patru vitralii din zona corului prezentau scene despre Moise, predica  pe munte, Învierea și Înălțarea lui Isus. Pe o altă fereastră era reprezentată Răstignirea lui Isus.

În 1644 biserica a fost dotată cu prima orgă care în decursul timpului a fost schimbată cu altele mai performante apoi în 1960 a fost montată a doua orgă, în zona corului.

Pe lângă clădirile de epocă am ocolit Opera pentru a ajunge la intrare.

Handelsbanken

Opera Suedeză Regală (Kungliga Operan) își avea numele scris cu litere de aur pe fațadă, deasupra arcului mijlociu. Prima operă din Stockholm a fost deschisă 1782 când în clădire avea loc și  baluri mascate.  În urma unui asasinat care a avut loc în incintă a fost închisă (1816-1812) apoi clădirea a fost demolată (1892).

A fost ridicată o nouă clădire, în stil neoclasic în care a funcționat Teatrul Regal, denumire schimbată în Operan în momentul înființării  Teatrului Dramatic. Actual are o capacitate de 1200 locuri.

Opera delimita una dintre laturile pieței Gustav Adolf II (Gustav II Adolf torg).

În centrul pieței a fost postată  statuia Regelui Gustav II Adolf, efectuată din bronz (1796).

În clădirile de pe celelalte laturi funcționau majoritar Servicii ale Administrației Locale.

În fostul Palat Gustav Horn (1642-1648) funcționa Muzeu Antichităților Mediteraneene și din Orientul Apropiat (Medelhavsmuseet). Când Castelul Tre Kronor a ars într-un incendiu instanța de judecată a fost mutat în palat apoi a fost cumpărat de o bancă care i-a modificat fațada în stil neo-renascentist și a achiziționat proprietăți vecine în care a amenajat noi spații de birouri (1902-1905). În 1934 elementele de decor ale fațadei au fost eliminate. Muzeul a fost înființat în 1954 prin unirea Muzeului Egiptului cu artefacte din secolele XVIII-XX și Colecția Cipru cu artefacte aduse din expediția suedeză (anii 1920-1930). Fostul palat a fost preluat de stat (1967) și în clădire, din 1982 a început să funcționeze muzeul. Clădirea a fost extinsă pentru birouri guvernamentale (1996-1997).

Vis a vis de Operă se afla Palatul Arvfurstens (Arvfurstens Palats). Terenurile din acea zonă au fost cumpărate de un general de armată care a ridicat un palat  din cărămidă, în stil renascentist germano olandez (1646-1651). A fost cumpărat de prințesa Sophia Albertina, sora regelui Gustav III (1793) și modificat conform cerințelor curții. Din 1892 a fost folosit pentru birourile diferitelor autorități apoi ca reședință regală în care au locuit succesiv mai mulți prinți și viitori regi. Din 1906 în clădire funcționează  Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării pentru care între 1948-1952 a fost extins cu o clădire în curte.

Din piață m-am îndreptat spre Palatul Rosenbad, o clădire art nouveau finalizată în 1902 care a adăpostit diverse instituții, chiar și un restaurant până în 1956.

Actual clădirea e ocupată de birouri guvernamentale (Regeringskansliet) și biroul primului ministru (Statsrådsberedningen).

Fiind ultima zi în Stockholm, o parte din timp l-am dedicat cumpărăturilor  așa că m-am îndreptat spre Drottninggatan, stradă comercială pietonală unde se afla și Muzeul Dansului (Dansmuseet).

Muzeul a fost deschis în 1953 pentru a afișa colecția de artă legată de dansul suedez (1920-1925). În 1966 s-a deschis și o bibliotecă privată care conține literatură despre dansul din Europa de Nord și Vest din anii 1500-1850 și secolul XX, cărți de dans rusesc și mii de filme.

Strada comercială a fost amenajată între anii 1630-1640 ca „Marea Regală” (Stora Kronungsgatan) apoi, în cinstea Reginei Cristina, a fost denumită Drottninggatan.

Pe ea au avut loc atacurile teroriste din 2010 când irakienii au aruncat 2 bombe și 2017 când într-un atac suicid un camion a explodat, a ucis șase oameni și a rănit un număr mare de persoane.

Am ieșit din zona pietonală îndreptându-mă spre unele dintre marketurile mari traversând curtea Bisericii Sfânta Clara (Sankt Klara Kyrka). Se afla pe locul unde în 1280 a existat o mânăstire romano-catolică folosită de membrii Ordinului Sfintei Clara. Mânăstirea a fost demolată o dată cu Reforma Protestantă de Regele Gustav Vasa (1527).

Sub domnia Regelui Johan III a început construcția bisericii actuale (1572) căreia, în timpul lucrărilor de restaurare din anii 1880, i s-a adăugat turnul înalt de 116 metri.

Din 1989 biserica a devenit evanghelică.

În decursul timpului zona cu clădiri vechi a fost extinsă cu clădiri moderne, multe funcționând ca Supermarketuri, o zonă cu acces la metrou, în continuă dezvoltare.

La revedere Stockholm !

Citește și Stockholm, Suedia- o zi prin muzee

 

O dimineață prin Madrid, Spania

A doua zi în Madrid, dimineața devreme am traversat Gran Via până la stația de metrou. În urma furtului ce a avut loc cu o zi în urmă prietena mea trebuia să rezolve problema actelor temporare altfel nu puteam pleca acasă.

Schimbând mijloacele de transport în comun, după aproximativ 50 de minute am ajuns în cartierul Santa Eugenia, unul dintre cele 21 districte ale Madridului, unde se afla Consulatul Ambasadei României.

În Consulat era mare aglomerație astfel cu drumul de la metrou, statul la coadă și întoarcerea la metrou am pierdut 2 ore.

Cum nu doream să părăsim Madridul fără a vedea Poarta către Europa, tot cu metroul am mers aproape o oră până în Piața Castilla (Plaza de Castilla), în districtul Chamartin, unde se găsea aceasta. Am ieșit din stația de metrou lângă Monumentul Jose Calvo Sotelo ridicat în memoria marelui om politic spaniol care a fost ucis înainte de începerea Războiului Civil Spaniol, căruia îi purta numele (1960).

În față, în mijlocul unui giratoriu, se înălțau două turnuri de 114 metri înălțime, construite aplecate unul spre celălalt, simetrice (Torres Kio), care formau Poarta către Europa (Puerta de Europa). Aceasta delimita districtele Chamartin și Tetuan.

Între turnuri, central se înălța o coloană aurie de 92 metri înălțime, Obeliscul din Calatrava (Obelisco de la Caja sau Calatrava). Era formată din 12 inele învârtite în jurul unui tub de oțel care dădeau impresia de unde mișcătoare. A fost construită între anii 2008-2009.

În jurul giratoriului se aflau o mulțime de clădiri în care funcționau bănci, hoteluri, firme. În partea de vest se înălța cu 24 de etaje Turnul Castilla (Torre Castilla).

Lateral de Piața Castilla se afla al doilea rezervor de apă, Deposito de Plaza de Castilla,  ridicat în 1952 pe locul celui anterior (1939), înalt de 40 de metri și cu capacitatea de 3800 metri cubi. Pe el era postat un afiș enorm care anunța expoziția ce se desfășura în Centrul Expozițional de Arte Canal (Centro de Exposiciones Arte Canal) creat în 2000. Era  o expoziție temporară produsă de Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau care prezenta pentru prima dată în istorie peste 700 de obiecte originale din lagărele de concentrare și care urma să se desfășoare în multe alte centre din lume.

Au urmat 35 de minute cu metroul până la Gara Atocha (Estacion de Atocha), cea mai aglomerată stație de pasageri din țară. Prima gară a fost deschisă aproape de orașul Atocha, situat în afara zidurilor Madridului, în 1851 și a urmat să fie extinsă dar în 1864 a avut loc un incendiu. Ulterior a început construcția unei gări noi cu trei clădiri separate prin curți și legate prin pasarele, un hol în stil eclectic prin care puteau circula 2.000 de oameni, cu servicii pentru bagaje, poștale, de telegraf, medicale, poliție și Sala regală decorată în stil Louis XVI. A fost deschisă în 1892 sub numele Stația de Sud (Estación del Mediodía). Din 1899 a funcționat prima linie electrificată.

Începând cu anul 1902 s-a construit în plus o stație de marfă, apoi o stație de sortare plasată în afara gării (1917). În timpul Primului Război Mondial, datorită afluxului mare de oameni, în apropierea gării s-au ridicat Hotelul Ritz și Hotelul Palace, apoi  a fost inaugurată linia de metrou ce unea gara cu centrul Madridului (1921). Fiind un obiectiv militar important, în Bătălia de la Madrid (1936) a fost puternic bombardată.

Din 1941 a fost naționalizată (RENFE), electrificată (1957), s-au construit alte tuneluri de metrou (1967, 1988), au fost făcute legături cu alte mijloace de transport în comun (autobuze, tramvaie).  Între 1985-1992 a avut loc o renovare majoră în care s-a separat traficul trenurilor în două stații: stația Puerta de Atocha pentru trenurile de viteză și pe distanțe lungi și stația Atocha-Cercanias  cu Tunelurile de Râsete orientate spre nord-sud. În plus s-a deschis stația de metrou din Madrid, Atocha Renfe.

În locul unde au fost platformele și fosta clădire pentru pasageri a fost amenajată pe o suprafață de 4.000 de metri pătrați o Grădină Tropicală (Invernadero de Atocha) încadrată într-o structură metalică, cu acoperiș din geamuri pe lângă care s-a adăugat iluminat artificial alb și galben care încearcă să simuleze radiațiile solare.

Sera cuprinde peste 7.000 de plante tropicale și subtropicale din 400 de specii originare din Asia, America, Australia pentru care s-au realizat o temperatură constantă de 22-24 grade Celsius și umiditate de 60-70%.

Central se afla un iaz cu numeroase specii de pești, plante acvatice și o familie de broaște țestoase care parcă ieșeau la rampă pe numeroasele pietre amenajate pentru ele.

Grădina a fost inaugurată în 1992 când gara, redeschisă cu denumirea Gara Centrală din Madrid, a găzduit și trenul de mare viteză (AVE). În 2004 a fost unul dintre locurile atacurilor teroriste islamice cu bombe în care și-au pierdut viața 191 de persoane. În amintirea lor, în apropierea gării a fost ridicat Monumentul pentru victimele 11-M.

Am ieșit din gară în Piața Împăratului Carlos V (Plaza del Emperador Carlos V) situată pe locul fostei Porți Atocha demolată în 1850 .

În mijlocul unui giratoriu, în 1986 a fost postată o copie a Fântânii de anghinare (Fuente de la Alcachofa) numită Glorieta de Atocha.  Fântâna originală, sculptată între anii 1781-1782, a fost situată în fața Porții Atocha, restaurată (1847) și mutată în Parcul El Retiro.

Lateral se afla Palatul Fomento (Palacio de Fomento) construit între anii 1893-1897 pentru a găzdui Ministerul Lucrărilor Publice, actual Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Alimentației (Ministerio de Agricultura, Pesca y Alimentacion- MAPA). Fațada era prevăzută cu coloane, statui, deasupra cărora se afla titulatura „Ministerio de Agricultura”. În partea de sus a clădirii se afla copia din bronz a unui grup statuar La Gloria y los Pegasos care a fost construit din marmură în 1905, deteriorat în timp și înlocuit cu replici în 1976. Era format din trei statui. Central era Gloria, o statuie de femeie cu aripi flancată de două statui alegorice- Știința și Arta, de o parte și de alta câte un Pegas pe care se aflau figuri umane. Într-o parte reprezentau Agricultura și Industria, în cealaltă parte Filosofia și Literele. Clădirea găzduiește lucrări din Patrimoniul Național și din Muzeul Prado astfel a fost deschisă vizitării în 2014.

Am înaintat pe paseo de la Infanta Isabell, vis a vis cu gara, până la Muzeul Național de Antropologie (Museo Nacional de Antropologia). Se afla într-o clădire cu trei etaje construită drept reședință particulară (1873-1875), apoi a funcționat ca Muzeu Anatomic sau Muzeul Antropolog (1875).

Din 1883 a făcut parte din Muzeul Național de Științe Naturale, a redevenit independent (1952) ca Muzeu Național de Arheologie până în 1993 când a preluat numele inițial de Muzeu Național de Antropologie. La parter se afla secțiunea de antropologie fizică, Asia-Filipine și religiile orientale, la primul etaj Africa și la cel de al doilea America.

De lângă muzeu începea Parcul Retiro spre care ne-am îndreptat și noi.