Arhive etichetă: hoteluri

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.

Orașul Bacău, jud. Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din  anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.

La sfârșitul secolului IX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit în localitate o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.

statuia Alexandru cel Bun

Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.

În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei. Până în 1915 a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.

În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.

Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.

La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele  Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei”  vizitiii se opreau și schimbau caii. 

Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)

Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.

În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977,  de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.

În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.

Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.

În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877). 

În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.

Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.

A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.

În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.

În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.

Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri  în care funcționează diverse firme.

La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.

Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.

În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.

Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2,  cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate. 

În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.

La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați,  aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive. 

În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.

La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului,  s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află  o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.

În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).

Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.

La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.

La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.

În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.

După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.

Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.  

În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957) în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de  științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu  peste 9.000 de volume.

În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.

Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.

Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).

Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.

Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.

De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.

La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care  13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.

După 5 ani, lateral de catedrală, s-a postat statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).

Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.

În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.

În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.

De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.

În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna.  Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.

Primăria Bacău

La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi Parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.

statuia Mihai Eminescu

În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrul de Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central   s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.

În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.

Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.

Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.

În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.

Citește și Salina Târgu Ocna, județul Bacău

Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.

Vila Sovata

Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.

În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu  (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).

Vila Sara

S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.

Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii

Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului  au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.

Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.

Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).

Vila Mureșul

Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.

Vila Vânătorului

Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.

După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.

Vila Maria

Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.

Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.

Vila Magdalena

În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.

După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.

Pensiunea „Speranța”

Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.

Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru  tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.

Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.

Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.

Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.

Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.

În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.

Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.

Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.

Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.

Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.

De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.

De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.

Citește și Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Publicat pe de
Răspunde

În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.

Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.

Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu  turcii (1788). 

Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.

Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.

Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.

A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.

În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire.  Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.

Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo.  În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.

În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.

Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.

Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.

În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).

Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.

Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)

Pe o parte, strada era  mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.

Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.

Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.

La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.

Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.

Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta. 

Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.

Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius,  avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.

Citește și Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane

București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei  pe lângă Radisson BLU Hotel.

Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.

Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului.  Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).

Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877.  În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.

Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.

Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.

Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din  München.

Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.

În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.

Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.

În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost  înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”  care din 1990 s-a numit Academia de Arte,  Universitatea Națională de Arte actuală.

Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.

Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.

Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în  Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.

Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu  a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.

Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.  

Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.

Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România.  Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat  să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și  numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.

Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.

Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.  

Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.

Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.

A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un  parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.

Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr  (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.

După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul  Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.

Citește și București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Piața Regele Ferdinand din cartierul Olosig, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, urma să cutreier prin cartierul Olosig, situat pe celălalt mal al râului Crișul Repede.

În acea zonă, accesul în cartier se face trecând Podul Sfântul Ladislau. Inițial cele două părți ale orașului, situate de o parte și cealaltă a râului Crișul Repede, au fost unite printr-un pod de lemn (1750), în rest legătura dintre ele se făcea traversând râul cu barca.

În decursul timpului a fost înlocuit cu un pod metalic, sub forma unui arc fără piloni de susținere în apă, care a fost distrus de raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial. După război a fost înlocuit cu actualul pod (1954) pe care, traversându-l, am intrat în Piața Regele Ferdinand, din care voi descrie clădirile istorice mai importante.

În partea dreaptă, pe malul râului se află Casa Levay, o clădire cu formă de L, construită în stil clasic cu elemente eclectice, în care azi funcționează numeroase magazine (1892-1894).

Piața Regele Ferdinand, fostă Piața Bemer, este delimitată de clădiri și foste palate construite în secolele XIX- XX. Pe latura de vest, se afla o clădire în stil eclectic, inițial construită pentru locuințe, în care din 1861 s-a mutat Casa de Economii a comitatului Bihor (1861). Azi în ea funcționează banca BRD.

Lipit de ea, în stil eclectic cu elemente neo-clasice, fostul Hotel Pannonia, ulterior Hotelul Transilvania, dispunea de 60 camere și o cafenea foarte renumită (1903-1904). Din 1907 în subsolul hotelului a funcționat una dintre cele mai vechi săli de cinema din Oradea.

Pe aceeași latură a pieței, pe următorul colț, în apropierea teatrului a fost construit Palatul Sztarill (1902), o clădire în stil neogotic cu elemente secession, cu două etaje în care se aflau apartamente de închiriat și care numai după doi ani a fost extins. La parter funcționa Cafeneaua Emke, locul de întâlnire a intelectualilor vremii care dispunea de o sală de biliard, o sală de jocuri de noroc și la etaj un club exclusivist, loc de întâlnire a personalităților orașului, numit „Castelul bufniței”.

În 1930 palatul a fost transformat în Hotelul Astoria care a păstrat cafeneaua, devenită locul de întâlnire a jurnaliștilor și literaților. Pe terasa ei, fiind în apropierea teatrului, după terminarea spectacolelor se aduna protipendada orașului. În fața hotelului orchestra sau câte un solist interpretau muzică și se beneficia de automobile, taxiurile de azi, pentru deplasarea de acolo.

Hotelul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial când la etaj au fost amenajate locuințe și cafeneaua a fost transformată în mercerie, ulterior ca spațiu pentru expoziții. În 1975 s-a redeschis ca hotel, azi numit Hotel Grand Astoria și în locul cafenelei funcționează un restaurant.

Teatrul Regina Maria fost ridicat în doar 15 luni pe un loc în care au fost demolate mai multe clădiri, vechiul bazar aflat acolo, modificat și a fost terminat în anul 1900. Fațada a fost decorată cu elemente neoclasice și 6 coloane ionice, 2 centrale și câte două laterale în fața ultimelor fiind postată câte o statuie reprezentând Drama și Comedia. Deasupra, pe un fronton triunghiular central, au fost postate statui care simbolizează muzica, comedia, tragedia, figura centrală reprezentând-o pe Hunnia.

În 2019 în zona teatrului se efectuau lucrări de reparații și recondiționare.

La capătul străzii care separă teatrul de hotel, Emil Adorján, avocat, scriitor și jurnalist, în aceeași perioadă cu Palatul Vulturul Negru a ridicat și două palate care azi îi poartă numele (1903-1905). Speram ca în timpul lucrărilor să fie incluse în program și cele două palate.

Palatul Adorján I

Palatul Adorján II (gri-albăstrui)

Pe un colț, pe latura de sud a pieței, se află Palatul Poynar (1910-1911) la parterul căruia azi funcționează mai multe magazine.

Tot pe colț, pe latura de est a pieței, încă din 1792 familia Kolozsváry un magazin de bijuterii prețioase- diamante, briliante, etc și de obiecte din argint- sfeșnice, tacâmuri, etc. La începutul secolului XX urmașul familiei a demolat clădirea și a ridicat o clădire cu trei etaje, Palatul Kolozsváry (1910-1912). La parter a continuat să funcționeze magazinul de bijuterii lângă care s-a deschis magazinul de modă Markovits și Weinberger și la mezanin s-a amenajat un salon de modă. Celelalte etaje erau ocupate de locuințe de lux care au fost dotate cu electricitate. Clădirea a fost naționalizată sub regimul comunist.

Trebuia să văd și o altă clădire interesantă aflată în zonă așa că am ieșit din piață spre est și după două minute am ajuns în dreptul Casei Darvas-La Roche (1909-1912), o casă în stil art-nouveau și secession, cu o arcadă centrală deasupra căreia era un balcon cu un parapet metalic decorat cu motive florale și mărginit de o statuie care poartă în brațe un vas cu decoruri ceramice. Pe corpurile laterale, inițial se aflau vitralii cu motive din natură- plante, animale, din păcate azi înlocuite cu geamuri termopan, delimitate de niște benzi de zid care imită coloanele, decorate și ele cu elemente din ceramică cu motive florale.

 

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor, este situat în centrul orașului, cartierul Orașul Nou. Pe locul unde a fost construit palatul în 1714 exista o clădire la parterul căreia funcționa o berărie, numită Hanul „Vulturul”, care găzduia spectacole de teatru, balet, întruniri politice și alte evenimente publice. În alte trei încăperi, până în 1861 a funcționat Primăria Orașului.

La începutul secolului XX zona situată lângă Piața Mare a fost reorganizată și formată Piața Mică sau Piața Sf. Ladislau. Avocații Adorjan și Kenéz-Kurländer au cumpărat un spațiul și au demolat clădirea veche cu Hanul „Vulturul” în scopul ridicării unui palat (1906), azi numit Palatul „Vulturul Negru”. Petru construcție au fost necesare 4 milioane de cărămizi, prețul pe piață a crescut și ei și-au deschis propria Fabrică de cărămidă „Vesta” apoi, când băncile au ridicat dobânzile și-au deschis propria bancă.

Palatul în stil secession a fost ridicat rapid (1907-1908). A fost format din corpuri de clădiri situate în așa fel încât în interior să formeze trei galerii care să se deschidă pe trei străzi.

Două dintre ele se intersectează în unghi drept, sub o cupolă mare. Pentru iluminare, galeriile au fost acoperite cu vitralii.

Una dintre ele, situată spre fosta Piață Mică, azi Piața Unirii, se află între două corpuri de clădire mari, inegale, care formează fațada principală asimetrică.

La intrarea din piață, în partea superioară a galeriei a fost postat un vitraliu (1909) reprezentând un vultur negru în zbor, emblema palatului.

În pasaj, la acea vreme funcționau 35 de magazine.

Fiind cu deschidere spre Piața Unirii, azi la parterul clădirii funcționează numeroase cafenele, baruri și restaurante.

Din 1908 într-o porțiune a palatului, situată pe două străzi, a fost deschis Hotelul „Vulturul Negru”. Dispunea de 75 de camere, două săli de spectacole, cafenea și cofetărie. Hotelul a fost restaurat începând cu anul 2011.

A treia galerie străbate partea de palat situată pe a treia stradă,  în care din 1909 a funcționat Cinematograful „Urania”.

Din 1911 la etaj a fost deschis Cinematograful „Vigadó”.

Pe aceeași stradă se afla o clădire, legată de palat printr-o galerie scurtă,  în care funcționa hanul „Arborele Verde”, apoi Cabaretul „Bonbonniere” și azi Teatrul „Arcadia”.

 

 

 

Copenhaga, Danemarca- prin centrul orașului

Publicat pe de
Răspunde

Din Christianshavn, Copenhaga, Danemarca, m-am îndreptat spre centrul orașului. Am trecut Podul Lung (Langebro), pod basculant care leagă două bulevarde. A fost construit în 1954 înlocuind un pod mai vechi, temporar (1930), care nu mai făcea față traficului auto, la rândul lui ridicat în locul unui pod oscilant folosit pentru tramvaie și cale ferată.

De pe pod am remarcat o clădire modernă, din sticlă, în care funcționa Centrul de Arhitectură Danez (Dansk Arkitektur Center) fondat 1985.

La capătul podului am urmat B-dul H.C. Andersen.

Bulevardul era mărginit de clădiri, majoritatea istorice.

Musikkonservatorium

În una dintre ele, Ny Carlsberg Glyptotek Museum, funcționa Muzeul de Artă cu colecții în special de sculptură antică și mai modernă, de exemplu colecția completă a sculpturilor în bronz ale lui Edgar Degas și o colecție Auguste Rodin.

Muzeul etalează și colecții ale unor pictori impresioniști și post-impresioniști francezi și danezi și într-o aripă este amenajat un Auditorium în care se desfășoară concerte clasice, alte evenimente culturale, prelegeri, dezbateri, etc.

Muzeul are la bază colecția personală a colecționarului de artă Carl Jacobsen care a adunat-o într-o „casă muzeu” pe care a extins-o în grădină (1882), perioadă când avea deja 19 galerii. Adunând în continuare opere de artă, în final le-a donat statului danez care au amenajat un muzeu în locul vechilor fortificații abandonate (1897) și l-au inaugurat în 1906. Patrimoniul muzeului crescând, acesta a fost extins (1996) și renovat în 2006.

Lângă muzeu era una dintre intrările în Parcul Tivoli, parc de distracții construit începând cu anul 1843, pe care, dacă îmi rămânea timp urma să-l vizitez la finalul zilei.

 

Pe cealaltă parte a bulevardului se afla clădirea în curs de renovare a Ambasadei Macedoniei (Makedonske Ambassade).

După ce am depășit zona Parcului Tivoli am ajuns în dreptul Castelului Hans Christian Anderson (H.C.Andersen Slottet) pe care, cu majuscule era inscripționat TIVOLI. Clădirea a fost construită pentru Muzeul de Artă Danez (1893) și în 1978 a fost cumpărată de Tivoli, i-a schimbat numele în cel actual și azi funcționează ca  sală de banchete.

Vis a vis de castel era postată statuia lui Hans Christian Andersen (1965).

Am intrat în Piața Primăriei pe lângă Fântâna Dragonului (Dragespringvandet). Prima parte a fântânii, fără grupul central, ridicată în apropierea locației actuale, a fost inaugurată în 1904 când a fost foarte criticată și poreclită „Scuipătoarea” (Spytbakken).

Fântâna, așa cum arată ea azi, cu grupul central, un taur luptându-se cu un dragon și pe marginile fântânii, decorate cu ornamente grecești antice, trei dragoni care stropesc cu apă, a fost inaugurată în 1923 și mutată în locația de azi când bulevardul a fost extins (1954).

Piața Primăriei (Rådhuspladsen) se afla pe locul fostei Piețe a fânului, lângă fosta Poartă de Vest a orașului și fortificațiile de lângă ea. Acestea au fost demolate (1850) și zona amenajată ca spațiu expozițional care a funcționat până în 1888.

Între anii 1894-1905 pe acel loc a fost ridicată Primăria Copenhaga (Københavns Rådhus), o clădire inspirată din arhitectura medievală daneză și norvegiană.

În stânga Primăriei mi-a atras atenția o clădire în stil art nouveau în fața căreia se afla  o coloană înaltă de 20 metri pe care erau plasate sculpturile în bronz a doi jucători de lur,  Lurblaeserne.

Hotelul Palace a fost construit de un consilier al breslei măcelarilor care a început să se ocupe cu afaceri hoteliere (1909) și a purtat numele de Hotel Palads până când a fost vândut (1927) și a primit actualul nume. Mi s-a părut foarte interesant turnul înalt de 65 metri, placat cu cupru și decorat cu mozaicuri simbolizând dimineața, ziua, seara și noaptea.

Am cotit pe lângă turnul Primăriei îndreptându-mă spre B-dul H.C.Andersen, poate reușeam să vizitez măcar puțin din Parcul Tivoli.

Privind o ultimă clădire interesantă, Sediul Central al Pompierilor (Hovedbrandstationen), am regretat că vizita mea în Copenhaga a luat sfârșit.

Citește și Copenhaga, Danemarca- zona Langelinie

 

Copenhaga, Danemarca- Kongens Nytorv și Nyhavn

Publicat pe de
1

Piața Regelui din Copenhaga, Danemarca, (Kongens Nytorv), este una dintre zonele cele mai populare din punct de vedere turistic. A fost înființată de Regele Christian V ca cea mai mare piață a orașului (1670) și central a fost postată statuia sa (1688). În perioada vizitei mele piața era în reconstrucție astfel nu m-am putut bucura de imaginea ei de ansamblu. Am intrat în piață pe lângă Hotel D’ Angleterre (1874) și am înconjurat-o pentru a vedea măcar clădirile înconjurătoare. Hotelul a fost deschis în 1755.  Clădirea a fost distrusă într-un incendiu (1795) apoi reconstruită, extinsă (1872-1875) și a rezistat până azi. După ultima restaurare și renovare hotelul a fost redeschis în anul  2013.

În dreapta Hotelului D’ Angletere se afla o clădire care a fost construită ca sediu al  Companiei Great Teleghraph Northern (1893). Acesta a funcționat până în anul 2008 când în clădire s-a mutat Camera de Comerț Germano-Daneză (Deutsch-Dänische Handelskammer). În fața ei, în piață se afla o cafenea care funcționa într-un chioșc telefonic  vechi din 1913 (Gamle Telefonkiosk).

În stânga hotelului se afla Magasin du Nord (1893-1894), clădirea principală dintre cele șapte care alcătuiesc lanțul de magazine danez Magasin înființat în 1868. În 2013 în clădire a fost deschis un muzeu care etalează istoria formării acestuia.

Palatul Erichsen (Erichsens Palæ) a fost construit pentru comerciantul și armatorul căruia îi poartă numele (1799) care însă nu s-a bucurat de el decât un an. După decesul său fiul a extins clădirea (1801). Până în 1888 a trecut prin doi proprietari apoi a fost preluat de Handelsbank care l-a restaurat (1891). Actual în el funcționează Danske Bank.

Clădirea cea mai importantă din piață era Teatrul Regal Danez (Det Kongelige Teatret).

Acesta a fost fondat în 1748, între 1872-1874 a fost construită clădirea actuală și a funcționat ca Teatru Regal apoi ca Teatru Național. Actual se desfășoară mai mult spectacole de  balet.

Clădirea a fost extinsă pentru reprezentațiile de teatru dramatic (1931) între clădiri formându-se pasajul August Bournonvilles. Pe lângă teatru a funcționat și Corporația daneză de Radiodifuziune până după cel de Al Doilea Război Mondial când s-a mutat într-o clădire proprie. Pe cele două fețe ale turnului, în niște nișe au fost executate reliefuri din bronz care pe partea dinspre piață îi reprezintă pe zeul  muzicii, Apollo, zeii tragediei și comediei, pe cealaltă parte Mozart cu o vioară în mână (muzica), Eros pe lebădă (dansul), Shakespeare (drama) și arcada a fost decorată în interior cu un mozaic din 3 milioane de bucăți reprezentând diverși scriitori, fizicieni, etc. După construirea de alte locații clădirea nu a mai fost folosită de teatru și actual este închiriată pentru diferite evenimente.

Pe colțul pieței, întinzându-se pe o latură a Canalului Nyhavn, se afla Palatul Charlottenborg și pe colțul opus Palatul Thott (Thotts Palæ), a doua clădire construită în piață,  pentru ofițerul naval Niels Juel (1683-1686). După ce a trecut prin mai mulți proprietari, în 1750 a revenit  familiei Thott care  care l-a adaptat în stil neoclasic (1763). În 1930 a fost când cumpărat de statul francez și transformat în Ambasada Franței (Franske Ambasade). Ultima restaurare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din piață la unul din capetele Canalului Nyhavn unde se afla renumita, turistic,  Ancoră Memorială (Mindeankeret), care comemorează cei 1.700 de marinari care și-au pierdut viața în Al Doilea Război Mondial. Ancora, veche din 1872, a fost postată în 1951 în locul unei cruci de lemn existentă din 1945.

Sub domnia Regelui Christian V Canalul Nyhavn a fost săpat de prizonierii de război suedezi (1658-1660) pentru crearea unei legături maritime cu Piața Regelui (Kongens Nytorv) pentru navele de marfă și pescuit. Primul pod a fost construit în locul unui podeț din lemn (1875) și. a fost înlocuit cu cel actual în anul 1912.

Zona, foarte aglomerată, devenise cunoscută pentru bețiile marinarilor și prostituție.

În partea de sud a canalului au fost construite clădiri din lemn, cărămizi și ipsos viu colorate, cea mai veche păstrată până azi datează din 1681. Într-una dintre case a locuit timp de 18 ani scriitorul Hans Christian Andersen, casă în care funcționează un magazin de suveniruri cu tematică Andersen.

De-a lungul canalului Nytorv, în cadrul Muzeului Port înființat în 1977, au fost etalate navele din patrimoniul Muzeul Național Danez.

În dreapta ancorei, pe colțul Nyhavn cu Kongens Nytorv se afla Palatul Charlottenborg (Charlottenborg Slot) în care funcționa Muzeu de Artă (Kunsthal Charlottenborg). A fost prima clădire din Piața Regelui construită pentru fratele Regelui  Christian V (1672-1683). După moartea regelui palatul a fost achiziționat de regina mamă Charlotte Amalie (1699), după ea a fost numit Charlottenborg și în 1701 în el a funcționat vechea Academie de Arte.

Moștenit de Regele Christian VI, a fost transformat în stil baroc olandez apoi extins la patru aripi (1783) și din 1878 palatul a trecut în proprietatea Academiei Regală Daneză de Artă.

Muzeu de Artă Contemporană

Pe colțul opus, pe cealaltă parte a canalului Nytorv se afla una dintre cele mai vechi case din Copenhaga, Casa Kanneworff  (Kanneworffs Hus). A fost construită înainte de formarea canalului Nytorv  (1606), ulterior etajată (1780) și a fost locuită pe rând de diferiți meseriași- bărbieri, tâmplari, etc. chiar și de un conte apoi din 1836 a funcționat ca și croitorie.  Azi în ea funcționează Amber Museum cu o colecție de artefacte și antichități de chihlimbar, în muzeu existând cel mare mare chihlimbar din lume de 47,5 kg.

De la Muzeu m-am îndreptat spre Piața Sfânta Anna, o piață ce desparte Nyhavn de districtul Frederiksstaden, unde se afla Biserica Garnizoanei (Garrisonkirken).

Inițial, pe un teren recuperat în partea de sud a unui canal a fost ridicat un Spital (1686). Ulterior clădirea a fost folosită ca loc de depozitare apoi transformată în stil baroc (1703-1706) și transformată în biserică care deservea personalul militar ce staționa în oraș. În 1885 clădirea a fost refăcută și între 1954-1961 renovată.

În 1750 pentru crearea districtului Frederiksstaden a fost umplut cu pământ un canal și astfel a apărut Piața Sfânta Anna (Sankt Annae Plads).

Christian X statuen (1954)

În 1852 piața a fost amenajată sub forma unei grădini în care pe parcursul timpului au fost postate statui și a fost mărginită de clădiri în care azi  funcționează diferite organizații și fundații.

Johan Peter Emilius Hartmann statuen (1904)

Citește și Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg