Arhive etichetă: licee

Orașul Târgu Secuiesc, județul Covasna

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Secuiesc, al 2-lea ca mărime din județul Covasna,  este situat în partea de sud-est a Transilvaniei, în Depresiunea Râului Negru, subunitate a Depresiunii Brașov, traversat de râul Turia, afluent al Râului Negru.

Zona a fost locuită încă din timpul romanilor, fapt atestat de obiectele scoase la iveală de arheologi- urne funerare, pocale de aur, arme, datate din acea perioadă. Pe teritoriul orașului a existat o tabără militară romană care păzea trecătoarea Oituz, ulterior distrusă de popoarele migratoare. În Evul Mediu documentele atestă existența unei localități, Asseculi Oppidum (orașul de lemn).

În 1472 aceasta a primit statutul de târg, numit Torjavasara (Târgul Turia), în care funcționau mai multe bresle. Fiind situat în apropierea drumului care și azi leagă zona Brașovului de Moldova, în timp orașul s-a dezvoltat, s-au înființat noi bresle, apoi fabrici, ajungând unul dintre cele mai importante centre comerciale din Ținutul Secuiesc.

Orașul avea o piață centrală înconjurată de case cu grădini. În spatele lor meșteșugarii și-au construit casele de lemn, delimitând niște străduțe cu accesul în piață (udvartérek), sub forma unor raze de soare.

Ultimele case închideau acele străduțe și din această cauză au fost numite „curți”. Până azi s-a păstrat Casa din lemn „Hahn Jakab”, construită de cofetarul căruia îi poartă numele (1817), cel care a introdus în meniul orașului „turta dulce”.  

În amintirea acelor vremuri, într-una din clădirile centrale, în 1972 a fost inaugurat Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László”, cu săli în care sunt etalate ustensilele și produsele meșteșugarilor, tablele diverselor bresle sau ale asociațiilor meșteșugărești, documente din Revoluția de la 1848-1849, cca. 200 de păpuși îmbrăcate cu portul tradițional, etc. Există și o sală în care se organizează expoziții temporare de artă plastică.

În secolele XIV-XV Ținutul Secuiesc a fost organizat în 7 scaune, unități administrative conduse de comitele secuilor, al doilea om politic important din Principatul Transilvaniei. În secolul XVII scaunele s-au unit formând „Trei Scaune”.

Din punct de vedere religios în oraș funcționau 3 culte: catolic, reformat, ortodox, fiecare cu propria Biserică de lemn. În secolul XVIII biserica catolică a fost mutată în satul Estelnic și pe locul ei s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc (1722-1796). Deteriorată de cutremure și incendii, de fiecare dată a fost reparată și clădirea a rezistat până azi. Ultima renovare majoră s-a efectuat în 1996.

În spatele bisericii, pe două laturi, s-au construit clădiri pentru mânăstirea minoriților (1740). Aceasta s-a extins cu o latură lipită de biserică, azi situată pe marginea străzii (1828), delimitând o curte patrulateră.

Numărul reformaților crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Reformată Calvină (1770-1782), în stil baroc și neoclasicist, la acea vreme fortificată, situată azi în partea vestică a centrului istoric.

Cu o capacitate de 1.000 de locuri, era una dintre cele mai mari biserici din Ardeal. În incendiul din 1834 acoperișul și turlele au fost distruse. Au fost refăcute în decursul a 4 ani.

În aceeași perioadă și ortodocșii au renunțat la Biserica de lemn (1734), în locul ei construind una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1781-1783).

În 1843 localitatea a fost distrusă într-un incendiu dar a fost reclădită, casele de lemn fiind înlocuite cu case de piatră. În decursul timpului, ridicându-se alte case, „curțile” au fost deschise, transformate în străzi, până azi rămânând doar 73.

Apoi  Principatul Transilvaniei s-a unit cu Regatul Ungariei și în același an a izbucnit Revoluția maghiară (1848-1849). Fabrica de pulbere a oferit muniția, Turóczi Mozes, îndrumat de  revoluționarul Gábor Áron, a turnat tunurile de cupru necesare, astfel Târgu Secuiesc a devenit centrul de apărare al celor „Trei Scaune”. În amintirea meșterului, în piațeta din fața casei sale a fost postat bustul lui Turóczi Mozes (1993) și a revoluționarului, decedat în bătălia de la Kőkö (1849), în centrul orașului a fost dezvelită statuia Gábor Áron (1971).

Înaintând spre a anihila revoluția, trupele rusești au ajuns în oraș (1849) și au distrus Fabrica de pulbere. În acel an orașului Târgu Secuiesc i-a fost anexat satul Kanta, devenind cartier. După crearea Imperiului Austro-Ungar (1867) scaunele au fost desființate și s-au organizat comitatele. Trei ani mai târziu, prin reforma administrativă, secuii au pierdut autonomia, fiind încadrați la egalitate cu celelalte  etnii din zonă.

Actual în centrul orașului este amenajat un parc dreptunghiular, înconjurat de casele construite în secolul XIX și începutul secolului XX.

Pe latura nord-vestică, într-o casă construită în perioada 1903-1904, funcționează Casa de Cultură, cu sala Teatrului „Boér Géza” (500 locuri), o sală de conferințe (200 locuri), săli de repetiție, spații expoziționale și atelierele în care lucrează cei 5 artiști plastici și un sculptor în lemn din oraș.

De asemenea este sediul Universității Populare, a Asociației de cultură „Molnár Józsiás” și a formației de dansuri populare „Vigadó”.

Pe latura estică, în fosta casă Finta (curtea 12 nr. 1), la etaj funcționează Muzeul Farmaceutic. În el sunt expuse aparatura și mobilierul folosite de farmaciile din oraș începând cu anul 1949. Colecția de bază a muzeului a fost adunată de medicul Boga Olivér. Inițial a fost expusă într-o clădire a Centrului de Gerontologie și Reabilitare din Lemnia de Jos (2008), apoi mutată în actuala locație. În timp, prin diverse donații, colecția muzeului s-a mărit.

În colțul nord-vestic se află Primăria Târgu Secuiesc. Funcționează într-o casă cu două etaje construită pentru Casa de Economii și ajutor (1907), ulterior devenită sediul partidului comunist (1945), apoi al Consiliului Popular și din 1989 al administrației locale. 

Într-o piațetă din dreapta ei se află statuia Episcopului Áron Márton, dezvelită în 2004. Născut în Sândominic, comitatul Ciuc (1896), în perioada 1920-1924 a studiat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, apoi a funcționat ca preot în mai multe locații din țară. A militat pentru îmbunătățirea educației minorităților și în 1934 a fost numit director al Ligii Romano-Catolice a Națiunilor din Transilvania, apoi Papa Pius XI l-a numit Episcop romano-catolic (1938). S-a implicat în problema evreilor, încercând să împiedice deportarea acestora în lagărele de exterminare. Sub comuniști a fost considerat iredentist maghiar și în 1951 a fost închis pe viață. La cererea lui Petru Groza a fost eliberat, cu domiciliu forțat în Alba Iulia. A fost înmormântat în cripta Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia (1980).

În apropierea centrului se află fosta Școală Militară, construită de baronul Purczell János, locotenent în al II-lea regiment de infanterie (1811-1823), pentru 115 cadeți.

Pe fațada clădirii azi este postată o placă care descrie viața revoluționarul Gábor Áron.

În Târgu Secuiesc se află Liceul Teoretic „Nagy Mózes”, numit după cel care a fondat cea mai veche instituție de învățământ din județul Covasna (1860). Cu ajutorul Papei Inocențiu XI, în satul său natal, Estelnic, a construit prima școală. Satul fiind situat la aproximativ 15 kilometri de oraș, școala era greu accesibilă așa că a fost mutată în satul Kanta, azi cartier al orașului (1696).

Trei ani mai târziu, vizitând zona, contele Apor István a donat pământ pe care, cu ajutorul donațiilor populației din comitatul „Trei Scaune”, s-a construit o nouă clădire (1699-1751). A funcționat până în 1850 când, neîndeplinind condițiile impuse, a fost temporar închisă. Reamenajată, s-a redeschis în 1862. Din 1899 a devenit gimnaziu pentru care între 1905-1906 s-a construit actuala clădire. Postbelic clădirea a fost naționalizată și gimnaziul decăzut la statutul de simplă școală (1948), apoi a fost transformat în Liceu Industrial (1977) care în 1983 pregătea muncitori în domeniul petrolier. Au rămas doar puține clase cu predarea în limba maghiară. Din 1990 a redevenit liceu, numit după fondatorul său.

Într-o clădire veche, construită ca și cazarmă (1760), din 1920 funcționează Judecătoria. În perioada 2002-2003 clădirea a suferit reparații capitale și a fost modernizată.

În 1842 Széchenyi István și Wesselényi Miklós au înființat prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Kaszinó, din 1998 devenită Biblioteca Orășenească Báró Wesselényi Miklós.

În 1949 satul Ruseni a fost alipit orașului și după reorganizarea administrativă (1968) de municipiu aparțin administrativ satele Lunga, Tinoasa și Săsăuși.

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.  

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni  care au fost lăsați să folosească  clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în  care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un  interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat  o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.

Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.

M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”,  înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.

În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.

M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)

Colegiul Național „Calistrat Hogaș” (1928)

fosta Poștă Centrală (1930-1932- monument istoric)

Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.

Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.

Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.

O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.

Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.

În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.

Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.

Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est

Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.

În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).

Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.

În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.

La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.

Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț

Am început să „iau viteză”,  îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.

În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.

După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”. 

În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.

Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.

În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.

Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.

Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.

Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.

În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.

Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.

Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.

Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.

Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.

Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.

Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.

Citește și Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Târgu Frumos și Biserica de lemn Prigoreni, jud. Iași

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.

În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).

Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var. 

A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin. 

În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.

În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).

La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.

În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.

Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”

După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.

statuia Ion Neculce

În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.

Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de  a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).

Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”

Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.

Primăria Târgu Frumos

După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”

La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ  comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.  

În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.

Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.

Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Roman, jud. Neamț

Orașul Reghin, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Reghin, numit și „Orașul Viorilor”, aparține județului Mureș. Este situat în Transilvania, în partea central-nordică a țării și este străbătut de râul Mureș. A fost atestat documentar din 1228, cu numele Regun. În invaziile tătarilor (1241, 1285) localitatea și zona înconjurătoare au fost devastate și pustiite. După retragerea tătarilor locuitorii zonei s-au adunat și au refăcut satele.

În 1330 a fost construită Biserica Evanghelică Săsească, an atestat de cea mai veche inscripție pe piatră, cu majuscule în limba latină, din Transilvania Evului Mediu, găsită în biserică și 2 ani mai târziu satul a devenit reședința unui Capitul bisericesc căruia, satele înconjurătoare, îi plăteau zeciuială (1332). Pentru că deține elemente arhitectonice foarte rare, legenda spune că ar fi fost construită de arhitecți ai Ordinului Cavalerilor Teutoni. Anul 1551, inscripționat în partea superioară a bisericii, atestă trecerea comunității de la catolicism la luteranism.

Turnul, înalt de 47 metri, încadrat de 4 turnulețe, atestă dreptul de judecată al Reghinului în acea perioadă. În decursul timpului a fost distrusă de numeroase incendii, cel din 1708 provocat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi II. Abia în 1778 a fost reparată, decorată cu elemente în stil baroc și dotată cu o orgă nouă. Între anii 1929-1930 a fost renovată și în perioada 1959-1961 consolidată.

În apropierea bisericii se află o fântână amenajată pe un zid. În jurul ei au fost postate vechile steme ale Reghinului. Pe cea din stânga sunt reprezentate un scut, în dreapta lui o floare de crin, în stânga o stea cu 6 colțuri și pe diagonală o bandă inscripționată O.P.R (Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun). Stema situată deasupra fântânii, cea din 1848, prezintă un crainic înarmat, ținând în gură un corn și stema din dreapta, din 1923, prezintă un scut, o coroană cu 3 turnuri și un plutaș pe râul Mureș.

Stemele descriu de fapt istoria localității. În 1427 a devenit oppidum (târg) în care s-a dezvoltat breasla cizmarilor (1484) care, un secol mai târziu, s-a unit cu breslele curelarilor, pielarilor și măcelarilor (1560, 1570). În 1551 localitatea a primit dreptul de a judeca, instanța de apel fiind la Judecătoria din Bistrița și Universitatea săsească din Sibiu și în 1555, în partea de jos a bisericii, s-a construit zidul orașului. 

Judecătoria Reghin

În secolul XVII o parte a populației a murit în timpul unei epidemii de ciumă (1661). În Reghin s-a ținut Dieta Transilvaniei prin care a fost ales Principe al Transilvaniei loan Kemény. Nu s-a bucurat decât un an de funcție, decedând în luptele cu turcii care au atacat și jefuit zona, implicit și Reghinul. Orașul nu a avut parte de liniște, în 1708 fiind incendiat de curuți, în 1717 fiind invadați din nou de tătari și în 1740 un incendiu a distrus mare parte din oraș.  

În acea perioadă breslele s-au despărțit (1725) iar din 1762 orașul a devenit independent judiciar față de Comitat. Orașul a început să se dezvolte. Pe râul Mureș plutașii au transportat lemne, de la Lunca Bradului la Arad drumul durând 3 săptămâni, astfel numărul comercianților a crescut (1779). Apoi s-a creat o Fabrică de bere (1784), proprietară fiind Primăria orașului și, inclus în Imperiul Habsburgic, administrația orașului a fost preluată de contele Kemény (1799).

statuie Lupoaica

În Revoluția de la 1848, când Ungaria a decis să fie independență, cerând și alipirea Ardealului, s-a pornit de fapt un război civil. De o parte maghiarii din Ardeal și din Ungaria, de cealaltă imperiul care se vedea amenințat, românii și sașii din Transilvania, au purtat lupte în timpul cărora orașul Reghin a fost distrus. Un an mai târziu trupele austro-ruse, ajutate de români, în special de moții conduși de Avram Iancu, i-au înfrânt pe maghiari. Pentru refacerea orașului s-a făcut un împrumut de la stat pe 50 de ani. Pentru amintirea acelor zile, în Parcul Central a fost postată statuia lui C-tin Roman Vivu (1821-1849), revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii XII Mureș.

După ce a devenit municipiu (1863), dezvoltarea a luat avânt. S-au creat Societatea de comerț cu plute pe Mureș, prima tipografie (1876), fabrici de spirt, societăți industriale pe meserii, Uzina Electrică (1911), etc.. În jurul pieței centrale, în care se țineau târgurile, s-au construit majoritatea clădirilor, în diferite stiluri arhitecturale- neobaroc, neoclasic, eclectic, zonă numită azi „centrul istoric”.

Primăria Reghin

După Primul Război Mondial, exceptând anii 1940-1944, ca toată Transilvania, Reghinul a fost inclus în Regatul României Mari. Industrializarea a continuat astfel în 1925 existau 4 fabrici de pielărie. Trei ani mai târziu s-a deschis o fabrică de trăsuri, care au ajuns să fie exportate în Turcia, fabrică care a funcționat până în 1940. La adunarea ASTREI, ținută la Reghin, a fost ales președinte Vasile Goldiș.

În anul 1920 a fost înființată o școală de băieți civilă care, în decursul timpului, a schimbat mai multe locații. În 1946 a devenit Liceul „Petru Maior”, ulterior Gimnaziul „Augustin Maior”, cu sediul în apropierea Bisericii Evanghelice, numit după fizicianul și inventatorul născut în Reghin. Ocupând postul de inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta, acesta a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri, fără ca semnalele să interfereze (1906), fondând telefonia multiplă.

Sub comuniști întreprinderile și societățile particulare au fost naționalizate (1948), proprietățile agricole preluate și adunate în I.A.S. Reghin (1949). În cadrul Fabricii de prelucrare a lemnului s-a angajat lutierul bucovinean, care făcuse studiile la Praga, Roman Boianciuc. Acesta a înființat o secție de instrumente muzicale, prima din țară, actuala Fabrica de Instrumente Muzicale Hora (1951). Azi în Reghin funcționează 2 fabrici, Gliga Instrumente Muzicale S.A. fiind înființată în 1992, care prin export, au făcut cunoscut orașul pe plan mondial. Închinat artiștilor care produc instrumentele, în giratoriul din fața Bisericii Evanghelice a fost postat Monumentul „Piramida Viorilor”. Înalt de aproximativ 7 metri, vârful lui sugerează răspândirea sunetelor muzicale în spațiu.

După ce am vizitat centrul istoric m-am îndreptat spre marginea orașului unde, în cimitirul de pe deal, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, greco-catolică, construită în prima jumătate a secolului XVIII, de meșteri macedoneni. Iconostasul și pictura interioară , în tempera, au fost executate în 1760.

La inițiativa lui Petru Maior, în 1791 i s-au adăugat turnul clopotniță și pridvorul. De atunci popular a fost numită „Bisericuța lui Petru Maior”. A funcționat până în 1948 când cultul greco-catolic a fost interzis. Biserica, părăsită, a fost redeschisă în 1984, după ce cultul a redevenit legal și a funcționat până în 1995.

Tot în cimitir am văzut o Biserică Ortodoxă, clădire mai nouă, în stil bizantin.

Nu departe de intrarea în cimitir se află statuia lui Petru Maior (1756-1821), unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene.

La nici 1 kilometru depărtare, în fostul sat Apalina, azi cartier al orașului Reghin, se află ruinele fostului Castel Huszár, datat din secolul XIII și numit după ultimul proprietar.

În secolul XIX familia Huszár a devenit proprietara moșiei care includea Apalina. A transformat fostul castel în stil renascentist, într-unul clasicizant, cu elemente romantice. Clădire cu 2 etaje, avea amenajate 32 de camere.

Lângă ea se afla o clădire în stil baroc, modificată de multe ori în timp și un grajd (sec. XVIII), folosit, până la naționalizarea din 1948,  pentru mica herghelie de cai care participa la concursurile de echitație ce se desfășurau pe domeniu.

Lângă castel era amenajată o grădină engleză. Complexul era înconjurat de un parc, întins pe 15 hectare, cu specii rare de copaci, în care erau amenajate 3 lacuri, pe care pluteau lebede, insule pe care creșteau plante exotice, „grote” artificiale, fântâni și sculpturi.

După naționalizare parcul a fost defrișat, lemnele fiind folosite pentru foc. Castelul și clădirile anexe au fost transformate în C.A.P. și din 1953 castelul a găzduit o Școală Specială pentru copii cu dizabilități mentale.

O dată cu legea retrocedărilor, a fost restituit urmașilor familiei. Azi, în administrarea unui moștenitor din Ungaria, este total părăsit. Din clădiri au mai rămas doar niște ziduri sparte, invadate de vegetație.

Îndreptându-mă spre județul Harghita, pe drumul Reghin-Toplița, doream să văd încă două obiective turistice din județul Mureș. La 13 kilometri nord-est de Reghin am intrat în comuna Brâncovenești unde s-a păstrat Castelul Kendy- Kemény, situat pe o terasă înaltă, deasupra râului Mureș. Pe acel loc a existat un castru roman, construit cu rolul de a opri invazia barbarilor, din ruinele căruia, la ordinul regalității, s-a construit o cetate (1228), distrusă de invazia mongolilor (1242).

Satul a trecut din proprietar în proprietar. În secolul XVI a fost construit un castel, în stil renascentist, din care, până azi, s-au păstrat ancadramentele ferestrelor, al cărui prim proprietar a fost Kendy Ferenc. Din 1648 moșia, cuprinzând 6 sate, i-a fost dăruită lui Kemény János și Brâncovenești a rămas în posesia descendenților săi timp de 3 secole.

În 1816 groful Miklós Kemény a refăcut castelul, formă în care s-a păstrat până azi. Pătrat, înconjura o curte interioară. S-au ridicat un bastion imens, pe colțuri 2 turnuri mari și 2 mai mici. Deasupra intrării, pe console de piatră, a fost creat un balcon. Clădirea a fost înconjurată de un șanț peste care, în dreptul intrării, a fost postat un podeț, mărginit de 2 lei din piatră. Drumul spre intrarea în castel a fost transformat într-o alee mărginită cu flori. În 1926 la castel a fost fondată Asociația Culturală „Helikon” și de atunci a devenit centru întâlnirilor literare ale scriitorilor din Ardeal.

Cel de Al Doilea Război Mondial a distrus parțial castelul. Leii au dispărut și bastionul, avariat, a fost reconstruit la începutul secolului XX. După război castelul a fost naționalizat, moment în care localnicii l-au devastat. Familia, în pragul falimentului, a părăsit moșia. Din 1949 castelul a devenit Azil pentru copii cu handicap psihic și din 2014 a fost retrocedat moștenitorilor. Proprietate privată, nu am avut ocazia să văd decât puțin din exteriorul lui, privind peste gard.

Ultima oprire, înainte de a părăsi județul Mureș, a fost după 21 kilometri nord-est, în comuna Răstolița, unde, în cimitirul ortodox, se află  Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, declarată monument istoric. A fost construită pe un loc defrișat (1812), din bârne de brad și frasin, acoperită cu șindrilă, pe latura sudică având o prispă cu stâlpi ciopliți și în capătul de vest un pridvor deschis, cu clopotniță deasupra.

Interiorul a fost pictat în ulei, pe gel aplicat pe bârnele de lemn. Datorită intemperiilor și a reparațiilor efectuate în decursul timpului pictura s-a distrus aproape total. Ultima reparație și restaurare au avut loc în anul 1983. 

Din Răstolița, aproape paralel cu râul Mureș, m-am îndreptat spre Toplița, județul Harghita.

Citește și Orașul Toplița, județul Harghita

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).

În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.

După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.

Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).

Direcția Silvică

Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.

Direcția județeană- evidența populației

Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.

Casa de Cultură a Sindicatelor

Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.

Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.

În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).  

După Al Doilea Război Mondial cultul a fost  interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .

Palatul Primăriei,  azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.

 Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.

În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.

Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.

La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.  

Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.

Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană,  Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.

La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.

În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).

Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.

Ceasul cu flori

Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.

Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial  Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.

În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată  de  Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).

M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.

Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.

Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.

Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).

Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.

Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.

Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807)  imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă.  În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea  egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.

Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.

În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).

În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.

Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.

La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.

În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.

După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii  au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.

În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află  statuia Episcopului Áron Márton.

Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează  diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.

Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.

Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.

Oficiul Poștal nr. 1

Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892  pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.

După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.

Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar  un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.

Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.

Citește și Castelul Teleki din Gornești, jud. Mureș

Orașul Blaj, județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.

Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.

Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n.  (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.

Iconostasul  a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în  1765 a avut loc prima slujbă.

În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.

În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.

Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.

În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea.  Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.

La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.

În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.

Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată  o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.

Pe o străduță care continuă  partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.

Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj.  După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.

În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etno­grafie al Blajului, Biblioteca orășe­nească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.

Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul. 

Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.

Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.

Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare,  în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.

statuia lui Inocențiu Micu-Klein

bustul lui Simion Bărnuțiu

bustul lui Timotei Cipariu

statuia ASTRA

Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar  printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.

Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.

Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.

În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.

În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.

Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.

Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.

Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de  15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.

bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției

De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.

Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.

Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena. 

Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.

Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.

În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.

Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.

Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)

Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.

În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.

La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.

Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic,  unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.

De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.

Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.

În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu  datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.

În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).

La revedere Blaj !

Citește și Orașul Târnăveni, județul Mureș

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.

 

 

 

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria