Gura Portiței din jud. Tulcea, o porțiune de nisip dintre Lacul Golovița și Marea Neagră, aparține administrativ de comuna Jurilovca, un centru important al pescuitului din zona Deltei Dunării, creată ca un mic cătun de ruși, numiți lipoveni, stabiliți în zonă la începutul sec. XIX, prima atestare documentară fiind notația de pe harta rusă din 1828-1829.
În comună se mai pot vedea și azi case construite de ei, cu acoperiș din stuf, vopsite la exterior în alb și albastru, unele situate în portul vechi, existând și un port nou, inaugurat în 2013.
Gura Portiței poate fi accesată cu ambarcațiuni, traversând lacul cca. 17 kilometri.
Inițial a fost un sat pescăresc, descoperit în 1736, numit după locația sa, locul de comunicare între limanul Golovița și Marea Neagră, care s-a închis în 1970, formându-se lacul, azi parte din Complexul Razim-Sinoe.
Începând din anul 1998 s-au construit vile, căsuțele de pe plajă, restaurante, s-au amenajat terase, terenuri de sport, plaja, etc., satul devenind o destinație de vacanță în sezonul estival.
Din portul ei pot fi închiriate bărci cu motor, hidrobiciclete, cu care se poate explora zona. De asemenea există o zonă amenajată pentru pescuitul sportiv.
Am revenit la Jurilovca și, pentru a vedea 2 mânăstiri, am rulat spre nord-vest, prima oprire fiind la Mânăstirea Codru, creată în perioada 2000-2006, la 10 kilometri sud-est de comuna Baia, pe 5 hectare de teren de pe teritoriul ei, primite gratuit de călugărul fondator.
Inițial s-a construit un paraclis din lemn, acoperit cu țiglă, loc de rugăciune provizoriu, pentru cei 3 călugări, atunci cazați în barăci. Apoi s-a început ridicarea unui corp de chilii, lucrări încetinite de construirea Bisericii Ortodoxe „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului”.
Pe dealul din apropiere s-a creat Drumul Crucii, cu 14 stații, în corpul de pe vârful pantei fiind pictate Învierea și Înălțarea lui Isus.
A doua mânăstire, pe care doream să o văd, era situată pe teritoriul satului Slava Rusă, până unde am avut de rulat cca. 24 kilometri. Mânăstirea Uspenia „Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument de arhitectură religioasă, fiind centrul Eparhiei de Slava din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (lipoveni), e singurul lăcaș de cult din România, aflat în mediul rural, care are rang de catedrală.
În sec. XVII, când Dobrogea se afla sub ocupația otomană, un grup de călugări de ruși de rit vechi, fugind de persecuția autorităților rusești, s-a stabilit în zonă și, dorind să păstreze credința ortodoxă de rit vechi, au construit un mic schit cu chilii de lemn și o biserică de lemn, azi pe locul lui existând Mânăstirea de maici Vovidenia. Apoi călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică din lemn, până în 1769 înlocuită cu actuala de zid, în momentul vizitei mele (2024) în interior fiind efectuate lucrări de reparații.
După moartea starețului, mânăstirea rămânând mult timp fără preot, în 1846 rușii lipoveni din Dobrogea l-au ales pe fostul mitropolit al Bosniei.
În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea românilor la Turtucaia (1916), până în 1918 regiunea a fost ocupată și devastată de trupele bulgaro-germane. Ajungând la mânăstire în timpul unei slujbe, un călugăr s-a dus să deschidă ușa, moment în care a fost ucis de glonțul tras de un bulgar, urma lui putând fi văzută și azi în lemnul ușii. Până în anul 1994 Mânăstirile Vovidenia și Uspenia au fost singurele mânăstiri ortodoxe de rit vechi din lume.
Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).
În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.
Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea. În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.
Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.
Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.
Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)
Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.
Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).
În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.
Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă, a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.
Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.
Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.
Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901).
În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.
Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.
Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.
Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.
Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.
În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada 2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.
Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.
Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.
Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.
Într-o excursie prin județul Bistrița-Năsăud, după ce am vizitat Sângeorz-Băi, m-am îndreptat spre orașul Năsăud, abătându-mă din drum, pentru a vedea Mânăstirea Rebra „Sf. Ap. Petru și Pavel”, situată la 16 kilometri nord-est de oraș, între satele Rebra și Parva.
Mânăstire ortodoxă, azi locuită de 10 călugări, a fost înființată în 1993 pe locul unei vechi mânăstiri ortodoxe din secolul XVI, desființată în anul 1782 prin decret imperial, unde în 1963 s-a construit o biserică din cărămidă.
În perioada 1994-2009 vechea biserică a fost înlocuită cu actuala de zid, al cărei interior s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice.
S-au construit o clopotniță, dotată cu 4 clopote, 2 corpuri de chilii, o casă pentru pelerini, săli de mese, anexe, în una dintre ele funcționând muzeul mănăstirii, care etalează icoane și cărți vechi din patrimoniul așezământului. Între anii 2017-2019 s-a realizat Paraclisul „Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul”, pictat și el în frescă.
Din anul 2020, pe un teren de 2,5 hectare, donat de o familie, s-a început construirea unui Așezământul social, un complex cu noua Biserică „Sf. Cuv. Siluan Athonitul”, clădirea administrativă, urmând să fie ridicate 8 clădiri, care vor găzuit copii orfani, un cabinet medical, ateliere de creație și anexe.
M-am întors în drumul principal și m-am îndreptat spre orașul Năsăud, unde-mi rezervasem cazarea. A doua zi urma să părăsesc județul, nu înainte de a vedea Mânăstirea „Izvorul Tămăduirii” Salva, situată la doar 5 kilometri de oraș, în estul comunei Salva.
Mânăstirea ortodoxă, de măicuțe, a fost înființată în 1994, pe un teren de pe dealul Migii, cumpărat de la o localnică, în apropierea locului unde au fost martirizați Sf. Martiri Năsăudeni (1763).
Inițial s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Devenind neîncăpătoare, în 1996 s-a început ridicarea unei biserici mai mari, de zid și cea de lemn a fost transformată în paraclis.
Biserica „Izvorul Tămăduirii”, „Sf. Martiri Năsăudeni” s-a construit în stil brâncovenesc.
Pridvorul și interiorul au fost ornate cu fresce prezentând scene și personaje biblice.
Până în 2013, an în care biserica a fost sfințită, s-au construit clopotnița, corpuri cu chilii, o clădire pentru administrație și anexe.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.
Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.
bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938
Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului, Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.
Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.
Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul, a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.
Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.
Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei.
Casa Inocențiu Micu-Klein
După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.
Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.
Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).
La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.
În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.
În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.
Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în 2011 a fost vândută.
În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.
Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.
Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.
Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).
Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.
Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.
Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.
Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).
În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).
Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.
Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.
Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.
În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).
La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.
De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.
Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Mormântul lui Mihai Viteazul se află în județul Cluj, la cca. 3 kilometri sud de orașul Turda, pe locul unde la ordinul Generalului Giorgio Basta în 1601 a fost ucis Mihai Viteazul, trupul lui fiind îngropat într-o capelă în stil bizantin, ridicată de soția sa Doamna Stanca, după ce a primit aprobarea Principelui Transilvaniei Gabriel Báthory, capul fiind dus în Muntenia, la Mănăstirea Dealul din Târgoviște și postat la picioarele tatălui său, Pătrașcu Vodă. Capela fiind distrusă de un fulger (1830), pentru ca locul să nu fie profanat, terenul a fost cumpărat de preotul greco-catolic din actuala localitate Mihai Viteazul. În 1919 vizitând Turda, Regele Ferdinand I și Regina Maria și-au exprimat dorința de a-l comemora pe Mihai Viteazul, astfel în 1923, pe locul fostei capele, Comitetul Femeilor Române din Turda a ridicat o troiță din lemn. În 1977 a fost mutată în Muzeul de Istorie Turda și pe locul ei ridicat un Obelisc, de 16 metri înălțime, cu 3 laturi simbolizând cele 3 Principate unite de Mihai Viteazul, stemele lor, din marmură albă, fiind postate la bază. Lângă el se află mormântul cu placă din marmură, pe care e sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul și inscripționate bătăliile purtate la Nicopole, Călugăreni, Șelimbăr, Mirăslău și Gurăslău.
La inițiativa Mitropolitului Bartolomeu Anania în anul 2002 lângă Obelisc s-a construit Mânăstirea Mihai Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, imitând Mânăstirea Mihai Vodă din București, ctitorită de Mihai Viteazul în 1594.
În incinta dreptunghiulară se intră prin Turnul-clopotniță, prevăzut cu 2 clopote, situat în partea de vest, lângă Obelisc.
În partea de sud s-a creat Paraclisul „Sf. Siluan”, celelalte laturi fiind formate din clădiri cu 2 etaje, amenajate pentru chilii, accesate din galeriile mărginite de arcade susținute de coloane.
Central se află biserica, creată în formă de cruce greacă, cu o turlă octogonală deasupra naosului. Pe frontispiciu s-a postat un mozaic ce-i prezintă pe Maica Domnului și Sf. Arh. Mihail și Gavriil.
Pictura murală din interior, realizată în frescă, prezintă numeroase personaje și scene biblice.
În apropierea intrării unt pictați Mitropoliții Bartolomeu, Vasile, Andrei și Daniel.
Alte fresce îi prezintă pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, etc.
Fiind în Bologna, oraș din nordul Italiei, pentru câteva zile, l-a vizitat urmând cât de cât istoria lui, prima dată înconjurând centrul istoric, pe bulevardele sale fiind situate câteva dintre fostele porți ale celui de al 3-lea zid de apărare, apoi de la Poarta Saragozza am intrat în partea de sud a orașului vechi, în aproierea căreia se află Biserica Sf. Ecaterina de Saragozza (Chiesa Santa Caterina di via Saragozza), dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria, construită în 1256 și refăcută în 1443.
La mijlocul secolului XVIII a găzduit iezuiți din coloniile americane, unii dintre ei fiind înmormântați în biserică. De atunci e venerată și Sf. Fecioare din Guadalupe, nume atribuit de Biserica Catolică după apariția Fecioarei Maria în acea zonă (1531).
În timp degradându-se, biserica fost reconstruită (1816-1817), primind forma actuală, în 1824 adăugându-i-se clopotnița, dotată cu 4 clopote. În 1864 fațada a fost restaurată, s-au construit noua sacristie cu altar, amvonul sculptat și aurit, lângă altarul principal 2 coruri și nișe pentru orgă și interiorul a fost pictat, pe peretele posterior al altarului principal fiind postată o pictură ce prezintă martiriul Sf. Ecaterina. Apoi altarul principal și cele din capelele laterale au fost schimbate cu unele noi, din marmură de Verona (1874) .
După Primul Război Mondial capela din stânga prezbiteriului a fost extinsă, în ea fiind creat un memorial al enoriașilor care au decedat în război. Biserica a fost restaurată în 1996.
Pe aceeași stradă se află Palatul Albergati (Palazzo Albergati), numit după familia pentru care a fost construit în 1519 și extins în 1540. În incendiul din 2008 a fost grav avariat, ulterior refăcut și din 2014 folosit pentru expoziții temporare de artă.
Urmând străduțele înguste, m-am îndreptat spre sud, până la Mânăstirea Sf. Caterina de Vigri (Monastero Santa Caterina de Vigri), construită între anii 1477-1480 și refăcută în 1687. Fiind grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută, din structura inițială păstrându-se doar fațada renascentistă. În ea e înmormântată sfânta care a fondat prima mânăstire a clariselor din Bologna.
Lângă mânăstire a existat o biserică veche (1328), lângă care în 1588 s-a înființat un Colegiu, care a funcționat până în 1798, azi clădirea fiind ocupată de Colegiul privat Sf. Ludovic (Collegio San Luigi). Un secol mai târziu biserica a fost demolată (1615) și construită actuala Biserică Sf. Antonio Abate (Chiesa di Sant Antonio Abate).
Îndreptându-mă spre o altă biserică veche, am străbătut unul din numeroasele porticuri ale orașului, cu arcade înalte, care se întind pe cca. 38 kilometri, situat la fațada clădirii în care a funcționat Ospendale degli Inocenti, numită și Ospendale Bastardini, o instituție care îngrijea tinerele mame și orfanii (1797-1860). La sfârșitul anilor 1940 complexul a fost transformat în Teatrul „La Soffitta”, din 1955 numit Teatro „La Ribalta”, care a funcționat până în anii 1970, când în complex s-au amenajat birouri ale Universității Bologna, care s-au mutat în anii 1990, clădirea fiind dezafectată. După ce a fost renovată (2010), a fost utilizată pentru expoziții temporare.
În clădirea de vis a vis azi își are sediul Tribunalului Administrativ Regional (Tribunale Administrative Regionale) și în apropiere Biserica San Procolo.
Câteva minute spre vest și am intrat în Piața San Domenico, unde am vizitat Bazilica San Domenico, apoi m-am îndreptat spre nord , în drum trecând pe lângă Casa Berò, numită și Casa dei Carracci, o clădire din secolul XV, restaurată în 1884.
Piazza Minghetti, situată spre nord, a fost realizată în secolul XIX după demolarea unor clădiri preexistente și construirea Palazzo della Cassa Di Risparmio (1868-1873), modificat în 1950, în el amenajându-se birourile băncii. A fost numită după Marco Minghetti, politician de dreapta, diplomat și jurnalist, ministru de finanțe, a cărui statuie a fost postată central în 1896.
De acolo am pornit să explorez o mică parte din vestul orașului istoric. Primul și cel mai important obiectiv a fost Basilica Sanctuario Santo Stefano, numită și Complexul celor „Șapte Biserici”, cea mai veche fiind datată din anul 450 e.n. Urmând spre nord strada Maggiore, am trecut pe lângă Palatul Segni Masetti (Palazzo Segni Masetti), reședință nobiliară din sec XV, în timp extins și modificat în forma actuală, păstrându-se porticul inițial.
Azi situată pe o străduță laterală, Biserica Sf. Mihai al Leproșilor (Chiesa San Michele dei Leprosetti) a fost construită în secolul XI, numită după un ospiciu care adăpostea leproși, situat lângă ea. A fost distrusă de incendiul din 1210, ulterior refăcută (1361), în timp extinsă (1761-1764) și renovată (1837). Interiorul a fost ornat cu picturi prezentând personaje și scene biblice.
Din 2023 a devenit Biserică Greco-Catolică Ucraineană.
Am revenit pe strada Maggiore, pentru a vedea Casa Isolani, clădire din secolul XIII, cu 3 etaje, cel superior susținut de un portic din grinzi de stejar, înalt de 9 metri. În 1877 fațada a fost modificată, lateral de ușa centrală creându-se alte 2 uși și ferestrele delimitate de arcade au fost restaurate.
Spre nord am ajuns în Piața Mercanzia, zonă în care în secolul VIII a existat un mic sat, locuit de longobarzi. În perioada 1382-1391, prin modificarea a 3 case deținute de municipalitate,s-a construit Palatul Mercanzzia (Palazzo della Mercanzia), numit și Forumul Negustorilor, un tribunal în care se judecau problemele negustorilor, azi sediul Camerei de Comerț, Industrie, Meșteșuguri și Agricultură. În timp clădirea, în stil eclectic, romanic și gotic, a fost restaurată de mai multe ori (sec. XV, XVII, 1946-1949). La fațada principală prezintă o logie, mărginită de stâlpi care susțin arcade ascuțite, deasupra ușii de intrare stemele familiei Bentivoglio și a Municipalității Bologna, în 3 nișe statui din marmură, cea centrală reprezentând „dreptatea” și în partea superioară stemele Companiilor de Arte, surmontate de creneluri.
Trecând de cele Două Turnuri (Le Due Torri) înclinate, simbol al orașului, am urmat strada care în est se termină la Poarta San Donato, în drum trecând pe lângă Biserica San Donato (Chiesa San Donato), construită în 1454, forma actuală primind-o după modificările din 1751.
Nu departe de ea se află Bazilica San Giacomo Maggiore, fostă biserică a Ordinului Augustinian (1267) și Oratoriul Santa Cecilia pe care am avut norocul să le găsesc deschise. După ce le-am vizitat, am intrat în Piața Giuseppe Verdi (Piazza Giuseppe Verdi).
Pe una din laturile ei se află Teatrul Municipal (Teatro Comunale). A fost construit (1756-1763) pe locul fostului Palat Bentivoglio, după ce Teatrul Malvezzi, existent în oraș din 1651, a fost distrus de un incendiu (1745) și numit Teatro Pubblico. În timp a fost extins cu o sală de depozitare a echipamentelor (1805), până în 1933 fiind modificat în actuala formă. În el s-au desfășurat spectacole operă, teatru, numere de circ, etc. Din 1956 în cadrul teatrului s-a înființat o orchestră permanentă, al cărei dirijor principal a fost românul Sergiu Celibidache și în 2008 s-a fondat Filarmonica.
După 5 minute spre nord-vest am ajuns la Bazilica San Martino Maggiore (Basilica San Martino Maggiore), construită în 1227, în stil gotic și din 1293 folosită de călugării din Ordinul Carmelitan. În 1511 lângă ea s-a construit o mânăstire. În decursul timpului clădirea bisericii a fost modificată, i s-a construit turnul-clopotniță , de 40 metri înălțime, refăcut în secolul XVIII, azi dotat cu 4 clopote, forma actuală primind-o în secolul XIX, când s-a creat actuala fațadă principală (1879).
În apropierea ei se află Palatul Grassi (Palazzo Grassi), construit în secolul XIII pentru familia Canonici și din 1466 deținut de familia Grassi, perioadă din care s-a păstrat porticul de la fațada principală, mărginit de coloane de lemn. Din 1865 clădirea a fost preluată de armată, un secol mai târziu renovată de 2 ori (1910-1913, 1922-1934) și în 1935 a devenit sediul Clubului Ofițerilor.
Pentru a vedea alte 2 palate, am străbătut străduțele spre sud.
Palatul Bocchi (Palazzo Bocchi), clădire în stil renascenstist, a fost sediul Academiei Hermatena, fondată în 1546 de scriitorul, lector universitar Acchile Bocchi. De-a lungul fațadei se pot vedea inscripțiile originale, un verset din Psalmul 120 al Psaltirei scris în ebraică- , „Izbăvește-mă de mincinoși, Dumnezeule! Zâmbesc atât de dulce, dar mint printre dinți.” și un text preluat din Epistola 1 a lui Horațiu, în latină – „fă bine, vei fi încoronat”.
Palatul Boncompagni (Palazzo Boncompagni) a fost construit în 1537-1548 de Arhiepiscopul catolic Cristoforo Boncompagni, nepotul Papei Grigore XIII.
Am ieșit pe via Dell Indipendenza și, prin porticurile care o mărgineau, m-am îndreptat spre nord. După 5 minute am intrat în Piața Giuseppe Garibaldi (Piazza Giuseppe Garibaldi), în care din 1900 tronează Monumentul lui Garibaldi (Monumento a Garibaldi), statuia din bronz, prezentându-l pe general călare, fiind situată pe un soclu înalt, decorat cu sculpturi în piatră și inscripționat.
În acea zonă a existat Mânăstirea Sf. Maria Magdalena care în timpul ocupației franceze (1796-1816) a fost dezafectată și pe locul ei construită Arena Soarelui (1810), în care vara s-au desfășurat spectacole de teatru, circ, baluri, etc. Pentru ca reprezentațiile să poată avea loc și iarna, arena a fost modificată, creându-se Teatrul Arena Soarelui (Teatro Arena del Sole), a cărei fațadă (1888) s-a păstrat până azi, prezentând un portic, mărginit de 3 arcade, susținute de perechi de coloane, frontonul fiind decorat cu statui. Din 1916 în clădire s-au proiectat și filme, în anii 1949 teatrul ajungând să fie transformat în cinematograf. În anii 1980 a fost achiziționat de Primărie, restaurat și reamenajat în 3 etape, fiind transformat în actualul teatru, inaugurat în 1995.
De acolo m-am îndreptat spre partea de vest a orașului istoric, unde aveam câteva obiective pe care doream să le văd neapărat.
Lângă una din porțile din al doilea cerc de ziduri (sec. XIII) în 1204, în cadrul unui complex care găzduia pelerini, ulterior și săraci, s-a construit Oratorio San Bartolomeo di Reno (capela). Pentru realizarea canalul Reno (sec. XIV), excavându-se o parte din zonă și demolându-se niște case din apropiere, s-a descoperit icoana Sf. Maria cu Pruncul, care a fost postată în biserică. În timpul unei secete mari (1561), când icoana a fost purtată într-o procesiune, a început să plouă torențial și, considerată miraculoasă, icoana a fost numită Sf. Maria a Ploii (Madonna della Pioggia), de atunci Chiesa San Bartolomeo di Reno fiind numită și Chiesa Santa Maria della Pioggia.
După ce tavanul s-a prăbușit în timpul unei slujbe (1729), când nimeni nu a fost rănit, biserica a fost refăcută în forma actuală, fațada principală prezentând un portic mărginit de arcade, susținute de coloane și în partea superioară 3 ferestre ale fostei Capele a Companiei Negustorilor.
Interiorul prezintă o singură navă și 6 capele laterale, decorate cu picturi din secolele XVI-XVIII, restaurate postbelic.
În secolul XVIII în biserică s-a postat statuia Maicii Domnului a Providenței (sec. XIII), azi păstrată într-o încăpere din stânga altarului principal.
Pe aceeași stradă se află Palatul Gnudi (Palazzo Gnudi), creat de familia Malvasia la începutul secolului XVI prin unirea câtorva case. În decursul timpului a avut alți proprietari, în 1747 fiind deținută de Raffaele Gnudi. După moartea sa, averea fiind împărțită între cei 3 fii, dintre care Antonio, devenind marchiz, a decorat interiorul palatului cu fresce și statui. Bombardamentele din 1944 l-au distrus, ulterior a fost reconstruit și deținut de numeroși proprietari. Azi este folosit pentru evenimente publice, conferințe, etc.
Mergând spre sud, am ajuns la Biserica San Giorgio in Poggiale (Chiesa di San Giorgio in Poggiale), construită în perioada 1589-1633 pe locul unei biserici din 1237, cu o mânăstire adiacentă, terminată în 1642. Un secol mai târziu s-au adăugat capela sacristiei, turnul-clopotniță și biserica a fost dotată cu o orgă. Sub Napoleon a fost desființată, ulterior restaurată și preluată inițial de Ordinul Fraților Minori Conventuali (1824-1842), apoi de iezuiți (1882). Fiind avariată de bombardamente (1943), a fost restaurată (1977) și folosită pentru expoziții, concerte, conferințe. Din 1922 în fosta biserică funcționează Biblioteca de Artă și Istorie (Biblioteca d’arte e di storia).
Îndreptându-mă spre o altă bazilică, în drum m-am oprit la Piața de Ierburi (Mercato delle Erbe). A fost construită în 1910 și în ea au fost mutate din Piazza Maggiore tarabele comercianților ambulanți (treccole). După ce a fost grav avariată de bombardamente, a fost refăcută și Redeschisă în 1949. După renovarea din 2014, pe lângă zonele cu legume, s-au amenajat restaurante, cofetării, magazine, ulterior desființate, azi fiind folosită doar pentru vânzarea produselor alimentare.
La sud de piață se află Bazilica Sf. Francisc (Basilica San Francesco). Încă din 1213 în Bologna existau călugări franciscani din ordinul Fraților Minori Conventuali, pentru care în 1222 Sf. Francisc s-a deplasat în oraș și le-a predicat. Primind permisiunea autorităților civice, cu ajutorul Papei Grigore IX, au construit actuala bazilică, inițial cu un turn-clopotniță (1236-1263), cu un clopot, al doilea, înalt de 48,5 metri, fiind ridicat în perioada 1397-1402, prevăzut cu 5 clopote, când s-a construit și prima capelă privată, a familiei Muzzarelli. În timp s-a extins cu numeroase capele, multe eliminate în timpul restaurărilor din secolul XIX, azi interiorul fiind format din 3 nave și 9 capele, între care Capela San Bernardino din secolul XV.
În secolul XIV, adiacent bisericii, minoriții au construit o mânăstire, un secol mai târziu extinsă spre sud, azi încăperile ei având diverse utilizări, exemplu ca birouri financiare. Sub francezi ordinul a fost desființat și clădirile folosite ca punct vamal. Ulterior biserica a fost restaurată (1886-1906) și refolosită în scop religios. Ca majoritatea clădirilor orașului, biserica și mânăstirea au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic au fost refăcute, când au fost restaurate și cele 3 Morminte ale Glossatorilor (Tombe dei Glossatori), a lui Accursio și a fiului său Francesco, a juristului Odofredo și a lui Romandino dei Romanzi, plasate în secolul XIII lângă ea.
În apropierea bisericii la mijlocul secolului XIX s-a postat Coloana Imaculatei Concepții (Colonna dell Immacolata), din marmură, de 46 metri înălțime, superior cu statuia din bronz a Fecioarei Maria cu Pruncul și pe soclu decorată cu sculpturi prezentând sfinți.
După ce mi-am făcut o impresie despre orașul istoric, urma să vizitez partea cea mai cunoscută de turiștii din întreaga lume, Piazza Maggiore, Piazza dell Nettuno și împrejurimile lor.
Bazilica Sf. Ștefan (Basilica Santuario Santo Stefano) din Bologna, Italia, situată în partea de sud a centrului istoric, e numită și Complexul celor „Șapte Biserici” (Complesso delle Sette Chiese), fiind compusă din mai multe clădiri, construite în epoci diferite, grav avariate la începutul secolului X în marea invazie a maghiarilor, un secol mai târziu reconstruite de călugării benedictini, restaurate în anii 1880, ultimele modificări fiind făcute la începutul secolului XX, încercând să imite Sfântul Mormânt de la Ierusalim, reconstruit de cruciați. Fațadele principale ale Bisericilor Crucifixului (dreapta), Sfântului Mormânt (central), Sfinților Vitale și Agricola (stânga) privesc spre Piața Sf. Ștefan (Piazza Santo Stefano), cunoscută anterior sub numele de Trebbo dei Beccadelli, după proprietarul caselor ce o înconjurau (sec. XIV).
Pe latura din stânga complexului piața e mărginită de fostele Palate Lupani și Bolognini, preluate de familia Isolani, în timp unite și modificate.
Pe latura din dreapta cel mai reprezentativ este Palazzo Bolognini Amorini Salina, clădire cu 2 etaje, în stil renascentist, care a fost construit în decursul mai multor secole, inițial partea stângă (1493-1551), apoi extins cu latura dreaptă (1602) și terminat în 1809, când a primit forma actuală. Ca majoritatea palatelor din oraș și acesta prezintă un portic cu arcade, lateral mărginit de coloane cu capiteluri corintice. Deasupra lor, în mici nișe ovale, sunt situate sculpturi ce prezintă capete de personaje și animale (protome), un alt șir de sculpturi existând și la al doilea nivel, între ferestre.
Complexul s-a format începând cu anul 100 e.n. când, pe locul unui izvor natural, soția unui roman bogat a construit un templu păgân, dedicat lui Isis, zeița de origine celestă, a vindecării, fertilității, asociată cu regalitatea. Într-o capelă din apropiere, azi dispărută, în anul 393 au fost descoperite mormintele lui Vitale și Agricola, primii martiri creștini bolognezi (304), azi venerați ca sfinți de Biserica Catolică. Pentru a adăposti moaștele lor, în anul 450 Episcopul Petronius de Bologna, din 1253 sfânt patron al orașului, a construit BazilicaSfinților Vitale și Agricola (Basilica dei San Vitale e Agricola), reconstruită în secolulele X-XI de călugării benedictini. Azi fațada principală prezintă un portal central, mărginit de pilaștri care susțin o arcadă ornată, în partea superioară o fereastră cu montanți, pe părțile laterale câte o fereastră și sub cornișă mici arcade oarbe.
Interiorul prezintă 3 nave, pe lateral separate de abside prin coloane cu capiteluri ionice, alternând cu grupuri de coloane unite, toate susținând arcade și altarul principal situat pe peretele dinspre est.
În abside se află sarcofagele medievale ale celor 2 sfinți, cu simboluri cristologice în relief, prezentând 2 păuni în mijlocul unei cruci și un înger flancat de un leu și o căprioară. O parte din moaștele lor au fost luate în 786 de Regele Carol cel Mare.
În același timp cu bazilica, Templul lui Isis a fost transformat într-un baptisteriu, clădire ce dorea să imite Sf. Mormânt din Ierusalim, apa fiind sfințită de episcop cu apă din râul Iordan. La dorința sa, după deces Petronius a fost îngropat în el, moaștele lui fiind mutate în anul 2000 în Bazilica Sf. Petronio. A fost modificat în secolul XI, devenind Bazilica Sf. Mormânt (Basilica del Santo Sepolcro).
Clădirea în stil romanic, octogonală, prezintă un altar central, a cărui fațadă veche, decorată cu basoreliefuri, între care cei 4 evangheliști, s-a păstrat până azi, amvonul, balustrada și scările fiind adăugate ulterior. Inițial bolta și pereții interiori au fost decorați cu fresce ce prezentau scene biblice (sec. XII), din care s-a păstrat doar una, azi în muzeul bazilicii. În 1804 au fost înlocuite cu fresce noi, în stil baroc, care au fost eliminate la restaurările din secolul XIX.
La Sf. Mormânt se rugau femeile însărcinate din Bologna. Ritualul consta în 33 de rotiri (vârsta lui Isus) în jurul bazilicii, după fiecare intrând în interior pentru a se ruga, ultimele rugăciuni fiind efectuate în Biserica Martyrium, la fresca Madonnei însărcinate. De asemenea prostituatele din oraș se rugau în dimineața de Paște.
După ce Liutprand, Regele longobarzilor și al Italiei, a cucerit Bologna (727), în dreapta Bazilicii Sf. Mormânt a construit Bazilica Sf. Ioan Botezătorul. Lângă ea, în subsol, exista Biserica Mărturisitorilor. În secolul XVII cele două biserici au fost unite, bazilica fiind transformată în prezbiteriu, cu altar înălțat, accesat printr-un șir de trepte și cealaltă biserică, al cărei tavan a fost demolat, creându-se o scară de acces din bazilică, devenind criptă, în care s-au postat moaștele Sf. Vitale și Agricola, formând o singură biserică, modificată în decursul timpului, azi numită Biserica Crucifixului (Chiesa del Crocifisso).
Pereții laterali ai navei prezintă arcade susținute de pilaștri. Pe partea stângă e postat complexul statuar Plângerea lui Cristos mort (Il Lamento del Cristo morto), realizat din hârtie machiată, înfățișând-o pe Fecioara Maria, așezată la baza crucii, avându-l pe Cristos întins la picioarele ei. În capătul navei, accesat printr-un șir de trepte, se află prezbiteriul, în stil baroc, decorat cu fresce din secolul XV, în stânga prezentând Calvarul, în spate Răstignirea și în dreapta mulțimea Noli me tangere (Nu mă atinge), în care Isus Înviat îi interzice Mariei Magdalena să-l atingă. Central se află altarul, deasupra căruia atârnă un Crucifix mare din lemn aurit (cca. 1380).
În interiorul complexului, ieșind din Biserica Sf. Mormânt, se ajunge în Curtea lui Pilat (Corte di Pilato), numele simbolizând locul în care Pilat din Pont, prefectul Iudeii la acel timp, l-a condamnat pe Isus.
Inițial cu câte 4 arcade, susținute de coloane, la începutul secolului XX extinsă, azi e mărginită în sud și nord de 2 porticuri în stil romanic, cu coloane din cărămidă. Central se află un rezervor din calcar, susținut de un piedestal, pe care sunt inscripționate numele Regilo lombarzi Liutprand și Hildeprand și al Episcopului de Bologna, Barbatus. În centrul ferestrei de sub portic, pe o coloană e situat un cocoș din piatră (sec XIV), numit „Cocoșul Sf. Petru”, postat pentru a a aminti lepădarea lui Petru de dogma lui Isus.
Din curte se intră în 3 capele mici: Capela Consolării, Capela Sf. Girolamo, Capela Sf. Giuliana de’ Banzi, din care în momentul vizitei mele (2024) 2 erau închise.
Capela Sf. Girolamo (sec. XVI)
altarul Bisericii Loreto
Din curte se pătrunde și în Biserica Sf. Treimi (Chiesa della Santissima Trinità), cu o istorie foarte controversată, fiind modificată de foarte multe ori în timp. Istoricii presupun că Petronius a început construcția unei bazilici, care în perioada longobardă a funcționat ca baptisteriu, ulterior transformat în biserică.
Actuala formă a primit-o după refacerea din secolul XIX, cu fațada spre curte, capela și absidele spre est, ambele în stil romanic , la interior prezentând 5 nave cu 2 travee boltite, în cruce și câteva capele.
Pe pereți s-au păstrat fresce din secolele XIV și XV și într-o nișă un grup de statui din lemn de var și ulm, Adorația Magilor (Adorazione dei Magi), datat din jurul anului 1290, cea mai veche scenă a Nașterii Domnului sculptată în lume, prezentându-i pe Fecioara cu Pruncul Isus, Sfântul Iosif și cei trei magi. Statuile au fost pictate în secolul XIV și restaurate în perioada 2000-2004, când nișa a fost închisă cu sticlă, pentru conservarea lor. .
Una dintre capele este dedicată lui Bersaglieri, fost contingent al armatei italiene.
În secolele X-XIII călugării benedictini au construit MânăstireaBenedictină (Monastero benedettino). În primul nivel, mărginit de arcade mari preromanice, sunt postate plăci comemorative, numind eroii Primului Război Mondial, alte plăci, amintinde eroii din Al Doilea Război Mondial, fiind situate în atriumul intrării vestice. Al doilea nivel prezintă un coridor mărginit de arcade, susținute de perechi de coloane romanice, deasupra lor o friză decorată și fațada simplă, cu ferestre. Clădirile înconjoară o curte în care, central, este postată o fântână.
Din această curte se poate vedea turnul-clopotniță (campanila), construit în aceeași perioadă cu mânăstirea, refăcut în secolul XIX, dotat cu 4 clopote, din care cel mai vechi din 1521. În partea de nord a mânăstirii se află Muzeul Sf. Ștefan, cu exponatele dispuse în 7 săli și Biserica Benda.
Excursiile Monicăi 