Arhive etichetă: mânăstiri

Memorialul lui Moise de pe Muntele Nebo, Iordania

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi din excursia prin Iordania am părăsit capitala Amman și ne-am îndreptat spre Muntele Nebo, parte din lanțul muntos Abarim, la marginea de vest a Podișului Transiordanian.

Zona fiind bogată în resurse de apă, a fost locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind urme de locuire în peșteri megalitice și ale unei cetăți din Epoca Fierului.

Situat la 710 metri deasupra nivelului mării, privind spre Valea Iordanului și teritoriile întinse până Marea Moartă, muntele Nebo era un bun loc strategic, astfel zona a fost cucerită de romani care, în apropierea fostei cetăți, au creat un drum de legătură între localitățile Livias și Esbus.

Primele excavații s-au efectuat în anul 1880, urmate de cele făcute de franciscanul Ieronim Mihaic (1933), care au scos la iveală ruinele mai multor biserici și mânăstiri construite în zonă în perioada bizantină- Biserica Sf. Lot și Sf. Procopsiu, Biserica Sf. Gheorghe, Mânăstirea Kayanos, Mânăstirea Theotokos, Mânăstirea Siyagha, etc., folosite până în secolul VII, apoi abandonate.

piatră folosită ca ușă la Mânăstirea din Kufer Abu Badd, azi localitatea Fasalyah

Orașul biblic Nebo, azi numit Khirbet al-Mukhayyat, situat la 3 kilometri de vârful muntelui, este menționat pentru prima dată în Stela lui Meșa- o piatră de bazalt negru, cu o inscripție din secolul IX î.e.n., care menționa ocuparea orașelor zonei de către israeliți. Alungați de  Regele Meșa al Moabului, acesta a distrus lăcașurile de cult ale israeliților și populația a migrat, întorcându-se doar la sfârșitul secolului XIX, când a ocupat versantul nord-estic al muntelui.

Conform Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise din Vechiul Testament (Biblia ebraică), Moise a urcat pe Muntele Nebo, din Țara Moabului și de acolo a văzut țara Canaanului (Țara Făgăduinței), spre care-i conducea pe israeliți, dar în care Dumnezeu i-a spus că nu va intra. Având 120 ani, Moise a murit și a fost îngropat acolo. Alți cercetători localizează mormântul în Cisiordania, la 11 kilometri sud de Ierihon (Palestina) și 20 kilometri est de Ierusalim (Israel).

Muntele e menționat în Biblie și ca locul unde profetul Ieremia a ascuns într-o peșteră Chivotul legământului (tablele de piatră cu cele 10 porunci, primite de Moise pe muntele Sinai), toiagul lui Aaron, fratele mai mare al lui Moise și o cantitate mică de mană, hrană cu care s-au hrănit evreii timp de 40 de ani în deșert. Nici unul dintre cele 3 locuri nu a fost descoperit.

Pe munte a fost descoperită Mânăstirea Siyagha, construită de călugării egipteni, în memoria lui Moise, existența ei fiind atestată printr-o descriere a unui pelerinaj, făcut acolo în anul 394. În centru se afla o bazilică, formată dintr-o navă centrală, despărțită prin stâlpi de 2 culoare laterale, în spatele corului 3 camere funerare. Din acea perioadă arheologii au găsit și un mormânt gol, probabil folosit pentru moaște speciale.

În partea de sud și în partea nordică a atriumului bisericii se aflau chilii, cele nordice incluse ulterior în zidul înconjurător.

În secolul V bazilica a fost extinsă. Pe laturile de vest și sud s-au construit câte 2 încăperi, cele adiacente intrării principale, cu podele din mozaicuri și atriumului i s-a adăugat o cameră lungă, arcuită, probabil pentru pelerini.

În secolul VI cele 3 încăperi din spatele corului au fost demolate, coridoarele alungite și completate cu prezbiteriul.

Pe terasa din nord s-a creat o capelă (diakonikon), cu un metru mai joasă decât nava, cu podeaua acoperită de un mozaic, în care s-a postat cristelnița. S-au construit și camere pentru pustnici. Spre sfârșitul secolului mozaicul capelei a fost înlocuit și pe latura de sud s-a construit al doilea diakonikon.

Mozaicurile au fost create de Soel, Kaium, Elijah, în timpul Episcopului Elijah de Madaba, stareț al Mânăstirii Nebo și consulii onorifici Lampadius și Drestes, lucrări susținute financiar de 3 familii din administrația imperială și terminate în 530.

Au fost descoperite, împreună cu 6 morminte, săpate în stânca de sub podea,  de franciscanul Ieronim Mihaic, când a excavat interiorul bisericii (1933).

În secolul VII s-a construit Capela dedicată lui Theotokos (Maica Domnului).

Mânăstirea a fost parțial distrusă în marele cutremur din 749.

Se presupune  că clădirile au fost refăcute sub primul Califat Abbasid (sec VIII).

În perioada 2007-2016 pe locul vechii bazilici a fost ridicată actuala clădire, Biserica Memorială a lui Moise.  

În micul muzeu, amenajat în interiorul ei, se pot vedea unele dintre relicvele descoperite de arheologi în zonă.

Pe terasa din fața bazilicii este postat Monumentul „Șarpele de Aramă”, creat de sculptorul italian Gian Paolo Fantoni, un stâlp înalt, cu forma crucii pe care a fost răstignit Isus, salvatorul lumii, pe el un șarpe încolăcit, semnificând minunea trasformării toiagului lui Moise în șarpe, prima la rugul aprins în fața acestuia și a doua în fața Faraonului Egiptului, Moise cerând aprobarea acestuia ca împreună cu iudeii să plece în pustiu. Pe baza de susținere a coloanei este inscripționat versetul din Biblie despre acel eveniment.

Simbolul șarpelui apare și pe una dintre ușile laterale ale bisericii.

În timpul pelerinajului în Țara Sfântă (2000), Papa Ioan Paul II a vizitat muntele Nebo. Ca simbol al păcii, lângă biserică a plantat un măslin.

Dedicat Papei, în același an a fost postat Monumentul „Cartea iubirii între națiuni”, creat de sculptorul italianVincenzo Bianchi. Un bloc înalt de piatră, imitând rocile megalitice găsite în zonă, cu forma unei cărți deschise, a fost sculptat cu figuri vagi Pe el au fost postate 3 inscripții, una grecească, una latină și una arabă, amintind cronologic populația care afirma venirea lui Moise pe muntele Nebo.

Azi Memorialul de pe Muntele Nebo este loc de pelerinaj și un obiectiv turistic foarte des vizitat. De acolo, peste valea Iordanului, se văd Cisiordania, orașul Ierihon (Palestina) și, pe timp senin, chiar Ierusalimul (Israel).

Rășinari, Lacul de acumulare Gura Râului și Mânăstirea Orlat, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.  

În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.

Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari

În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.

Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.  

Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu  un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.

Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.

Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.  

Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.

În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).

14

În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.

În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.

De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.

Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.

O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.

Școala Gimnazială

În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.

De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.

Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.

În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.

Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.

Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.

M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.

În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.

O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.

În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.

Recea, Mânăstirea Berivoi, Mânăstirea Bucium și Moara cu Noroc Ohaba, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Explorând o parte din județul Brașov, după ce am vizitat orașul Făgăraș, am pornit spre sud, unde se află trei mânăstiri, reînființate după anii 1990, pe locul celor distruse în secolul XVIII de armata Generalului austriac Bukow, când se urmărea catolicizarea forțată a Transilvaniei. În drum m-am oprit în comuna Recea, situată la 12 kilometri sud de Făgăraș.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

Ea s-a format după Al Doilea Război Mondial prin unirea celor două așezări, Vaida-Recea și Telechi-Recea, menționate în conscripțiunea din Ardeal (1733) ca având 3 preoți ortodocși, trecuți la greco-catolism și în recensământul din 1930 fiind locuită majoritar de români, ortodocși.

Biserica  Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”

Biserica  Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”

Prima spre care m-am îndreptat, Mânăstirea Dejani „Acoperământul Maicii Domnului; Schimbarea la Față”, a fost refăcută în 1990, pe locul celei vechi (1700), distrusă de austrieci în 1761. După 5 kilometri spre sud am ajuns în satul Dejani unde m-am oprit pentru a mă informa. Localnicii mi-au spus că terenul pe care se află mânăstirea a fost retrocedat și proprietarul a baricadat drumul cu barieră, permițând accesul  doar la sărbătorirea hramului mânăstirii. Așa că m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est și după 10 kilometri am ajuns la Mânăstirea Berivoi „Sf. Ap. Andrei”.

După ce austriecii au ars vechea mânăstire, moment când mulți dintre călugări au fost  omorâți, ruinele au dispărut treptat și, spre aducere aminte, localnicii au numit locul „La Mânăstire”.

În 1992 la inițiativa preotului din satul Berivoi, cu ajutorul Mitropolitului Antonie Plămădeală și a localnicilor, s-a reînființat mânăstirea.

Pe locul vechii mânăstiri, azi teritoriu administrativ al satului Berivoi, comuna Recea,  s-a ridicat prima dată Paraclisul „Înălțarea Domnului”, sfințit în 1995 și câteva chilii.

În timp, pentru a oferi găzduire eventualilor pelerini, s-a ridicat un corp de clădire, amenajat cu numeroase chilii.

O dată cu schimbarea conducerii mânăstirii, noul stareț, venit de la Mânăstirea Afteia din județul Alba, ajutat de locuitorii satelor învecinate, a început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Andrei” (1998).

Construcția fiind terminată, interiorul bisericii a fost pictat în frescă (2005).

Pentru a vedea a treia mânăstire, m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est, în total 17 kilometri.

Mânăstirea Bucium „Schimbarea la Față” azi este situată pe teritoriul administrativ al satului Bucium, comuna Șinca, pe locul fostei mânăstiri, arsă în 1761 de trupele austriece.

În 1928 Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I al României, a încercat să înființeze Mănăstirea „Întregirea Neamului”, dar nu a reușit.

Postbelic s-a încercat din nou refacerea mânăstirii.

Cu aprobarea Mitropolitului Ortodox al Ardealului, a început construcția unei Biserici Ortodoxe, neterminată însă.

Abia după căderea regimului comunist s-a refăcut întreaga mânăstire, compusă din Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1990-1995), paraclis, clopotniță, corpuri de clădiri pentru chilii și în anul 2009 mânăstirea a fost sfințită.

Știind că în satul Ohaba, comuna Șinca, situat la doar 10 kilometri  nord-est de mânăstire, se află cea mai veche moară de apă din Țara Făgărașului, încă funcțională, am rulat cca. 20 minute, pentru a o vedea. Moara cu Noroc Ohaba a fost înființată în secolul XIX pe cursul de apă, ramificație din râul Șercăița, pentru măcinarea grânelor și porumbului, în final obținându-se făina.

La exterior o roată mare e învârtită de cursul de apă, care cade de la 4-5 metri înălțime. Pentru a nu îngheța apa, iarna era acoperită cu coceni de porumb.

Ea pune în mișcare un sistem format din roți dințate și curele, ce acționează sistemul celor două pietre enorme de cremene, fiecare cântărind câte o tonă. Între piatra de jos, fixă și piatra de sus, mobilă, cad grăunțele care, prin frecare, sunt mărunțite și în final transformate în făină. Pietrele au fost aduse din Franța, de la Lyon (1873) și nu au fost înlocuite niciodată. 

Moara este deținută de urmașii familiei care au înființat-o (secolul XIX). Cum agricultura s-a tehnologizat și moara nefiind prea mult solicitată, pentru a o putea păstra, proprietarii au transformat-o în obiectiv turistic. În interiorul morii se pot vedea diverse ustensile, vase de depozitare, saci de făină, în plus câteva mostre de îmbrăcăminte tradițională, etc.

De asemenea au deschis o mică pensiune, cu câteva camere, pentru cei care doresc să petreacă noaptea acolo.

Citește și Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, jud. Brașov

Brașov- prin Orașul Vechi spre Parcul „Nicolae Titulescu”

Publicat pe de
1

Din Piața Sfatului, am continuat vizitarea orașului Brașov, urmând strada Republicii, stradă pietonală, în Evul Mediu ocupată de ateliere meșteșugărești, cele mai multe ale breslei după care a fost numită Ulița Căldărarilor.

Strada se termina la cea mai veche poartă a cetății, Poarta Principală, prin care se făcea legătura cu Blumăna, azi cartier al orașului, situat în afara zidurilor cetății, după care, în timp, a fost numită strada Porții.

Ulterior, pentru o scurtă perioadă de timp, strada s-a numit Regele Carol II, apoi a primit actuala denumire.

Incendiul din 1689 a distrus o mare parte din casele de pe stradă, până azi supraviețuind câteva dintre ele, exemplu Casa Jekelius (sec XVI) în care din 1848 a funcționat o farmacie.

De asemenea s-au păstrat casa în care a funcționat Banca Națională Săsească, înființată în 1899 la Brașov, Hotelul Coroana (1910), cu vestita cafenea și fostul Hotel Baross (1894), azi clădirea numită după fostul proprietar Casa Montaldo.

Casa Montaldo

Compania Națională de Căi Ferate

Am părăsit strada și m-am îndreptat spre Piața Sf. Ioan.

Piața, cu suprafață mică, a fost creată în spatele Hotelului ARO Palace. Este folosită ca loc de relaxare și câteodată în ea se desfășoară activități culturale.

Pe una din laturile ei se află Mânăstirea Franciscană, fondată de călugărițele clarise (franciscane), pe un teren viran, situat în afara fortificațiilor nordice ale cetății (1486), în care  au ridicat o biserică (1507).

După Bătălia de la Feldioara (1529), franciscanii au fost alungați și mânăstirea a fost preluată de oraș, biserica fiind folosită, se presupune, ca grânar.  După ce a fost distrusă într-un inceniu (1689), a fost părăsită. O scurtă perioadă de timp a fost preluată de călugării iezuiți (1718), apoi redată franciscanilor (1724), care au lărgit teritoriul mânăstirii și refăcut Biserica Franciscană „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil gotic, cu tavanul sprijinit pe bolți, amvonul și 3 altare în stil baroc (1729) .

În altarul principal, flancat de 4 coloane și 2 semicoloane corintice, a fost postată pictura în ulei a scenei Botezului. Deasupra ei, frontonul flancat de 4 colonete, a fost decorat cu o pictură, prezentându-l pe Dumnezeu-Tatăl înconjurat de îngeri. Altarele secundare au fost dedicate Sfintei Fecioare și Sf. Ioan de Nepomuk.

Apoi biserica a fost dotată cu o orgă (1751), în turn s-au postat clopote noi și s-a creat o bibliotecă pentru călugări (1779).

În 1892 a fost ornată cu  picturile care prezintă cele 14 stațiuni ale Drumului Crucii (1892) și în 1928 recondiționată, când s-au efectuat și lucrări de reparații în cadrul mânăstirii.

În apropierea ei se află Biserica Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în stil baroc (1776-1782), pe locul capelei unei foste mânăstiri, pe strada Vămii, azi strada Mureșenilor, care lega Piața Sfatului de Poarta Vămii, distrusă de un cutremur (1738), apoi demolată (1836).

Pe locul fostei porți se află un giratoriu, mărginit de câteva clădiri de epocă și două parcuri.  Pe colț cu strada Mureșenilor se află Palatul Soarelui (1901), unul dintre cele trei ridicate de frații Czell în Cetate. Lângă el, Hotelul Aro Palace, proiectat de Horia Creangă, nepotul renumitului scriitor Ion Creangă și finanțat de societatea Asigurarea Românească, a fost inaugurat în 1939.

În clădirea de pe colțul opus Palatului Soarelui azi funcționează Rectoratul Universității Transilvania. În clădirea în  stil neorenascentist, inițial Palatul Oficiului de Pensii și sediul Prefecturii (1881-1885), incluzând și reședința prefectului, care ocupau cele 2 etaje, la parter a funcționat Poșta, mutată în 1903 în clădirea nou construită și un local celebru în epocă, Restaurantul Transilvania. A fost prima clădire din Brașov racordată la rețeaua de apă curentă, după construirea apeductului de sub Tâmpa (1893). Sub comuniști a fost ocupată de Sfatul Popular al Regiunii Brașov și din 1968 a intrat în administrarea Universității, înființată o dată cu primele facultăți, Institutul de Silvicultură (1948) și Institutul de Mecanică (1949), azi având 18 facultăți.

Zona de lângă Rectorat a fost ocupată de Bastionului Curelarilor, demolat în 1887. Pe locul lui s-a construit Casa Baiulescu (1888), în stil neorenascentist. E numită după proprietarul ei de atunci, Dr. Gh. Baiulescu,   medic balneolog, primul primar român al Brașovului (1906) și după Marea Unire, din 1918 prefect al jud Brașov. Din 1930 , aparținând de ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), în casă a funcționat  „Biblioteca „Dr.Al. Bogdan”, după naționalizare (1948) devenită  Biblioteca Orășenească, apoi Biblioteca Municipală.

Casa Baiulescu

În 1969 biblioteca a fost  mutată în clădirea fostei Camere de Comerț și Industrie, devenind Biblioteca Județeană „George Barițiu”, numită după istoricul și publicistul român, cu ocazia sărbătoririi a 180 de ani de la nașterea lui (1992), a cărui statuie  a fost postată în fața ei (1973).

În apropierea bibliotecii, într-o clădire istorică (1901), funcționează Colegiul Național „Áprily Lajos”, înființat 1837 ca Gimnaziu Romano-Catolic, azi singurul colegiu cu predare în limba maghiară din Brașov.

Din 1992 colegiul poartă numele scriitorului, cel care a tradus în limba maghiară operele lui Lucian Blaga, Áprily Lajos.

M-am întors la giratoriu și am intrat în Parcul Rudolf, parc existent încă din secolul XIX, dotat cu o fântână arteziană (1894), adusă din fața Liceului Andrei Șaguna în timpul Primului Război Mondial (1910). Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1940) și elementele din bronz ale fântânii, care au rezistat, fiind furate după 1989, parcul a fost reamenajat abia în anul 2007.  

Fântâna a fost reconstruită pe baza unor fotografii vechi, având central un complex de sculpturi, înalt de 2,5 metri, cu circumferința de 4,8 metri, la care au fost folosite 3,2 tone de bronz. De jos în sus, în jurul coloanei centrale, prezintă 2 cai, deasupra lor un platou, pe marginile căruia, din capete de lei, țâșnește apa. Platoul susține 3 nimfe, sprijinite de coloana centrală care, străbătând un platou mai mic, se termină cu un obelisc decorat cu motive florale.

Lângă parc se află Cercul Militar Brașov (Casa Armatei), o clădire în stil românesc, construită interbelic, începând din 1938, pe locul fostei promenade a brașovenilor (1885).

Spațiul de lângă promenadă, un loc viran, era folosit de sătenii care, veniți pentru a-și vinde produsele în târgul din cetate, își așezau carele cu marfă acolo. Pe acel loc, la începutul secolului XX,  grădinarul șef al Brașovului, Carol Herman, a creat un spațiu verde, cu specii rare de arbori, străbătut de alei cu bănci pentru relaxare, actualul Parc „Nicolae Titulescu”.

Din 1932 zona verde a primit numele de Parcul Carol al II-lea. În acea perioadă, pe una din laturile lui, a fost construită Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, în stil bizantin  (1934-1937), al cărei interior a fost pictat între anii 1971-1978.

Interbelic în pavilionul din parc cânta fanfara militară.

Postbelic parcul a fost numit Parcul Prieteniei (1948-1962), apoi a primit actualul nume.

Spre capătul din apropierea clădirii Primăriei a fost postată statuia lui Nicolae Titulescu, diplomat și om politic care a decedat în Franța (1941). Conform dorințelor exprimate în testament, în 1992 rămășițele pământești au fost aduse la Brașov și înhumate în cartierul Șchei din Brașov.

Comunele Birda, Denta și Moravița, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Birda, Denta și Moravița, cu satele aparținătoare administrativ, sunt situate în sudul județului Timiș. Am început vizitarea lor cu comuna Birda, menționată prima dată documentar din 1680, când era stăpânită de turci și aparținea districtului Bocșa. Începând cu anul 1779, sub Imperiul Austro-Ungar, localitatea românească a fost colonizată cu germani și încadrată în comitatul Timiș.

Biserica Evanghelică Lutherană (1907)

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1911)

La 4 kilometri sud de comună, pe malul drept al râului Bârzava, am ajuns în primul sat aparținător. Satul Mânăstire a fost numit și atestat documentar (1485) după Mânăstirea Ortodoxă sârbească „Sf. Gheorghe”. Prima mânăstire a fost  construită la sfârșitul secolului XV.

În perioada 1793-1794 biserica mânăstirii a fost refăcută în stil bizantin.

Interiorul a fost pictat în frescă.

După 1944 mânăstirea a fost transformată în cazarmă.

Ulterior a fost preluată de C.A.P. și folosită pentru birouri. Azi la mânăstire trăiește o singură măicuță.

Spre est, la nici 2 kilometri, pe malul stâng al râului Bârzava, se află satul Berecuța, atestat documentar din 1458, cu numele Berek.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1924)

Din satul Mânăstire, la 2 kilometri spre sud-vest, se ajunge în satul Sângeorge, situat pe malul drept al râului Bârzava. Până după Primul Război Mondial, a fost populat majoritar cu sârbi.

Capela Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

De comuna Denta aparțin satele Breștea, Rovinița Mică și Rovinița Mare, ultimul situat la 3 kilometri sud-vest de Sângeorge. Cu numele Humor, a fost atestat documentar din 1228.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1859)

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost numit Omoru Mare, pentru a-l diferenția de satul Omoru Mic, nou înființat (1895), la 4 kilometri sud.

Biserica Romano-Catolică (1880)

În 1968 numele le-au fost schimbate în Rovinița Mare și Rovinița Mică. Drumul dintre cele două sate fiind greu accesibil și, după spusele unui localnic, Rovinița Mică nefiind azi populată, am continuat drumul spre sud-vest. După cca. 6 kilometri am ajuns în satul Breștea, atestat documentar din 1842, cu numele Brestye.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1902-1904)

De acolo m-am îndreptat spre comuna Denta, situată la nici 5 kilometri vest.

Cu numele Dench, așezarea este menționată în diplomele Regelui Robert Carol de Anjou (1322).

Biserica Ortodoxă Sârbească (1795)

Începând cu secolul XV a fost ocupată de turci și a primit rangul de cetate.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1884)

Turcii fiind alungați, sub Imperiul Austro-Ungar, începând cu anul 1724, Denta a fost colonizată masiv cu germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1890)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna a fost inclusă în județul Timiș.

Casa Națională Denta (1928-1998)

Pentru a ajunge în comuna Moravița, localitate de frontieră, la granița cu Serbia, am avut de parcurs 14 kilometri spre sud. Satul a fost atestat documentar din 1333, cu numele Mora. În documentele din secolul XV sunt menționate două localități: Magyar Mura, locuită de maghiari, Moravița de azi și Toth Mura, locuită de slovaci, actualul sat Stamora Germană, ambele deținute de familia Csaky Mihaly. În 1597 în Magyar Mura s-au mutat familii de români, venite din actualul județ Caraș-Severin.

Ca tot Banatul, a fost cucerită de turci (sec. XV), apoi a intrat în posesia austro-ungarilor (sec. XVIII). În 1784 a fost colonizată cu germani, populația autohtonă fiind nevoită să se mute în satele vecine, românii în Gherman și sârbii în Dejan. Biserica ortodoxă a fost preluată de catolici și folosită până în 1910, când s-a construit o nouă biserică, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

O dată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Moravița-Baziaș (1858) dezvoltarea comunei a luat avânt.

După Primul Război Mondial poziția Moraviței a fost incertă, până în 1924 când, delimitându-se definitiv granița dintre Iugoslavia și România, a revenit României.

Monumentul Eroilor

La 4 kilometri nord de comună se află satul Stamora Germană. Satul vechi s-a format la sfârșitul perioadei ocupației otomane prin cilonizare cu slovaci. Sub Imperiul Austro-Ungar a început colonizarea cu germani (1789). La începutul secolului XIX multe familii de germani din satele învecinate s-au mutat acolo și slovacii au fost nevoiți să se mute în satele din apropiere. În 1811 a devenit parohie independentă și în 1857 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

După Al Doilea Război Mondial, trupele sovietice ajungând în zonă au deportat cam un sfert din populația germană în Siberia, apoi în Bărăgan. Datorită condițiilor vitrege cei rămași au emigrat și în sat s-au aezat refugiați din Basarabia și Moldova. Migrarea masivă a germanilor s-a făcut după 1989 și satul, numit în continuare Stamora Germană, a devenit preponderent românesc.

Spre granița cu Serbia, la 4 kilometri vest, la capăt de drum, se află satul Gaiu Mic. În trecut avea un drum de legătură cu Gaiu Mare, azi Veliki Gaj din Serbia, azi întrerupt de granița dintre țări. Satul s-a format în timpul ocupației otomane a Banatului. Se spune că numele său Gaiu, îi definea pe românii refugiați în păduri din fața cotropitorilor.Prima menționare documentară este în conscripția austriecilor (1717), când aparținea districtului Ciacova. În 1782, deținut de Contele Cristofor Naco, a fost colonizat cu slovaci care, în timpul colonizării cu germani (1806), s-au mutat. În decursul secolului XIX și numărul sârbilor a scăzut, azi fiind un sat majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1828)

Satul Dejan este situat la 4 kilometri nord-est de comună. În trecut a existat satul Radovanz, un sat sârbesc, distrus de atacurile otomane. În timp satul s-a refăcut, fiind menționat în conscripția austriacă ca sat majoritar românesc (1717). În 1786 localnicii s-au mutat în actuala locație și, pe terenul aparținând Erariului, au înființat satul Deschan, numit după administratorul erarial (1786).

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1930)

În jurul anului 1821 și în 1829 în sat s-au stabilit familii de maghiari. În timp au devenit majoritari. Și azi satul are o populație mixtă, româno-maghiaro-sârbă, din care 80% sunt români.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours” (1902)

La 8 kilometri est de comună se află satul Gherman, atestat documentar din 1323, când existau două așezări, numite Ermenul Mare și Ermenul Mic.

Sub austro-ungari, deși Banatul a fost colonizat cu germani, aduși în mai multe valuri, satul, numit German, a rămas pur românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)

Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Comuna Șinca Veche este situată în zona centrală a județului Brașov. A fost prima dată atestată documentar din 1476 dar arheologii au descoperit pe teritoriul ei urmele unor așezări datate din neolitic (7.000-4.000 î.e.n.). Din perioada romană (14-37 e.n.) s-au găsit urmele locuințelor, situate izolat de „Drumul roman” care trecea prin zonă, legând Cumidava (azi Râșnov) de Dacia Superioară.

Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire; Nașterea Maicii Domnului”  (2000)

În secolul XVII Transilvania a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Șinca, fiind poziționată la granița acestuia cu Țara Românească, în Țara Făgărașului, a suferit în urma numeroaselor atacuri, mai ales ale otomanilor. Din 1868, când s-a creat dualitatea austro-ungară, Transilvania a fost încorporată în Regatul Ungariei. În 1947 a revenit definitiv României.

Monumentul Eroilor

În apropierea satelor se aflau multe așezări de sihaștri, cu câte o bisericuță și chilii săpate în stâncă, multe înființate de călugări veniți din Țara Românească, documentele din 1748 și 1758 pomenind două mânăstiri ortodoxe în zona Șinca,  pe cea de pe Dealul Pleșu, situată în mijlocul pădurii, pastorul reformat din Făgăraș  descriind-o ca fiind tăiată în piatră de carieră, fără acoperis, cu ferestrele laterale foarte înguste (1789).

În secolul XVIII, sub habsburgi, a fost ordonată catolicizarea Transilvaniei. Pentru a scăpa, mulți călugări ortodocși din Ardeal s-au refugiat lângă Șinca. Mânăstirile care nu au acceptat să renunțe la ritul ortodox au fost dărâmate de armata Generalului Buccow (1761). Cea de la Șinca, fiind foarte izolată, a scăpat. În timp mânăstirea a fost abandonată și natura a acoperit „grotele”.

În anul 2004, ieșind la pensie, medicul Maria Bagiu-Marino  a înființat Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”. Ajungând în zona Șinca, la nici 2 kilometri sud de comună, pe Dealul Pleșu, a descoperit urmele fostei mânăstiri și a atras atenția autorităților. După ce s-au terminat săpăturile arheologice, Fundația împreună cu Primăria Șinca Veche au amenajat spațiul de pe deal și mânăstirea a fost deschisă spre vizitare.

Arheologii au scos la iveală Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, pe care au datat-o  din jurul anilor 5.000 î.e.n. Se presupune că ar fi aparținut aceleiasi civilizatii care a intemeiat „Templul Alb” din Insula Serpilor. Pentru a o apăra de intemperii, a fost acoperită cu o structură susținută de stâlpi din lemn. În interior stratul de la suprafață,  deteriorat de natură, a fost îndepărtat și refăcut dintr-un amestec de argilă și bentonită (material absorbant).

De la intrare se ajunge în pronaosul celor două biserici, întins pe toată lungimea grotei (13 metri).

În dreapta se află naosul primei biserici, cu iconostas și altar.

În stânga, anexa ei, se presupune că era bucătărie și sală de mese (trapeză). 

Înaintând prin pronaos, în dreapta se intră în a doua biserică, mai mică, la rândul ei cu  iconostas și altar.

În stânga, anexa ei, era loc de păstrare a veșmintelor liturgice.

În față, la capătul pronaosului se află turla. A fost săpată în gresia moale, din interior spre exterior, înaltă de 10 metri, cu o deschidere la suprafață, prin care străbat razele soarelui, despre care tradiția populară spune că pe acolo coboară energiile.

Se povestește că la baza turlei, în pământ, ar fi existat un tunel de legătură cu Cetatea Râșnov.

În ansamblu s-au descoperit un simbol asemănător unei clepsidre (Yin-Yang), Steaua lui David și altele necunoscute. Negăsindu-se nici un semn al crucii, părerile specialiștilor sunt împărțite, unii presupunând că mânăstirea din secolul XVII a fost creată deasupra celei rupestre.

Mânăstirea a fost numită și Templul Ursitelor, acolo desfășurându-se un ritual vechi, de trei ori pe an. Tinerii bărbați urcau pe Dealul Pleșu, fiecare învelea o roată cu paie, îi dădea foc și o arunca spre vale, spre a-și găsi ursita. În locul unde ajungea, se afla viitoarea mireasă, cu care urma să se căsătorească în decursul acelui an.

Localnicii credeau că, mergând la templu, energia lui le va  îndeplini dorințele. Pentru asta duceau acolo haine, mâncare, icoane, le lăsau o perioadă de timp, apoi  le duceau acasă, crezând că o dată cu ele duceu și energia pozitivă a locului. În timp zvonul s-a răpândit și au început pelerinajele. Ca un efect placebo, cei care se roagă acolo au viziuni, consideră că se încarcă cu energie pozitivă, din cauză că acolo au loc fenomene paranormale, bineînțeles nedescoperite de oamenii de știință.

Mulți vizitatori sosesc și pentru a se aproviziona cu apă din Izvorul „Buna Vestire”, crezând că, fiind sfințită în timp de mulți preoți călugări, apa are efecte tămăduitoare.  

De la mânăstire, urcând o potecă amenajată prin pădure, se ajunge pe versantul de apus al dealului, unde se află Schitul „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Nectarie”, care aparține de Mânăstirea Șinca Veche.

Este format din Paraclisul „Sf. Nectarie Taumaturgul de la Eghina” și un corp de chilii, construite în anul 2006 de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”.

La schit se află o parte din moaștele grecului Nectarie, recunoscut ca sfânt de Patriarhia Constantinopolului în 1961, la care pelerinii urcă să se roage.

Citește și Orașul Zărnești, jud. Brașov

Palatul Brâncoveanu și Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus, jud. Brașov

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov, am rulat 5 kilometri spre sud, până în comuna Sâmbăta de Sus, unde se află fostul Palat Brâncoveanu, construit de Constantin Brâncoveanu în 1708, pe moșia deținută de bunicul său, Preda Brâncoveanu din 1654.

În perioada 1772-1802 moșia a fost deținută de un negustor. Spre sfârșitul secolului, fiind situat în apropierea graniței cu Țara Românească,  Guvernatorul Transilvaniei  a dărâmat palatul, din el păstrându-se doar pivnițele.

În secolul XIX moșia a fost preluată de Grigore Brâncoveanu. A amenajat pivnițele, patru încăperi cu calote întărite de arcuri, pe care  și le-a folosit ca fundație, pentru un nou palat.  Familia a deținut moșia până la reforma agrară din 1922, când Ministerul Domeniilor a predat-o Mitropoliei din Sibiu, împreună cu teritoriul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus.

Palatul a fost transformat în casă de odihnă pentru scriitori (1927-1944), apoi în el a funcționat o Școală Primară. Până azi din primul palat s-au păstrat doar pivnițele. Tot din acea perioadă datează și ruinele unei porți de intrare.

La 10 kilometri sud, pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, se află Mânăstirea Brâncoveanu. Pe acel loc Preda Brâncoveanu a construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii” (1657). Moșia fiind moștenită de Constantin Brâncoveanu, Domnitorul Țării Românești, acesta a înlocuit-o cu o biserică de zid  (1696 -1707). Lângă ea, pentru călugării așezați acolo, s-au construit chilii și în final a devenit mânăstire.

În secolul XVIII, în timpul catolicizării forțate a Ardealului, peste 250 de mănăstiri au fost distruse. Datorită relațiilor pe care domnitorul le avea cu Curtea de la Viena, biserica a supraviețuit. După ce turcii au cucerit Țara Românească și l-au decapitat pe Constantin Brâncoveanu, familia a rămas proprietara moșiei până când, din cauza unei datorii, a amanetat-o unui negustor (1772).

La cererea administrației catolice, a fost trimisă armata, care a bombardat și distrus chiliile (1785), rămânând doar biserica ruinată. Mitropolitul Nicolae Bălan a refăcut-o în stil brâncovenesc (1926-1928). În apropierea bisericii a reconstruit clopotnița și a dotat-o cu cinci clopote.

În perioada 1976 -1977 terenul mânăstirii a fost împrejmuit și s-a creat poarta masivă de intrare, sculptată în lemn de stejar.

Apoi a fost restaurat Paraclisul, clădire din lemn de stejar, decorat cu motive brâncovenești, cu interiorul pictat în stil neo-bizantin

Actuala mânăstire a fost creată în perioada 1984-1999 de Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului (1982 -2005), începând cu Biserica „Sf. Martiri Brâncoveni”.

Sub  acoperișul de șindrilă,  s-a creat un brâu de nișe cu arcade. Ferestrele și ușile au fost încadrate cu piatră decorată. În turla, octogonală la exterior şi cilindrică în interior, au fost mutate clopotele vechi.

Pridvorul, încadrat de arcade, susținute de coloane din piatră, în partea inferioară a fost înconjurat cu un zid de piatră perforată de sculpturi cu motive vegetale.

Pereții din interiorul lui au fost pictați cu scene și personaje biblice. Ușa de intrare în biserică, din lemn de stejar, a fost încadrată cu piatră sculptată. Deasupra ei se poate vedea o placă de piatră, inscripționată cu date despre istoria bisericii

Picturile vechi din interior au fost restaurate. În naos prezintă Sfinţii Mucenici, scene din Noul Testament, proorocii, Schimbarea la Faţă şi Învierea Domnului,  pe peretele vestic al pronaosului ctitorii bisericii, familia Brâncoveanu, în altar Maica Domnului pe tron, Sfinţii Ierarhi și Împărtăşirea Apostolilor.

În biserică se află și portretul Regelui Mihai I care, în perioada comunismului, a fost acoperit cu un strat de var și după 1989 restaurat. 

Apoi s-au construit două clădiri cu câte două niveluri, una situată spre nord, cealaltă spre sud, în care s-au amenajat chiliile. Clădirea de nord include și stăreția.

În clădirea din sud, pe lângă chilii, se află camera de servit masa (trapeza).

Poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se înalță un turn, în interior a fost decorată cu picturi reprezentând personaje religioase.

În incintă, în apropierea ei s-a construit o capelă.

Clădirile au fost legate prin coridoare acoperite, cu arcade susținute de coloane, ansamblul luând formă de patrulater.

În memoria ctitorilor mânăstirii, într-unul din coridoare s-a postat mormântul cu bustul lui Constantin Brâncoveanu și un mozaic prezentându-l pe Antonie Plămădeală, cu ansamblul noii mânăstiri create.

Vechea Fântână „Izvorul Tămăduirii”(secolul XVI), situată în curtea mânăstirii, a fost restaurată și înconjurată cu plăci din lemn de stejar, sculptate cu motive din natură.

Altarul exterior, din pădure, a fost refăcut sub forma unui foișor din lemn, situat pe o platformă din piatră, accesată prin șiruri de scări.

Pe una din laterale s-a ridicat clădirea „Academia de la Sâmbăta”,  în care s-au amenajat o Bibliotecă, cu peste 75.000 de exemplare, din care 40.000 de volume au fost donate de Mitropolitul Plămădeală, o sală în care se desfășoară conferinţe, congrese şi simpozioane, camere de dormit și la mansardă două săli de Muzeu, una cu obiecte de artă religioasă, manuscrise, veșminte și obiecte religioase și una cu icoane pe sticlă și pe lemn, realizate în secolele XVIII-XIX, toate colecționate de mitropolit.

Citește și Biserica Evanghelică Fortificată Cincșor, jud. Brașov

Mânăstirea Cisterciană Cârța, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Cisterciană Cârța, din comuna situată în partea de sud-est a județul Sibiu, a fost fondată în 1202,  an confirmat în actele administrației ordinului, în care apare un abate cistercian de Cârța, venit de la Abația Notre-Dame de Cîteaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian.

Mânăstirea, singura cisterciană de pe teritoriul actualei România, a fost creată de călugării veniți de la Abația Igriș din Banat, a doua abație cisterciană înființată în Ungaria (1179), în timpul domniei lui Geza II, a cărei filie a devenit (1206), pe un teritoriu donat de Regele Andrei II al Ungariei (1205-1235).  Este menționată și într-un document emis în 1225 de Papa Honorius III.

Se presupune că pentru a se adăposti, călugării au construit clădiri de lemn. Până în 1215  au ridicat o capelă mică din piatră (oratoriul), fundațiile ei fiind descoperite de arheologi în 1927 și cercetate în perioada 1983-1985. Apoi au înlocuit clădirile din lemn cu unele din piatră, în stil romanic târziu (1230) și au delimitat spațiile prin ziduri, cele ale curții interioare având  înălțimea de 3-4 metri.

Ordinului avea reguli stricte, dictonul călugărilor fiind trăiești prin ce muncești. O legendă spune că dormeau pe fân, neacoperiți, mâncau frunze de fag fierte, foarte rar brânză, motive pentru care mulți au murit tineri și au fost îngropați în curtea mânăstirii, de unde sufletele lor chinuite au bântuit-o.

Mânăstirea a fost parțial distrusă și părăsită în timpul atacurilor tătare (1241), ulterior refăcută  în stil gotic, cu elemente eclectice. Vechiul oratoriul a fost demolat. Pe locul lui s-au construit aripa de nord  a bisericii, cu capelele și o parte din corul cu absidă poligonală.

În final bazilica a primit formă de cruce, cu o navă principală, un transept acoperit cu bolți și luminat prin ferestre circulare, un cor în partea de est și sanctuarul poligonal, specific cistercian.

S-au ridicat aripile de est și sud ale mânăstirii, pe fațada de vest s-a creat ușa de intrare, un portal în stil gotic, deasupra căruia s-a creat o rozetă specifică cistercienilor, toate lucrările fiind terminate la începutul secolului XIV.

Mânăstirea a fondat două așezări, populate de coloniști sași, pe valea Oltului Cârța Săsească și pe valea Hârtibaciului Apoș (Abtesdorf-Satul Abatelui). Ulterior  i s-au arondat 10 așezări din zonă, actualele Cârța, Cârța Românească, Criț, Meșendorf, Cloașterf, Apoș, Cisnădioara, Feldioara, Colun și Glâmboaca, fapt atestat de un document emis în 1322 de Regele Ungariei Carol Robert de Anjou.

Fiind situată în partea cea mai estică a Regatului Ungariei,  Domnul Țării Românești Vlad Țepeș (1436-1442) a încercat să o populeze cu călugări ortodocși, însă fără succes.

În 1450 la fațada de vest s-a atașat turn octogonal, cu scară interioară, care a fost folosit și ca turn de veghe. Nefiind fortificată, mânăstirea a fost avariată și incendiată în timpul atacurilor otomane (1421, 1432, 1438), de fiecare dată refăcută rapid.

În 1474 mânăstirea a fost desființată de Regele Ungariei și Croației Matia Corvin  (1458-1490). Bunurile ei au intrat în posesia Administrației Evanghelice din Sibiu, care în 1495 a refăcut-o, pilaștrii, cheile de boltă, stâlpii, cadrele ferestrelor și ușilor bisericii fiind realizare din gresie calcaroasă, adusă din cariera de la Colun. O parte din aripa sudică a fost transformată în casă parohială.

În timp clădirile s-au ruinat. Pe locul vechii biserici sașii din Cârța au construit o Biserică Evanghelică (1519), cu nava având lungimea de 54 metri și lățimea 20 metri, în 1550  devenită Biserică Parohială.

În 1721 corul, decorat cu ferestre în arc frânt și rozete în partea superioară, a fost transformat în actualul sanctuar.

În 1751 s-a creat altarul din piatră, în stil baroc, azi decorat cu icoana care-l prezintă pe Isus crucificat și lângă el Sf. Petru și Pavel.

Un secol mai târziu  în interiorul bisericii a fost construită o galerie, acoperită cu bolți lemn (1846), în care a fost postată orga manuală, construită în 1777. Reparată și restaurată, orga funcționează și azi.

Complexul a fost restaurat în perioada 1913-1914 de Academia din Budapesta. Sub comuniști s-a ruinat. În anul 2013 a fost restaurat, biserica renovată și deschis spre vizitare, pentru care se plătește un preț modic.

Pe tavanul bisericii, în unul din locurile unde arcurile se întâlnesc (cheie de boltă), se află chipul Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor, restul fiind decorate cu motive vegetale. O mare parte a mobilierului datează din secolul XVIII.

Din clădirile mânăstirii s-a păstrat doar zidul de est, cu două niveluri, la parter cu ferestrele delimitate de arcuri boltite și la etaj ferestre dreptunghiulare.

Între el și biserică se poate vedea o fostă fereastră dublă (geminată).

Spațiul din fața bisericii a fost amenajat ca cimitirul eroilor, în care au fost înmormântați soldații germani căzuți în Bătălia de la Sibiu (1916).

Din 1924 în cimitir se află și o sculptură a cărei inscripție cioplită aduce aminte de devotamentul lor.

Comuna și Mânăstirea Turnu Roșu, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.

A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).

În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.

Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită  de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea  iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele,  părăseau moșiile, fugind pe acolo.

În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.

De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.

În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.  

Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.

Căminul Cultural „Regele Mihai I”

La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți,  se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.

În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care  Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.

Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.

Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.

Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric. 

În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.

La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.

Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”,  nu știa dacă să-mi permită sau nu.

Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…

M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.

Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel  s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.

Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.