Arhive etichetă: mausolee

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

Publicat pe de
1

În anul 2023 am participat la o excursie organizată în partea de nord a Indiei, unde am urmat Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur, în care s-au vizitat orașele și câteva obiective istorice. După un drum obositor, tren de noapte Arad-București, zbor cu escală în Doha, am aterizat la Aeroportul „Indira Gandhi” Delhi.

Au urmat cca. 3 ore cu autocarul, până la Agra, un oraș din statul Uttar Pradesh, situat pe malurile râului Yamuna, în care se află două mari obiective istorice, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Fortul Agra și Mausoleul Taj Mahal.

Orașul antic, situat pe malul stâng, este pomenit în legendele despre Krishna, din Mahabharata. În timp a fost deținut de numeroase dinastii hinduse și începând cu secolul XIII a suferit numeroase invazii musulmane. A fost refăcut în timpul sultanului Sikandar Khan Lodi, conducătorul afgan al Sultanatului Delhi (1489-1517), care a stabilit guvernul acolo. Orașul s-a dezvoltat, comerțul și artele au înflorit și a devenit unul dintre cele mai importante centre de învățământ islamic. În suburbiile nordice, la 8 kilometri de centrul Agrei, a fondat satul Sikandra, azi suburbie a Agrei. După moartea sa, au intrat în posesia fiului său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când acesta a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

Sub Imperiul Mughal Agra a devenit capitală (sec. XVI-XVIII) și cel mai important oraș din subcontinent. În 1558 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a fondat orașul modern, situat pe malul drept al râului, zonă azi ocupată de cea mai mare parte din oraș, cunoscut cu numele de Taj.

Akbar a ridicat Fortul Agra și a construit Jahangiri Mahal, un palat pentru soțiile sale hinduse. Apoi a mutat capitala la Fatehpur Sikri dar, fiind atacată de armatele din Punjab, în 1585 a abandonat-o.

Moștenind tronul, fiul său Jahangir (1605- 1627) a amenajat interiorul fortului cu multe grădini, până în 1613 a construit Mausoleul lui Akbar, din suburbia Sikandra și în perioada 1622-1628 Mormântul lui Itmad-ud-daulah, comandat de soția sa, pentru tatăl ei.

Mausoleul Taj Mahal a fost construit în perioada 1631- 1653, de al 5-lea împărat mogul Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții Mumtaz Mahal, prințesă persană musulmană, decedată după nașterea celui de al 14-lea copil, azi situat în districtul Taj Ganj din Agra.

primul mormânt al soției Mumtaz Mahal

Azi face parte din monumentele istorice înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirile au fost executate din cărămidă cu mortar și var, acoperite cu gresie roșie și marmură, materiale aduse din toată țara, Asia Centrală și Iran, transportate cu ajutorul a 1.000 de elefanți. Se spune că au lucrat 20.000 de oameni, zidari, tăietori de piatră, alti meșteșugari, sculptori, pictori, etc., adunați din aceleași zone. O legendă spune că meșterii care au construit-o au fost mutilați pentru a nu mai putea construi niciodată ceva la fel de frumos.

Printr-o poartă din gresie roșie se intră în curtea exterioară, amenajată spre finalul lucrărilor, înconjurată de ziduri cu galerii de arcade, cele din est și vest prevăzute cu câte un pavilion central.

Pentru a se ajunge la mausoleu, se trece prin Poarta principală, sudică,  flancată pe fațada de nord de galerii duble de arcade.

Inițial poarta a fost executată din argint masiv. Fiind foarte grea, în timp s-a scufundat și a fost înlocuită cu una de alamă. 

Traverzând-o, se intră într-o grădină, întinsă pe cca. 17 hectare, o parte din ea numită „grădina luminii lunii”, împărțită în patru părți egale, numite „grădinile raiului”, de 2 alei principale, străjuite de arbori ornamentali. La rândul lui, fiecare sfert al grădinii este împărțit în 4 părți egale prin canale de apă, decorate cu fântâni arteziene și pasarele transversale îngust.

La capătul ei tronează Mausoleul lui Akbar, clădire cu 2 etaje, din marmură albă, situată pe o platformă pătrată înaltă, tot din marmură albă, care poate fi accesată printr-un șir de trepte de pe latura sudică. Puțin în afară de colțurile platformei sunt postate 4 minarete, cu baze octogonale, înclinate puțin în afară, protejând astfel mausoleul, în cazul unui cutremur ele căzând la exteriorul lui. Au prevăzute cu scări și balcoane, din care muezinii să-i cheme pe credincioși la slujbă, dar nu au folosite niciodată. În centrul clădirii se înalță o cupolă înaltă, în formă de ceapă, susținută de opt ogive înclinate, flancată de 4 cupole mai mici.   

Interiorul a fost creat sub forma unui octogon, cu câte 4 camere pe fiecare etaj, reprezentând cele 8 paradisuri (hasht bihisht). În centrul camerei, pe o platformă dreptunghiulară, e postat mormântul gol (cenotaf) al soției Mumtaz Mahal și în partea de vest al lui Shan Janah, creat după moartea sa (1666), ambele cu marginile ramelor încrustate cu pietre prețioase,  reprezentând flori și frunze, protejate de un paravan perforat octogonal. De fapt mormintele reale se află în criptă și nu pot fi accesate.

O legendă spune că Shah Jahan a dorit să-și construiască propriul mausoleul, din marmură neagră, pe celălalt mal al râului Yamuna. Cert este că după ce fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat al 6-lea împărat mogul (1658) și a mutat capitala la Delhi, l-a închis în fortul de la Agra, într-o cameră cu vedere spre Taj Mahal, unde a stat închis 9 ani, după deces fiind înmormântat în Taj Mahal.

Lateral de mausoleu se află două clădiri identice, din gresie roșie, fiecare cu 2 minarete joase, 2 cupole din marmură albă și o platformă mare deasupra terasei din față,  cea din dreapta mausoleului construită doar pentru simetrie, despre care se presupune că a fost folosită ca și casă de oaspeți.

Clădirea din stânga, îndreptată spre Mecca, este o Moschee, folosită și azi. Prezintă un portal mare central și două mai mici, laterale, ale căror arcade au fost acoperite cu marmură albă, decorată. Sala de rugăciune mare, alungită, prezintă 3 travee boltite, situate în continuarea portalului.

Ocolind mausoleul se ajunge la o terasă de pe malul râului Yamuna, afluent al râului sacru Gange, despre care se spune că reprezintă râul de lapte și miere, care îi așteaptă pe virtuoșii vii.

În decursul secolelor, fiind din marmură albă și ornat cu numeroase pietre prețioase,  mausoleul a strălucit, schimbându-și culoarea în funcție de lumină, la răsărit părând roz și seara alb-gălbui, schimbări despre care se spune că sunt simbolul stării de spirit al femeilor. Din cauza poluării, treptat și-a schimbat culorile. Pentru a-l proteja, fabricile din zonă au fost închise, sau mutat, traficul rutier a fost pe cât posibil redus, în apropierea lui fiind autorizate doar vehiculele electrice, etc.

Pentru a urca pe platforma de marmură, vizitatorii primesc cipici, cu care să acopere încălțămintea.

În timp Imperiul Mughal s-a extins, de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar, în jurul anului 1700 ajungând să controleze aproape întreg subcontinentul indian și regiuni întinse ale Afganistanului. În perioada 1758-1607 agricultorii din nordul Indiei și Pakistan (poporului Jat) s-au revoltat. Ajungând la Agra, au jefuit aurul, bijuteriile, argintul și covoarele din mormânt și au ars oasele fostului împărat, Shah Jahan.

Prin izbucnirea războaielor de succesiune, creșterea conflictelor religioase și acțiunea distructivă a colonialismului, imperiul mogul a intrat în declin. La sfârșitul secolului XVIII Agra a fost ocupată pe rând de jați, marathi, conducătorului Gwalior, apoi a Companiei Indiilor de Est, o societate engleză finanțată pentru a face comerț în Asia, care a funcționat în perioada 1600- 1874.

În timpul Rebeliunii indiene din 1857, garnizoana din Agra a fost dezarmată de britanici. Rebelii apropiindu-se de Agra, aproximativ 6000 de oameni s-au mutat în Fortul Agra. Britanicii fiind învinși de răsculați, s-au retras și ei în fort. Dorind să ocupe și Delhi, după multe lupte rebelii au fost învinși și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian.

În 1904 s-a promulgat legea conservării monumentelor antice și 1905, în calitate de vicerege al Indiei, lordul Kuzon de Kedleston a efectuat reparații extinse și restaurarea Mausoleului lui Akbar.

După Actul de Independență a Indiei (1947), Agra s-a dezvoltat, devenind actualul oraș industrial și un important centru turistic.

Citește și Abhaneri, Rajasthan, India- Fântâna Chand Baori și Templul Hashat Mata

Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Publicat pe de
2

Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.

Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.

Mausoleul  e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).

Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.

A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.

Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.  

E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.

Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.

În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.

Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.

Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.

Citește și Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

Rășinari, Lacul de acumulare Gura Râului și Mânăstirea Orlat, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.  

În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.

Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari

În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.

Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.  

Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu  un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.

Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.

Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.  

Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.

În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).

14

În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.

În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.

De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.

Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.

O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.

Școala Gimnazială

În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.

De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.

Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.

În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.

Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.

Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.

M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.

În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.

O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.

În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.

Stațiunea Borsec, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Toplița și cele două mânăstiri, m-am îndreptat spre stațiunea Borsec. După aproximativ 8 kilometri  m-am oprit în zona Secu unde, pe un deal de pe marginea șoselei, se află Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial, 771 de oseminte ale eroilor militari români care au căzut în luptele pentru eliberarea Ardealului (1916) și lângă acestea, un monument mic pentru 3 ostași căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial. A fost construit în anul 1925, la inițiativa Societății „Cultul Eroilor”.

19 kilometri spre est și am ajuns în orașul Borsec, compus din 2 cartiere, Borsecul de Jos și Borsecul de Sus, ultimul fiind de fapt Stațiunea Borsec, situată în depresiunea Borsec, între munții Călimani, Bistriței, Ceahlău și Giurgeului, la altitudinea de 900 metri deasupra mării.

Depresiunea s-a format în urma puternicelor mișcări tectonice de la sfârșitul Terțiarului. Activitățile vulcanice din Neogen și Pleistogen au izolat-o, transformând-o într-un sistem de lacuri, apoi Bistricioara a erodat o parte din munți. În Cuaternar între calcarele dolomitice s-au format straturi de turbă și depuneri de travertin. În decursul timpului în masivele de calcare s-au acumulat ape minerale carbo-gazoase, cu conținut de calciu și magneziu.

Încă din anul 1594 în micul cătun Borsec se foloseau apele minerale în scop curativ. În 1803 vienezul Gunther Zimmetshausen, considerat bolnav incurabil, a venit acolo pentru a urma un tratament. Vindecându-se, un an mai târziu a luat satul în arendă, pe 28 de ani, s-a mutat acolo și a angajat un inginer de mine, pentru a prospecta zona, în vederea realizării unei fabrici de sticlă, pentru îmbutelierea apei.

Găsind toate materialele necesare, începând din anul 1805 a construit locuințe, drumuri, a defrișat zone de pădure și a construit o fabrică de sticlă. Pentru producerea ei a adus muncitori calificați din Austria, Bohemia, Bavaria și Polonia și un an mai târziu a început îmbutelierea industrială a apei minerale, în primul an 3 milioane de litri, care a fost transportată cu căruțele și vândută în toată Europa. Îmbutelierea se făcea doar în zilele însorite, când conținutul în dioxid de carbon era maxim. În paralel a început exploatarea travertinului (1819), apoi a lignitului (1879).

Apa minerală Borsec a participat la diverse târguri internaționale, la cel din Viena (1873) luând medalia de argint, la Berlin (1876), Trieste  și Expoziția de la Paris (1878) diploma de onoare. Proprietățile curative fiind atât de cunoscute, în Borsec s-au amenajat primele băi, unele acoperite, s-a realizat drumul peste masivul Creanga până la Toplița și în 1918 s-a creat stațiunea.

A fost construită și o Biserică Catolică de lemn (1847), în timp devenită Greco-Catolică și actual Biserica Ortodoxă de lemn „Schimbarea la Față”, considerată monument arhitectural.

Interbelic și începând cu a doua jumătate a secolului XX s-au construit vile, izvoarele au fost captate, s-au amenajat băi fierbinți în bazine acoperite sau în căzi, stațiunea a fost dotată cu aparatură pentru hidroterapie și electroterapie, etc.

În anul 1953 a fost declarată stațiune balneo-climaterică.

A funcționat la nivel maxim până în anii 1990 când a început declinul, ajungând să fie exclusă din sistemul turistic.

Clădirile și dotările lor s-au ruinat în timp, unele au dispărut, astfel baza de tratament a fost închisă.  

În Borsec există peste 15 izvoare de apă minerală carbo-gazoasă, captate la începutul secolului XX, unele acoperite cu foișoare de lemn. Din 5 izvoare se îmbuteliază apa și 7 izvoare alimentează stațiunea cu apă potabilă. Izvoarele au fost împărțite în grupa nordică (izvoarele 1-6) care provine din fâșia cu calcare cristaline dolomitice, unde  apa s-a acumulat în fisurile și golurile carstice și grupa sudică (izvoarele 10, 11, 15), formate în fisurile tufului calcaros din care apa curge cu debit redus. Izvorul Pierre Curie, descoperit în 1932, are cea mai radioactivă apă din Borsec.

izvoarele 1 și 2

Pe aleea centrală se află 7 izvoare captate de unde și numele Bulevardul „7 izvoare”. 

izvorul Lázár nr. 6

Din anul 2000, timid, a început refacerea stațiunii, an în care s-a reconstruit o mofetă.

Într-o vilă din centrul stațiunii, finanțat de Primăria Borsec și Fabrica de îmbuteliere a apelor minerale, s-a amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează peste 100 de obiecte și fotografii despre istoria zonei și exploatarea apei, cel mai vechi exponat, de la sfârșitul anilor 1800, fiind o sticlă folosită pentru păstrarea apei minerale.

Unele vile au fost reparate, altele recondiționate, de asemenea câteva din bazele de tratament din ele au refăcute.

În perioada 2008-2010 parcurile și cărările către obiectivele turistice din zonă au fost refăcute.

Unul dintre obiectivele importante este Poiana Zânelor, situată la nici 2 kilometri de centrul stațiunii. Pentru a ajunge la ea am traversat un parc, apoi am urmat o șosea pe marginea căreia am văzut un alt izvor. Din păcate, fiind vară, debitul lui era scăzut și chiar în acel moment s-a oprit.

Apoi am coborât un deal despădurit, presărat cu o multitudine de flori, până la Baia Tradițională din Poiana Zânelor. Apa ei este recomandată în afecțiuni cardiace, circulatorii și în tratarea contuziilor.

În apropierea ei, pe locul unde în urmă cu 150 de ani a existat un mic lac și unde se construise primul ștrand termal, „Tündérkert”, se află Izvorul Străvechi, cu apă feruginoasă, azi amenajat ca mofetă. Este indicat în bolile cardio-vasculare, reumatismale și în impotența sexuală.

În jurul stațiunii se pot face drumeții, pe trasee marcate, până la Grota Urșilor, un ansamblu de goluri adânci create prin erodarea rocilor, sub acțiunea apelor de infiltrație, sau la Peștera de Gheață, formată prin același fenomen, numită datorită faptului că apa care se infiltrează între roci îngheață iarna.

De asemenea se pot vedea formațiunile de travertin Dealul Rotund, Cetatea Bufnițelor și fosta „carieră de travertin”, loc de unde se văd panorame superbe. În arealul stațiunii există și Rezervaţia Botanică „Paltinul pitic”. Pentru vizitatorii din timpul iernii a fost amenajată o pârtie de schi cu 3 piste.

Din păcate, la fel ca multe alte stațiuni din țară, este în continuare ignorată de autorități. Ori nu pricep importanța curativă a apelor, ori nu le pasă de sănătatea oamenilor, sau măcar a potențialului financiar, nu se iau măsuri pentru refacerea bazelor de tratament, a vilelor, a ceea ce a fost cândva mândria zonei.

Cu speranța unor îmbunătățiri viitoare, am părăsit stațiunea îndreptându-mă spre județul Neamț.

Citește și Ceahlău, județul Neamț

Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Cenei, Uivar și Otelec din județul Timiș se află în vestul județului Timiș, înșiruite aproximativ paralel cu granița Serbiei. Comuna Cenei este situată la aproximativ 30 kilometri de municipiul Timișoara, pe malul drept al râului Bega Veche. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, atestată documentar din 1221 ca proprietate a Protopopiatului Itabej, azi în Banatul Sârbesc, și în 1330 componentă a Cetății Sărad.

Localitatea era locuită de români și sârbi.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arh. Gavriil”

O dată cu tot Banatul a intrat sub stăpânirea otomană, ulterior sub cea austro-ungară când, începând cu anul 1820, a fost populată treptat cu croați, șvabi și maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin” (1896)

Ceneiul de azi s-a format prin unirea Ceneiului Sârbesc cu Ceneiul Croat. După cel de Al Doilea Război Mondial în comună s-au așezat familii de români care și-au construit propria Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1997).

De comuna Cenei aparține administrativ satul Bobda. A fost atestat documentar din secolul XIII când se numea Pabd. În luptele dintre turci și austrieci localitatea a fost distrusă (1695). Intrând sub stăpânirea austricecilor a fost reconstruită și în decursul timpului a avut ca proprietari mai mulți grofi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Evanghelist Luca” (1895)

În secolul XIX a intrat în posesia familiei baronului Csavossy care și-a construit un castel cu acareturi și vis a vis de el Mausoleul Csavossy (1860), după tipul unei bazilici din Ungaria, în criptele căruia, după deces, familia a fost îngropată.

Fiind o clădire enormă pentru acele timpuri a fost folosită ca Biserică Romano-Catolică. În timpul naționalizării o mare parte din fosta moșie și hergheliile de cai au fost împărțite localnicilor.

Partea de moșie, castelul și mausoleul, rămase în proprietatea familiei, au fost vândute treptat pentru achitarea datoriilor bancare. Castelul a fost demolat și cărămizile vândute și mausoleul-biserică, nefolosit, dat uitării.

După cel de Al Doilea Război Mondial a fost vandalizat. Actual, fiind pe lista monumentelor istorice, ruina fostei clădiri impunătoare este înconjurată de un gard și inaccesibilă.

Din 1950 Bobda a devenit sat aparținând de comuna Cenei.

Din Cenei, la 7 kilometri spre sud, se ajunge în comuna Uivar,formată  prin colonizarea cu sași (1811), maghiari și germani din zona Szegedului (1851).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Ilie Tesviteanul” (1891)

Însă zona a fost populată din timpuri foarte vechi, fapt demonstrat de săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări neolitice aparținând culturii Vinca (mileniul V î.e.n.) și ale unei așezări daco-romane.

Biserica Romano-Catolică (1904)

După cel de Al Doilea Război Mondial a primit statutul de comună (1968) care a devenit majoritar românească.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Iosif”

La nici 3 kilometri spre nord-est se află satul Răuți, unul dintre cele 3 sate ce aparțin de comuna Uivar. Satul, numit inițial Silaș, nume schimbat ulterior de austrieci în Rautendorf (română-Răuți), populat de valahi, era situat pe malul drept al râului Bega. Între anii 1843-1844 în sat s-au mutat maghiari din Sânmartinu Maghiar apoi a fost populat cu șvabi.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1876-1877)

Fiind inundat frecvent, până s-a stabilit în locația actuală și-a mutat vatra de mai  multe ori.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1996)

Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Uivar se află la 4 kilometri sud-vest. Satul Sânmartinu Maghiar, situat pe malul stâng al canalului Bega, a fost format în 1806 prin colonizarea cu maghiari din zona Szegedului.

A fost prima colonie maghiară înființată în Banat, administrată de Budapesta.

Biserica Romano-Catolică (1863)

Coloniștilor li s-au repartizat terenuri fertile și au fost obligați să cultive tutun.

La 6 kilometri sud-vest de comuna Uivar,  situat pe malul drept al canalului Bega, se află ultimul sat aparținător administrativ de ea. Satul Pustiniș a fost format în 1767 de români din regiunea Mureșului. Cuprindea 3 mici așezări, una centrală, la 1,4 kilometri depărtare „satul bătrân” și la mică depărtare de acesta „Sarchezmu”, despărțite de mlaștini. Acestea au fort distruse în urma inundațiilor (1836) rămânând doar așezarea numită atunci Öregfala în care s-a construit prima biserică (1840) înlocuită în 1925 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La sfârșitul secolului XIX în sat s-au mutat mai multe familii de maghiari venite din Banatul Sârbesc populația devenind un amestec din 2/3 români și 1/3 maghiari.

Biserica Romano-Catolică (1936-1940)

Comuna Otelec este situată pe malul stâng al râului Bega, la 3 km sud de Pustiniș.  Săpăturile arheologice au scos la iveală urme ale unei așezări romane însă localitatea, numită atunci Feltelek sau Teleki, a fost atestată documentar abia din 1452. Sub invazia otomană a fost distrusă (secolele XVI-XVII). Intrând în posesia austro-ungarilor, aceștia au creat-o din nou prin colonizarea zonei cu maghiari (1793-1795). Numărul populației crescând, din 1856 a primit statutul de comună.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1885)

După amenajarea canalului Bega, Otelecul a devenit un port de pasageri și pentru mărfuri, în special agrare (secolul XIX). Interbelic comuna a fost numită Ungureni. Prin migrarea maghiarilor numărul populației a scăzut și între 1968-2008 a devenit sat aparținând comunei Uivar, apoi populat cu români a redevenit comună.

De Otelec aparține administrativ satul Iohanisfeld situat la 7 kilometri spre sud-vest. A fost înființat în anul 1805 cu șvabi bănățeni din localități vecine care, inițial au arendat o parte din terenurile grofului Buttler, apoi le-au cumpărat (1865-1875). Localitatea a fost numită după Jonhann, arendașul grofului, Johannesfeld, în română însemnând „câmpul lui Ioan”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul” (1833)

Începând cu anul 1970 șvabii au început să emigreze, localitatea fiind azi majoritar românească. Ortodocși, în 2011au început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Publicat pe de
1

În ultima zi a excursiei în Tunisia, ziua a 7-a urmând să zburăm spre București, după ce m-am întors de la Parcul Friguia am servit prânzul și împreună cu colega de cameră, devenit prietenă în acea excursie, ne-am retras pe balconul situat spre curtea complexului, goală la acea oră din cauza căldurii mari. La taclale, o cafea, am așteptat ora la care ea pleca pentru o croazieră cu Nava Pirat. Eu îmi făcusem alte planuri.

Am hotărât să vizitez Monastir, o altă stațiune la Marea Mediterană, de care aparținea și Hotelul Nerolia în care eram cazată. Până la ora când venea autobuzul m-am întreținut cu un tânăr responsabil de sectorul cu narghilele al hotelului.

Cu autobuzul, după aproximativ 30 de minute am coborât lângă Parcul Baladia din Monastir.

Prima localitate, Ruspina, a fost creată de către fenicieni. Câtva ruine și mai multe morminte din acea perioadă au fost scoase la iveală de către arheologi.

După războaiele punice (264-146 î.e.n.) a intrat sub stăpânirea romanilor. A fost singurul oraș din Africa care s-a aliat cu Cezar în timpul războiului său civil împotriva armatei republicane. Tabăra lui Cezar fiind lângă Ruspina, orașul a trecut prin multe bătălii.

Gouvernorate- Municipalite Monastir

În Monastir exista un Ribat spre care m-am îndreptat și eu.

Pe lângă clădiri mai noi în care, la parter, funcționau magazine, bănci, am ajuns la Muzeu de Arte și Tradiții Populare (Musée des Arts et Traditions Populaires).

Era situat lângă Moscheea Hanafi de Bourguiba (Hanafi de Bourguiba mosquée), o moschee mai nouă (1963) dedicată primului președinte tunisian după eliberarea de sub Protectoratul francez.

Intrarea în moschee este delimitată de mai multe arcade susținute de coloane duble. În partea superioară prezintă un brâu decorat cu ceramică colorată. Moscheea, imensă, poate găzdui în sala de rugăciune până la 1.000 de persoane.

În interior bolta este susținută de 86 de stâlpi din marmură roz. Mihrabul, o nișă în perete care indică direcția spre Kaaba din Mecca, a fost situat într-o semi-cupolă și acoperit cu o jumătate de arc decorat cu un mozaic de aur.

Vis a vis de moschee se întindea Piața Artelor, cu alei străjuite de palmieri , în care era postat bustul lui Bourgbuiba.

În fundal am întrezărit Ribatul, în dreapta lui  Moscheea Mare, ambele situate pe malul mării.

Pe lângă Tribunalul Monastir (Premier Instance Monastir) m-am îndreptat spre un mausoleu în care, după deces (2000), a fost înmormântat fostul președinte.

Intrarea spre Mausoleul Habib Bourgbuiba era marcată de două cupole susținute de un sistem de arcade pe stâlpi, folosite și ca loc de relaxare la umbră.

La capătul unei alei pavată cu dale, lungă de aproximativ 200 metri, se înălța  mausoleul, construit în timpul vieții lui Bourgbuiba (1963). A fost extins în 1978 și în diverse aripi a fost îngropată toată familia lui.

Era situat în partea de vest a cimitirului Sidi El Mézeri.

Clădirea în stil arab-musulman modern este flancată de două minarete înalte de 25 metri, central prezintă o cupolă aurită situată între două cupole mai mici, verzi. Pe lângă morminte, în interior există și un mic muzeu în care sunt expuse obiecte personale, piese de mobilier din palatul Prezidențial Cartagina, fotografii, etc., ale fostului președinte.

Am străbătut înapoi aleea și m-am îndreptat spre cetate.

După moartea lui Mahomed (647-709), islamicii arabi au cucerit pe rând Maghrebul, teritoriile din Africa de Nord controlate până atunci de Imperiul Bizantin. Pentru  a apăra orașul de triburile nomade și de navele de război bizantine au construit un Ribat de formă patrulateră pe care l-au numit „Mănăstirea” , de unde și numele actualului oraș (796).

Sub domnia lui Abu al-Qasim ibn Tammam a fost extins cu trei clădiri noi care delimitau două curți interioare, formă păstrată până azi (966), în care s-au amenajat camere mici în care credincioșii jihadiști își făceau rugăciunile în timpul serviciului militar.

I s-a ridicat și un turn de veghe care putea fi accesat pe o scară de 100 de trepte. Din el, noaptea, erau schimbate mesaje vizuale cu turnurile cetăților vecine.

Au fost construite și două moschei. În una dintre ele, Moscheea Mare, azi se află o colecție unică de obiecte folosite la închinare și obiecte medievale tradiționale.

Pentru a găzdui artileria, în decursul timpului au fost ridicate mai multe turnuri de veghe (secolele XI, XIII, XVII, XIX).

În anii 1970 la Ribat au fost filmate unele scene din filmul Isus din Nazaret.

M-am așezat câteva minute pentru a savura imaginea mării pe care cine știe când urma să o revăd.

Într-un golf se afla portul de croazieră Marina Cap Monastir și pe strada paralelă cu țărmul clădiri noi, multe dintre ele construite în scop turistic.

În partea opusă faleza, plaja  continuată de un dig în mare….

Paralel cu ea se întindea un bulevard cu clădiri noi.

Se înserase și trebuia să mă întorc la hotel așa că am revenit la cupolele de la intrarea Mausoleului.

De acolo, pe sub o arcadă, am urmat o străduță la capătul căreia ajungeam la stația de autobuz. 

Cum în toate locurile pe care le vizitez în lume doresc să văd și modul de trai al populației, m-am bucurat că am intrat într-o zonă deloc turistică în care se desfășura viața de zi cu zi.

Clădiri mai noi se intercalau cu cele vechi, unele în stare deplorabilă.

În unele funcționaseră mai demult restaurante și un gen de pensiuni.

Poate eronat, dar m-am gândit că zona a regresat o dată cu construirea vilelor și hotelurilor noi de pe malul mării.

Unii se relaxau… alții munceau…alții se plimbau…

În micile încăperi amenajate sau chiar pe marginea străzii micii meseriași își desfășurau activitatea.

Existau mari discrepanțe. Am trecut pe lângă clădiri foarte bine întreținute și, hop, un maldăr de gunoi care nu deranja pe nimeni.

Strada se termina la altă arcadă care se deschidea într-un bulevard unde preț de o țigară am așteptat autobuzul. Era ultima cursă din acea zi și nu aveam voie să o ratez.

Excursia în Tunisia se terminase. A doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre Aeroportul Enfidha-Hammamet de unde cu o cursă charter ne-am întors în România, la București.

Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Publicat pe de
Răspunde

Medina Sousse, Tunisia,  a fost construită în urma cuceririi islamice timpurii (secol VII). Din 1988 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO. După ce m-am învârtit prin labirintul de străduțe unde am văzut diferite clădiri istorice, depășind o piațetă, am ajuns în zona cea mai vizitată de turiști- Ribat cu Moscheea Mare.

Inițial, pentru protecția împotriva pirateriei și a atacurilor inamicilor, musulmanii au construit un fort, Ribat.  

În epoca aghlabidă, sub domnia lui  Ibrahim cel Mare (secol IX), folosindu-se și marmura bisericilor distruse după cucerirea Maltei, a fost refăcut și extins,  devenind o fortăreață puternică.

În acea perioadă i s-au ridicat două etaje cu 30 de camere prevăzute cu băi alimentate cu apă dintr-un bazin care colecta apa de ploaie și i s-a adăugat un turn de veghe.

În unul din colțurile ei, nu ca de obicei în centrul medinei,  a fost ridicată Marea Moschee (La Grande Mosquée), fără minaret,  deoarece era folosit turnul Ribatului (850-851).

Dintr-o curte interioară,  cu câte o cupolă  în colțurile de nord-est și sud-est, printr-un portic se intra în camera de rugăciune.

Ribatul și moscheea au fost  înconjurate de ziduri lungi de 2,5 km,  înalte de 10 m și groase de 2 m.

Pe lângă moschee am intrat în Piața centrală din Sousse, Place des Martyrs.

Pe lângă numeroasele magazine am mers până la grupul statuar al martirilor,  postat în partea dinspre mare.

Am depășit un giratoriu în jurul căruia se ridicau clădiri noi cu diverse firme și bănci.

Central Bank

Place Farhat Hached

În sfârșit am ajuns pe malul mării unde am văzut numeroasele clădiri, containere, mașinării, nave, aparținând Portului Sousse (Port de Sousse), port comercial și cu multiple puncte pentru transport de persoane.

În programul excursiei exista, opțional, o croazieră pe mare. Dorind să văd cât mai mult din zonă, nu m-am înscris dar, fiind în Sousse, m-am îndreptat spre a vedea vasele de croazieră, create asemănător fostelor vase de pirați, fiecare având o altă denumire.

Bateu Pirate AZIZA

M-am întors în medina unde am intrat în partea comercială cu străduțe înțesate de o diversitate mare de produse- alimentare, îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, etc.

Doream să mă aprovizionez cu diverse condimente pe care, acasă, cu greu le găseam și cu câteva dulciuri specifice.

Apoi am intrat într-un complex comercial, Soula Center, unde urma să mă întâlnesc pentru ultima dată cu ghidul tunisian de la care, de-a lungul excursiei, am primit multiple informații.  

Scăpase de noi și până la tura următoare de turiști se relaxa.  În raionul de covoare, unde activa unui prieten de al său,  servind un ceai, am stat la o șuetă.

Apoi m-a condus pe terasa superioară de unde m-am delectat cu panorama orașului.

Vizita mea în Sousse era aproape de final. Lângă Soula Centre se afla ultimul meu obiectiv, Mausoleul Sidi Yahia (Le mausolée de Sidi Yahia Ibn Omar).

A fost ridicat în perioada ocupației otomane pentru a-l comemora pe eruditul  născut în Andaluzia (823) care a studiat în Egipt și fiind avid în cunoașterea Hidjaz-ului, într-o regiune în vestul peninsulei arabice (azi a Arabiei Saudite),  s-a mutat la Kairouan.

La terminarea studiilor a devenit Muftiu (jurist islamic). Fiind un islamic moderat a părăsit funcția și s-a mutat la Sousse unde a predat în Moscheea Mare. A scris numeroase cărți printre care și prima carte din lumea islamică despre legile comerțului. După moartea sa (902) a fost îngropat în Sousse. Azi în mausoleu funcționează o Bibliotecă.

Masoleul se afla pe laterala unui giratoriu în care central era postată o statuie.

L-am ocolit până la terminalul de autobuze de unde, cu numărul potrivit, urma să mă întorc la hotel.

Am fost foarte mulțumită de incursiunea mea în Sousse. În sfârșit, de capul meu, fără gălăgia și îmbulzeala grupului, am reușit să văd ce îmi propusesem.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 6: Friguia Park

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Tunis, capitala Tunisiei, după ce am urmărit puțin din desfășurarea unei greve, am ocolit  mașinile poliției  și am ieșit din Piața Guvernului spre o veche moschee inclusă în Patrimoniul Național al Tunisiei.

Moscheea Kasbah a fost construită la ordinele fondatorului dinastiei Hafsid care guverna atunci Tunisul (1230-1233) ca Moschee Congregațională, Moschee de vineri care găzduiește rugăciunile speciale de vineri la prânz cunoscute ca jumu’am. Inițial a servit doar conducătorii ce locuiau în Kasbah apoi a fost deschisă publicului. Sub stăpânirea otomană a fost renovată (1584).

Am ocolit-o și am intrat în Medina unde, în decursul timpului, pe lângă moschei au fost construite diferite mausolee.

Mausoleul Mohamed Laz, monument istoric din 1912, a fost construit de comandantul militar din Tunis pentru ienicerul căruia îi poartă numele.

Mausoleul Ahmed Khodja a fost construit de dey-ul căruia îi poartă numele (1647). În el au fost îngropați familia sa și descendenții până la jumătatea secolului XIX. A fost declarat monument istoric din 1922

Moscheea Youssef  Dey, cunoscută și ca Al B’chamqiya, inițial a fost folosită pentru oratorii publici.

În 1631 a fost transformată în moschee, fiind prima turcească din oraș.  

A fost restaurată la sfârșitul secolului XIX și în 1926 a fost anexată Universității Ez-Zitouna.

De la moschee grupul s-a îndreptat…mai întrebați spre ce ?….spre cumpărături.

S-a început explorarea părții acoperită a medinei.

Cum nu prea sunt amatoare de magazine, pentru mine cumpărăturile păreau o pierdere de vreme. Pentru asta am plecat pe alt continent ? În fine, așteptând după grup am început să  fotografiez câte ceva din zonele prin care treceam.

Din loc în loc, între magazinele cu mărfuri din toate sectoarele de vânzare, se aflau terase cu mese, cafenele, etc.

Deși foarte înghesuite, tot se mai găsea câte un spațiu care să fie amenajat.

În sfârșit am ajuns la un obiectiv care mă interesa, Moscheea Hammouda Pacha al Mouradi, în stil arhitectural turcesc, cu un minaret octogonal.

A fost construită de cel de al 2-lea bey care a condus dinastia Muradid până la moartea sa.

A funcționat ca hanafi, o școală juridică sunnită care inițial s-a dezvoltat în Irak, s-a răspândit și a ajuns școala principală dintre cele patru existente în Imperiul Otoman, azi, cu un număr foarte mari de adepți, aproximativ o treime dintre musulmanii din întreaga lume.

Se pare că trecusem doar prin partea mai europenizată a medinei ?

Când prin străduțele închise, când pe cele din exteriorul zidurilor, s-au continuat cumpărăturile care păreau că nu se mai sfârșesc.

Mă întrebam când o să mai avem timp să vedem măcar câteva clădiri istorice.

În acea porțiune erau etalate mai mult obiecte tradiționale, deosebite de cele europene, așa că timpul mi-a trecut mai ușor privindu-le.

Cum am mai povestit anterior, fiind republică, Tunisia a creat libertăți de care, în special, tinerii beneficiază. În general populația autohtonă a continuat tradițiile.

Am ieșit din înghesuială pe lângă o clădire mare, prevăzută cu coloane, în care am aflat că funcționa o școală.

De ea era lipit un alt magazin. Oare nu mai scăpam dintre ele ? Norocul meu a fost în ghidul tunisian, profesor de istorie, a cărei răbdare am pus-o la încercare cu întrebările mele și în același timp l-am bucurat, fiind singura curioasă despre amănuntele istoriei lor.

Medersa sau Madrasa, școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă în principal teologia islamică, dar și alte materii, au fost construite în medina în timpul dinastiei Hafsid.

Medersa Slimania

Au fost fondate pentru instruirea oficialilor de stat.

Începând cu secolul XX sunt folosite de studenții Universității Ez-Zitouna.

Am ajuns la un magazin de parfumuri unde, în sticluțe colorate, erau etalate diverse sortimente.

Ghidul tunisian ne-a explicat procesul de producție. Între timp ghida română avea alte treburi…Mă rog, începeam să-mi dau seama de ce atâta tevatură cu medina…

Lăsând grupul să iasă, liniștită, văzând că ghida a rămas în locație, am fotografiat sticluțele frumos aliniate. GREȘEALĂ! Cum ghida nu se grăbea, am ieșit să mă alătur grupului. Nici urmă de ei și…nici urmă de ghidă… Nu am avut de ales decât să-mi găsesc o cale de ieșire din acel labirint.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Publicat pe de
Răspunde

În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.

Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.

Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.

În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.

În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și  fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.

În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu  capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.

În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.

Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani  și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).

După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere,  introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr  pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.

În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.

Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și  a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).

În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.

Mausoleul Farhat Hached a fost  inaugurat în 2002, realizat în memoria celui  care a fost un lider naționalist, sindicalist,  conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.

În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875). 

În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.

Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.

Ministerul Finanțelor

În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.

De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.

Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina