Arhive etichetă: monumente

Comunele Mașloc și Bogda, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă frumoasă de vară am pornit la drum urmând să explorez câteva dintre comunele județului Timiș. Din Arad m-am îndreptat spre Zăbrani apoi spre sud am intrat în județul Timiș  și am ajuns în prima localitate, satul Alioș care aparține administrativ de comuna Mașloc dar anterior a aparținut comitatului Arad.

În nordul satului de azi, prima localitate, Eleuș (Satul Bătrân), a fost înconjurată de încă 3 sate care în decursul timpului au dispărut dar se pare că zona a fost ocupată încă din timpul romanizării Daciei, săpăturile arheologice scoțând la iveală un zid roman. În prima atestare documentară (1332) localitatea apare cu numele de Ellefalva. Sub invazia otomană satul a fost distrus (secolul XV). Din acea perioadă a fost depistată de arheologi fortificația de pământ „Cetatea Turcească”. După eliberarea Banatului de sub otomani, pe harta Contelui Mercy reapare cu numele de Alliosch.

Era un sat de români ortodocși pentru care, în 1826, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1870 în sat s-au mutat germani din Mașloc și Remetea Mică. Catolici, în anul 1909 și-au ridicat propria biserică,  Biserica Romano-catolică „Sf. Iosif”. Biserica a fost ultima dată renovată în anul 2005.

La aproximativ 5 kilometri spre sud am intrat în comuna Mașloc, prima dată atestată documentar în dijmele papale ca Machalaka (1332). Un secol mai târziu a primit statutul de oraș (1475) apoi în acte apare ca localitate părăsită.

După ce Banatul a fost eliberat de sub ocupația turcească de către trupele habsburgice (secolele XVI-XVII), comuna a fost reînființată cu numele de Maschlok apoi a fost colonizată cu germani și schimbat numele în Blumenthal (1770-1771).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Bartolomeu” (1787)

După cel de Al Doilea Război Mondial germanii au migrat spre locurile de proveniență.

Monumentul Eroilor

Migrarea în masă a avut loc după evenimentele din 1989 și comuna a rămas populată majoritar cu români.

Bis Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (2006)

La ieșirea spre est din comună săpăturile arheologice au descoperit locul numit Fântâna Turcului. Am umblat pe câmp după indicațiile primite dar nu am reușit să o depistez.

Am continuat drumul spre est și după 4 kilometri am intrat în satul Remetea Mică,  comuna Mașloc. Și acolo a existat un sat medieval românesc, Remethe, distrus sub ocupația turcească. Sub Imperiul Austro-Ungar, o dată cu al doilea val al colonizării cu șvabi (1773), pentru aceștia, pe acel loc au fost construite două așezări- Königshof şi Greifenthal, ulterior a doua desființată (1783) și locuitorii mutați în Königshof, în timp numit de români Remetea Germană sau Remetea Mică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1935)

Satul a rămas ocupat preponderent de germani, la sfârșitul secolului XIX populația era formată jumătate din români și jumătate germani iar după 1989, când germanii au părăsit localitatea, au rămas doar români.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1979)

În anii 1970 Remetea Mică a fost populată cu ucraineni din Maramureș veniți pentru munca în pădure. Aceștia s-au înmulțit ajungând la un moment dat să depășească ca număr românii situație care s-a reglementat în timp, azi satul fiind ocupat doar de români.

Biserica Ortodoxă Ucraineană (2012)

Am continuat drumul spre est, unde se situa comuna Bogda cu satele aparținătoare- Charlottenburg, Buzad, Altringen, Sintar și Comeat.  După 4 kilometri am intrat în satul Charlottenburg, cunoscut și ca Șarlota sau Barița. Satul a fost înființat o dată cu primul val de coloniști șvabi veniți în zonă (1771) și numit după soția Contelui Altringen care era atunci Guvernator al Banatului. A fost construit pe moșia acestuia, cu formă circulară având diametrul interior de 210 metri, în jurul unei plantații de duzi, pentru a-l proteja de daunele animalelor sălbatice.

În secolul XIX în centrul satului au fost ridicate o școală, poșta și Biserica Romano-Catolică.

Prin forma circulară, fiind unicat în Banat a fost declarat monument istoric. Din populația germană majoritară, după migrarea lor azi în sat au rămas doar 6 etnici germani. Pe lângă forma sa circulară, satul mai este cunoscut datorită Parcului de vânătoare Șarlota, populat cu cerbi din Boemia, Germania și Austria, care a aparținut Casei Regale a României și azi este administrat de Ocolul Silvic Timișoara.

Alt sat aparținător comunei Bogda este Altringen în care la recensământul din 2002 au fost înregistrați doar 27 de locuitori din care nici un german. În vechime acolo a existat satul româno-sârbesc Recașul Mic (Recășel) care în 1463 aparținea familiei Hagymas și purta numele de Rekas apoi a urmat istoria zonei, fiind colonizat cu șvabi (1770-1771) și românii mutați în alte localități.

Pe locul comunei Bogda au existat două sate românești, Felse Baagd (Bogda de Sus) şi Alsö Baagd (Bogda de Jos) care s-au unit și au format localitatea Bagd (1476). Și aceasta a fost colonizată cu șvabi (1771) și a primit numele Neuhoff.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1849)

În secolul XIX moșia a trecut în posesia mai multor proprietari. Au fost amenajate băile devenite în acea perioadă foarte cunoscute.  Deținută de Anton Negele, cu acordul Ministerului de Interne acesta i-a schimbat numele în Bogda-Rigos. Până după anul 1989, când toți germanii au părăsit-o, comuna a intrat în declin, a fost desființată apoi un an mai târziu reînființată cu români (1990).

Clopotnița fostei Biserici Romano-Catolică „Sf. Anna”

Următoarea localitate, satul Sintar, comuna Bogda, atestat documentar în 1455 cu numele de Zebthi, inițial a fost o localitate valahă (în documentele turcești) care a fost pustiită de invazia otomană. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană localitatea apare pe harta Contelui Mercy cu numele de Sintar (1723), schimbat după colonizarea cu șvabi în Buchberg (1782) și după intrarea în administrație română iar Sintar (1921). Până în 2002 populația a scăzut foarte mult astfel la recensământ în localitate se aflau doar 16 locuitori din care 15 români și 1 german.

La capătul drumului, la 18 km de la Mașloc, se află satul Comeat, comuna Bogda, datat documentar din 1547 când aparținea comitatului Arad și era format din două așezări- Dolni Komjat (Comiatul de Jos) şi Gorni Komjat (Comiatul de Sus). După colonizarea cu șvabi (1771) au format o singură localitate, Lichtenwald,  numită de localnici Komeath. În perioada interbelică satul era populat doar cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

M-am întors spre Mașloc dar, din Charlottenburg, am deviat spre sud pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Bogda, satul Buzad.

Și acest sat de afla la capătul unui drum.

Prima dată a fost atestat documentar în anul 1415.

Numele satului provine de la nobilul care-l deținea, Benedict de Buzad.

Curios pentru mine este faptul că acest sat nu a fost colonizat. La recensământul austriac din 1717 apărea ca un sat românesc format din șapte case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

M-am întors în comuna Mașloc urmând să-mi continui drumul spre sud.

Citește și Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

 

Comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șandra este situată în partea de nord-vest a județului Timiș. De ea aparține administrativ satul Uihei. Localitatea a fost înființată în 1833 pe terenul Episcopului Alexandru de Zagreb,  pentru coloniștii germani veniți din localitățile vecine. A fost numită după proprietarul terenului Sàndorhàsza (Alexandria).

Pentru germanii, catolici, a fost construită în stil baroc  Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1836).

În decursul timpului, ca întreaga zonă a Banatului de vest, localitatea a pierdut vieți în Primul Război Mondial, pentru care a fost ridicat în centru satului Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1933).

În sat s-au așezat și familii de români pentru care a fost ridicată  Biserica Ortodoxă (1944).

În cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost ocupat de trupele Wehrmacht. După înfrângerea germanilor de către armata sovietică multe persoane au fost deportate la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945).

Sub regimul comunist o parte din ei au fost deportați în Bărăgan.  O dată cu naționalizarea toți locuitorii au fost expropriați (1950) și după colectivizare a fost înființat CAP-ul (1952). În urma reorganizării administrative a aparținut comunei Biled până în 2004 când s-a desprins și a devenit comună. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, a doua este extracția de țiței, descoperit în 1968.

La 3 kilometri de Șandra se află satul aparținător Uihei. În momentul înființării localității (1844) cu localnici veniți din zonele învecinate și coloniști germani nou veniți în Banat a fost numit Neuesiedel (așezarea nouă), nume păstrat, dar maghiarizat, Ujhely, după cucerirea Banatului și anexarea sa la Ungaria și românizat, Uihei, în 1918. După cele Două Războaie Mondiale a început migrarea germanilor spre țările de baștină, care a atins punctul culminant după 1989.  Satul a devenit un sat de români în care, după recensământul din 1994, a rămas un singur german.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1929)

La 4 kilometri spre vest de Uihei  se află Bulgăruș, sat aparținător comunei Lenauheim. Localitatea apare pentru prima dată în documentele ungare sub numele de Bogaros (1452) care, după ocupația otomană, a fost distrus (1717). A fost reînființat până în 1769 prin colonizarea cu șvabi pentru care a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1773-1774)

La sfârșitul secolului XVIII zona a trecut printr-o mare foamete apoi în 1831 printr-o epidemie de ciumă, care au decimat o mare parte din populație.

cimitirul catolic

Nici nu au apucat să-și revină și s-a declanșat Revoluția din 1848 când satul a fost asediat de armatele imperiale. S-au purtat lupte crâncene în care mulți dintre locuitorii zonei au murit.

cimitirul catolic

În acel context,  șvabii din 38 de sate s-au adunat și au făcut „Petiția șvabilor de la Bulgăruș” prin care își cereau libertatea (1849), rămânând loiali Ungariei.

cimitirul catolic

În Primul Război Mondial Bulgăruș a avut multe pierderi omenești. Pentru aceștia în sat a fost ridicat un monument.

cimitirul catolic

O dată cu migrarea populației din perioada războiului în localitate s-au așezat mai multe familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă (1940-1945).

cimitirul catolic

La aproximativ 7 kilometri sud de Bulgăruș se află comuna Lenauheim.

Localitatea a fost atestată în anul 1332 sub numele de Csatád primit după cel al familiei Ciata, proprietarii zonei.

În documentele vremii în 1494 apare nelocuită apoi pe harta Contelui Mercy ca satul valah Cetăție (1761) care a fost colonizat cu șvabi (1767) și a purtat numele Csatad. Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza”(1778).

Ca toate localitățile din acea zonă și Lenauheim a pierdut multe vieți în timpul epidemiei de ciumă (1831).

Abia trecută epidemia, a izbucnit Revoluția 1848 când, în zona care cuprinde Lenauheim, Bulgăruș, Grabăț s-au purtat lupte care s-au soldat cu multe victime la fel și în timpul celor Două Războaie Mondiale când, dintre cei înrolați, mulți au pierit.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Instaurându-se regimul comunist, o mare parte dintre germani au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1950), alții deportați în Bărăgan.

Primăria

An după an, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1948).

Numele actual, Lenauheim, a fost primit în perioada comunistă după cel al pedagogului, istoricului, poetului Nikolaus Lenau, născut în localitate (1802). Azi în casa sa natală este deschis Muzeul Memorial „Nikolaus Lenau” și într-o parte a clădirii funcționează o Expoziție Etnografică Șvăbească.

La 5 kilometri spre vest se află al doilea sat aparținător comunei Lenauheim, satul Grabăț. Inițial terenul pe care se află satul a fost locuit sporadic de crescători de vite sârbi, numit Grabatz pe harta Contelui Mercy (1723) când aparținea districtului Cenad.

Remiza de Pompieri

Satul a fost înființat o dată cu al doilea val de coloniști șvabi (1764-1769) care și-au construit o Biserică de lemn pe care au înlocuit-o cu una de cărămidă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1764-1780).

După Primul Război Mondial și aici s-au stabilit familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1927). După 1989 germanii au emigrat masiv dar nu au uitat zona din care se trăgeau. În 2018, printr-o donație a  „Asociației Șvabilor Bănățeni” a fost ridicat Monument Eroilor Primului Război Mondial.

Citește și comuna Satchinez cu satele Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

 

 

 

 

Comuna Satchinez cu satele- Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Satchinez se află în nordul județului Timiș, în apropiere de granița cu județul Arad. În prima atestare documentară (1230) localitatea se numea Kenaz, apoi în listele de dijmă papală (1332) Kenes, când aparținea de județul Cenad.

Popular era cunoscută cu numele de „Chinezu” de la comandantul de oști în armata Ungariei, comite de Timișoara, Paul Chinezu, născut în localitate, care a luptat contra otomanilor și nu a pierdut nici o bătălie.

În afara localității, în locul unde azi se găsește o Gomilă, a existat o cetate pe care Chinezu a consolidată-o în perioada luptelor cu otomanii.

Ca toată zona, localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786) apoi în decursul timpului s-au mutat familii de sârbi.

Primăria Satchinez

Populația fiind un amestec de etnii, predominant români, cu religii diferite, pentru fiecare cult a fost ridicată câte o biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”  (1806)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza de Avila” (1823)

Biserica Ortodoxă Sârbă (1889)

Ulterior Primului Război Mondial lângă Biserica Ortodoxă a fost ridicat Monumentul Eroilor.

La 6 kilometri de comună, în direcția județului Arad,  se află satul aparținător administrativ, Bărăteaz, numit Borchaza în prima atestare documentară din 1411. Sub ocupația otomană era compus din 10 case cu familii de români care la un moment dat au părăsit localitatea, aceasta apărând pe harta contelui Mercy ca nepopulată.

Din 1764 românii s-au întors și au început să refacă satul. Au folosit Biserica de lemn ortodoxă existentă anterior deși era într-o stare avansată de degradare. Sub habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786), catolici și numită Baratzhausen. Pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică.

Biserica ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1836)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1838)

Tot la 6 kilometri distanță, dar în sens opus, se află satul Hodoni care aparține administrativ de Satchinez. În prima atestare documentară (1480) se numea Odon dar este mult mai vechi, prin săpăturile arheologice descoperindu-se  pe teritoriul satului multe vestigii romane.

Localitatea a fost distrusă în timpul Răscoalei condusă de Gheorghe Doja (1514) apoi a intrat sub stăpânire otomană și din 1717 sub Imperiul Habsburgic, când în localitate existau doar 15 case.

Căminul Cultural

După ce Împărăteasa Maria Thereza a dat un edict prin care populația română trebuia să se adune într-o anumită zonă pentru ca celelalte localități să fie colonizate cu germani, în Hodoni s-au mutat mai multe familii de români din Sânandrei și localitatea a crescut. Pentru ei, în 1728 fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Mucenic Dimitrie”.

Moșia a intrat în posesia contelui Georg Manaszy-Barc (1812) care și-a adăugat numelui sufixul de Hodony conform obiceiului vremii. Familia avea numeroase proprietăți în Banat și unii dintre ei erau membrii în Parlamentul ungar. Pentru a lucra pe plantațiile sale de tutun, acesta  a adus germani și localitatea a devenit jumătate română, jumătate germană. Pentru aceștia a fost ridicată, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Sf Martin” (1910-1913).

În 1840 contele și-a construit în Hodoni un conac, cu numeroase clădiri anexe, înconjurat de un parc cu alei de copaci. Conacul din Hodoni a fost deținut în decursul timpului de mai mulți proprietari, apoi a fost naționalizat împreună cu moșia și transformat în sediul unor instituții administrative. Ulterior a devenit casă de protocol pentru Combinatul Agroindustrial COMTIM apoi în 2004 a fost retrocedat familiei foștilor proprietari.

Citește și Comuna Variaș, județul Timiș

Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

O zi frumoasă la început de luna mai, așa că am plecat pe drumul Arad-Timișoara pentru a vizita una dintre comunele județului Timiș, Orțișoara, situată în Câmpia Vingăi, cu satele aparținătoare- Seceani, Cornești și Calacea. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în Registrele Papale sub denumirea Kokoth (1333) până în secolul XVII când localitatea nu mai era populată (1685).

Un secol mai târziu a fost colonizată cu sași care au ridicat o școală și o biserică. Localitatea era inclusă în domeniile baronului Orczy după care a fost numită Orczydorf (1785).

Ocupația de bază era agricultura și creșterea animalelor, în special găini  pentru care era renumită și a fost numită „Cocota”, în limba sârbă kokot însemnând cocoș.

Anul 1794 a fost secetos, agricultura a stagnat și a apărut foametea când se spune că localnicii au ajuns să-și hrănească animalele cu paiele și trestia din acoperișul caselor.

Biserica romano-catolică, construită în stil baroc (1809), a fost dotată cu trei clopote dintre care unul vechi, turnat în 1787. Altarul a fost împodobit cu un tablou care îl reprezintă pe Sf. Hubert, patronul vânătorilor și protectorul animalelor și biserica a fost dotată cu o orgă cu 10 registre.

În fața ei a fost postată statuia Sfântului Hubert (1884).

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Timișoara-Arad (1866-1868) dar a stagnat o dată cu declanșarea Primului Război Mondial. După război, o dată cu reorganizarea administrativă comuna a fost  inclusă în plasa Vinga, județul Timiș-Torontal. În parcul comunei a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1927).

Comuna a început treptat să fie locuită de familii de români care la început au  muncit ca slugi la familiile de nemți bogați. Numele comunei „Cocota” a fost schimbat în cel inițial, românizat- Orțișoara (1929).

Primăria (1910)

Numărul românilor crescând, în 1938 a fost înființată școală primară română, apoi Cooperativa de consum „Unirea” (1947), SMT-ul (1948), o bază de recepție a produselor agricole (1949) și un siloz cu o capacitate de aproximativ 23.000 de tone (1962-1967).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1971)

La 10 km de la Orțișoara am ajuns în satul Seceani, atestat din dijmele papale ca Secsany (1333-1337) când era format din mai multe cătune înființate pe un loc defrișat, populate cu români.

Pe o perioadă scurtă de timp în localitate s-a menționat prezența unor familii de sârbi (1582) care în decursul timpului au plecat sau s-au românizat.

Nu se cunoaște unde se țineau slujbele religioase, probabil într-o casă construită în acel scop, dar între anii 1840-1848 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

După Primul Război Mondial, ca și Orțișoara, a făcut parte din plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Căminul Cultural „Luminătorul”

Actual o parte din populația satului este baptistă și slujbele au loc în  Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”.

Citisem despre existența Vulcanului noroios de tip griffon, numit de localnici Forocici, situat undeva pe teritoriul care aparținea de Seceani. Am întrebat localnicii care m-au îndrumat să parcurg un drum agricol până în dreptul unui podeț și de acolo, pe lângă o carieră de piatră, la vulcan.

Nu am găsit podețul, nu am văzut cariera, așa că nu am ajuns să văd minunăția naturală, doar câmpul care, fiind primăvară, revenise la viață. Cu părere de rău m-am întors la Orțișoara dar eram hotărâtă să revin și să cer ajutorul unui localnic care să mă însoțească.

De la Orțișoara până în satul Cornești am parcurs 6 km. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1230 ca aparținând de Cetatea Timișoara dar ultimele săpături arheologice au descoperit 4 inele concentrice, fostele ziduri ale unei cetăți cu șanțuri de apărare, cea mai mare fortificație din Europa scoasă la iveală până azi, pe care micul sat era așezat.

După cucerirea Banatului de către austrieci în actele vremii localitatea apare ca fiind formată din 10 case (1717), o perioadă nelocuită (1761-1783) apoi ocupată de români și colonizată cu maghiari și germani când numele i-a fost schimbat în Jadani.

Pentru populația majoritar română în 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Ca activități de bază a locuitorilor au rămas agricultura și creșterea animalelor dar există și firme mici private cu activitate industrială.

La marginea satului a fost amenajată o baltă pescărie, loc de relaxare atât pentru localnici cât și pentru timișoreni.

Balta pescărie Cornești

M-am întors la Orțișoara și m-am îndreptat spre satul Calacea, situat la 4 km de comună. În prima atestare documentară așezarea era cunoscută ca villa Colosa (1214) apoi Kalandava (1311). Până în 1723 nu se cunosc date despre ea dar sub ocupația habsburgică, lângă pusta Kallacs, pe harta vremii apare localitatea Kalacs care era locuită de români, ortodocși. Pentru aceștia exista o Biserică de lemn înlocuită  un secol mai târziu cu una din cărămidă care a păstrat hramul celei vechi, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812-1829).

În 1765 Împărăteasa Maria Theresa a emis un ordin prin care populația română din sate trebuia mutată în zonele predominant românești. Calacea a avut norocul să nu fie depopulată. O perioadă a intrat în posesia bancherului vienez George Sina, cel mai mare proprietar din Banat, care a sprijinit românii prin acte de binefacere.

Biserica catolică „Sf. Tereza” (1927)

În perioada comunistă localitatea era bine cunoscută pentru apele termale curative de la Băile Calacea. Pe vremuri în proprietatea familiei Keller, erau frecventate mai ales de locuitorii zonei când o trăsură pentru opt persoane era folosită pentru transportul de la gară la băi. În 1906 a fost construit un pavilion, apoi o capelă mică, sub comuniști mai multe clădiri ca bază de tratament și o cantină-restaurant. Încetul cu încetul complexul s-a deteriorat și abia în anii 2000 a fost reamenajat, înconjurat de un parc mare în care se află un lac cu nuferi. Nu l-am putut vizita. Fiind primăvară, era închis și nu mi s-a permis intrarea.

Citește și Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Dresda, Germania- prin orașul vechi

Publicat pe de
Răspunde

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Sânnicolau Mare și Cenad, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sânnicolau Mare din județul Timiș este cea mai vestică localitate din România, situat în Câmpia Mureșului inferior, pe râul Aranca.

Săpăturile arheologice au scos la iveală existența unei așezări  în zonă încă din paleolotic, neolitic, epoca bronzului și fierului, de asemenea existența unui castru roman al Legiunii Gemina XIII, avanpost al Cetății Morisena („Orașul de pe Mureș”) care se întindea pe teritoriul actualelor localități Sânnicolau Mare și Cenad, prima devenind, în cadrul cetății, oraș al Imperiului Roman (106-274).

După retragerea legiunilor romane în sudul Dunării Dacia Traiana a fost atacată și cucerită de goți, vandalizată, prădată și denumită Goția până aceștia au fost alungați de hunii aflați sub conducerea lui Atilla care și-au creat capitala imperiului în cetate și zona au numit-o Hunia (380-396).

Până în secolul XIII zona a fost cucerită pe rând de popoarele migratoare- tătari, mongoli și cumani. În acea perioadă a fost construită Mânăstirea Morisena cu stareț și călugări greci și în 1030, cu sprijinul regilor maghiari, a fot organizată episcopia romano-catolică Cenad pentru a propaga catolicismul.

În 1241 teritoriul a trecut sub ocupație maghiară. Szent Miklos (Sân Nicolau), numele provenind de la Biserica „Sf. Nicolae” care a supraviețuit din mânăstirea existentă anterior, a devenit oraș cetate independent, separându-se de Cenad, prima sa atestare documentară datând din 1247.

Sub ocupația maghiară a trecut în proprietatea primului episcop al Cenadului (1421). Un secol mai târziu Banatul fiind ocupat de turci (1552) aceștia și-au mutat în localitate administrația, o garnizoană, au construit o școală pentru ieniceri și Biserica „Adormirea Maicii Domnului” au transformat-o în moschee.

Moara veche

După numeroase lupte între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, cel din urmă a intrat în posesia Banatului (1701). Fiind provincie de graniță cu rol militar crescut și orașul fiind situat la intersecția căilor de comunicație, acesta s-a dezvoltat rapid și a devenit reședința districtului Cenad (1717), sediul Prefecturii erarhiale și al Trezoreriei militare a Banatului (1724).

Spitalul Orășenesc

Zona a fost ocupată de imigranții sârbi și greci care s-au încadrat în comunitatea religioasă a românilor până în 1733 când s-a înființat parohia sârbească. În 1752 au sosit coloniștii șvabi care au format o localitate nouă, Comuna Germană, actualul Sânnicolau German, în timp încorporat în oraș. Pentru ei a fost înființată Episcopia Catolică (1767). Fiind un amalgam de etnii, fiecare își dorea să aibă propria biserică astfel pentru ortodocși moscheea a redevenit biserică dar, fiind neîncăpătoare, între 1783-1787 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă Sârbă „Adormirea Maicii Domnului”.

În aceeași perioadă familia nobiliară de aromâni din Grecia, stabilită în Banat, care a trecut la catolicism și și-a maghiarizat numele în Nakó, a cumpărat un teren din oraș (1781). Contele a construit Școala inferioară de agricultură (1799) apoi Gimnaziul de Stat  (1894), azi Școala generală nr. 1,  care au dus la creșterea prestigiului orașului.

Monumentul Eroilor Revoluției 1989

Orașul a primit dreptul de a organiza târguri (1787) apoi piețe săptămânale (1837) și dezvoltarea sa demografică și economică au luat avânt. O perioadă scurtă de timp a aparținut Voivodinei (1849-1860) apoi a fost din nou reședință de district care cuprindea 22 de comune (1870-1918).

În 1864 contele Nakó a început construcția unui castel în stiluri arhitectonice îmbinate, baroc și romantism, cu un turn în stil medieval, care era înconjurat de un parc.

Castelul Nakó avea 99 de încăperi și o bibliotecă în care erau adunate peste 5. 000 de volume, picturi, statui, porțelanuri rare.

După Primul Război Mondial zona a intrat sub ocupație sârbească apoi franceză și „comorile” contelui au dispărut.

În 1941 castelul a fost folosit ca sediu al legionarilor apoi ca și cazarmă cu depozit de armament, după cel de Al Doilea Război Mondial ca Școală pentru tractoriști (1949-1951), Școală Agricolă (1953-1955) și Casa Pionierilor (1980).

În memoria compozitorului născut în localitate (1881), Primăria a organizat în castel Muzeul Béla Bartók, inaugurat în 1981.

După schimbarea regimului politic din România (1989) castelul a fost folosit ca discotecă și club de calculatoare apoi a fost ocupat de Casa de Cultură și Muzeul Orășenesc care funcționează și azi.

Revenind la situația religioasă, parohia romano-catolică a fost înființată  începând cu anul 1818.

În locul capelei în care se țineau slujbele pentru credincioșii predominant germani și maghiari contele Nakó a construit în centrul Comunei Germane Biserica Romano-Catolică (1824).

Azi în fața bisericii este postată statuia contelui.

Cultele reformat, evanghelic luteran și protestant primind libertate din partea regilor habsburgi, în 1787 prima familie maghiară protestantă a sosit în localitate urmată de alte familii care inițial au ținut de parohia Nădlag. Cu ajutorul contelui Nakó credincioșii au construit o casă de rugăciune și o școală maghiară (1814-1815), cei reformați Biserica Reformată (1912-1913).

Clădirea în stil gotic combinat cu baroc  azi este într-o stare avansată de degradare. Biserica având doar șase credincioși evangelici- luterani și cinci credincioși evanghelici presupun că fondurile pentru reparații nu „se înghesuie” să apară, deși ar merita, fiind o clădire istorică.

Religia de bază a imperiului fiind cea catolică, a început trecerea forțată a românilor la catolicism, sub ritul greco-catolic, astfel în oraș s-a înființat parohia greco-catolică (1846) și cele 40 de familii catolicizate țineau slujbele într-o casă. Lângă aceasta, până în 1902 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” care a funcționat până în 1949 când cultul greco-catolic s-a reunit cu cel ortodox. Din 1990 cele două culte s-au despărțit și biserica a rămas cultului greco-catolic.

În ceea ce privește cultul ortodox, românii și sârbii nu s-au putut înțelege folosind aceeași clădire astfel slujbele se țineau alternând duminicile, s-a ajuns la petiții juridice, lungi procese la Timișoara și Budapesta și în jurul anilor 1900 românii au părăsit biserica contra unei despăgubiri din partea sârbilor. Până în 1903 și-au construit o biserică proprie, Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”.

Turnul a fost dotat cu patru clopote aduse de la Budapesta și în 1930 cu un orologiu. În curte a fost postat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial.

În perioada interbelică orașul a fost trecut la statutul de comună, sub comuniști a devenit reședință de raion (1951-1968) și a redevenit oraș din 1968.

Primăria Sânnicolau Mare

Porțiunea răului Aranca care traversează orașul a fost transformată într-un canal traversat de poduri. Pe unul dintre maluri se află Parcul Copiilor, terenuri de sport, locuri de agrement.

Pentru divertisment și relaxare orașul dispune și de un lac pe care a fost amenajată o terasă.

La ieșirea din oraș spre granița cu Ungaria se află o biserică nouă de lemn, Biserica Ucraineană „Sf. Ierarh Nicolae”.

La mijlocul distanței de 20 km dintre Sânnicolau Mare și punctul vamal la granița cu Ungaria se află localitatea Cenad. Privind înapoi în timp, Cenadul împreună cu Sânnicolau Mare (Sân Nicolau) au făcut parte din  Cetatea Morisena și au urmat același curs al istoriei.

În cadrul cetății a fost ridicată Mânăstirea „Maicii Domnului” care în momentul în care ortodocșii și catolicii s-au despărțit a funcționat în rit catolic, cu călugări benedictini (1054), iar ortodocșii s-au mutat la Mânăstirea Oroslanos. Mânăstirea catolică s-a ruinat rapid.

În perioada 1030-1552 Cenadul a fost reședință episcopală. În amintirea acelor vremuri, începând cu anul  2003 în afara localității a fost construită Mânăstirea Morisena „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, mânăstire de maici.

Cenadul a fost distrus în timpul invaziei tătare (1241). Reconstruit, a suferit în timpul invaziei otomane astfel în 1459 au fost ridicate fortificații. În 1514 Gheorghe Doja a distrus casele, biserica și a masacrat clerul. Cetatea a fost din nou reconstruită. Sub ocupația otomană catolicii au fost alungați și localitatea a coborât la statutul de sat. După înfrângerea turcilor de austrieci, aceștia au dărâmat cetatea, zona ocupată majoritar de sârbi (Cenadul Sârbesc) au colonizat-o cu germani, care și-au construit o localitate (Cenadul German), localități care în timp s-au unit.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1773)

Parohia romano-catolică din Cenad a început să funcționeze iar (1741) și un secol mai târziu a fost ridicată Biserica Romano-Catolică ”Sf. Gerard”, în stil neogotic (1868-1870).

Gerard a fost un călugăr benedictin italian, primul episcop al Cenadului, care a înființat parohii, a construit biserici și mânăstiri în zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre. Sarcofagul lui a fost păstrat în această biserică.

Zece ani mai târziu a început construcția Bisericii Ortodoxă Română „Pogorârea sf. Duh” (1880).

Apoi, în 1911 a fost ridicată Biserica  Greco-Catolică.

Citește și Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bocsig din județul Arad este situată în Depresiunea Zărandului, pe râul Crișul Alb, zonă care înainte de 1200 și până în 1553, an când localitatea este prima dată atestată documentar, a trecut prin mai mulți proprietari. Între 1553-1563 exista o sesie iobăgească deținută de familia nobiliară Losonczy.

lac pescărie Bocsig

Pentru localnicii din toată zona, în 1775 a fost construită Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În 1819 satul Bocsig a intrat în proprietatea familiei nobiliare Laszlo care doi ani mai târziu a cumpărat și moșia Tămand apoi a construit un conac boieresc înconjurat de pădure.

Pe terenul de 70 hectare din jurul conacului, donat de Francisc Laszlo, au fost comasate satele Bocsig, Tămand, Ercășeu, Cantratău și au format o singură localitate, comuna Bokszeg (1824-1829), unde s-au mutat mai mulți iobagi. În comună, pe locul fostei biserici de lemn a fost construită o biserică nouă (1857).

În timpul Revoluției din 1848-1849, când s-a desființat iobăgia, la Bocsig iobagii au prădat conacul și cârciuma, au incendiat depozitele de furaje, acțiuni care au continuat și după încetarea mișcării revoluționare. Din această cauză moșierul și-a vândut moșia Principesei Persida, soția Principelui Alexandru Karagheorghevici, fostul Rege al Serbiei și s-a mutat la Budapesta în fostele case ale acesteia (1864).

Regele Serbiei a ajuns în Bocsig datorită faptului că a fost detronat (1858), a fugit la Budapesta apoi și-a urmat soția la noua moșie unde au locuit în conac urmând să-și construiască un castel. Principesa a decedat dar fostul rege a dărâmat conacul și în locul lui a ridicat Castelul Karagheorghevici, în stilul renașterii târzii (1860), pentru el și cei trei fii ai săi, prinții Arsenie, Gheorghe și Petru, care au copilărit la Bocsig împreună cu copiii localnicilor.

Crescând, Arsenie a plecat la Paris, Gheorghe în Regatul României unde familia poseda un domeniu regal. Aceștia s-au dedat patimilor- joc de cărți, femei, alcool și treptat au cheltuit averea familiei ajungându-se ca Arsenie să piardă moșia la jocul de cărți în favoarea unui marchiz. Regele a fost nevoit să migreze din nou, alegând Timișoara, unde a și decedat câțiva ani mai târziu. Actual în clădire funcționează Școala Gimnazială „Vasile Pop”.

În acea perioadă în cadrul religiei au avut loc schimbări majore astfel în 1834 populația a fost silită să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism și fost construită Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1895-1897).

În perioada interbelică, până în 1932 comuna a purtat numele  fostului proprietar, Karagheorghevici. Tot atunci, Biserica Ortodoxă fiind deteriorată grav, a fost construită o alta nouă situată pe un loc obținut prin expropriere, la drumul principal, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1929-1932). Aceasta a fost reparată în 1962. În decursul anilor comuna s-a extins astfel între 1992-2011 în zona Bocsig-Gară a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

În curtea ei era postat Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale și în fața școlii Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial.

Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial

Una dintre personalitățile născute în comună  a fost Ion Vidu,  compozitor, dirijor, folclorist român, numit și „Doinitorul Banatului” (1863-1931).

Căminul Cultural

Situat la aproximativ 4 km, satul Mânerău, comuna Bocsig a fost atestat pentru prima dată din 1348 ca domeniu al familiei nobiliare maghiare Abrahámffy, în 1561 sesiile iobăgești aparțineau domeniului Pongrácz, un secol mai târziu a fost inclus în domeniul Cetății Ineu și în 1732 în domeniul ducelui Modena.

În acea perioadă a fost construită  Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Cosmin și Sf. Damian”. O dată cu toată zona Mânerău a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic când a fost integrat în domeniul Almay (1824). S-a renunțat la Biserica de lemn construindu-se una de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Cozma și Damian”(1874-1877),  reparată în 1910.

Aceasta a fost extinsă și schimbată în stil neobizantin (1956), actuala biserică din Mânerău.

M-am întors spre Bocsig și m-am îndreptat să văd al doilea sat al comunei. În drum m-am oprit la Podul vechi metalic construit peste râul Crișul Alb.

Doream să-l imortalizez neștiind cât timp va mai exista având în vedere că se construise unul nou.

Satul Răpsig, comuna Bocsig, a aparținut Principatului Transilvania (1650) până în 1820 când a fost cumpărat de familia Hendrey.

În acea perioadă, pe locul unei foste biserici a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1749). S-a dorit a fi înlocuită de una din zid însă, din lipsa fondurilor, s-a ridicat noua Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Grigore Teologul”.

Totuși sub stăpânirea familiei Hendrey și-au îndeplinit dorința. Biserica a fost înlocuită cu actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1885).

De la Răpsig m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat în direcția Beliu, apoi lateral spre Schitul Tămand „Veșmântul Maicii Domnului”. În acel loc a funcționat un Spital social de bătrâni (2009).

Lângă el a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (2003), în stil maramureșean.

În ea slujbele erau oficiate de preoții din împrejurimi.

Spitalul a fost desființat și  Arhiepiscopia Aradului a preluat terenul pentru înființarea schitului de maici.

Pentru ele, lângă biserică au fost ridicate chilii.

Citește și Orașul Ineu

comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Zăbrani din județul Arad, situată pe malul stâng al râului Mureș, a fost menționată pentru prima dată în anii 1080-1090 când aparținea comitelui Titel și se numea Zabran, tradus în română pădurice.

moară

Se pare că zona a fost locuită cu mult timp înainte deoarece săpăturile arheologice au evidențiat în zona Dealul Viilor două așezări din paleolitic și epoca fierului. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și a purtat diverse denumiri ca Hidegkut (1561) sau Edekut (1717).

Așezarea se afla într-o zonă mlăștinoasă și cu păduri seculare. A fost colonizată cu germani care și-au înființat localitatea în jurul unui izvor și au numit-o Guttenbrunn, tradus în limba română Fântâna Bună (1724) și locul fostului sat a devenit „suburbia” Pârneava.

Ei au primit de la stat câte 16 iugăre de teren pe care le-au defrișat, asanat și-au construit casele și s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor. În 1726 au adus din Germania și Austria viță de vie pe care au plantat-o în zonă, devenind și viticultori.

Majoritatea localnicilor fiind romano-catolici, în localitate a sosit primul preot catolic (1729) care a oficiat slujbele într-o casă amenajată ca și capelă apoi au construit o biserică.

Satul Neudorf, comuna Zăbrani, menționat pentru prima dată pe harta contelui Mercy 1723 cu nume Novosello, iar în 1761 ca nelocuit, a fost creat în 1765 de coloniștii germani (șvabi) care l-au numit Neudorf, tradus în română Satul Nou.  Pentru ei a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1771), biserică în stil baroc restaurată abia în 1929.

În drumul ei spre Transilvania Arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, Regina Boemiei, s-a oprit în Neudorf. Fiind bolnavă grav de pneumonie a decedat și a fost înhumată în cavoul familiei Zelenski din subsolul bisericii. În memoria ei, la ordinul Împăratului Ferdinand I al Austriei a fost ridicat un monument funerar din marmură de Carrara (1841).

În Zăbrani localnicii ortodocși dețineau o Biserică de lemn, catolicii o Biserică Romano-Catolică și pentru ceilalți enoriași din localitate exista Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire” (1770).

Un incendiu a avariat grav clădirea bisericii romano-catolice (1866) astfel a fost construită o nouă biserică, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1872).

Un alt incendiu, care a devastat mai mult din jumătate din localitate, a avut loc în 1878. Astfel conducerea localității a înființat Uniunea Pompierilor Voluntari din Guttenbrunn (Zăbrani).

fostă Remiză de Pompieri

După cel de Al Doilea Război Mondial zona a fost populată cu români ortodocși pentru care  slujbele religioase erau ținute într-o capelă, apoi în Zăbrani a fost ridicată, în stil tradițional muntenesc, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”( (1940). De asemenea pentru comunitatea ortodoxă din Neudorf din 1989 a început construcția la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, în stil neobizantin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”

În Zăbrani actual se află Casa Memorială Adam- Müller-Guttenbrunn, scriitor, romancier, om de cultură șvab, născut acolo (1852-1923), mutat la Viena (1879) unde pe rând a lucrat ca funcționar, foiletonist, critic de teatru apoi a devenit director al Teatrului din Viena, Opera de azi.

Administrativ, din comuna Zăbrani face parte și satul Chesinț. Prin săpături arheologice au fost găsite urme de ziduri  presupuse a fi ale unei foste cetăți turcești din Evul Mediu deci s-a atestat existența unei așezări în zonă. De fapt locuitorii trăiau în mai multe cătune situate în pădure, pe zona actualului sat, care purtau numele familiilor de români care le ocupau, nume păstrate până azi, exemple Valea Bârzovenilor, Valea Milicoț, etc. (1332-1337).

În secolele XV-XVI trei văi ale zonei au fost ocupate de sârbi și muntenegreni din sudul Dunării care au fugit din calea invaziei turcești și s-au așezat acolo. Aceștia au fost comasați cu românii din zonă de către autoritățile austriece, cu ajutorul armatei (1735). A fost format satul vechi, Keszi, deținut de o familie nobiliară maghiară, ca pavăză împotriva jafurilor. Treptat localitatea a fost ocupată majoritar de maghiari care în timpul ocupației turcești au dispărut. Din acel sat până la începutul secolului XX s-au păstrat urmele unei biserici de lemn.

Căminul Cultural

Până în secolul XVIII satul a fost ocupat de români, care i-au schimbat numele în Chesinț, apoi a intrat sub ocupația austriacă care l-a colonizat cu șvabi o dată cu localitățile Neudorf și Zăbrani. Timp de mai bine de un secol localitatea a trecut din proprietar în proprietar. După anul 1900 jumătate aparținea proprietarului localității Neudorf, un sfert chiaburimii din Zăbrani și doar un sfert localnicilor care, din lipsă de pământ, au fost nevoiți să lucreze în dijmă pământurile din zonă.

Monumentul Eroilor Primului Război Mondial

Clădirea actualei biserici a fost construită în timpul ocupației otomane ca depozit de armament și de alimente apoi i s-a adăugat turnul și a fost transformată în biserică.

În 1752 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  în care se oficiau slujbe în limba slavonă, apoi pe rând în limba slavonă și română, alternând duminicile și din 1871 doar în limba română.

Citește și Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Comunele Fântânele și Frumușeni, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cum mai rar am avut așa o zi superbă de noiembrie am plecat într-o mini excursie pe partea stângă a râului Mureș prin comunele Fântânele și Frumușeni. Din Arad am ieșit prin Aradul-Nou, Sânicolau Mic și după 12 km am intrat în comuna Fântânele. Localitatea, situată în Câmpia Vingăi, a fost atestată pe hartă din 1123 apoi în documente (1457) ca localitatea Kisfalud (maghiară) adică Satul Mic.

În 1514 răsculații conduși de Gheorghe Doja au cucerit Cetatea Frumușeni, distrusă în urma răscoalei dintre 1526-1527 condusă de Iovan Nanada, apoi a făcut parte din Principatul autonom Banat-Crișana care era vasal Pașalâcului de la Buda (1541) până după Tratatul de la Blaj (1687) când a intrat sub conducerea Imperiului Habsburgic și a fost încorporat Ungariei în 1778.

În acea perioadă zona a purtat numele de Ansonlak, tradus din maghiară Cătunul de Jos. Majoritatea românilor au fost mutați în satele din jurul Lipovei și a fost colonizată cu șvabi care au format două sate- Engelsbrunn, tradus din germană Fântâna Îngerului, azi Fântânele și Wiesenheid, Câmpie, azi Tisa Nouă, sat aparținând comunei Fântânele începând cu anul 1948. Găsind în zonă cinci fântâni au denumit-o Fântânele.

Fântâna Îngerului

Pentru ei a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor”, clădire în stil baroc târziu (1778-1780) care a fost dotată cu un clopot masiv (1813) căruia în decursul timpului i s-a alăturat un al doilea.

În curtea din spatele bisericii, lângă o cruce de piatră a fost ridicată o criptă funerară de către noii moșieri, familia Kövér, care și-au îngropat fetița de 2 luni, decedată (1827) și în fața bisericii o nouă cruce din piatră (1836). Trecând prin localitate de două ori (1873, 1884), Împăratul Franz Josef I a participat la slujbele din biserică.

În 1824 noul moșier, baronul Kövér Antal, urmașul lui Kövér Todor care a fost proprietar al satului Tisa Nouă din 1781, a ridicat un castel în stil neoclasic înconjurat de un parc cu arbori seculari, numit azi Castelul „Kövér- Appel”.

Fațada a fost prevăzută cu un portic cu coloane la care se urca pe un șir de scări.

Spre curtea din spatele castelului a fost amenajată o altă terasă cu intrarea acoperită, pentru trăsuri. În momentul vizitei mele aceasta era supusă recondiționării.

În decursul timpului castelul a intrat în posesia familiei Appel, de unde numele său actual. Ultimul proprietar a fost baronul Lajos Porcia apoi castelul a fost naționalizat. Actual el este folosit ca loc în care se desfășoară diferite evenimente.

Românii au început să se întoarcă treptat în zonă numărul lor crescând considerabil în perioada interbelică.  În 1946 s-a reînființat Parohia Ortodoxă Română și a fost amenajată o capelă în care se țineau slujbele.

În anul 1989 a început construcția unei biserici care a fost situată în apropierea Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost sfințită de Episcopul Aradului în anul 1997.

La 5 kilometri distanță față de Fântânele se află satul Tisa Nouă care a fost format de coloniștii sași pe niște terenuri extravilane, expropriate, ale satului Firiteaz (1771). A purtat numele de Wiesenheid, nume schimbat în Réthát pe perioada când a aparținut Ungariei.

Pentru ei a fost construită Biserica romano-catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1845-1846).

În perioada 1944-1945 mai multe familii din satul Tisa, comuna Hălmagiu au fost mutate în localitate și numele i-a fost schimbat în Tisa Nouă, ca sat aparținând comunei Fântânele.

Biserica ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1981)

După câțiva kilometri am intrat în comuna Frumușeni care a fost atestată documentar din anii 1080-1090 dar prin săpături arheologice în locul cunoscut ca „Dosul Caprei” au fost găsite urme datând din epoca bronzului, dacice și feudale (secolele XII-XIII) și ale otomanilor care au supus pentru o perioadă de timp zona.

Zona a fost populată cu șvabi în aceeași perioadă cu comuna Fântânele iar românii au fost mutați în Toracu Mic din Banatul Sârbesc. Satul populat 100% cu germani a fost numit Schöndorf (1766).

Biserica Romano-Catolică „Sf Arh. Mihail, Sf. Ioana”  (1825- stil baroc)

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost colonizat cu numeroase familii de români din munții Apuseni și a primit numele de Frumușeni. Slujbele ortodoxe s-au ținut mulți ani într-o capelă organizată într-o casă. În centrul satului, în fața Bisericii Romano-Catolice a fost amenajat un parc în care a fost postat Monumentul Eroilor.

În 1989 a început construirea Bisericii Ortodoxe  „Pogorârea Sf. Duh”, în stil  neobizantin, care a fost sfințită în 1997.

O perioadă de timp Frumușeni a aparținut comunei Fântânele (1962-2004) după care a devenit comună independentă. De ea aparține satul Aluniș care a fost menționat pentru prima dată în anul 1828 cu numele de Traunau primit tot de la coloniștii germani. În jurul anului 1838 în sat a fost ridicată Biserica Romano-Catolică  „Nașterea Maicii Domnului”, o clădire în stil neoclasic.

În fața ei, pe un soclu a fost postat un grup statuar religios (1906).

Lângă biserică se afla Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial (1914-1918).

După cel de Al Doilea Război Mondial și satul Aluniș a fost populat cu români. Pentru ei a fost construită Biserica ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1947).

Pe lângă agricultură și creșterea animalelor localnicii din comuna Frumușeni au fost renumiți pentru obiectele efectuate în atelierele de împletit nuiele.

Biserica Ortodoxă (nouă)

Pe câmpul aparținând de teritoriul comunei Frumușeni prin săpături arheologice au fost descoperite urmele unei mânăstiri foarte vechi. Abația „Sfânta Fecioară Maria” (1138), inițial ortodoxă, a fost preluată de catolici, a intrat sub patronaj regal și a fost denumită Mânăstirea Bizere. A funcționat ca mânăstire benedictină de călugări până în perioada invaziei turcești când a fost părăsită (1557). Mozaicurile găsite prin săpături au fost preluate de Muzeul Județean Arad.

Citește și comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

 

 

 

Un drum Arad-Secusigiu

Publicat pe de
Răspunde

Tot umblând prin lume, într-un an m-am hotărât să-mi cunosc mai bine locurile înconjurătoare, în primul rând județul natal Arad și am pornit la drum. Urma să vizitez trei comune situate în nordul Câmpiei Vingăi, spre vestul țării, până la granița cu județul Timiș și să imortalizez clădirile mai importante. Știam că de fapt porneam la o „vânătoare de biserici”.

Prima, la 8 km de la Arad, este comuna Zădăreni.

Monumentul eroilor din cele Două Războaie Mondiale

Localitatea a fost atestată documentar din 1333 dar săpăturile arheologice au descoperit că este mult mai veche, găsindu-se urme ale unei așezări din epoca fierului și a unei necropole romane.

Monumentul „Sfintei Treimi”

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1871) funcționa în fosta clădire neogotică a Bisericii Catolice pe care aceștia au vândut-o.

Statuie „Sf. Florian”

Biserica Ortodoxă „Sf. Constantin și Elena” (1975)

De comuna Zădăreni aparține satul Bodrogu Nou unde se află Biserica Ortodoxă „Sf Ierarh Nicolae” (1910). Inițial slujbele se țineau într-o capelă care în timp a fost modificată, adăugat a fost ridicat turnul și a fost transformată în biserică.

A doua, comuna Felnac, a fost atestată documentar din 1330. În secolul XIV în acel loc a existat o cetate care s-a ruinat în timp și a fost demolată în anul 1699. În comună au conviețuit românii și sârbii care au împărțit clădirea aceleași biserici până la sfârșitul secolului XIX când cele două biserici s-au divizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1804-1807)

Biserica Ortodoxă Sârbă

Urma comuna Secusigiu cu satele Sânpetru German, Munar și Satu Mare.

Satul Sânpetru German s-a format în secolul XVIII, când zona era inclusă în Imperiul Habsburgic, prin imigrarea mai multor familii germane din zona Pădurea Neagră.

Pe lângă aceștia, până în secolul XIX localitatea a fost populată cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1774-1775)

Localitatea a crescut ca importanță, agricultura (ferme de animale, morărit, etc.) și micile meserii prosperând, între anii 1925-1928 ajungând să funcționeze în comună trei bănci populare, proprietate privată.

fosta Moară

Instaurându-se comunismul, localitatea a fost populată masiv cu români din întreaga țară. Pentru aceștia slujbele religioase se țineau într-o casă veche transformată în timp în casă parohială. Capela a fost modificată, i s-a adăugat turnul și a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

Între anii 2011-2012 cu ajutorul enoriașilor a fost ridicată Biserica Reformată.

În prezent ca activitate de bază a rămas agricultura pe lângă care funcționează industria textilă și marochinăria.

Satul Munar este cunoscut mai ales prin Mânăstirea Bezdin situată în afara localității, în apropierea râului Mureș, pe locul unde pe vremuri existau mai multe mlaștini cu stufăriș de la care a preluat numele.

Comunitatea sârbă a început construirea unei mânăstiri (1539) care a fost distrusă de invazia turcilor pentru ocuparea Banatului. Călugării nu au părăsit locația și au ridicat o Biserică de lemn apoi o Biserica din cărămidă în stil neobizantin (1680).

Mânăstirea a început să se dezvolte o dată cu venirea din Serbia a unor călugări alungați de turci (1740). A fost construit conacul cu peste 52 de încăperi în care la vremea aceea trăiau 16 călugări.

Mânăstirea este una dintre cele cinci Mânăstiri Ortodoxe Sârbe din România care au rezistat timpului și este actual locuită de o singură măicuță.

De la mânăstire înapoi în satul Munar unde, pentru fiecare naționalitate, există o biserică.

Biserica Romano-Catolică (1840)

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” (1926)

Comuna Secusigiu a fost atestată documentar din 1359. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, în comună funcționează o secție de tricotaje în care sunt angajate majoritar femei.

Piața agroalimentară

În centru, în apropierea Primăriei, se înalță cele două biserici ale comunei.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1832-1834)

Biserica Romano-Catolică (1848)

Ultimul sat apartinător comunei Secusigiu, Satu Mare, este pe această rută  ultima localitate din Județul Arad. Pe artera principală, una lângă cealaltă, se găsesc două biserici.

Biserica Romano-Catolică

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (2003)

Parcurgând strada laterală dintre ele se ajunge la Biserica Ortodoxă Sârbă „Praznicul Strămutării Moaștelor Sf. Gheorghe”, construită în anul 1824, pe locul unei biserici din 1789.

Prima „vânătoare de biserici” s-a încheiat dar, așa cum mi-am propus, vor urma numeroase alte localități.

Citește și Mânăstirile Hodoș-Bodrog și Bezdin din județul Arad