Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Publicat pe 12 iunie 2018 de monica frimu

Baia de Criș este o localitate situată în județul Hunedoara, la poalele Munților Metaliferi și Munților Bihorului, pe cursul Crișului Alb. Am parcat în centru, unde am văzut Biserica ortodoxă și Monumentul Eroilor, ridicat în 2013 în memoria celor căzuți în cele două Războaie Mondiale. La baza lui se află plăci de marmură inscripționate cu numele acelora. Este prevăzut cu un clopot din bronz, care, printr-un dispozitiv electric, sună la fiecare oră.

În apropiere era o biserică lăsată în paragină, Biserica Mânăstirii Franciscane, o clădire masivă din piatră și cărămidă, construită în stil gotic. Construită în secolele XV-XVI, din cauza unui incendiu s-a ruinat, rămânând fără acoperiș. În 1772 a fost reînființată de către călugării care au restaurat-o treptat, în stil baroc. În timpul Revoluției de la 1848 a suferit distrugeri mari dar a continuat să funcționeze până după Al Doilea Război Mondial, când, sub comuniști, a fost închisă. Și-a reluat activitatea după 1990. Din biserica veche s-au păstrat zidurile cu pilaștrii, arcul triumfal, cele două altare laterale și amvonul.

Am traversat un mic părculeț în care se afla Monumentul Avram Iancu și ne-am îndreptat spre Casa-Muzeu Avram Iancu, casa în care acesta a murit.

Avram Iancu (1824-1872) supranumit și „Crăișorul Munților” este simbolul luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania secolului al XIX-lea. Deși a provenit dintr-o familie bogată, a terminat Liceul catolic din Cluj, apoi Facultatea de drept, devenind avocat, era un naționalist care susținea drepturile românilor și era adeptul revoluției. În mai 1848, la adunarea din Câmpia Blajului a incitat la revoltă. A devenit conducătorul Țării Moților în Revoluția de la 1848. El a condus armata românilor din Transilvania, pe lângă armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth. Ca în orice revoltă și armata aflată sub conducerea lui a jefuit multe dintre comunele prin care a trecut. În ciuda acestor atrocități petrecute Avram Iancu rămâne unul dintre eroii naționali. În 1872 a decedat în Baia de Criș, pe prispa casei brutarului Ioan Stupină, zis Lieber, unde a locuit ani de zile. În anul 2003 casa a fost reconstruită și transformată în Casa-Muzeu Avram Iancu în care sunt expuse activitatea revoluționară, bătăliile, prin fotografii, documente, fotocopii, scrisori.

A fost înmormântat, cu funeralii naționale, lângă „Gorunul lui Horea”, în satul Țebea, ce aparține Băii de Criș.

Am vizitat și noi Cimitirul eroilor din Țebea denumit și „Panteonul Moților”, amenajat în amintirea eroilor căzuți în luptele pentru eliberare și unitate națională. Era situat chiar lângă șosea și am parcat într-un loc amenajat. După o plată derizorie am intrat în perimetru cimitirului. La intrare, în partea stângă, am văzut, aliniate, mormintele și crucile comemorative ale eroilor din Războiul de Independență, care au căzut în luptele din 1918, purtate pentru dezrobirea Transilvaniei și a celor căzuți în Primul și Al Doilea Război Mondial. Numărul celor din cimitir, 17 și 82, reprezintă anul morții lui Avram Iancu.

Erau așezate lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1893-1896, pe locul uneia mai vechi din 1783. A fost renovată în 1966, 1984, 1990. Interiorul, nepictat, expune brâuri tricolore și tablouri ale eroilor și martirilor neamului. Fiind unica biserică din România în care se găsesc aceste simboluri naționale, i s-a dat și denumirea de Biserica cu tricolor.

Cel mai vechi monument istoric este „Gorunul lui Horea”, de aproape 400 de ani. Sub el, în 1784, s-au adunat moții nemulțumiți și Horea i-a îndemnat la răscoală. În timpul construcției bisericii lângă gorun au fost depozitate materialele necesare care au deteriorat copacul. Pentru a nu se pierde acest simbol, în 1924 copacul a fost cimentat în interior, legat cu cercuri metalice la exterior și tăiat din înălțime. Astfel ajutat, a dat o nouă ramură laterală. În 1947 a fost îmbrăcat total în ciment și în 1977 ramura laterală a fost susținută cu un stâlp de beton. Din păcate, în 2005, în timpul unei furtuni mari, a fost ruptă, astfel, actual, se poate vedea doar trunchiul îmbrăcat în beton. Din ramură s-a sculptat o cruce, Crucea lui Horea, care, în 2007, a fost protejată cu o vitrină din sticlă.

În apropiere se aflau alți goruni plantați în 1924, la 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, pentru Regele Ferdinand, Regina Maria și Generalul Henri Mathias Berthelor.

Am văzut mormântul lui Avram Iancu, din 1872, pe care era o lespede concepută de Nicolae Iorga, amplasată în 1924, când cimitirul a fost reorganizat. În apropiere se aflau mormintele a doi reprezentanți ai mișcării revoluționare de la 1848.

Am continuat drumul spre satul Crișan, comuna Ribița, unde s-a născut al treilea conducător al Răscoalei de la 1784 din Transilvania, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, unde se afla Mânăstirea Crișan, denumită și Mânăstirea Vaca, o mânăstire ortodoxă în care trăiesc călugări. Prima mânăstire a fost construită în sec. XVI și a funcționat până după Răscoală, când a fost deteriorată în urma unor alunecări de teren, apoi de incendii și a fost părăsită. Ulterior, în documente este amintită ca teren imobiliar intrat în proprietate particulară. În 1989 a fost cumpărat terenul de către forurile bisericești și din 1992 a început construcția actualei mânăstiri. S-au ridicat Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, altarul de vară „Izvorul Tămăduirii”, chiliile și anexele gospodărești.

Am intrat în perimetrul mânăstirii pe o poartă de lemn. În partea dreaptă am văzut niște ziduri ruinate și, la capătul lor, o cruce.

Am trecut pe lângă o clădire în care erau cazați oameni veniți în pelerinaj, apoi pe lângă chiliile călugărilor.

Am ocolit biserica, care era construită cu intrarea spre deal.

Am intrat dar, deoarece se oficia o cununie, pentru a nu deranja, nu am putut fotografia decât ceva ca amintire.

În fața bisericii era amenajat un mic lac, într-o zonă plin cu nuferi. Ocolindu-l prin partea dreaptă se putea ajunge, urcând mai multe trepte betonate, la altarul de vară.

Spre ieșire am fost conduse de unul dintre călugări, care ne-a povestit istoria ei.

Ne-am întors în comună pentru a vedea Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Ribița, ridicată în 1417. Datorită vechimii și picturilor bizantine, cele mai vechi din Ardeal ce se păstrează întregi, a fost înscrisă în Patrimoniul European al Monumentelor Istorice. A fost construită din piatră de râu. În decursul anilor a fost renovată de mai multe ori, ultimele reparații datând din anul 1990. În secolul XVII picturile au fost acoperite cu tencuială datorită Reformei din acel secol. În anii 1994 și 2009-2010 au fost restaurate o parte din ele. Din păcate nu am putut vizita interiorul, fiind închisă.

După o zi de neuitat, pe drumul spre casă, în județul Arad ne-am oprit pentru a imortaliza ceva inedit. Pe peretele dealului erau niște inscripții colorate bizare. Un personaj, parcă venit din alte galaxii, ne-a explicat că acolo se afla Clubul Milenium 3×1 care avea o ușă de intrare direct în stâncă. A fost amenajat în interiorul unui fost buncăr din cel de Al Doilea Război Mondial.

Poznan, Polonia

Publicat pe 1 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

În drum spre Berlin ne-am oprit, pentru scurt timp, în orașul Poznan, capitala regiunii Polonia Mare (Wielkopolska) și din 1999 municipiu. Este străbătut de râul Warta, afluent al Odrei. Se pare că numele provine de la prenumele Poznan ce semnifică „cel cunoscut”. Pe lângă centrul istoric, turistic, orașul este un puternic centru universitar și cultural în care funcționează patru universități și șaptesprezece școli superioare. Primele menționări despre această localitate datează din 1005. În 1910 a intrat sub dominația Imperiului German și a purtat denumirea de Posen.

Între anii 1918-1919 a avut loc Insurecția sau Marea Revoltă din Polonia împotriva Germaniei și Prusiei, mișcare militară care și-a avut înaltul comandament la Poznan, subordonat guvernului de la Varșovia.

Având la dispoziție doar trei ore am vizitat o partea din centrul istoric al orașului. In apropiere de locul de parcare am văzut Biserica Inimii Sacre a lui Isus și Fecioara de Consolării (Church of the Most Sacred Heart of Jesus and Our Lady of Consolation). Între anii 1244-1253 prinții Przemysł I și Bolesław Pobożny au construit o mânăstire dominicană a căror pereți au supraviețuit până acum. În anul 1500 a fost adăugată în partea de nord a bisericii Capela Doamnei de la Rosary (Doamnei de Rozariu sau Altarul fecioarei de la Rosary), construită în stil gotic târziu. În 1698 a fost avariată de inundații și între anii 1700-1724 a fost reconstruită. Din nou avariată de un incendiu, în 1803, a fost renovată până în 1814. Din 1920 a devenit Biserică Iezuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1945) biserica a funcționat ca depozit și a fost jefuită de către naziști. Ulterior s-au depus eforturi mari pentru a o aduce la starea inițială astfel în 1963 și în anii 1970-1971 a fost renovată.

Lângă ea, pe locul unde au fost biblioteca mânăstirii dominicane și Capela Sf. Jack , se află Galeria „U Jezuitow”, în care sunt expuse obiecte de cult religios și de artă.

Am trecut pe lângă Biserica Sfântului Sânge al lui Isus. Există o legendă, „miracolului celor trei gazde”, în care se povestește că în 1399 un grup de evrei a profanat anafura folosită la împărtășanie.

A fost construită la începutul sec. XVIII (1704) într-o casă ce aparținea unei familii (Swidow-Szamotulski) deși autorizația de construcție a fost eliberată în 1668 de Regele Jan Kazimierz. Se speculează că întârzierea s-a datorat carmelitelor care doreau terenul din interiorul orașului. Fațada a fost decorată în stil baroc și prezintă un portal de intrare și două uși. În sec. XVII Ordinul Carmelitelor a preluat-o și casa a fost transformată într-o biserică cu două etaje păstrând pereții originali în stil gotic. Între 1912-1920 a fost recondiționată.

În interior se găsesc trei altare- Altarul principal, Altarul Fecioarei Îndurerate care îl susține pe Isus mort și Altarul din Sf. Kajetana care exprimă înmulțirea pâinii de către Isus.

În subsol există o fântână cu apă „vindecătoare”. În fața ei se află un altar cu statuile Sf. Stanislawa, Sf. Wojciech, Sf. Stanislawa Kostka și Sf. Kazimierz în care se oficiază slujbe în timpul Sărbătorii de sâmbătă.

Ne-am îndreptat spre Stary Rynek (Piața Centrală), a treia Piață Veche din Polonia. A luat naștere în 1253 ca loc central al orașului, pe malul râului Warta, înconjurat de clădiri de lemn. În sec. XV jumătate din clădiri au fost reconstruite din piatră și în 1500 doar trei clădiri au rămas în starea inițială restul în stil renascentist. În sec. XVII în piață s-au ridicat patru fântâni cu statui reprezentând figuri mitologice. Până în sec. XIX majoritatea clădirilor au fost ocupate de comercianții evrei și în piață a funcționat sediul autorităților locale. După cel de Al Doilea Război Mondial, în care 60% din clădiri au fost distruse și restul grav deteriorate. S-a încercat restaurarea și reconstrucția lor însă, doar în 1954 a fost aprobat proiectul.

Deși citisem de acasă despre acele clădiri, când au fost construite, cui aparțineau, în ce scop erau utilizate, doar pe câteva le-am recunoscut între minunatele opere de artă care mă fascinau. Printre ele se aflau câteva palate ca Palatul Dzialynski, Palatul Mielzynski, Palatul Gorka care găzduiește Muzeul de Arheologie. Astfel o clădire pe care erau sculpturi impresionante și în vârful căreia trona o pasăre era Palatul Dzialynski.

Ne simțeam ca într-un muzeu unde erau etalate clădiri colorate în care erau amenajate muzee, cafenele, cluburi etc.

Fiecare prezenta o altă pictură, pe un alt fond de culoare.

Pentru a fi în ton, alte case erau decorate cu sculpturi și picturi mai actuale.

În partea sud-vestică a pieței am văzut Fântâna lui Neptun, plasată pe locul celei vechi în 2004.

În partea sud-estică, plasată pe locul celei vechi în 2002, era Fântâna lui Apollo.

Ne-am îndreptat spre obiectivul principal al pieței, Primăria Veche, Ratusz, ridicată în 1300, pe un singur nivel, în stil gotic. În sec. XV a fost extinsă și în sec. XVI a fost ridicat un turn. Distrusă în mare parte de incendiul din 1536 până în 1560 a fost renovată, extinsă, etajată. S-a ridicat o mansardă și o loggie cu trei etaje și în turn s-a instalat un ceas cu două capre mecanice. O legendă spune că locuitorii au fost preveniți de izbucnirea unui incendiu mare, de către capre, astfel s-a evitat dezastrul.

În 1725 a fost avariată de o furtună puternică și până în 1784 complet renovată. Între anii 1010-1013, sub dominație germanică, a fost îndepărtat caracterul renascentist dându-i-se un caracter mai grav. În timpul luptelor pentru eliberarea orașului din 1945 clădirea a fost bombardată. Între anii 1945-1954 a fost renovată și i s-a redat stilul renascentist. Fiind gestionată de Muzeul Național din Poznan între anii 1992-2002 a fost renovată, formă în care am văzut-o și noi. În subsolul clădirii funcționează Muzeul de Istorie. Timpul ne presa și nu am putut vizita interiorul care, după descrierea citită, era grandios, astfel clădirea a fost denumită și ”Perla Renașterii”.

În fața Primăriei se afla singura fântână care a rezistat timpului din 1766, fiind renovată în anii ’90, Fântâna Proserpina (Persefona la greci). Construită în stil rocococo, pe pereții bazinului sunt patru bazoreliefuri ce semnifică foc, aer, apă, pământ. Lângă ele se află stema orașului.

De la Primărie am trecut pe lângă un șir de case colorate sub arcadele cărora, ca în toate locurile vizitate de mulți turiști, erau magazine de suveniruri. Totuși, și așa, s-a păstrat într-un fel tradiția deoarece casele, construite în 1535, au fost ale negustorilor care vindeau aici pește, sare, lumânări etc.

În piață, vara, au loc evenimente culturale și spectacole de teatru. Din 2010 există și o machetă metalică tridimensională, plasată în colțul de sud-vest al pieței, care descrie individual clădirile, pentru a putea fi citite în alfabetul Braille.

Făcând un tur al pieței, în fața Muzeului Național al Armelor și Muzeul Militar Wielkopolska se afla Statuia Sf. Ioan Nepomucene, construită în 1724. Orașul fiind inundat de multe ori, s-a înălțat această statuie, sfântul fiind considerat protector împotriva inundațiilor. Acesta era un sfânt național al Cehiei care, la poruncă regală, a fost înecat în râul Vltava.

În spatele Primăriei am văzut clădirea în care se afla Cântarul Orașului (Waga Miejska). Prima clădire, din lemn, a fost construită o dată cu piața centrală, în sec. XIII, apoi, în 1563 a fost extinsă și construită din cărămidă, în stil renascentist. În timpul prusacilor a fost înlocuită cu o clădire a unei noi primării, care, timp de 200 de ani, până în 1778, nu a funcționat. În 1890, fiind o ruină, a fost demolată și s-a construit o altă clădire pentru sediul autorităților orașului. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, apoi , între anii 1950-1960 reconstruită după modelul celei anterioare. Ce am văzut noi a fost rezultatul ultimei renovări din 2002. În clădire funcționează o porțiune pentru oficierea nunților și, din 2009, centru cultural cu expoziții, concerte, spectacole etc.

Lângă Cântarul Orașului am văzut Odwach, clădirea Gărzii Orașului. A fost construită între anii 1783-1787, în stil clasic. În ea a funcționat Garda Orașului, mai apoi Poliția și în perioada interbelică închisoarea garnizoanei. A fost avariată grav în luptele de eliberare din 1945 și reconstruită între anii 1949-1951. Din 1961 a devenit muzeul Mișcării Muncitorești, actual Muzeul revoltei Wielkopolska din 1918-1919.

Am părăsit piața și ne-am îndreptat spre Biserica Parohială„Sf. Stanislav” (Kosciol Farny), numită și Fara. A fost construită de către iezuiți între anii 1651-1701, în stil baroc, completată cu elemente de fațadă și turla până în 1732. După expulzarea iexuiților din 1773 a devenit Biserică Parohială. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a devenit catedrală până la restaurarea catedralei orașului, grav avariată. Face parte dintr-un complex împreună cu Colegiul Iezuit.

Intrând, în fața noastră am văzut altarul mărginit de două sculpturi mari, în dreapta Sf.Stanislav Kostka și în stânga Sf. Stanislav Episcopul.

Pentru gustul meu, biserica mi s-a părut prea încărcată cu elemente de decor și întunecoasă.

În partea opusă altarului am văzut orga, imensă (din 1876), folosită la concerte, susținute foarte frecvent în scopul colectării de bani, folosiți pentru renovarea bisericii.

Am trecut pe lângă Colegiul Iezuit, prima instituție de învățământ superior din Poznan, construit în 1571. Se studiau atât materiile umaniste cât și cele realiste. Era dotat cu laboratoare, un observator astronomic, chiar și un teatru. În 1773, Ordinul iexuit fiind suprimat, s-a unit cu cu Academia Lubranskia și au format Școala voievodală.În 1793 orașul intrând sub ocupația Prusiei, școala a fost transformată în gimnaziu. Între anii 1815-1830 a devenit reședința guvernatorului Marelui Ducat al Posnaniei. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a intrat în posesia Consiliului Municipal.

Am părăsit orașul Poznan pentru a ne îndrepta spre ținta noastră, Berlin.

Liverpool, Marea Britanie

Publicat pe 21 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Liverpool este unul dintre principalele orașe ale Angliei, un port important la Oceanul Atlantic, în 2004 a fost înscris pe lista UNESCO și în 2008 a fost declarat Capitală Europeană a Culturii. Are peste 800.000 de locuitori și posedă peste 2500 de clădiri istorice. Aici se găsește cel mai vechi cartier chinezesc din Europa.

Prima pe care am vizitat-o a fost Catedrala Anglicană Liverpool. A fost construită în centrul orașului, pe muntele Sfântului James. Piatra de temelie a fost așezată de regele Edward VII în anul 1904. În 1910 a fost terminată Capela Fecioarei. Interesant este faptul că arhitectul principal care s-a ocupat de construcție era catolic. Până în 1924 a fost construit altarul și turnul clopotniță înalt de 100 de metri. A fost prevăzut cu 13 clopote, „clopotele Bartlett” după numele celui care a finanțat mult construcția. Lucrările au încetinit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Construcția a fost finalizată în 1978. La slujba de sfințire a fost prezentă și regina Elisabeta a II-a.

Catedrala este sediul Episcopiei din Liverpool. Este a doua ca lungime din lume și ca suprafață a cincea, ocupând o suprafață de 9.600 metri pătrați. A fost construită din gresie.

Ajungând în dreptul porții de intrare, în fața căreia se aflau o mulțime de scări, nu mică ne-a fost mirarea să vedem amenajată o terasă unde oamenii luau masa sau consumau un suc, o cafea.

Interiorul este enorm, cu o capacitate maximă de 2300 de persoane.

Păstrează a doua orgă ca mărime din Regatul Unit (9765 de tuburi) și o trompetă militară.

Ce ni s-a părut ciudat, față de alte locuri din lume în care am vizitat mai multe catedrale, a fost că în interiorul acesteia se găsea structura arhitectonică cu destinațiile ei religioase întrepătrunsă de locuri de relaxare, magazine de suveniruri, fast-food, bar, indicate prin afișe, situate pe laterale.

Existau mai multe capele în care se țineau slujbe.

După ce am vizitat și cripta am părăsit catedrala.

Lângă ea se afla o clădire foarte frumoasă, colorată, Școala Primară LIPA.

Cu mașina ne-am îndreptat spre partea de pe malul apei a centrului orașului. Din mers am văzut „St. Luke” Church. Biserică anglicană parohială (Bombed Out), construită între anii 1811-1832, în stil gotic, foarte avariată în 1941, a rămas o ruină care astăzi este păstrată ca memorial al celor pierduți în război și în care se desfășoară evenimente, expoziții, etc.

Am văzut Catedrala Metropolitană „Christ the King”, romano catolică, sediu al Arhiepiscopiei. A fost construită în locul unei catedrale mai vechi, „Sf. Nicolae”, finalizându-se în 1856 Capela Sfintei Fecioare. Lucrările la o nouă catedrală au fost sistate și a rămas să funcționeze Biserica „Doamna Noastră Imaculată”, ca biserică parohială, până în 1980 când a fost demolată. În apropierea ei, din 1933 au început lucrările la o nouă catedrală catolică. Sa- construit cripta și din nou lucrările au fost sistate din lipsă de fonduri. Actuala catedrală a fost construită între anii 1962-1967 în apropierea acelei cripte. Are o bază de forma unui con cu 13 capete în jur și la mijloc un turn ca un trunchi de con, prevăzut cu 4 clopote. Deasupra intrării prezintă o structură în formă de pană. În interior se află o orgă cu 4565 tuburi.

Am trecut pe lângă Lime Stret Station, stația de cale ferată terminală și principala stație ce deservește centrul orașului. Clădirea construită între 1833-1836, extinsă în 1867. După naționalizarea căilor ferate în 1948 s-au construit înconjurător spații comerciale și de birouri. În 1970 celelalte terminale au fost închise și stația a deservit întregul oraș. În interior funcționează birouri, magazine, cafenele, puncte pentru bagaje, etc.

În apropiere era o clădire înconjurată de coloane și statui, parcă ne-am transmutat în Grecia antică. St Georges Hall a fost construită începând din anul 1800 din fonduri adunate pentru o sală de de concerte, festivaluri muzicale, etc. Clădirea s-a deteriorat în timp și din 2007 a început restaurarea ei. În partea de vest se află Grădinile St George.

De aici ne-am îndreptat spre docurile orașului. Între ele se disting Docurile Albert care cuprind cinci clădiri portuare și depozite, deschise în 1846. Au fost construite din fontă, cărămidă, piatră și nu s-a folosit lemnul, o idee progresistă pentru acea perioadă.

Inițial navele erau încărcate și descărcate direct din depozite, apoi au fost dotate cu macarale hidraulice. În cel de Al Doilea Război Mondial au funcționat ca bază pentru flota britanică, perioadă în care, în 1941, au fost puternic avariate prin numeroasele raiduri ale inamicilor. După război a urmat o perioadă de declin, s-au făcut numeroase planuri pentru a putea fi folosite dar au rămas nefinalizate și în 1972 au fost închise. Din 1981 s-a început reamenajarea lor și în 1988 au fost din nou deschise.

Spre interior clădirile sunt susținute de coloane dorice din fontă, înalte de aproape 5 metri. Din 2008 în incinta docurilor s-au amenajat spații comerciale, baruri, cofetării și au fost transformate într-o mare atracție turistică.

Am pornit la pas prin docuri unde am vizitat Galeriile Tate, deschise în 1988 și extinse în 1998. Sunt expuse operele ce fac parte din Colecția Tate, colecția națională de artă britanică și artă modernă internațională.

Muzeul Maritim Merseyside, deschis în 1980 și extins în 1986 este o clădire cu patru etaje. La etajul 1 sunt etalate bărci, modele de nave, epave, picturi, istoric al bătăliilor navale. De asemenea se făsește o expoziție „Hello sailor” care afișează viața de gay a marinarilor pe mare. La etajul 2 se află arhivele și biblioteca muzeului și „Art and the Sea” cu tablouri, sculpturi făcute pe mare. La etajul 3 este Muzeul Internațional al Sclaviei deschis în 2007 când s-au împlinit 200 de ani de la abolirea sclaviei în Marea Britanie Între 1500-1865 Liverpool a fost centru al sclaviei fiind transportați de vasele orașului aprox. 1,5 milioane de sclavi africani în fiecare an. La etajul 4 se află un amfiteatru.

În apropiere am vizitat Muzeul Beatles=Beatles Story deschis în 1990. Erau etalate obiecte personale ale artiștilor, fotografii, animație cu muzică și se putea asculta pe un ghid audio povestea sorei lui John Lennon despre istoricul formației.

Am părăsit docurile Albert și am trecut pe lângă Stația de pompare, The Pumphouse, construită în 1870. Ulterior a fost restaurată și transformată în Pub tradițional britanic cu denumirea Casa Pompelor.

Ne-am îndreptat spre Pier Head pentru a vedea faimoasele clădiri „The Three Graces” construite pe fostul George’s Dock. Royal Liver Building, Cunard Building și Port of Liverpool Building reprezintă simbolul orașului. Am fost puțin derutate deoarece, una lângă cealaltă, se situau patru clădiri memorabile.

Prima era George’s Dock Ventilation Station Building. A fost construită între 1931-1934 într-un stil arhitectonic art deco, arhitecții fiind influențați de noile descoperiri din Egipt. Pe clădire am văzut două figuri negre, din onix, care reprezentau ziua și noaptea, demonstrând astfel că tunelul Queensway funcționează după ceas.

Lângă ea, înaintând spre faleza de pe malul, am văzut prima „grație”, Port of Liverpool Building. A fost construită între anii 1904-1907 în stil baroc Edwardian. La intrarea principală am văzut niște sculpturi care imaginau marea și activitățile marinarilor: 3 statui, 2 corăbii pe ocean, figura lui Neptun peste valuri, delfini și globuri.

În partea stângă se afla Muzeul orașului Liverpool, deschis în 2011, în care era expusă istoria orașului.

Lângă clădirea portului, a doua clădire importantă, Cunard Building, a fost construită între anii 1914-1917, într-un amestec de stiluri grec antic cu italian renascentist. În partea de vest, în vârful unei coloane dorice, am văzut o statuie de bronz, „Cunard War Memorial”, ridicată în memoria angajaților uciși în cele două războaie mondiale.

Vis a vis de clădirea Cunnard era o esplanadă, la ora aceea plină de turiști și populație ieșită pentru a se relaxa. Lângă terminalul Mersey Ferries, o aglomerație și sunete unei muzici rock ne-au chemat să urmărim spectacolul live al unei trupe locale.

Gândindu-ne că majoritatea lumii era adunată acolo am plecat să explorăm în continuare orașul. A treia clădire importantă aflată în Pier Head, Royal Liver Building, a fost construită între anii 1908-1911 pentru a găzdui un grup de asigurări, Royal Liver. Este printre primele clădiri din lume la care s-a folosit beton armat. Clădirea este înaltă de 90 de metri și prezintă două turnuri cu ceas, mai mari ca Big Ben din Londra. Pe turnuri au fost așezate două păsări mitice, jumătate cormoran și jumătate vultur, care stau de veghe, una spre râu și una spre oraș. Legenda spune că atunci când acestea vor zbura orașul va pieri. Azi în clădire se află „Royal Liver Friendly Society” a căror membrii comemorează pe cei care au murit în cele 2 războaie mondiale.

Nu departe era Biserica „Sf. Nicolae și Fecioara Maria”, biserică parohială anglicană situată în cartierul de afaceri, înconjurată de clădiri noi, moderne. Inițial a fost construită, pe un fost loc de cult din 1257, Sf. Maria del Quay. Aceasta devenind neîncăpătoare în 1355, în locul ei, s-a construit capela Sf. Nicolae, patronul spiritual al navigatorilor. În capelă se păstrează o carte memorială cu numele marinarilor pierduți pe mare.

Printre o serie de clădiri istorice ne-am îndreptat spre strada Dale.

Acolo am văzut Primăria Liverpool. Construită între 1749-1754, a fost avariată într-un incendiu mare și reconstruită în 1795. Fațada prezintă 6 coloane corintice. Deasupra, cupola este susținută de 4 coloane și are la bază 4 ceasuri, fiecare sprijinit de un leu și un unicorn. Pe cupolă este postată statuia zeiței Minerva. Clădirea, construită pe două nivele, la parter găzduiește Camera Consiliului și o Sală comemorativă pentru militarii uciși în Primul Război Mondial. La etaj sunt mai multe camere destinate pentru evenimente, nunți, petreceri private, etc.

Am trecut pe lângă City Council apoi am ocolit un parc și am ajuns pe strada Victoria.

În fața unui hotel de lux, era un personaj, „portarul de altădată”, care a fost atât de amabil încât am făcut o poză împreună pentru aducere aminte.

În sfârșit am găsit ceea ce căutam, Hard Day’s Night Hotel. După multe rugăminți, portarul ne-a îngăduit să intrăm pentru a vedea recepția și barul de la parter unde erau expuse afișe, poze, tablouri care înfățișau renumita formație de muzică pop-rock, The Beatles. Nu poate nimeni să treacă prin Liverpool fără a vedea această mini expoziție.

Învârtindu-ne pe străduțele centrului istoric am nimerit într-o zonă în care am perceput, în sfârșit, ceea ce se povestea despre viața din Liverpool. Baruri lângă terase, discoteci cu deschidere afară, tineret cu consum ridicat de bere, toată lumea era într-o bună dispoziție de zile mari. Încetul cu încetul trebuia să ne orientăm spre locul de parcare așa că am părăsit acea zonă veselă și am străbătut o piață, la care o latură era formată de clădirea cu birouri One Derby Square.

Îndreptându-ne spre docuri am trecut pe lângă Curtea de Justiție, Queen Elisabeth II Law Courts.

Am depășit Canning Dock, Docul Albert și, în dreptul Docului Dukes, se afla parcarea.

La revedere Liverpool !

Cardiff, Țara Galilor

Publicat pe 10 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Am trecut podul peste râul Severn, care leagă Anglia de Țara Galilor (Wales), o țară mică cu aproximativ 3 milioane de locuitori. Ne-am îndreptat spre Cardiff, capitala țării.

În 1905 Regele Edward al VII-lea l-a proclamat oraș. Orașul s-a dezvoltat și modernizat cu ajutorul Marchizului de Bute, John Stuart, un descendent al familiei regale scoțiene, care a construit docurile din golful Cardiff, cu legături de cale ferată, în jurul anului 1830. Erau folosite pentru exportul cărbunilor extrași din partea de sud și de nord a țării. Comerțul a înflorit și marchizul, îmbogățindu-se, a folosit averea în scopul extinderii orașului.

Am trecut pe lângă renumitul Sadion Millenium, în care se desfășoară meciurile de rugby. Prevăzut cu 72.000 de locuri, ocazional au loc evenimente și concerte. Se află pe malul râului Taff.

Am parcat în una dintre cele două mari parcări etajate, situate în clădirile John Lewis și St. David’s Centre, în zona centrală a orașului.

Ne-am îndreptat spre centrul istoric, am străbătut Parcul orășenesc (Gorsedd Gardens) și primul pe care l-am văzut a fost Muzeul Național și Galeriile Țării Galilor, aflat în apropierea Universității. Acesta găzduiește colecții arheologice, zoologice, de plante, artă modernă și Galeria „Evoluția Țării Galilor” cu efecte audiovizuale și roboți.

Am străbătut un bulevard mărginit de copaci, în Centrul Civic din Cardiff, unde se aflau clădiri în stil eduardian baroc. Am văzut Primăria Cardiff (City Hall), construită la începutul secolului XX, din piatră Portland, prevăzută cu un dom de 6 m înălțime, în vârful căruia trona un dragon, simbolul acestei țări. Intrarea se făcea printr-o poartă masivă și în interior sala de marmură era decorată cu statui ale eroilor galezi.

În continuarea ei se află Curtea de Justiție.

Am trecut pe lângă o memorialul închinat războiului din Africa de Sud (South African War Memorial) și am traversat Friary Gardens îndreptându-ne spre obiectivul istoric principal.

Castelul Cardiff, denumit de localnici Castelul Bute, se află în Parcul Bute. Castelul a fost construit în sec. XI, de către invadatorii normanzi, pe ruinele unui vechi castel roman din sec. III. În 1423 a intrat în posesia lui Richard de Beauchamp. Acesta a mărit castelul și a construit un turn octogonal care domină și azi castelul. În timpul războiului civil din Anglia a trecut o scurtă perioadă de timp în posesia parlamentarilor, iar în 1645 a fost preluat din nou de regaliști. La mijlocul secolului al XVIII-lea a intrat în proprietatea Marchizilor de Bute care au au dărâmat clădirile și zidurile medievale, l-au transformat în conac georgian, apoi l-au transformat în stil gotic renascentist și au amenajat în jurul lui parcuri extinse.

Lucrările au continuat până în 1920 după care unele clădiri au fost naționalizate, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a rămas doar castelul. În pereți au fost amenajate adăposturi anti-aeriene mari. La moartea ultimului descendent al familiei Bute castelul a intrat în posesia orașului Cardiff (1947).

Castelul, ridicat pe un mic deal, a devenit atracția turistică principală a orașului împreună cu Muzeul „Line of Fire”situat în incintă. Ocazional au loc spectacole, festivaluri, evenimente.

Am continuat vizitarea orașului trecând pe o stradă pietonală, High Street.

Am intrat pe sub o arcadă căutând Piața Centrală. Am nimerit pe un culoar acoperit plin de magazine, cafenele, restaurante. Am ieșit pe un alt culoar descoperit, parcă ne învârteam într-un labirint.

Am ajuns iar pe High Street. După câțiva zeci de metri am nimerit intrarea în City Market, printr-o arcadă din piatră ornată cu sculpturi, construită în 1886. După mici cumpărături ne-am oprit pentru a servi un ceai.

Dreapta, stânga și tot așa, pe străduțe lăturalnice, am ieșit în strada comercială Hayes și ne-am îndreptat spre parcare.

Doream să vedem și partea din oraș situată la Golful Cardiff, Cardiff Bay. Citisem că s-a construit un dig peste cele două râuri, Taff și Ely și s-a creat un lac folosit pentru navigație și sporturi acvatice. Pe țărmul lui lung de 13 km existau faleze cu magazine, restaurante, etc.

Am parcat în zona pieței Roald Dahl Plass în care se vedeau mai multe elemente de construcție de stiluri arhitectonice diferite.

Am vizitat Millenium Center (Canolfan Mileniw Cymru), o clădire nouă, mare, situată pe 1,9 hectare, deschisă în 2009 ca centru artistic al orașului.

Parterul, amenajat cu multe birouri, unele de informații, altele casierii de bilete, era un hol mare luminat cu leduri. Pe mijloc se aflau situate din loc în loc sfere pământești ce prezentau diverse obiective turistice ale zonei. Restul clădirii, formată dintr-o sală mare de teatru (1890 locuri), două săli mai mici, baruri, restaurante, găzduia 8 companii artistice de teatru, literatură, dans, orchestra și opera națională.

Ne-am îndreptat spre portul cu vechile docuri. Am trecut pe lângă clădirea Pierhead, o clădire din teracotă, construită în 1897, în stil gotic renascentist francez, ca sediu al Companiei Bute Dock. Denumită Compania de Căi Ferate din Cardiff, în 1947 a devenit sediul administrativ al Portului Cardiff. Este prevăzută cu un turn cu ceas mecanic care a fost denumit Big Ben de Wales.

În 2010 clădirea a fost deschisă publicului. În ea se află Muzeul de Istorie al Galezilor și Marea Adunare Națională a Țării Galilor cu Centrul de Vizitare și Educare.

Am plecat din Cardiff spre Pembroke, unde urma să ne îmbarcăm pe feribot și să părăsim Țara Galilor, cu destinația Irlanda. Am avut ghinion. Din cauza ambuteiajului am parcurs cei 155 km în aproape 3 ore.

Sagrada Familia, Barcelona, Spania

Publicat pe 7 mai 2018 de monica frimu

Sagrada Familia (Temple Expiatori de la Sagrada Familia) sau Sfânta Familie este o biserică romano-catolică din Barcelona, oraș situat în nord-estul Spaniei. În 1877, pe o suprafață de teren cumpărată de o congregație care încerca o nouă creștinizare a populației, s-a început construcția unei biserici, în stil neo-gotic. Proiectul a fost condus din 1882 până în 1883 de arhitectul Francisco de Paula del Villar, care renunțând, a fost preluat de arhitectul Antoni Gaudi. Acesta a lucrat la ridicarea bisericii peste 40 ani, până la moartea sa, nereușind să o finalizeze (1852-1926). Erau ridicate Fațada Nașterii, un turn, absida și cripta. În 1936, izbucnind Războiul Civil Spaniol, lucrările au încetat și schițele lui Gaudi au dispărut. Lucrările au reînceput în 1950 și s-au bazat pe versiuni ale planurilor inițiale și adaptări moderne.

Biserica trebuia să aibă 95 m lungime, 60 m lățime, în care să încapă 13.000 de persoane, 18 turnuri, câte 4 pe fiecare fațadă simbolizând cel 12 Apostoli, 4, reprezentând evangheliștii, în jurul turnului central, cel mai înalt, reprezentându-l pe Isus Hristos și un turn deaupra absidei, închinat Fecioarei Maria. Deasupra turnului central va fi montată o cruce uriașă și deasupra celor 4 turnuri reprezentând evangheliștii câte un simbol- un taur înatipat pentru Sf. Luca, un om înaripat pentru Sf. Matei, un vultur pentru Sf. Ioan și un leu înaripat pentru Sf. Marcu.

Am aflat că se preconiza încheierea lucrărilor în 2026, ca un omagiu adus arhitectului Gaudi la celebrarea centenarului decesului acestuia.

Deși ne-am luat din timp biletele de intrare, on-line, a trebuit să stăm la o coadă interminabilă, în fața intrării principale, până la ora programată. Astfel am studiat Fațada Nașterii sau a Vieții, situată spre est, construită între anii 1894-1930, pe care se aflau sculpturi ornamentale și imagini din natură simbolizând subiecte inspirate din copilăria lui Isus. Deasupra ușii lui Isus am văzut sculptat un chiparos ce semnifica „Pomul vieții”. Fațada a fost completată în 2010 cu 4 turnuri dedicate Apostolului Matei, Sf. Barnaba, Apostolului Iuda și Zelotului Simeon. În noiembrie 2010 biserica a fost consacrată ca o bazilică de Papa Benedict al XVI-lea.

Intrând în biserică am rămas blocate de uimire. Știam că are interiorul sub forma unei cruci cu cinci coridoare. Un amalgam de piatră și lumină inedită care ne-a dezorientat. Aveam senzația că ne aflam într-o pădure sălbatică cu natura din piatră. Nu vedeam decât stâlpi, culori, ornamente toate asimetrice, ferestre luminate colorat, neuniform, vitralii.

Unde ne uitam vedeam balcoane, scări în spirală.

Tavanul era cu decorațiuni colorate, parcă susținut de brațele unor copaci de piatră.

Stâlpii încărcați de ornamente, se apropiau superior pentru a forma cupola, ornamentată la rândul ei.

În nava centrală am văzut turnul principal pe care era o sculptură a lui Isus răstignit pe cruce și, în spatele ei, orga construită în 2010.

Într-o parte a bisericii, am văzut cripta unde a fost înmormântat Gaudi.

Am ieșit din biserică în partea de vest pe o poartă mare, pe care erau inscripționate, în mai multe limbi, cuvinte din Biblie.

Am văzut Fațada Pasiunii sau Fațada Patimii, o fațadă simplă, construită din 1954 și turnurile terminate în 1976. Este susținută de șase coloane în formă de os care susțin o coroană de spini formată din 18 coloane. Sculpturile, așezate pe o linie în formă de S, simulând calea urmată spre cruce, reprezintă suferințele lui Isus în timpul răstignirii.

Este structurată pe trei nivele, cel de jos descrie ultima seară cu Cina cea de Taină, cel mijlociu Golgota, iar cel de sus moartea, înmormântarea și învierea lui Isus.

Cele 4 turnuri sunt dedicate Apostolilor Iacob, Toma, Filip și Bartolomeu. Între 2 turnuri este un pod care face legătura dintre cele două lumi, reprezentând Înălțarea lui Isus.

Am traversat mica curte și am intrat spre a vizita Muzeul Sagrada Familia.

Acesta se află la baza bisericii și cuprinde mai multe secțiuni în care se păstrează fotografii de epocă ce evocă construcția bisericii, machete, detalii folosite pentru decorare, modele de schele, chiar și un atelier cu schițe și aparatură.

Am ieșit din biserică pe poarta principală și am înconjurat-o pentru a vedea ultima fațadă, situată spre sud, aflată în curs de construire începând cu 2002.

Fațada Gloriei (Glory) va avea 7 coloane care în partea superioară vor reprezenta virtuțile și în partea inferioară păcatele. Va fi decorată cu cuvinte din Crezul Apostolilor și scene din drumul omului spre Dumnezeu sau Iad.

În fața Fațadei Pasiunii am văzut o clădire pe care Gaudi a ridicat-o în 1909 ca școală pentru copiii muncitorilor ce lucrau la ridicarea bisericii. În 2002 a fost recondiționată și transformată în loc pentru expoziții.

O jumătate de zi petrecută în acest loc inedit și am plecat să colindăm Barcelona.

Bath, Anglia

Publicat pe 1 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Bath este un oraș din Anglia, situat pe cursul râului Avon, în comitatul South West England. Din 1987 face parte din patrimoniul UNESCO.

În 43 î.Hr. s-au descoperit izvoarele termale. S-a ridicat de către celți prima construcție, pe care au dedicat-o zeiței Sulis, Minerva la romani. Aceștia au construit un Templu în anii 60-70 e.n.. În timp s-au construit băile, localitatea devenind un centru de relaxare. Sub Regina Elisabeta I a devenit localitate balneară. În perioada georgiană s-au construit multe clădiri, în care elita britanică își petrecea verile, mai ales la izvoarele termale considerate curative.

Am trecut pe lângă King Edward’s School, construită în 1552, cu fonduri de la școlile mănăstirești, desființate în 1545, sub domnia Regelui Henry VIII. Prima școală a fost situată lângă poarta de nord a orașului și în jurul anului 1750 s-a ridicat noua clădire pe care am văzut-o și noi.

Am urcat printre clădirile aliniate până la Circusul Regelui.

The Circus, o stradă istorică construită între anii 1754-1768, formează un cerc cu trei intrări, în jurul unui parc central în care azi se află copaci seculari. Fațadele caselor au coloane dorice, ionice și corintice. Frizele celor dorice sunt decorate cu embleme picturale, simboluri nautice, masonice, iar parapetul cu forme de ghindă din piatră.

În apropiere am văzut renumitul Royal Crescent. Este format dintr-un rând de 30 de case terasate așezate în formă de semilună. A fost construit între anii 1767-1774, cu fațada frontală curbată, uniformă, prevăzută cu coloane ionice și spatele cu înălțimi și dimensiuni diferite.

Era de fapt o stradă, denumită inițial „Crescentul”, la care s-a adăugat „Royal” în sec. XVIII, după ce Prințul Frederik duce de York și Albany s-a stabilit acolo. Actual este cunoscut și sub denumirea de „Semiluna Regală”. Casele au fost locuite de familii înstărite și personalități. În sec. XX au fost transformate în apartamente și birouri. Am aflat că 10 case au rămas în stadiul inițial, 18 au fost transformate în apartamente, una în Muzeul „Royal Crescent” și una în Hotelul „Royal Crescent”.

În fața lui se întindea o parte din Royal Victoria Park, deschis în 1830 pentru Prințesa Victoria. Acesta ocupă 23 de hectare în care se găsesc terenuri de golf, tenis, bowling, iaz cu bărci și alte atracții pentru distracție sau relaxare. În cadrul lui se află Grădina Botanică pe o suprafață de 9 hectare.

Ne-am îndreptat către Obeliscul dedicat Prințesei Victoria, ridicat în 1837.

Am traversat parcul, am coborât pe străduțele flancate de casele în stil georgian, îndreptându-ne spre partea veche a orașului.

Am ajuns la Băile Romane. Acestea fac parte dintr-o construcție ridicată în 1897 în care, la subsol, se află izvorul natural de apă termală descoperit î.e.n.. Este compusă din Izvorul Sacru, Templul Roman și Casa Băilor Romane.

În 1980 au fost descoperite 130 de tăblițe, de pe vremea romanilor, inscripționate cu doleanțe către zeița Sulis-Minerva vis a vis de furturile care au avut loc la băi. Tăblițele „de blesteme” invocă zeița pentru a blestema hoții și nu populația. Sunt păstrate în muzeu.

Lângă băi se află Bath Abbey, Catedrala din Bath, biserica parohială a orașului. În 675 s-a construit o casă de rugăciune care în 781 a devenit mânăstire. S-a construit o biserică care în 1090 a devenit catedrală. Dorindu-se o clădire maiestuoasă s-a început construcția unei biserici închinată Sf. Apostoli Petru și Pavel, care a fost terminată în 1156. Pe parcursul timpului, nefiind îngrijită, a început să se ruineze, menținută fiind de către localnici. Cu ajutorul lor, între anii 1574-1611, Regina Elisabeta I a început renovarea și restaurarea abației. S-a ridicat în stil gotic târziu englezesc.

Cele 52 de ferestre vitraliu acoperă 80% din suprafața zidurilor și în partea de est înfățișează scene din viața lui Isus.

Am vizitat și noi interiorul sobru, datorat specificului gotic, simplu, decorat doar cu coloane, arcuri și vitralii.

Îndreptându-se spre râul Avon am trecut pe lângă Guildhall (Casa breslelor), o clădire în care se află birourile consiliului. Clădirea a fost construită între anii 1775-1778, extinsă în 1893 și formează corp comun cu Galeria de Artă Victoria și piața acoperită, în care se intră printr-un pasaj de legătură. Fațada este prevăzută cu 4 coloane ionice. Clădirea este ocazional sediu pentru evenimente culturale ca Festivalul Internațional de Muzică Bath, de asemena se celebrează și nunți.

Clădirea în care se află Galeria de Artă Victoria s-a construit începând cu anul 1897 și a fost inaugurată în 1900, cu ocazia împlinirii a 60 de ani pe tron de către Regina Victoria. Inițial o parte a fost Bibliotecă publică ulterior muzeul s-a extins în toată clădirea. Prezintă două galerii, una superioară și una inferioară, legate printr-o scară de marmură, monumentală. Deține peste 1500 obiecte de artă.

Am făcut câteva cumpărături în piață și am ieșit pe malul râului Avon, în apropierea podului Pulteney, Pulteney Bridge. A fost construit peste râu, între anii 1770-1774, pentru a lega orașul de cel nou construit, Bathwick. Pe ambele părți prezenta magazine care în timp s-au extins. Distrus la sfârșitul secolului de inundații a fost reconstruit în aceeași manieră. În secolul XIX s-au construit canale peste râu și pavilionul de vest a fost mutat pentru a se construi Grand Parade. Ultima reamenajare a fost în 1975.

Are o lungime de 45 m și lățime de 18 m. Formează o stradă îngustă între cele două părți cu magazine. A fost inclus în Patrimoniul Mondial.

De o parte a râului se desfășura un parc în care se afla Beazer Mazer, un labirint de piatră în jurul unui centru de mozaic, loc ideal de joacă pentru copii.

Am mers pe Grand Parade și, pe stânga, am văzut un parc, Grand Parade Gardens, un spațiu verde triunghiular, cea mai populară zonă de agrement a orașului cu loc de joacă pentru copii, șezlonguri pentru relaxare, chiar și o cafenea. Am aflat că vara, ocazional, au loc concerte.

Ne-a atras privirea turla înaltă a unei biserici. Firește că ne-am îndreptat spre a o vizita. Biserica romano-catolică „Sf. Ioan Evanghelistul”, o biserică din piatră, a fost construită între anii 1861-1863, în stil gotic. În 1942 a fost bombardată, culoarul de sud distrus și reconstruit ulterior în același stil.

În interior se află un altar cu moaștele Sf. Iustina de Padova.

Ieșind am căutat cu privirea cuibul unei perechi de șoimi călători care ni s-a spus că locuiau acolo. Din păcate nu l-am depistat.

Ne-am întors pe lângă Catedrală spre zona Băilor Romane.

Cum vizita noastră în Bath se apropia de sfârșit am ieșit prin zona cu Catedrala și Băile Romane. Am parcurs o stradă plină cu magazine, îndreptându-ne spre mașină.

Citește și Cardiff, Țara Galilor

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Prin Maramureș, pe valea Izei

Publicat pe 12 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Fiind în Maramureș, în vizită la neamuri, am hotărât să vedem cât mai multe dintre bisericile vechi de lemn, renumite în toată lumea, unele dintre ele fiind în patrimoniul UNESCO. Zona Maramureșului este împânzită la tot pasul de biserici vechi și noi, mânăstiri și locașuri de cult.

Ziua 1.

Am plecat din Sighetul Marmației spre comuna Bogdan Vodă, pe valea Izei, unde urma să ne cazăm la un văr primar. După 21 km ne-am oprit în localitatea Bârsana unde, chiar la intrare, pe partea de deal, se află Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în biserică”. A fost construită în 1720 ca biserică de mânăstire și mutată în locul actual în 1800. Regretabil că nu este prea vizitată.

Atracția majoră, spre care ne-am îndreptat și noi, este Mânăstirea Bârsana „Soborul Sfinților 12 Apostoli”. Am parcat în locul amenajat în acest scop, de altfel loc în care se găseau numeroase căsuțe de lemn, ce funcționau în scop comercial. Am urcat dealul și am intrat pe poarta mânăstirii.

Mânăstirea are o istorie lungă și întortocheată. Este atestată din 1390, perioadă în care proprietarii moșiei erau Voievozii Balcu și fratele său Drag. A fost construită în Valea Slatinei o Biserică de lemn, apoi chilii pentru călugării care locuiau acolo și a devenit o mânăstire. În sec. XIV a fost mutată într-un loc pe partea dreaptă a Izei, la Podurile Strâmtorii. Voievozii și sătenii au înzestrat-o cu bunuri ca păduri, terenuri și a devenit un loc în care se pregăteau preoți, cantori, zugravi. În perioada uniației mânăstirea a rezistat, iar din 1735 până în 1740 a fost reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului. În 1795 a fost mutată în sat, în mijlocul unui cimitir cu victime din timpul ciumei din 1742. În 1791 a fost deființată, călugării s-au refugiat la Mânăstirea Neamț din Moldova, construcțiile au fost devastate și averea mânăstirii a trecut în proprietatea statului. Au rămas doar biserica și stăreția. Din nou, în 1806, a fost mutată chiar în vatra satului. După cel de Al Doilea Război Mondial locul de la parohie, din sat, a fost confiscat și pe el s-au construit case pentru localnici. O nouă mânăstire s-a construit doar începând cu 1991, pe partea din deal, rămasă proprietate bisericească, la ieșirea din Bârsana spre localitatea Strâmtura.

Ansamblul monahal cuprinde Biserica, un Altar de vară, Aghiasmatarul, Stăreția, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa duhovnicului, Casa Artistului, Casa meșterilor, Turnul cu clopotnița, Praznicarul cu trapeza, chilii, ateliere și Muzeul de icoane și carte veche Gavril din Bârsana.

După 8 km am ajuns în localitatea Strâmtura. Un indicator arăta direcția spre Schitul Strâmtura. Trebuia obligatoriu să-l vedem. La ieșirea din comună am oprit la Biserica de lemn „Sf. Ilie”. Este o biserică nou construită, spre mirarea noastră tot din lemn, având în vedere protestele împotriva tăierii pădurilor. Se pare că în această zonă tradiția este mai importantă și obiceiurile nu se vor pierde prea curând.

Întrebând despre schit, am aflat că este încă în construcție, în vârful dealului, la aproximativ 10-15 km. Am rulat pe un drum cu pietriș, foarte îngust, cu pante foarte mari și, când credeam că „Audița” mea nu mai poate, am ajuns pe un platou unde am parcat. Ne-am îndreptat câteva sute de metri spre schit. Norocul nostru a fost că pictorul era acolo și-și vedea de treabă. Am reușit să imortalizez doar o parte din picturile terminate și, lângă schit, un trunchi de pom sculptat.

Nu ne-a părut că am făcut acest drum deoarece panorama era superbă. Ne-am întors la drumul principal și după 8 km am ajuns la Rozavlea. Biserica de lemn „Sfinții Mihail și Gavril” datează din anul 1717. A fost adusă dintr-o altă localitate și ridicată pe locul unei vechi biserici distrusă de tătari.

La 5 km, în localitatea Șieu am văzut Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” construită în anul 1760.

De aici, deși drumul fiind de 7 km, l-am făcut în 30 min. Nefiind indicatoare, ne-am cam rătăcit la un moment dat. Am mers să vedem cele două biserici din Poienile Izei. Nu am întâlnit vreo mașină sau locuitor pe drum și nici în localitate. Am găsit doar un bar deschis, cu o terasă la umbră, unde ne-am răcorit puțin. Prima pe care am văzut-o a fost biserica nou construită din piatră în 2008, Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Lângă ea am trecut un pod acoperit, construit din lemn, până la un altar de vară.

Am urcat o pantă ce trecea prin cimitirul vechi și, după copaci, ni s-a arătat biserica veche, Biserica de lemn ”Sf. Mihail și Gavril”. Invadând, tătarii au distrus bisericile din zonă, cu două excepții, una fiind aceasta (1364). Se spune că a scăpat invaziei fiind protejată de semiluna islamică. Nu am putut vizita interiorul, fiind zăvorâtă.

Știind deja drumul, ne-am întors la Șieu și am înaintat pe ruta noastră doar 15 km, până la Ieud. Am dorit să vedem a doua biserică ce a scăpat invaziei turcești, Biserica de lemn din Ieud Deal, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Părerile privind datarea construcției sunt controversate. A fost menționat anul 1364, cei mai mulți o datează din sec. XVII, cu refaceri în sec. XVIII.

Revenind pe malul apei am văzut Muzeul etnografic Pleș.

Am rulat pe un alt deal ce aparține localității Ieud. Doream să vedem Mânăstirea Ieud cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”. Construcția ei a fost aprobată în 1999 și finalizată în 2003. A fost construită pe locul unde a mai existat o biserică construită în sec. XI-XII și dărâmată în 1889 datorită ritului ei ortodox.

Mânăstirea cuprinde poarta, o biserică din lemn și o casă monahală.

La 4 km, în localitatea Bogdan-Vodă, Cuhea de altădată, am vizitat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În secolul XIV, boierii Bogdănești au construit o biserică din piatră, care în timp s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită o biserică din lemn care a fost distrusă de invazia tătarilor. Actuala biserică a fost construită în jurul anului 1718. Biserica se află în mijlocul comunei, în cimitirul vechi. În interior pereții, formați din bârne de brad, au păstrat picturile vechi, în stilul bizantin primitiv.

Lângă ea, a fost construită în anul 1935, Biserica nouă, cu hramul „Învierea Domnului”.

În centrul comunei se află Grupul statuar Bogdan Voievod, opera sculptorului Ioan Marchiș, dezvelit în anul 2008.

Ziua 2.

Fiind zi de târg, nu puteam să lipsim de la un așa eveniment. Se vând de toate, de la animale, produse apicole, ceaiuri, alimente, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, utilitare casnice etc. Se poate lua chiar masa la una dintre tarabele prevăzute cu grătare și terase.

Am trecut dealul pe un drum neașteptat de bun și după 19 km am ajuns în Vișeu de Sus. O legendă spune că un pădurar, în amintirea fiului său care a murit în pădure fiind lovit de un lemn, a ridicat o biserică pe acel loc. În timp, în jurul bisericii s-a dezvoltat localitatea, care a fost denumită „Între Râuri”, fiind plasată între râurile Vișeu și Vaser. Aici am vizitat două biserici.

Biserica greco-catolică „Maica Domnului” construită în perioada 1993-1995

Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul”, ridicată între anii 2006-2008

După 12 km am intrat în localitatea Moisei unde se află Casa-muzeu Martirii de la Moisei, 14 octombrie 1944. Este vorba despre 39 țărani români și 3 evrei din județele Cluj, Mureș, Maramureș, care făceau parte din detașamentele de muncă forțată. În drumul spre casă au fost prinși de către horthyști, motivând că ar fi fost partizani care luptau împotriva lor. I-au obligat să intre în casă și, prin geamuri, i-au executat prin împușcare.

Victimele au zăcut închise în casă două săptămâni, după care au fost înmormântați. Pe acel loc s-a ridicat o troiță de lemn care a fost înlocuită de Monumentul Martirilor din Moisei sculptat de Vida Geza. Este vorba despre 12 figuri de piatră, două cu chip uman, restul cu măști tradiționale maramureșene, așezate în cerc, cu chipurile în afară.

La 6 km deasupra satului Moisei, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei, se află Mânăstirea Moisei cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este înconjurată de ziduri și așezată pe un spațiu întins, acoperit cu iarbă. Pășind pe poarta de intrare am văzut clădirile din care e compusă mânăstirea.

În 1599 a fost ridicată de către călugări Biserica veche de lemn, pe locul uneia mai vechi, ruinată. Pe lângă aceasta a funcționat o școală de pictură, totodată se inițiau preoți și cântăreți de biserică.

În 1637 mânăstirea apare în documente ca rezidență a unui episcop.

Biserica nouă, din cărămidă, a fost construită în 1911, în stil neoclasic, de către Episcopia Greco-catolică de la Cluj-Gherla.

Ne-am întors prin Săcel și, după 20 km, am oprit în Săliștea de Sus, lângă o Biserică din lemn, construcție mai nouă, care era închisă.

Pe străduțe lăturalnice, am urcat până la Biserica de lemn a Bâlenilor „Sfântul Nicolae”. A fost construită în anul 1680, incendiată de tătari în anul 1717 și, conform legendei, salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul. În 2010 a fost deschis un șantier pentru identificarea picturilor originale aflate sub stratul pictural fals de vopsea.

Ne-am apropiat de ținta finală, orașul Dragomirești. Înainte de intrarea în oraș am parcat pe marginea drumului, lângă poarta frumos sculptată în lemn, cu motive tradiționale maramureșene, care ne-a indicat locul de intrare spre Mânăstirea Dragomirești „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului”. Este o mânăstire de călugări.

A trebuit să ne grăbim, deoarece s-a înnorat și ne era frică de o eventuală ploaie rece „de munte”. Am urcat o porțiune de deal, pe un drum amenajat și am ajuns pe un platou, unde se află mânăstirea. Aceasta a fost construită în 1875, în timp distrusă și reconstruită în 1926 în „Valea Prihodiștii”. În 1949, sub regimul comunist, a fost arsă din temelii și s-a salvat doar o icoană din lemn, din sec. al XVIII-lea (1750), „Maica Domnului cu Pruncul”. Interesant la această icoană este piciorul stâng al Pruncului care este prezentat ca o plamă. Între anii 1951-1957 s-a construit o biserică mică din lemn, în locul „Arinii Runcului”, unde s-a păstrat icoana. Între anii 1957-1990 biserica a fost în majoritatea timpului închisă. După această perioadă au început să aibă loc pelerinaje, iar în 2008 s-a început construirea unei noi biserici.

Și, ne-am atins ținta, am intrat în orașul Dragomirești.

Citește și Borșa, Mânăstirea Pietroasa, cascada Cailor, județul Maramureș

Budapesta

Publicat pe 7 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat într-un sfârșit de săptămână la Budapesta. De la Arad sunt doar 270 km pe autostradă.

Budapesta este capitala Ungariei, situată pe cele două maluri ale de fluviul Dunărea. A fost creată prin unirea a 3 orașe, Obuda, Buda, Pest, în 1873. În 1310 Buda a devenit reședința oficială a regelui maghiar. După două secole, în 1526, Buda a fost cucerită de turci, care au stăpânit-o 145 ani. În acea perioadă au fost construite cele mai multe băi ale orașului. În 1703 împăratul Leopold I a declarat orașele Pesta și Buda orașe independente, iar Buda a devenit capitala țării. În sec. XIX s-au unit într-un singur oraș, Budapesta.

Ne-am cazat la un hotel aflat în partea Buda, aproape de obiectivele turistice importante.

Ziua 1.

Prima zi din excursia noastră s-ar putea denumi „sus, jos”.

După ce am trecut pe lângă câteva clădiri administrative, am urcat peste 100 de trepte, până la intrarea în Cetatea Buda.

Am admirat clădirile vechi recondiționate, intercalate în unele locuri de clădiri noi.

Primul obiectiv ni s-a înfățișat, Biserica Sf. Matyas, sau Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, „Biserica Încoronării”.

Prima biserică a fost construită în 1015. O dată cu invazia mongolilor din sec. XIII a fost distrusă, apoi refăcută în sec. XIII-XIV. În timpul ocupației turcești din sec. XVI, a devenit moschee, destinația de biserică i-a revenit după retragerea acestora. A fost restaurată în sec. XIX și a fost destinată familiilor regale. Actual, în interior se află și Muzeul de Artă Bisericească.

Pe partea dinspre Dunăre se află Bastionul Pescarilor. Denumirea provine de la breasla care a apărat această porțiune a cetății în timpul Evului Mediu.

Între cele 7 turnuri legate prin bastioane și Biserica „Sf. Matyas” se află statuia regelui Ștefan I al Ungariei.

Bastionul a fost construit în sec. XIX, ruinat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și refăcut în anii ’40.

Am ocolit biserica și, la parterul Hotelului Hilton, am vizitat Muzeul de Marțipan.

La intrare se află un raion de comercializare a marțipanului, sub forma unor figurine, batoane, bomboane, etc., frumos ambalate.

Intrând în muzeu am rămas uluite. În vitrine mari, erau etalate diverse torturi, ce reprezentau biserici, clădiri, scenete, obiecte, toate lucrate minuțios în marțipan, probabil pe parcursul a luni de zile.

De aici se putea continua drumul până la Palatul Regal. Noi am coborât pe malul Dunării, lăsând în spate Bastionul.

Am urcat pe o altă intrare în cetate pentru a vedea Palatul Buda, azi Muzeu de Artă.

Am părăsit cetatea coborând pe malul Dunării.

O mică pauză de prânz și, ultimul urcuș, pe Dealul Gellert, înalt de 140 m desupra Dunării. Denumirea are o poveste. Se spune că episcopul Gerard (Gellert), venit din Italia în sec. XI, pentru a-i creștina pe maghiari, a fost băgat într-un butoi și rostogolit în Dunăre.

Dealul e acoperit, pe o mare porțiune de un parc, prin care am trecut și noi. De la vila Hegedus drumul a fost scurt până la vârful dealului.

Aici se află Fortăreața sau Citadela. A fost construită în 1854, ca loc strategic, de apărare. Era denumită de populație „Bastilia Budapestei”. De la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut mai multe destinații ca închisoare, baterie anti aeriană, etc. În 1947 a fost construită Statuia Libertății, de către Armata Roșie sovietică, în cinstea victoriei din cel de Al Doilea Război Mondial, pentru eliberarea Ungariei de sub naziști.

Din anii 1960 Citadela a devenit un important obiectiv turistic al Budapestei. De aici se poate vedea panorama minunată a orașului.

Și, iar jos, prin parcul de pe deal, până în Piața Gellert, unde am văzut Hotelul Danubius și băile medicinale Gellert.

Vis a vis de hotel, săpată în stâncă, se află Biserica-grotă Sf. Gerard (Szikla Templom), în fața intrării statuia regelui Sf. Ștefan.

Biserica a fost construită într-o grotă naturală în 1935. Aparține Mânăstirii Pauline, ordin bisericesc ce își trage numele de la Sfântul Paul. Sub regimul comunist a fost închisă și călugării arestați. Abia în 1989 a fost redeschisă.

Am trecut Podul Libertății sau Podul Franz Joseph în piața Fovam. Podul a fost construit între anii 1894-1896. La capetele lui, pe 4 piloni, se află statui ale turului, o pasăre asemănătoare șoimului.

Am ajuns în dreptul Halei Comerciale Mari (Nagy Vasarcs), construită în 1897 ca vamă pentru marfa transportată pe Dunăre.

Deja se înserase și mai aveam de mers. Dacă tot erau aproape, am văzut Biserica Luterană și Muzeul Național.

Ne-am îndreptat, pe lângă Universitatea Eotvos Lorand, spre renumita stradă Vaci. În drum am intrat în Biserica Universității și am avut norocul să ascultăm finalul interpretării unui cor.

Aproape se situează Biserica „Sfinții Mihail și Gavril”.

Am parcurs strada Vaci, unde magazinele erau încă deschise.

Ne-am îndreptat spre Dunăre și am parcurs promenada pe timp de noapte. Am trecut pe lângă Podul Elisabeta. Acesta a fost construit între anii 1897-1903 și poartă numele reginei austro-ungare Elisabeta, denumită și Sissi.

Am ajuns în dreptul Podului cu Lanțuri sau Podul Szechenyi, după numele unui ilustru om de stat. Acesta a fost construit în 1849. Este un pod foarte lung, de 202 m.

Peste Dunăre se vedea, frumos iluminată, Cetatea Buda.

Am trecut în Buda și, pe malul Dunării, ne-am oprit la un ceai. Ne-am delectat cu priveliștea Parlamentului noaptea.

Ziua 2.

Mai aveam multe de văzut din ce ne-am propus, astfel, am pornit de dimineață la drum, știind că era și ziua întoarcerii acasă. Am străbătut un parc aflat aproape de hotel și am continuat drumul până la stația de metrou.

Uitându-ne, când în stânga, când în dreapta, la clădirile vechi, bine întreținute ne -am apropiat de ținta noastră.

Marea Sinagogă sau Marele Templu este cea mai mare sinagogă din Europa și a doua din lume. Are aproximativ 3000 de locuri pentru credincioși, împărțite pe sexe, pentru bărbați la parter și pentru femei în cele două galerii supra-etajate.

În 1845 a fost hotărâtă construirea unei sinagogi, care a fost realizată în 4 ani. În timp, pe lângă sinagogă s-au ridicat treptat Muzeul Evreiesc, Templul Eroilor evrei din Primul Război Mondial, s-a amenajat grădina fiind înconjurată cu o Colonadă dublă. A fost avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, apoi reconstruită în 1993-1996. Grădina a fost transformată în Cimitir.

Am continuat drumul printre clădirile vechi și am ajuns la parcul în care se află Roata Mare.

În apropiere, al doilea mare obiectiv al nostru, o biserică romano-catolică, Basilica „Sf. Ștefan”. Aceasta poartă denumirea după primul rege al Ungariei. Costrucția ei a început în 1851 și s-a încheiat în 1905. Pe fațadă prezintă numeroase statui ce reprezintă sfinți.

În interior se păstrează racla cu brațul drept al regelui, astfel au loc numeroase pelerinaje.

Am urcat o mulțime de trepte până în domul bisericii. La exterior este un coridor îngust pe care am putut să ne plimbăm și să savurăm panorama Budapestei.

Ne-am continuat drumul spre Palatul Parlamentului situat în Piața Kossuth.

Zona este înconjurată de palate și clădiri monumentale, unele dintre ele devenite muzee. Am imortalizat Muzeul de Etnografie și unul dintre militarii de gardă ai Palatului.

Clădirea Parlamentului este cea mai mare clădire din Ungaria și a 3-a din lume care găzduiește Adunarea Națională. A fost proiectată între anii 1885–1904 și finalizată în 1896. Construcția neogotică este înfrumusețată cu 242 sculpturi pe pereți, atât în exterior cât și în interior. La exterior, deasupra ferestrelor se află blazoanele regilor și ducilor. Cuprinde 691 camere, peste 200 de birouri și 13 lifturi. Are 10 curți interioare și 27 de intrări. În partea nordică, în Piața Szabadsag, se află un grup statuar, Monumentul eroilor sovietici.

Înconjurând clădirea, pe faleza Dunării am remarcat ceva neobișnuit, 60 de perechi de pantofi din fier prinși de dig. Este un memorial, ridicat în 2005, care evocă evreii uciși de fasciști în Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă exista un partid fascist, puternic antisemit, Partidul Crucilor cu Săgeți, care jefuiau și ucideau evreii. Bărbați, femei, copii, erau aduși pe malul Dunării, erau obligați să se descalțe, apoi împușcați, astfel trupurile cădeau în fluviu. Pantofii, găsindu-se puțini de cumpărat, erau adunați și comercializați de aceștia pe piața neagră. Astăzi, la acest loc, se aduc flori și se aprind lumânări.

Plimbându-ne pe malul Dunării am ajuns la Podul Margareta (Margit). Acesta a fost construit în 1950 și renovat în anii 1980. El leagă Buda și Pesta de insula Margareta, spre care ne-am îndreptat și noi.

Insula Margareta se întinde pe 0, 965 km pătrați, între podul Margareta, la sud și podul Arpad, la nord și are aproximativ 2,5 km lungime. Poartă numele Margaretei, fiica regelui Bela IV, care s-a călugărit și a trăit pe insulă la o Mânăstire dominicană. Aici se găsea și o Mânăstire franciscană, ambele mânăstiri fiind distruse de invazia turcilor în sec. XVI. Se păstrează doar ruine din cele două mânăstiri.

Insula este considerată „paradisul spa“ al capitalei Ungariei, având peste 30 de piscine cu apă termală. De asemenea se găsesc cinema și teatru în aer liber, cafenele, restaurante, hoteluri, parcuri cu flori, fântâni arteziene. Am trecut pe lângă o mică grădină zoologică și am ajuns la Turnul de apă. A fost construit în 1911 cu scopul de a alimenta un hotel. Azi, aici au loc diferite expoziții și evenimente culturale. În jurul lui sunt amenajate cafenele. Se poate urca în turn pentru a admira panorama.

Turul insulei se poate face cu diverse vehicule închiriate sau pe pistele amenajate pentru biciclete și jogging. Este o destinație superbă pentru relaxare.

Am zăbovit puțin ascultând fântâna muzicală.

Ne-am îndreptat agale către hotel, oprindu-ne la un ceai, înainte de a părăsi acest frumos oraș.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: muzee

Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Poznan, Polonia

Liverpool, Marea Britanie

Cardiff, Țara Galilor

Sagrada Familia, Barcelona, Spania

Bath, Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Prin Maramureș, pe valea Izei

Budapesta