București- de la Gara de Nord, prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe 9 mai 2024 de monica frimu

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea Cenaclul „Atlantida” (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc.

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu.

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București.

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată, în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat, în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor, a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București, statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922 pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Publicat pe 16 ianuarie 2021 de monica frimu

Răspunde

După ce am străbătut Grădinile Turia din Valencia, Spania, am ajuns la capătul sud-estic al fostei albii a râului Turia unde am intrat în districtul Quatre Carreres pentru a vedea Orașul Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències).

În 1994, după ce s-a ales din mai multe proiecte, au început lucrările pentru construirea unui complex modern pentru care au fost numiți arhitectul și inginer Santiago Calatrava care a căutat să îmbine structura cu mișcarea și Félix Candela care se ocupa cu proiecte din beton armat.

Între 1996-1998 în centrul zonei alocate pe o suprafață de 13.000 metri pătrați a fost construită prima clădire, L’Hemisfèric, în care funcționează Teatrul IMAX. Datorită formei sale a fost numită și „ochiul cunoașterii” deoarece seamănă cu pleoapă care se deschide pentru a privi bazinul cu apă înconjurător care, având fundul de sticlă, împreună formează imaginea unui ochi.

Pe o jumătate de sferă din beton a fost construită „Pleoapa” din copertine din aluminiu lungi, pliate superior. Sub ea a fost așezată clădirea , „irisul”.

A doua clădire, terminată în anul 2000, Muzeul de Științe „Principe Felipe” (Museu de les Ciències Principe Felipe), ocupă o suprafață de aproximativ 40.000 metri pătrați.

A fost construită din beton, oțel, sticlă, imitând scheletul unei balene.

În clădirea înălțată cu trei etaje, o parte mare a parterului este ocupată de un teren de baschet.

Primul etaj privește către Grădina Turia.

În al doilea etaj se află expoziția „Moștenirea științei”.

Al treilea etaj a fost numit „Pădurea cromozomilor” datorită formei sale care imită secvențele de ADN. Este ocupat de mai multe expoziții- „Zero Gravity”, „Space Academy” și „Marvel Superheroes”.

În anul 2001 în partea de sud a fost terminat L’ Umbracle, conceput ca intrare în complex.

Sera deschisă, lungă de 320 metri și lată de 60 metri, a fost amenajată cu palmieri, portocali, diverși arbuști, specii de plante indigene alese dintre cele care își schimbă culoarea în funcție de anotimp și peste 100 de specii de plante aromatice.

A fost deschisă și o galerie de artă, în aer liber, cu sculpturi ale artiștilor contemporani.

Construcția la a treia clădire, pe o suprafață de 40.000 metri pătrați, a durat mai mult. Început în 1995, Palatul Artelor „Regina Sofia” (Palau de les Arts Reina Sofia) a fost inaugurat în anul 2005 de Ziua Comunității Valenciene de către Regina Sofia a Spaniei. În el funcționează Opera din Valencia.

Într-o porțiune a fost înconjurat cu apă peste care au fost create alei de acces.

Restul zonei a fost amenajată cu zone verzi, alei și mici lacuri.

Clădirea, susținută de o structură de beton, a fost ridicată cu 14 etaje și la subsol au fost create încă trei nivele. A fost acoperită cu două cochilii din oțel laminat care cântăresc 3.000 de tone. La exterior a fost dotată cu scări și ascensoare care conectează platformele existente la diferite nivele. În interior au fost create sala principală cu 1470 de locuri în care scena creează posibilitatea susținerii spectacolelor, în principal de operă, consecutiv.

Deasupra sălii principale, Auditoriul, cu 140 de locuri, este folosit în diverse scopuri- concerte, mitinguri, ședințe, etc. O altă sală, Aula Magistral, cu 400 de locuri, este utilizată pentru spectacole de muzică de cameră și conferințe.

În clădire a fost amenajat și Teatrul Martí i Soler, cu o capacitate de 400 de persoane, folosit pentru producții teatrale și ca centru de instruire. A fost cel mai avariat în timpul inundațiilor din 2007 care au afectat tot complexul.

Între Palatul Artelor și restul clădirilor complexului a existat un pod vechi care traversa partea nordică a Grădinii Turia.

În 2007, lipit de el, a fost construit un pod nou format din mai multe curbe pentru a crea aspectul unui animal.

Podul vechi a fost prelungit și împreună au format Podul Montolivet (Pont de Montolivet).

În spatele Muzeului de Științe complexul este traversat de Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or), pod rutier și pietonal, datorită formei sale cunoscut ca Podul Harpă și poreclit de localnici „lumânarea”.

Construcția sa a început o dată cu cea a complexului, între 2004-2005 lucrările au fost oprite apoi reluate și podul terminat în anul 2008. S-a realizat un pod lung de 180 metri, la un capăt susținut de 29 de cabluri ancorate cu contragreutăți de un stâlp curbat și în cealaltă parte de patru cabluri.

În zona situată de cealaltă parte a podului în 2003 a fost construit L’ Oceanografic, cel mai mare acvariu din Europa. Ocupând o suprafață de 110.000 metri pătrați și folosind 42 milioane de litri de apă, găzduiește peste 500 de specii de ființe marine și unele specii de păsări care trăiesc în zonele umede.

Tot pe acea parte a podului, în apropierea lui, în 2009 a fost construită L’Àgora.

Clădirea dispune de un perimetru liber, ambele fiind folosite pentru spectacole, concerte, expoziții, evenimente sportive, etc.

Pe lângă frumusețea și ineditul clădirilor, complexul a fost benefic pentru populația orașului, raportul economic din 2019 arătând că el a generat 3509 locuri de muncă.

Dresda, Germania- prin orașul istoric

Publicat pe 15 noiembrie 2020 de monica frimu

Răspunde

După ce am vizitat orașul Berlin, capitala Germaniei, în drumul spre casă am trecut prin orașul Dresda unde m-am oprit pentru a vedea centrul istoric, reconstruit după distrugerea lui în cel de Al Doilea Război Mondial.

Îndreptându-mă spre centru istoric, din mersul mașinii am văzut fosta Fabrică de tutun și țigări Yenidze numită Moscheea tutunului (Tabakmoschee) după clădirea construită asemănător unei moschei, cu cupole mari care seamănă cu minaretele și 600 de ferestre în stiluri diferite. În ea a funcționat fabrica fondată de Hugo Zietz, antreprenor evreu care importa tutun din Turcia și Grecia (1907-1909). În clădirea restaurată (1996) azi funcționează diferite birouri.

Am parcat în apropiere de Piața Teatrului, lângă Restaurantul Italian (Italienisches Dorfchen). Acesta a fost construit pentru a reaminti de fostul sat italian care a existat acolo și care a fost demolat în perioada refacerii teatrului și a amenajării pieței (1911-1913).

În Piața Teatrului, aproape de râul Elba, se afla Semperoper, Opera de Stat Saxonă cu Filarmonica și Baletul.

Clădirea teatrului a fost construită prin îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale- eclectic, renaștere timpurie, renaștere clasică grecească, baroc (1841). Distrusă într-un incendiu (1869), a fost reconstruită până în 1878 în stil neo-clasic combinat cu stilul neo-renascentist.

Pe portal au fost postate statuile unor artiști renumiți ca Goethe, Schiller, Schakespeare, Moliere, etc. și deasupra portalului o cvadrigă cu statuia lui Dyonisos.

În timpul bombardamentului din cel de Al Doilea Război Mondial (1945) clădirea a fost distrusă, rămânând doar zidurile exterioare. După război a fost reconstruită și deschisă în 1985. În anul 2002 Elba a inundat zona, a deteriorat clădirea care a fost refăcută în același an.

Piața Teatrului (Theaterplatz) a fost realizată o dată cu reconstrucția teatrului când a fost dărâmată o parte din satul italian existent acolo.

În piață a fost postată statuia din bronz a Regelui Johann von Sachsen (1887-1889).

În timpul național-socialismului a fost numită Piața Adolf Hitler (Adolf Hitler Platz).

În stânga Operei se afla Zwinger și vis a vis de el Teatrul de Stat Dresda (Dresden Staatsschauspiel). Clădirea teatrului a fost construită în stil neo-baroc și Art Nouveau (1911-1913).

Parțial distrusă în bombardamentele din 1945, a fost refăcută în trei ani și teatrul a fost primul deschis în Germania după război. Din 1983 în clădire funcționează teatrul și o sală studio.

În apropierea teatrului se afla Hotelul Taschenbergpalais, un palat construit inițial pentru una dintre amantele lui Augustus cel puternic, Ana Constantia von Brockdorff care mai târziu a devenit contesa de Cosel (1705). Când aceasta a părăsit palatul (1713) clădirea a fost renovată, extinsă, numită Palais Turc în fața căruia au fost amenajate două fântâni (1747, 1750). În decursul timpului a fost extins de mai multe ori, în 1934 refăcut major însă a fost distrus aproape total în bombardamentul de la Dresda (1945). Între anii 1992-1995 a fost reconstruit după modelul original și deschis ca hotel.

De la hotel m-am întors spre Semperoper pe lângă Palatul Regal (Dresdner Rezidenzschloss).

Primul castel a fost ridicat în jurul anului 1200, în secolul XV a fost extins, devenind o construcție închisă cu patru aripi și a fost ridicat turnul Hausmman (Hausmmansturm) (1468-1480).

La mijlocul secolului al XVI-lea i s-a adăugat o latură în stil renascentist dar într-un incendiu mare a fost distrus (1701). O mare parte din el a fost reconstruită de Augustus II, în stil baroc, terminată în 1729. În el s-a amenajat Seiful Verde (Grünes Gewölbe) în care a fost adunat tezaurul, o colecție mare de comori.

Sub dinastia Wettin, conducătoarea Saxoniei, palatul a fost reconstruit (1899), i s-a adăugat sala Mică de Bal apoi a fost modernizat cu electricitate și încălzire prin pardoseală (1914). A rezistat până la bombardamentul din 1945 când a fost distrus parțial. Din fericire comorile din Seiful Verde au fost salvate și mutate în Cetatea Konigstein situată pe un deal lângă Dresda, în Elveția Saxonă.

În 1946 palatului i s-a montat un acoperiș temporar apoi a început restaurarea lui (1960) care continuă și azi. În 2019 patru apartamente de stat și Sala Mică de Bal au fost deschise.

Lângă Palatul Regal am văzut Catedrala „Sf. Treime” (Katolische Hofkirche), anterior Biserica Catolică a Curții Regale din Saxonia ridicată la comanda lui Augustus III pentru conducătorii orașului, catolici, deși populația era protestantă și pentru ei exista deja o biserică (1738-1751).

Biserica a fost conectată cu palatul printr-o pasarelă.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată.

A fost refăcută în 1962 cu fonduri alocate de Guvernul RDG apoi, după reunificarea Germaniei, a fost restaurată.

În criptă, pe lângă mormintele unor membrii ai dinastiei saxone Wettin, a unor prințese și prinți polonezi, se află inima lui Augustus cel Puternic și mormântul lui Augustus III, singurul dintre foștii regi ai Poloniei care nu a fost înmormântat în Cracovia, la Wawel.

După restaurarea Palatului Regal au fost aduse tezaurul și comorile, redeschis Seiful Verde (Grünes Gewölbe), cu partea veche la parter și partea nouă la etaj și a fost amenajat un muzeu cu cinci secțiuni pe care le voi enumera.

Cabinetul Numismatic (Munzkabinett) etalează aproximativ 300.000 de piese- monede, sigilii, matrițe, etc. din care 30.000 monede și medalii săsești din diferitele perioade istorice ale Saxoniei. Pe lângă colecție există și o bibliotecă publică cu aproximativ 30.000 de volume și un centru de cercetare științifică.

În Cabinetul Gravurilor (Kupferstich-Kabinett) se pot vedea aproximativ 515.000 de stampe, desene, fotografii, gravuri pe lemn, artă grafică, etc. care prezintă munca a peste 20.000 de artiști în decursul a opt secole. Camera armelor (Rüstkammer) etalează în jur de 10.000 de arme, scuturi, echipamente de călărie, haine militare și de ceremonie, cărți, Camera Turcească (Türckische CAMMER) peste 600 de obiecte și artă din Imperiul Otoman și Aripa Renașterii (Renaissanceflügel) obiecte, costume, arme folosite de alegătorii din Saxonia în perioada Renașterii.

Pe o parte a zidului exterior al palatului, cel care leagă Curtea Stall (Stallhof) de Johanneum, am văzut „Procesiunea prinților” (Furstenzug). Pictată pe o lungime de 102 metri, reprezenta istoria dinastiei Wettin. Pictura murală s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu plăci de porțelan Meissen (1904-1907).

În anul 1835 a fost înființată Curtea Superioară de Apel Regală. Când a intrat în vigoare legea constituțională a curții (1879) aceasta a despărțit partea civilă de cea penală și a fost înființată Curtea Regională Superioară din Dresda (Oberlandesgericht) cu numeroase raioane pentru diferitele localități.

Clădirea Tribunalului Dresda (1901-1906) a fost sediul Parlamentului de stat saxon până în 1934. Fiind distrusă în bombardamentele din 1945 a fost reconstruită de urgență (1946), ulterior renovată (1996-2001) și în clădire a început să funcționeze Biroul de Stat pentru Conservarea Monumentelor.

Din acea zonă m-am îndreptat să vizitez cele două piețe importante ale orașului.

Citește și Dresda. Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Publicat pe 3 iulie 2020 de monica frimu

Din Piața „Sf. Ana” Copenhaga, Danemarca, am intrat în Cartierul Frederiksstaden, format din clădiri ridicate în stil rococo începând cu anul 1748, la dorința Regelui Frederik V, pe locul a două palate, Palatul Amalienborg, construit de soția Regelui Frederik III în afara zidurilor orașului (1669-1673), care a ars într-un incendiu și un palat construit de Frederik IV ca reședință de vară, înconjurat de o grădină franceză și într-o parte terenuri militare de foraj. Am remarcat una dintre clădirile rococo, Conacul Odd Fellow (Odd Fellow Palaet), azi sală de concerte.

Construit pentru un conte căruia i-a purtat numele, Conacul Berckentin, în 1762 a trecut în posesia familiei Schimmelmann care, fiind iubitoare de artă, l-a folosit pentru diverse activități culturale.

O dată cu formarea cartierului a început construcția Bisericii lui Frederik sau Biserica de marmură (Marmorkirken;Frederiks Kirke), o biserică evanghelică luterană.

A fost proiectată din marmură dar, din lipsa de fonduri, parțial a fost construită din calcar.

Din același motiv construcția a decurs lent (1749-1894).

Sprijinită pe 12 coloane, avea cea mai mare cupolă bisericească din Scandinavia acelor vremuri.

Lângă ea se afla Biserica Ortodoxă Rusă (Sankt Aleksander Nevskij Kirke) construită de Guvernul rus (1881-1883) cu ocazia căsătoriei prințesei Dagmar a Danemarcei cu cel care urma să devină Țarul Alexandru III al Rusiei.

Se remarca prin cele trei cupole aurite, fațada din cărămidă roșie cu decorații de gresie pe care, într-o nișă, era postată icoana patronului bisericii, Alexandru Nevski.

M-am întors la Biserica de marmură de unde m-am îndreptat spre o piață mărginită de patru palate cu exterioarele identice dar interioarele rococo diferite, Amalienborg Slotsplads.

Inițial clădirile au fost conacele unor familii de nobili situate în jurul unei curți octogonale. Aceștia le-au vândut familiei regale pentru a se adăposti în urma incendiului Palatului Christiansborg (1794). Complexul a devenit Palatul Amalienborg (Amalienborg Palatset) și în centru pieței a fost postată statuia Regelui Frederick V.

Palatele au preluat numele regilor care le dețineau. În Palatul Christian VIII, fostul Palat Levetzau, funcționa muzeul palatului- Amalienborgsmuseet– care etala viața familiilor regale din Danemarca.

fostul Palat Moltke- Palatul Christian VII

fostul Palat Schack- Palatul Christian IX

Palatele Christian VII și Christian IX au fost legate cu o colonadă prin care am ieșit pentru a vedea prima clădire neoclasică ridicată în Copenhaga.

Palatul Galben (Det Gule Palæ) a fost construit pentru consulul prusac, un comerciant bogat (1759-1764) după decesul căruia a fost cumpărat de Regele Frederik VI și folosit inițial ca reședință pentru oaspeți apoi locuit pe rând de mai mulți prinți, din 1842 și locație pentru caii și gărzile regale. În 1923 a fost ridicată mansarda în care s-au amenajat locuințe iar ultimul prinț a locuit în clădire până la decesul său în 1939. Clădirea a fost renovată, reamenajată de firma Bertelsen & Schewing (2013) care folosește parterul, restul fiind locuințe.

Am revenit în piață prin colonadă și am ieșit spre malul apei pe lângă Palatul Frederik VIII, fostul Palat Brockdorff.

În 1983 lângă palate, la malul apei a fost înființată Grădina Amalie (Amaliehaven).

În grădina creată pe două niveluri au fost postate sculpturi de marmură și o fântână centrală.

În față, peste apă trona Opera din Copenhaga (Copenhagen Operaen).

Clădirea Operei era situată pe un teren înconjurat de canale concepute pentru a crea impresia că se află pe o insulă. Clădirea, cu 1492 de locuri, a fost donată statului danez de o fundație privată în 2000.

În vestul ei, cheiul unde a existat debarcaderul portului pentru feriboturi a fost transformat în Plaja Ofelia (Ofelia Plads) (2010).

Plaja a fost amenajată lângă clădirea Teatrului Dramatic (Skuespilhuset) nou construită.

Sub clădirea teatrului și plajă a fost creată o parcare subterană cu o capacitate de 500 de locuri (2016). Iarna fostul chei este transformat în patinoar.

Citește și Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național

Oslo, Norvegia, o parte din Karl Johan gate

Publicat pe 4 februarie 2020 de monica frimu

Ieșind din Cetatea Akershus Oslo m-am îndreptat spre Opera din Oslo străbătând parcul Festningsallmenningen.

Pe mare, în depărtare am văzut o imitație de navă. Era sculptura Ea minte (hun ligger) realizată în 2010 din panouri de sticlă și oțel inoxidabil, de aproximativ 17 metri înălțime, postată pe o platformă de beton care se mișca în funcție de acțiunea vântului și valurilor creând imagini strălucitoare.

La capătul Golfului Bjørvika se afla clădirea în care din 2008 funcționa Opera și Baletul Național Norvegian (Den Norske Opera Og ballett).

Opera a fost fondată în anul 1057 și a prezentat doar spectacole norvegiene. În 1965 pe lângă operă a fost înființată Școala de balet și în 2008 au fost reorganizate.

Depășind clădirea Operei am intrat în zona Bjørvika.

Pe locul fostei grădini Paléhaven (1745) din care o parte era situată în fața Palatului Regal, reședință permanentă regală începând cu Regele Christian Frederik până la finalizarea castelului Akershus (1848), se afla piața Christian Frederiks plass, denumită după rege la sărbătorirea a 100 de ani de la moartea sa (1904). Prin reamenajarea orașului grădina a fost trunchiată și unele părți desființate (1852, 1907). În centrul pieței a fost postată o fântână arteziană cu statuia „Soarele și Pământul” situată central (1986).

Pe o latură a pieței se afla o parte din Gara Centrală din Oslo (Oslo Sentralstajon). Clădirea a fost construită pe locul celei mai vechi stații (1854), Oslo Est (Oslo Østbanestasjon) și a fost legată de stația de vest (1872) prin Tunelul Oslo (1980).

Pe aceeași latură se afla o clădire de epocă în care funcționa Confort Hotel Grand Central.

Depășindu-l am intrat în piața Jernbanetorget, cel mai mare nod de mijloace de transport din Norvegia, cu gara, trenuri rapide, stații de metrou și autobuze. În piață trona un turn înalt (Ruters Kundesenter) în care funcționa Compania Ruter care planifică, coordonează și comercializează o parte din transportul public al orașului Oslo.

În centrul pieței, lângă turn și în fața accesului în gară se afla statuia din bronz a unui tigru (The Tiger) de 4,5 metri lungime. A fost ridicată în anul 2000 cu ocazia aniversării mileniului, tigrul reprezentând porecla „Orașul Tigrului” (Tigerstaden).

Porecla a fost primită probabil după ce poetul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson, într-unul din poemele sale (1870) a descris o luptă dintre un tigru care reprezenta cetatea, periculoasă și un cal reprezentând mediul rural, liniștit.

De la Gara Centrală mi-am continuat drumul pe Karl Johan gate, strada principală a orașului Oslo, de fapt un ansamblu format din numeroase străzi mai vechi care în decursul timpului a fost modificat. Am ajuns în Piața Stortorvet unde se afla Catedrala Oslo (Oslo Domkirke), a treia catedrală ridicată în decursul timpului în oraș.

Prima, Catedrala Hallvards, construită în prima jumătate a secolului XII, a fost distrusă în marele incendiu din 1624 și ruinele părăsite. În altă locație a fost construită a doua catedrală, Hellig Trefoldighet (1639), care a supraviețuit 50 de ani până când a ars într-un incendiu. Pe locul unde azi se află catedrala s-a construit Biserica Mântuitorului Nostru (1694-1697) care a fost reconstruită (1848-1850) și a devenit actuala catedrală.

În timpul restaurării ferestrele au fost schimbate cu vitralii (1910-1916) și portalul de vest a fost dotat cu uși de bronz (1938).

Tavanul a fost decorat cu picturi (1889-1970).

După îndepărtarea interiorului neogotic a fost readus mobilierul original și restaurarea a fost terminată (1950).

În anii 1990 în spatele vechii fațade baroce a fost montată orga principală. Ultima renovare a avut loc între anii 2006-2010.

Catedrala este folosită de familia regală și guvern pentru diferite evenimente publice.

De la catedrală m-am îndreptat spre o zonă cu clădiri noi în care funcționau diverse firme, magazine, hoteluri.

Am revenit la catedrală. În estul ei se afla Bazarul (Basarene Kirkeristen). Inițial bazarul avea standuri acoperite sub care măcelarii își etalau marfa.

Ulterior s-a construit o clădire din cărămidă roșie cu arcade în care au fost deschise 24 de magazine (1840-1859).

Devenind insuficiente, clădirea a fost extinsă în formă de semicerc ajungându-se în final să cuprindă 50 de magazine.

Clădirea a fost restaurată (1960) și actual în ea funcționează numeroase magazine și restaurante.

În aceeași perioadă (1840-1859) în continuarea bazarului a fost construită clădirea din cărămidă roșie, în stil neoromantic, prevăzută cu un turn acoperit cu cupru verde (Brannvakten) în care a funcționat Sediul principal al Pompierilor din Oslo până în 1939 când a fost mutat într-o locație nou construită.

Turnul, la înălțimea de 80 de metri avea o cameră de pază cu opt ferestre postate în toate direcțiile prin care puteau fi sesizate eventualele incendii. Pe fereastra din direcția focului se ridica un steag roșu ziua și o lanternă noaptea. Actual în clădire funcționează birourile catedralei și a fost deschis un muzeu.

În continuare am urmat Karl Johan gate, lungă de aproximativ 1 km, porțiune pietonală cu numeroase magazine.

Am ajuns în dreptul Parlamentului de unde până la Palatul Regal se întindea bulevardul construit în 1840, numit poarta Karl Johan (1852) după moartea regelui. Când clădirea Parlamentului a fost finalizată (1886) cele două porțiuni, strada care pornea de la gară și bulevardul, au fost unite sub denumirea e Poarta Karl Johan.

Citește și Aker Brygge și Tjuvholmen Oslo, Norvegia

Ultima zi în Stockholm, Suedia

Publicat pe 5 ianuarie 2020 de monica frimu

Răspunde

Pentru ultima zi în Stockholm, zi de vizitare dar mai mult de cumpărături, am coborât din metrou în centrul orașului.

Am intrat în Grădina Regelui (Kungsträdgården) în apropierea Fântânii Molins (Molins fontän), una dintre cele patru zone distincte ale parcului, celelalte trei fiind Piața Charles XII, Piața Charles XIII și fântâna lui Wolodarski.

Zi de vară și duminică, parcul era aglomerat, fiind o zonă de recreere, relaxare, cu copaci umbroși, zone întinse cu iarbă, terase, cafenele, galerii de artă, unde vara au loc diferite concerte și iarna o parte este folosită ca patinoar.

L-am traversat și am ieșit pe lângă cele două restaurante și barul care aparțineau de Opera Stockholm.

În dreapta mea se afla Biserica „Sfântul Iacob” (Sankt Jacob kyrka) pe care urma s-o vizitez. Pe locul unei capele demolată în 1300 a fost construită o biserică care a funcționat până în 1527 când a fost și ea demolată. La comanda regelui Johan III a început construcția unei biserici noi (1580) care a fost întreruptă după decesul acestuia, terminată și sfințită în 1643.

Extinsă în 1872, interiorul modificat și ferestrele micșorate, biserica a rămas întunecată și s-a folosit iluminarea pe gaz care a fost înlocuită cu cea electrică (1893). O restaurare majoră a avut loc între anii 1932-1937 când interiorul a fost golit de multe ornamente și în ultima restaurare exteriorul a fost vopsit roșu, culoarea originală (1968-1969).

Inițial portalurile au fost din gresie sculptată în stil renascentist germano- olandez. Au fost distruse într-un incendiu (1723) și înlocuite cu cele actuale în stil clasicism și baroc târziu când s-a ridicat și un nou turn central cu 4 clopote (1739) dotat cu ceas (1779).

În interior se aflau multe arcade sprijinite de stâlpi masivi. Pe amvon au fost create scene simbolizând botezul, comuniunea, poruncile și Evanghelia. Cele patru vitralii din zona corului prezentau scene despre Moise, predica pe munte, Învierea și Înălțarea lui Isus. Pe o altă fereastră era reprezentată Răstignirea lui Isus.

În 1644 biserica a fost dotată cu prima orgă care în decursul timpului a fost schimbată cu altele mai performante apoi în 1960 a fost montată a doua orgă, în zona corului.

Pe lângă clădirile de epocă am ocolit Opera pentru a ajunge la intrare.

Handelsbanken

Opera Suedeză Regală (Kungliga Operan) își avea numele scris cu litere de aur pe fațadă, deasupra arcului mijlociu. Prima operă din Stockholm a fost deschisă 1782 când în clădire avea loc și baluri mascate. În urma unui asasinat care a avut loc în incintă a fost închisă (1816-1812) apoi clădirea a fost demolată (1892).

A fost ridicată o nouă clădire, în stil neoclasic în care a funcționat Teatrul Regal, denumire schimbată în Operan în momentul înființării Teatrului Dramatic. Actual are o capacitate de 1200 locuri.

Opera delimita una dintre laturile pieței Gustav Adolf II (Gustav II Adolf torg).

În centrul pieței a fost postată statuia Regelui Gustav II Adolf, efectuată din bronz (1796).

În clădirile de pe celelalte laturi funcționau majoritar Servicii ale Administrației Locale.

În fostul Palat Gustav Horn (1642-1648) funcționa Muzeu Antichităților Mediteraneene și din Orientul Apropiat (Medelhavsmuseet). Când Castelul Tre Kronor a ars într-un incendiu instanța de judecată a fost mutat în palat apoi a fost cumpărat de o bancă care i-a modificat fațada în stil neo-renascentist și a achiziționat proprietăți vecine în care a amenajat noi spații de birouri (1902-1905). În 1934 elementele de decor ale fațadei au fost eliminate. Muzeul a fost înființat în 1954 prin unirea Muzeului Egiptului cu artefacte din secolele XVIII-XX și Colecția Cipru cu artefacte aduse din expediția suedeză (anii 1920-1930). Fostul palat a fost preluat de stat (1967) și în clădire, din 1982 a început să funcționeze muzeul. Clădirea a fost extinsă pentru birouri guvernamentale (1996-1997).

Vis a vis de Operă se afla Palatul Arvfurstens (Arvfurstens Palats). Terenurile din acea zonă au fost cumpărate de un general de armată care a ridicat un palat din cărămidă, în stil renascentist germano olandez (1646-1651). A fost cumpărat de prințesa Sophia Albertina, sora regelui Gustav III (1793) și modificat conform cerințelor curții. Din 1892 a fost folosit pentru birourile diferitelor autorități apoi ca reședință regală în care au locuit succesiv mai mulți prinți și viitori regi. Din 1906 în clădire funcționează Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării pentru care între 1948-1952 a fost extins cu o clădire în curte.

Din piață m-am îndreptat spre Palatul Rosenbad, o clădire art nouveau finalizată în 1902 care a adăpostit diverse instituții, chiar și un restaurant până în 1956.

Actual clădirea e ocupată de birouri guvernamentale (Regeringskansliet) și biroul primului ministru (Statsrådsberedningen).

Fiind ultima zi în Stockholm, o parte din timp l-am dedicat cumpărăturilor așa că m-am îndreptat spre Drottninggatan, stradă comercială pietonală unde se afla și Muzeul Dansului (Dansmuseet).

Muzeul a fost deschis în 1953 pentru a afișa colecția de artă legată de dansul suedez (1920-1925). În 1966 s-a deschis și o bibliotecă privată care conține literatură despre dansul din Europa de Nord și Vest din anii 1500-1850 și secolul XX, cărți de dans rusesc și mii de filme.

Strada comercială a fost amenajată între anii 1630-1640 ca „Marea Regală” (Stora Kronungsgatan) apoi, în cinstea Reginei Cristina, a fost denumită Drottninggatan.

Pe ea au avut loc atacurile teroriste din 2010 când irakienii au aruncat 2 bombe și 2017 când într-un atac suicid un camion a explodat, a ucis șase oameni și a rănit un număr mare de persoane.

Am ieșit din zona pietonală îndreptându-mă spre unele dintre marketurile mari traversând curtea Bisericii Sfânta Clara (Sankt Klara Kyrka). Se afla pe locul unde în 1280 a existat o mânăstire romano-catolică folosită de membrii Ordinului Sfintei Clara. Mânăstirea a fost demolată o dată cu Reforma Protestantă de Regele Gustav Vasa (1527).

Sub domnia Regelui Johan III a început construcția bisericii actuale (1572) căreia, în timpul lucrărilor de restaurare din anii 1880, i s-a adăugat turnul înalt de 116 metri.

Din 1989 biserica a devenit evanghelică.

În decursul timpului zona cu clădiri vechi a fost extinsă cu clădiri moderne, multe funcționând ca Supermarketuri, o zonă cu acces la metrou, în continuă dezvoltare.

La revedere Stockholm !

Citește și Stockholm, Suedia- o zi prin muzee

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

Publicat pe 1 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Deși timpul era limitat, în acea zi aveam să părăsim Irlanda, din Dublin am plecat să vedem orașul Belfast (Béal Feirste), capitala Irlandei de Nord. Am parcurs cei 170 km în două ore până pe coasta de est a Irlandei unde, la gura râului Lagan, se afla orașul. Până în anii 1800 era un mare port unde, din 1861 a funcționat șantierul naval Harland and Wolff. În 1888, când a primit statutul de oraș, devenise cel mai mare producător de lenjerie din lume, fapt ce i-a adus porecla de „Linenopolis”, de asemenea producător de tutun și funii. După Partiția Irlandei (1922) Belfast a devenit capitala Irlandei de Nord.

Am traversat orașul spre nord și după 8 km am ajuns la Castelul Belfast ( Belfast Castle), un castel scoțian din secolul XIX, situat pe dealul Cave Hill, la 120 metri deasupra nivelului mării.

În secolul XII a fost construit, de către normanzi, un castel situat în actuala zonă centrală a Belfastului, care a devenit proprietatea primului baron Chichester. Castelul a ars într-un incendiu (1708) și baronul a construit o nouă reședință, la marginea orașului. Clădirea pe care am vizitat-o noi a fost ridicată între anii 1811-1870 de al treilea descendent al baronului. După moartea sa a intrat în posesia celui de al VIII-lea conte de Shaftesbury care a definitivat construcția. În 1934 fiul contelui a cedat castelul orașului Belfast. Castelul, impropriu denumit, a fost un conac în stil baronial scoțian și nu o redută.

Între anii 1978-1988 a fost renovat și reamenajat, de asemenea și grădinile înconjurătoare.

Panorama era încântătoare. Se vedea o parte din Belfast Lough, o întindere de apă care la țărm forma mici golfuri și, în depărtare, o parte a orașului Belfast.

În interior se aflau un centru pentru vizitatori, un magazin de antichități, un restaurant și era amenajat un loc în care se organizau conferințe și mese de nuntă.

Ne-am întors în capitală și ne-am îndreptat spre un cartier, un „memorial” al luptelor purtate în decursul anilor. Între anii 1970-1980 Belfast era unul dintre cele mai periculoase orașe din lume prin conflictele majore între populația catolică și protestantă, grupurile republicane și loialiste. Cel mai mare conflict civil, Troubles (Na Triobloidí), a izbucnit în 1969, când pe străzile orașului grupurile paramilitare de ambele părți au bombardat, asasinat și violența era fenomenul ce marca viața de zi cu zi.

A excelat cu „Vinerea sângeroasă” (1972) când IRA (Armata republicană irlandeză provizorie) a detonat 22 de bombe la limitele centrului orașului și au fost uciși majoritar catolici. Tot în acea perioadă s-a înființat un grup monarhist, Shankill Butcher (Măcelarii din Shankill), mulți dintre ei fiind membri ai UVF (Forța Voluntară Ulster). Ei răpeau și ucideau persoane catolice prin tăierea gâtului cu un cuțit de măcelărie. Au funcționat până în 1979 când au fost anihilați și trimiși în detenție cu pedepse grele.

Între anii 1969-2001 au fost ucise peste 1600 de persoane. Deși conflictele s-au estompat și actual există zone de divergență politică, etnică și religioasă care sunt marcate prin afișarea de steaguri, graffiti și picturi murale.

În apropiere se afla Biserica Metropolitană Carlisle Memorial (Belfast Carlisle Memorial Church). A fost construită în 1875 pentru congregația metodistă. În 1966 a fost renovată și a mai funcționat până în 1982 când și-a întrerupt activitatea, metodiștii împuținându-se și localizarea ei fiind între zonele de influență catolică și protestantă.

Am trecut pe lângă Red Hall, o clădire ridicată între anii 1883-1885. În ea a funcționat Ordinul Orange, o frăție protestantă înființată în 1795. Aceasta funcționa actual ca organizație sindicală britanică conservatoare care a luptat împotriva independenței Scoției (2014) și urmărește apărarea drepturilor civile și religioase protestante. Deasupra fațadei era postată statuia Regelui William al III-lea.

Am traversat râul, pe podul Lagan Bridge, în cartierul Titanic (Titanic Quarter), denumit anterior Insula Reginei, situat pe o porțiune din Belfast Lough, asanată la mijlocul secolului XIX și folosită de Harland and Wolff care au amenajat numeroase șantiere navale și docuri.

Scăzând construcția de nave, terenul a intrat în declin și multe clădiri nefuncționale au fost demolate. În 2001 terenul a fost redenumit Titanic și a urmat o perioadă de regenerare în care s-au construit apartamente, instituții de învățământ, studiouri de film, etc. Din vechile structuri am văzut două macarale uriașe (The Samson and Goliath cranes), lungi de 140 metri, care ridică încărcături până la 840 tone. Au fost construite pe rând de firma germană Krupp, Samson în 1974 și Goliat în 1969.

Ne-am îndreptat spre Titanic Belfast, o construcție interesantă (2008-2012), de forma unui aisberg, cu aceeași înălțime ca a navei scufundată,Titanic (38 m). În interior funcționa un muzeu cu o serie de galerii ce aveau tematica- scufundarea navei Titanic, un spațiu de conferințe și recepții, o sală de banchete cu capacitatea de 750 de persoane, un centru de resurse comunitare și un bar.

În spatele clădirii se aflau Studiourile Titanic (Titanic Studios).

Într-un mic canal al râului Lagan, în apropierea Complexului Titanic, era ancorat un vas atracție turistică, SSNomadic.

Pe malul apei, în 1992 a început construirea unui complex format dintr-o arenă multifuncțională, un centru comercial cu restaurante, cinematograf și un centru științific, care au fost deschise pe rând în 1998, 2000, 2001. Complexul Odyssey, cunoscut ca SSE Arena Belfast are o capacitate de 10.000 de locuri și găzduiește evenimente sportive și concerte.

Am trecut râul înapoi spre centrul orașului. Pe partea dreaptă se vedea Obel Tower, cea mai înaltă clădire din Belfast (85 m), construită între anii 2006-2011, cu 233 de apartamente, birourile firmei de avocatură din Londra, Allen and Overy și, la parter, o cafenea a firmei locale de catering, Mount Charles. Clădirea a fost renovată în 2016.

Am depășit Ceasul Albert (Albert Memorial Clock), situat în Piața Queen. Între anii 1865-1869 a fost construit un turn cu ceas, înalt de 35 metri, în stil gotic francez și italian, în cinstea Prințului Albert, prințul consort al Reginei Victoria. A fost distrus într-o explozie produsă de armata republicană iraniană (1992) și restaurat în 2002.

Ne-am deplasat spre Catedrala Sfânta Anna (Saint Anne’s Cathedral), o catedrală ce deservește două dioceze separate, deci doi episcopi. Pe acel loc, în 1776 a fost construită o biserică parohială a Sfintei Anna care a funcționat până în 1903. În 1899, în jurul acelei biserici a început construirea catedralei, care a fost sfințită în 1904. În timp, treptat, i s-au adăugat corul (1922-1924), în partea de vest un memorial pentru Ulstermen și femeile ce au murit în Primul Război Mondial (1925-1927), baptisteriul (1928), Capela Sfântului Duh (1932).

În 1941 a fost grav avariată. S-a început renovarea ei în 1955 dar, din cauza inflației și a lipsei de finanțare, a fost amânată. Capela unității a fost terminată în 1974 și Capela puilor regali irlandezi (Royal Irish Ryfles) în 1981.

În anul 2007, pe acoperișul catedralei a fost construit un turn de oțel, înalt de 40 metri (Spire of Hope), iluminat noaptea. A fost așezat deasupra naosului, unde, printr-o porțiune din sticlă, putea văzut din interior.

Orga, a doua ca mărime din Irlanda de Nord, a fost construită în 1907 și refăcută între anii 1969-1975. În catedrală se desfășoară concerte clasice și anual un festival.

Am traversat Writer’s Square și ne-am plimbat pe strada comercială Donegall unde, în clădiri noi sau mai vechi, funcționau numeroase magazine, supermarketuri, baruri, restaurante.

În unele alei laterale pereții erau plini cu graffiti. După părerea mea era cel mai decorat oraș pe care îl văzusem până atunci.

În capătul străzii, în Piața Donegall, se afla Primăria Belfast (Belfast City Hall- Halla na Cathrach Bhéal Feirste). Belfastul devenise o localitate cu industrie foarte dezvoltată în domeniul lenjeriei, fabricării funiilor, construcției navale, tutunului astfel, în 1898, Regina Victoria i-a acordat titlul de oraș.

Construcția, în stil neo-baroc, a fost ridicată între anii 1898-1906, pe locul unde existase Sala de lenjerie albă. Clădirea împreună cu curtea interioară închisă ocupa o suprafață de un hectar și jumătate. La cele patru colțuri au fost ridicate turnuri, central o cupolă din cupru și a fost înconjurată de grădini amenajate pentru relaxare. În ea funcționa Consiliul Municipal din Belfast.

Am înconjurat clădirea Primăriei și ne-am îndreptat spre Opera din Belfast (Grand Opera House). Clădirea a fost ridicată și, în 1895, s-a deschis un teatru. O scurtă perioadă de timp a purtat denumirea de Palatul soiurilor (1904-1909). Perioada sa maximă a fost între anii 1920-1930 când se interpretau programe diverse. În 1937 s-a înființat Organizația Rank, o companie de film din Marea Britanie. Aceasta a achiziționat Grand Opera House și a utilizat-o ca cinematograf (1961-1972). Ulterior a fost cumpărată de Consiliul Artelor din Irlanda de Nord, renovată și deschisă ca teatru în 1980, cu o capacitate de aproximativ 1000 de locuri. În exploziile cu bombă din anii 1991, 1993 a fost grav avariată. Renovată în 2006, funcționează și azi cu spectacole dramatice, de comedie, muzicale și evenimente educaționale.

Timpul ne presa astfel am mai văzut doar clădirea principală a Universității Queen (Queen’s University), clădirea Lanyon, care era plasată în Cartierul Reginei, în drumul nostru de ieșire din Belfast. În 1810, în Belfast a fost fondată o instituție academică (Royal Belfast Academical Institution) care cuprindea o școală și universitatea. În 1845 a devenit „Colegiul Reginei Belfast” și a funcționat ca învățământ superior pentru catolici și presbiterieni, apoi anglicană. În 1849 a fost deschis Colegiul Queen, cu clădirea principală Lanyon, pe care am văzut-o și noi. În 1879 a devenit Universitatea Regală din Irlanda care, în 1908 a fost desființată și au fost create două universități: Universitatea Națională a Irlandei și Universitatea Queen din Belfast, ultima formată din trei facultăți-de Arte, Științe Umaniste, Științe Sociale și 15 școli, cu locații în diverse zone ale orașului.

În acea zi urma să părăsim Irlanda. Ne-am întors la Dublin, am împachetat și ne-am îmbarcat pe un feribot în Portul Dublin (Calafort Átha Cliath). Era mare aglomerație având în vedere că prin acel port se efectua cam două treimi din traficul portuar al Irlandei și anume transport de marfă, de persoane, andocarea de vase de croazieră, etc.

Adio, Irlanda !

O zi în Cork, Irlanda

Publicat pe 28 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Cork este un oraș din sud-vestul Irlandei, al doilea ca mărime din țară, străbătut de râul Lee. În secolul VI, a fost înființată o așezare monahală a Sfântului Finbarr, care între anii 915-922 a fost transformată de către vikingi în port comercial. În secolul XII, orașul era condus de câteva familii de comercianți bogați care exportau lână și piei și importau sare, fier și vin. Ciuma din 1349 a decimat aproape jumătate din oraș. În războaiele engleze ale trandafirilor, complotiștii s-au instalat în oraș, dar au fost prinși și executați (1419). În secolul XIX, în Războiul pentru Independență, centrul orașului a fost incendiat de către englezi.

Ajungând seara, ne-am cazat la Hotel Ambasador, o clădire situată pe dealul Military Hill, în apropiere de Griffith College.

Lângă hotel se afla Biserica Sfânta Familie (Holy Family church), o biserică romano-catolică. Între anii 1894-1895, a fost construită o Capelă metodistă pentru soldații de la barajul Victoria (ulterior Collins) construit pe vârful dealului. A fost deschisă de sărbătoarea Sfântului Finbarr, fondatorul orașului. Când barajul a fost terminat și soldații au plecat, capela a fost folosită tot mai puțin apoi închisă.

În 1949, a fost cumpărată de Parohia Sf. Patrick, pe banii localnicilor. S-a construit noul altar, a fost împodobită cu statui și a trecut sub cultul romano-catolic în care funcționează și azi.

Nu departe se afla Biserica Presbiteriană a Sfintei Treimi (Holy Trinity Presbyterian church). Pe un teren folosit ca pășune, s-a construit o biserică în stil gotic (1861- 1863,) cu un turn înalt, vizibil din depărtare. Turnul, înclinat, avea o legendă în care se spunea că muncitorii l-au construit așa pentru a demonstra bețiile repetate ale arhitectului bisericii. În 1904 biserica a fost dotată cu o orgă. În timp s-a extins cu o clădire anexă pe lângă care am trecut și noi.

Ne-am îndreptat spre râul Lee și am ajuns la unul dintre multele poduri, pe care l-am traversat.

Am ajuns pe fosta Insulă Lapp (Lapp’s island), numită după proprietarul său din secolul XVII, care se formase în urma asanării unei mlaștini. În secolul XVIII centrul orașului era separat de insulă printr-un canal care, până în 1832, a fost asimilat de oraș.

Centrul orașului era o zonă comercială aglomerată, cu multe magazine.

Am văzut chiar și cântăreți stradali care, se pare, se înmulțesc în toată lumea.

Am părăsit strada centrală pe lângă o clădire din sticlă în care se afla Opera Cork (Opera House Cork). Inițial a fost construită în 1855, arsă în Războiul de Independență irlandez (1920), un nou incendiu a avut loc în 1955 datorită materialelor vechi din care era construită. A fost reconstruită și redeschisă în 1963. Ultima renovare a avut loc în 2003.

Lângă Operă se afla Galeria de Artă Crawford (Crawford Art Gallery) situată într-o clădire construită în 1724, în care a funcționat casa vamală Cork. În 1803 s-a înființat Instituția Royal Cork care cuprindea o bibliotecă, săli de lectură și un muzeu. Din 1830 s-a mutat în fosta casă vamală și în 1850 s-a deschis Școala de desen. Instituția s-a desființat în 1885 și școala s-a extins devenind Școala de Artă Crawford. În 1979 școala s-a mutat în alt sediu și clădirea a fost folosită ca galerie de artă. În 2006 a fost înscrisă ca instituție culturală națională.

Am străbătut străduțele înguste până la Biserica Sfinții Petru și Pavel (Saint’s Peter and Paul Church), catolică. Clădirea din gresie roșie și calcar, a fost construită pe locul Capelei Lane Carey (1786) între anii 1859-1866.

În interior se păstrau aceleași culori, arcadele albe, sculptate, coloanele din marmură roșie.

Altarul enorm (36 tone) a fost construit din marmură de Carrara. În fața lui treptele erau din marmură și absida era decorată cu panouri albastre ce aveau motive aurii.

Deasupra intrării, sub un vitraliu cu scene religioase, se afla locul corului înconjurat de orgă.

Ne-am îndreptat spre Piața Engleză printr-unul din gangurile cu magazine, sau doar de trecere, ce se aflau în zonă. Era frumos decorat cu graffiti.

Clădirea în care se intra în Piața Engleză (English Market) a fost construită în stil victorian (1862) pe locul uneia mai vechi din 1788. Consecutiv a fost avariată în două incendii (1980, 1987), după fiecare renovată.

Piața ocupa o mare suprafață în care funcționau diverse sectoare cu alimente proaspete, pește, măcelării, brânzeturi, numeroase restaurante și cafenele.

Pe o stradă pietonală plină de magazine, ne-am îndreptat spre celălalt braț al râului Lee, pentru a vedea Biserica Sfânta Treime (Holy Trinity russian orthodox church), o raritate în Irlanda, deoarece până în 1969 nu au funcționat biserici ortodoxe. În acel an a fost înființată prima parohie ortodoxă, de către Biserica Rusă din Străinătate, pentru puținii emigranți ruși, ciprioți și greci la care au aderat și puțini irlandezi.

Pe acel loc, în 1637 Ordinul Capucin a ridicat o biserică care a funcționat doar câțiva ani până când capucinii au fost izgoniți (1644). Reveniți în țară, în 1832 s-a început construcția unei noi biserici, în stil gotic, care s-a prelungit din lipsa fondurilor. A fost deschisă în 1850 dar finalizată doar în 1890.

În 1908 a fost adăugată o capelă și interiorul a fost modificat.

În anii 1980 a fost complet renovată și extinsă cu spații auxiliare.

Ne-am deplasat pe malul râului până la un Monument Național (Cork-Corcaigh) ridicat în 1906 pentru a comemora revoltele irlandeze din 1798, 1803 și 1857. Speram să nu înceapă una dintre renumitele ploi ale zonei.

Am trecut râul Lee și ne-am continuat plimbarea pe malul său, apoi urcând o stradă flancată de casele tradiționale.

Am ajuns rapid la Catedrala Saint Fin Barre (Saint Fin Barre’s Cathedral), o clădire neo-gotică, dedicată patronului spiritual al orașului, Finbarr din Cork.

Pe locul unui lăcaș de cult din secolul VII au fost construite și devastate în incendii, succesiv, mai multe biserici, ultima în 1730, biserică recunoscută de stat (state church). Între 1863-1865 biserica a fost demolată de către anglicani și ridicată actuala catedrală care și-a început activitatea în 1870. Ulterior au fost ridicate turnurile (1879).

Catedrala era înconjurată de un spațiu verde pe care, din loc în loc, se vedeau pietre funerare vechi.

De o parte și de alta a porților de intrare au fost postate statui, deasupra câte o placă decorativă reprezentând figuri și scene biblice.

Deși clădirea era mică pentru o catedrală, intrând am avut senzația de măreție, probabil datorită înălțimii sale mari.

Deasupra altarului tavanul era din lemn decorat cu picturi reprezentând sfinți.

Orga, construită în 1870, a fost mutată lângă naos (1899) pentru o acustică mai bună.

O altă orgă era situată deasupra intrării centrale.

Cum ne-am îndepărtat de centru orașul parcă era pustiu. Am înaintat printre casele colorate, mici de înălțime, în unele amenajate tradiționalele bodegi irlandeze.

Trecând printr-un parc am ajuns la Universitatea Cork, una dintre cele patru instituții ale Universității Naționale din Irlanda înființată de Regina Victoria în 1845 ca unul dintre cele trei Colegii Regale și devenită Universitatea Irlandei în 1997. Din 1998 și până azi a funcționat sub numele de Colegiul Universitar Cork (University College Cork). Este împărțit în 4 facultăți- Arte, Studii Celtice și Științe Sociale, Afaceri și Drept, Medicină și Sănătate, Știință, inginerie și științe alimentare, la rândul lor împărțite în 27 de departamente. Din 2006 în cadrul Universității s-a înființat Institutul irlandez de Studii Chineze.

The Geography building

Am trecut pe lângă Capela Honan (Saint Finbarr Collegiate Chapel-Honan Chapel) care a fost ridicată între 1913-1916, împreună cu un cămin, azi demolat, pentru studenții și personalul romano-catolic. A fost finanțată prin testament de Isabella Honan, soție a unui comerciant bogat, astfel capela i-a purtat numele. În dreapta ei se afla o Școală de limbă engleză.

În partea dreaptă se afla Biblioteca Boole, în stânga Centrul pentru studenți (Devere Hall) dotat cu încăperi pentru studiu, acces la internet, săli de conferințe, recepții, ceremonii, concerte.

În Cork, cu mult înainte de Universitatea Oxford, au fost admise femei să studieze Științele Medicale (1898).

Un patrulater cu verdeață, The Quadrangle, era delimitat de clădiri în stil gotic Tudor. În față și în dreapta era Aula Maxima cu Camera Consiliului.

În partea stângă funcționa Facultatea de Administrare a Afacerilor (Business School).

Holul parterului era transformat într-un fel de expoziție-muzeu unde am găsit emblema Universității realizată din mozaic colorat.

Am ocolit clădirea și ne-am relaxat plimbându-ne pe aleile parcului înconjurător. Îndreptându-ne spre ieșirea din Campusul Universitar am traversat un braț al râului Lee apoi, paralel cu el, ne-am îndreptat spre centrul orașului.

În dreapta noastră se înălța o clădire neo-clasică ce nu prea cadra cu restul orașului din punct de vedere arhitectonic. În ea funcționa Tribunalul local (Cork City Courthouse). A fost construită în 1828 pentru a funcționa un tribunal regal, distrusă parțial într-un incendiu, refăcută în 1891, distrusă din nou de un incendiu (1895) a fost refăcută în stil neo-clasic cu detalii corintice și un dom (Skyline) și a funcționat ca Palat de Justiție. A rămas neschimbată până în 2003 când s-a început o renovare completă.

Cam acestea au fost obiectivele văzute în Cork. Ne-am petrecut restul zilei în centrul orașului, pe străduțele comerciale, seara la hotel, urmând ca a doua zi să părăsim orașul.

Citește și Castelul Blarney, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 10 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

După Orașul Mic (Mala Strana) și Orașul Vechi (Stare Mesto) urma să vizităm Orașul Nou (Nove Mesto) Praga. Din apropiere de Podul Carol, unde am coborât din autobuz, am mers paralel cu râul Vltava. În stânga noastră, într-un mic spațiu verde, era Monumentul Francisc I sau Fântâna Kranner (Krannerova krasna). A fost construit între anii 145-1850, în stil neo-gotic. În jurul bazei octogonale, din care curgea apa, erau situate multe statui ce reprezentau toate regiunile Cehiei și Praga. La mijlocul unui „turn” se afla, sub un baldachin de bronz, statuia Împăratului Francisc I, în jurul lui statui ce prezentau diverse activități umane. În 2003 a fost recondiționată și a început iar să funcționeze.

Am depășit pe stânga Teatrul Național, de la nivelul căruia, pe Vltava, se forma o insuliță unde se afla Palatul Zofin cu Sala de concerte. La capătul ei am văzut un turn vechi, Turnul de apă din Sitkov (Sitkowska vodarenska vez), construit între anii 1588-1591, pe locul altuia din lemn care a ars, împreună cu morile înconjurătoare (Sitkovsky), într-un incendiu. În 1648, în timpul asediului suedez, a fost grav deteriorat, ulterior (1651), refăcut. Era înalt de 47 m, ușor înclinat datorită solului nisipos pe care a fost construit. A funcționat ca centru local de apă până în 1847.

În fața noastră, în stânga Podului Jiraskuv, era Casa care dansează (Tancici Dum) denumită și „Fred și Ginger”. În bombardamentul american din 1945 zona a fost grav avariată și, până în 1960, ruinele demolate. Ridicarea clădirii a fost sponsorizată de Compania olandeză de Asigurări (ING Bank) și construcția s-a efectuat între anii 1992-1996, în stil neo-baroc. Casa a fost construită cu două părți distincte, cu nouă etaje și două etaje subterane. Etajele erau amplasate asimetric, susținute de 99 de panouri de beton cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unui turn de sticlă îngustat la mijloc care îl reprezenta pe marele dansator Fred Astaire. Deasupra clădirii, pe o porțiune, se afla o terasă acoperită cu o structură din bare de metal răsucite, poreclită Mary.

Pe partea cu râul clădirea prezenta ondulații ce o reprezentau pe partenera sa, Ginger Rogers. La parter și etajul întâi funcționau spații comerciale, deasupra se aflau birouri, iar la etajul nouă funcționa un bar.

Din 2016 două etaje au fost amenajate ca hotel de lux, restaurantul a fost mutat la etajul șapte, barul la etajul opt și, în clădire, s-a deschis o galerie de artă.

Construcția clădirii a fost controversată, ea fiind plasată într-o zonă de case vechi din secolul XVIII.

Ne-am îndepărtat de râu și am trecut pe lângă o biserică situată pe o terasă de piatră deasupra străzii, Bis. Sf. Venceslas la Zderaz (Kostel zvatehoVaclava na Zderaz). Zderaz a fost un sat antic pe teritoriul căruia, pe locul vechii biserici, între 1180-1190, doi nobili cehi au donat banii pentru construirea unei mânăstiri cu Biserica Sfântul Venceslas, descoperită prin săpături arheologice.În 1324 lângă biserică s-a înființat un spital, apoi o școală și un cimitir. În timpul războaielor husite mânăstirea a fost distrusă și biserica a funcționat sub cult husit. Până în 1586 s-au făcut reparații minore, an în care Împăratul Rudolf al II-lea a recondiționat-o. Între 1626-1646 augustinienii au demolat partea de vest a bisericii, au construit o nouă mânăstire și o bibliotecă. De abia terminată a suferit grave avarii sub atacul suedezilor. În anul 1785 mânăstirea a fost desființată și, din 1809, pe locul ei s-a plasat o închisoare pe care biserica a servit-o până în 1884. Închisoarea s-a mutat și complexul a intrat în posesia orașului care, în 1904, pe acel teren a construit clădiri de locuit. Între anii 1926-1929 biserica a fost reconstruită. Următoarea clădire era Academia de Afaceri Dr. Edvard Benes (Cekoslovanska obchodni akademie Dr. Edvard Benes).

Vis a vis de Academie, tot ridicată deasupra străzii, la 3-4 m înălțime, se afla Catedrala ortodoxă cehă Sf. Chiril și Metodie (Chram svatych Cyrila a Metodeje). Între 1730-1736, în partea liberă a mânăstirii din Zderaz, a fost construită Biserica Sf. Karel Boromejsky, de cult romano-catolic, lângă o casă a preoților pensionari ridicată în 1705. A funcționat până în 1783 când a fost desființată prin reformele Împăratului Iosif al II-lea. Împreună cu clădirea preoților a fost transformată în cazarmă și depozite iar, din 1869, în ea a funcționat Centrul Tehnologic Ceh (UCT). În 192, când s-a format Biserica Ortodoxă Cehă, fosta biserică romano-catolică a fost închiriată acesteia. I s-au adus modificări, a fost renovată, dedicată Sfinților Chiril și Metodie și în 1935 sfințită.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1942) rezistența cehă și slovacă, în Operațiunea Antropoid, l-au asasinat pe Reinhard Heydrich, biserica a fost luată cu asalt de trupele naziste și, în luptele purtate, pentru a nu fi prinși, mulți dintre cei din rezistență s-au sinucis. Bisericile ortodoxe au fost închise și preoții lor duși la muncă forțată în Germania. După război, între 1945-1947, biserica a fost restaurată de credincioșii ortodocși rămași. Pe peretele exterior a fost pusă o placă din bronz ca memorial a celor căzuți și în cripta bisericii s-a deschis un muzeu dedicat lor.

Sub altar au fost îngropate rămășițele celor doi sfinți. Ultima restaurare a avut loc în 1989.

Tot înainte, prin Orașul Nou, am traversat un parc și am ajuns la Piața Carol unde era Biserica Sfântul Ignațiu de Loyola(Kostel svateho Ignace z Loyoly), monument cultural al Republicii Cehe. A fost construită între anii 1655-1677, în stil baroc timpuriu, în cadrul complexului iezuiților și a fost dedicată patronului și fondatorului ordinului. Avea trei nave, un turn pătrat cu cupolă construit în 1687 și fațada bogat ornamentată pe care, în partea superioară, era postată statuia sfântului.

În 1699 a fost creat porticul cu coloane deasupra căruia au fost postate opt statui ale sfinților iezuiți și Isus la mijloc.

Între anii 1773-1866, când Ordinul Iezuit a fost interzis, a funcționat ca biserică parohială. Aceștia au revenit, au recondiționat clădirea și au funcționat până în în perioada comunistă (1950).

Am avut noroc, era deschisă. Altarul principal era din marmură roșie deasupra căruia era o pictură ce reprezenta cum Sfântul Ignațiu de Loyola intră în slava cerului.

Interiorul abunda de decorații, statui, marmură, aurării.

Am mers de-a lungul parcului până la Primăria Orașului Nou (Novoměstská radnice), o clădire în stil gotic. A fost construită în mai multe etape începând cu 1377 până în 1418. Între anii 1452-1456 a fost adăugat turnul înalt de 70 metri, parterul căruia a servit ca închisoare. La etajul întâi s-a deschis Capela Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Venceslas.

Până în 1784 clădirea a fost folosită în scop administrativ cu birouri, instanță penală și temniță. Între anii 1806-1811 a fost reconstruită în stil empire. În anii care au urmat au avut loc reparații și renovări. În timpul unei furtuni turnul a fost fulgerat și clădirea a ars. A fost reconstruită între anii 1905-1906. În perioada comunistă parterul a fost folosit ca sală de nunți. În 1962 a fost declarată monument cultural național. Ultima reconstrucție a avut loc între anii 1978-1996.

Judecătoria

Am continuat drumul pe străzile flancate de clădiri vechi și ne-am îndreptat spre Statuia lui Kafka (Hlava Franze Kafky), o statuie cinetică realizată în 2014. Era situată într-o zonă dintre blocuri de apartamente și magazine. Reprezenta capul scriitorului, de 11 metri înălțime, format din 42 de panouri rotative independente. Acestea se roteau pe rând și formau figura lui Kafka.

Am ieșit din acea zonă și am trecut pe lângă Palatul Adria(Adria Palac), o clădire imensă, în stil rondo-cubist, construită între anii 1923-1924 pentru Compania de Asigurări Adriatica. Era situată pe colțul dintre două străzi pe care le lega printr-un pasaj intern. În ea se găseau apartamente de locuit, birouri, spații comerciale, restaurantul Kavarna Adria, etc. A fost recondiționată între anii 1996-1997.

Era o zonă comercială cu multe magazine și restaurante situate în clădirile de epocă sau în clădiri noi construite din sticlă.

Desigual – magazin de îmbrăcăminte

New Yorker- magazin universal

De acolo ne-am îndreptat spre Piața Venceslas (Vaclavske namesti), una dintre principalele piețe ale orașului, care a fost numită după patronul spiritual al Boemiei, Sfântul Venceslas. În ea s-au desfășurat multe evenimente, demonstrații, sărbători. În partea de nord-vest delimitează Orașul Nou de Orașul Vechi. Se afla pe locul unei vechi piețe, Piața de cai (Konsky trh), formată în 1348 o dată cu construirea Orașului Nou. În secolul XIX a primit denumirea actuală. A fost locul unor mari demonstrații de masă atât în perioada nazistă cât și în cea comunistă, apoi în 1989, în timpul Revoluției de Catifea.

În clădirile aflate de o parte și de alta se aflau mai multe casinouri, hoteluri, teatre, bănci, muzee, magazine. Am înțeles din nemulțumirile localnicilor că viața de noapte pulsează în multe cluburi de stirp situate acolo.

Hotel Ambasador

Assicurazioni Generali

Pe o porțiune, mijlocul străzii era pietonal, amenajat cu spațiu verde, bănci pentru relaxare, chiar și un tramvai vechi sub formă de bar.

Expobank

Grand Hotel Europa și Hotel Meran

La capătul pieței se afla statuia Sfântului Venceslas (Pomnik svateho Vaclava), construită în secolul XIX. La bază era înconjurată de statuile sfinților cehi Sf. Ludmila, Sf. Agnes de Boemia, Sf. Procop, Sf. Adalbert din Praga. În fața ei o formație de muzică se pregătea de spectacol. Piața se închidea cu o clădire maiestuoasă, din păcate în renovare. Muzeul Național din Praga a fost fondat în 1818, în Palatul Sternberg, cu exponate din științele naturii. Colecția mărindu-se, s-a mutat în Palatul Nostitz dar și acesta a devenit neîncăpător. Între anii 188501891 s-a construit clădirea actuală, în stil neo-renascentist și de atunci în ea funcționează muzeul cu 7 milioane de exponate din domenii diferite, istorice, naturale, de artă și muzică.Avariat de o bombă în 1945, după reparații a fost redeschis în 1947. În 1949 a fost preluat de stat și din 1964 a fost împărțit în cinci departamente distincte. În timpul pactului de la Varșovia (1968) fațada a fost afectată de armele sovieticilor. A fost renovată între 1970-1972 dar, până în 1978 a suferit daune în timpul construcției metroului. Era închis pentru renovare încă din 2011 și se preconiza deschiderea lui în 2018.

În apropiere se afla Noua clădire a Muzeului Național (Nova Budova Narodniho Musea). Inițial, în clădirea fostei Bănci de Schimb construită între anii 1936-1937, a funcționat sediul Adunării Naționale a Parlamentului, care în 1945 s-a mutat în altă locație. Clădirea a fost transformată (1968-1973) și a devenit sediul Adunării Federale Cehoslovace. După separarea celor două țări, Cehia și Slovacia, în ea a funcționat Radio Europa Liberă (1995-2009), ulterior a devenit clădirea a fost legată printr-un tunel subteran de Muzeul Național, din care a devenit parte.

Între două clădiri mai noi, a Muzeului Național și una în care funcționa o parcare subterană , se afla Opera de Stat (Statni opera). În construcția rococo a fost deschis Teatrul Nou German (1888) în care, premergător Primului Război Mondial, se refugiau artiștii de alte naționalități fugiți din Germania. În 1938 a fost închis și în clădire a funcționat Deutches Opernhaus, cu reprezentații și adunări politice naziste. Din 1945, după căderea naziștilor de la putere, a devenit Opera Cehă, ce a funcționat doar trei ani ulterior aparținând de Teatrul Național cu denumirea de Teatrul Smetana. Din 1990, după revoluția de Catifea, a fost înființată Opera de Stat Praga care, în 2003, a fuzionat cu baletul.

Din dreptul Operei am intrat într-un parc cu copaci seculari. L-am traversat și ne-am îndreptat spre Sinagoga din Ierusalim, (Jeruzalemska synagoga), denumită și Sinagoga Jubiliară pentru sărbătorirea a 50 de ani pe tronul Austriei a Împăratului Franz Joseph. În 1896 s-a înființat Asociația Israelită din Praga care a cumpărat locația de pe strada Ierusalim, pentru a construit o nouă sinagogă, în locul celor distruse în timpul reamenajării ghetoului evreiesc. Clădirea în stil maur și art nouveau a fost construită între anii 1905-1906.

În 1941 a fost închisă și, sub ocupația nazistă, a funcționat ca depozit al obiectelor evreiești confiscate. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial sinagoga și-a reluat activitatea. A fost reconstruită, restaurată după forma originală și ornamentele vopsite colorat. Pe fațadă am văzut fereastra cu Steaua lui David, arcul islamic și o inscripție în ebraică care spunea ”Aceasta este poarta Domnului, prin care intră cei neprihăniți”. Inscripții se aflau și pe arcadele porticului de intrare.

Înaintând pe strada Ierusalim, pe partea stângă, într-un părculeț, se înălțau turnurile unei biserici. Trebuia neapărat să o vizităm. Am ocolit zona verde și am ajuns la intrarea în Biserica Sfântul Henry și Sfânta Kunhuta (Kostel svateho Jindricha a svate Kunhuta), biserică de rit catolic. A fost construită în stil gotic (1348-1351) de către Cavalerii Crucii cu Steaua Roșie, un ordin religios catolic ceh. Între anii 1472-1476 i s-a alăturat o nouă clopotniță și s-a deschis o școală parohială. În secolul XVII au fost adăugate mai multe capele-Capela Sfânta Barbara, Capela Sfintei Fecioare, Capela Sfântul Luca.

În 1879 biserica și turnul clopotniță au fost reconstruite în stil neo-gotic. Actual ea servește romano-catolicilor din parohiile cehă, slovacă și maghiară.

Lângă biserică era fosta clopotniță, pe care, în 1577, s-a ridicat Turnul Henry (Jidřišská vez), înalt de 45 metri, prevăzut cu un ceas și clopote. În timpul asediului suedez (1648) a funcționat ca turn de pază iar în asediul prusac (1757) a fost avariat. A fost reconstruit neogotic între anii 1876-1879 când a fost ridicat la înălțimea de 65 metri, apoi în 1970 și ultimele modificări au avut loc în 2001, când a fost dotat cu un lift și deasupra cu o terasă panoramică. În el funcționa un restaurant.

Încetul cu încetul ne apropiam de Orașul Vechi. Am ajuns la un giratoriu unde pe o latură se afla Banca Națională a Cehiei (Ceska narodni banka). Prima bancă, Zivnostenska, a fost înființată în 1869. Dezvoltându-și activitățile sediul a devenit neîncăpător astfel, hotelurile alăturate au fost cumpărate și, pe rând, între 1935-1942, s-a ridicat noua bancă, clădire pe care am văzut-o și noi.

Pe o altă latură se afla Teatrul Hybernia (Divadlo Hybernya). Pe acel loc, în secolul XVII s-a construit Mânăstirea franciscană irlandeză, în stil baroc, care a funcționat până în 1785 când a fost desființată de reformele Împăratului Joseph al II-lea. Din 1792 în clădire a funcționat Teatrul Bouda, un teatru imperial. În perioada comunistă a servit ca sală de expoziții și evenimente cultural. Între anii 2005-2006 a fost reconstruită păstrându-se aspectul original și a început să funcționeze Teatrul Hybernia. Denumirea a fost dată după Hibernia- Irlanda în limba latină.

Pe a treia latură se afla Casa Municipală (Obecni dum) fosta reședință a regelui Boemiei între anii 1383-1485, când acesta s-a mutat în palatul nou construit în Castelul Praga din Mala Strana. Deteriorându-se în timp, clădirea abandonată a fost demolată și, între anii 1905-1912, a fost construită actuala clădire, în stil art nouveau, cu o cupolă din sticlă. În 1918, când monarhia austro-ungară a fost abolită, Casa Municipală a fost locul declarației de independență. Actual găzduiește o sală de concerte, Sala Smetana.

În acea zonă se afla și Turnul pulberăriei (Prasna brana). Pe acel loc , în cadrul fortificațiilor Orașului Vechi, a existat Poarta Sfântul Ambrozie. A fost abandonată o dată cu construcția Orașului Nou, când fortificațiile au fost dărâmate. În locul ei, în 1475 a început construcția unei alte porți, Poarta Nouă, rămasă neterminată datorită mutării regelui în noul palat (1483). În secolul XVIII turnul a fost folosit ca magazie pentru praf de pușcă, după care a primit numele. În 1757, sub asediul prusac a fost avariat apoi, între anii 1878-1886, transformat în stil pseudo-gotic (purist). Fațada a fost împodobită cu sculpturile domnitorilor și regatele lor. Din anul 2013 turnul a fost preluat de Muzeul Praga și deschis vizitării. Înalt de 65 metri, la 44 metri a fost amenajată o terasă panoramică.

Trecând poarta am ajuns în Orașul Vechi. Ca și în Mala Strana, parcate pe marginea carosabilului, automobile de epocă așteptau clienții, în special turiști.

Am trecut pe lângă mai multe muzee- Muzeul Grevin, Muzeul torturii, Muzeul de ciocolată, Muzeul de ceară Madame Tussaud- până în Piața Veche (Stare Mesto).

Muzeul Grevin

Cam atât am reușit să vedem din Orașul Nou Praga.

Citește și Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: opere

București- de la Gara de Nord, prin cartierul Cotroceni și retur

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Dresda, Germania- prin orașul istoric

Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Oslo, Norvegia, o parte din Karl Johan gate

Ultima zi în Stockholm, Suedia

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Belfast, Irlanda de Nord

O zi în Cork, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia