Arhive etichetă: piețe

Lalitpur, Nepal- Piața Patan Durbar

Publicat pe de
1

Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.

Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan,  a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.

O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.

Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.

În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.

Cu mici întreruperi,  Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.

Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc.,  păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.

Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase. 

De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.

Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.

Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.

Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.

În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.

Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.

În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.

Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente  evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.

În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.

Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal,  pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.

Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.

Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.

Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.

Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a  construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării. 

Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.

Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.

În 1997 palatul a fost  transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.

Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit  de  Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.

Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).

Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.

La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.

Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.

În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de  Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.

Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.

Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apă Bhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.

Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.

Pavilionul Bhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.

Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.

La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.

În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.

Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).

Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal,  construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.

Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.

Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.  

Citește și Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Kathmandu, Nepal

Publicat pe de
1

Statul Nepal este situat în continentul Asia, între India și China, de-a lungul versanților sudici ai munților Himalaya, care acoperă aproximativ 75% din teritoriu. În centrul său se află capitala Kathmandu, oraș metropolitan așezat între dealuri, într-o vale mare, pe vremuri numită Nepal Mandala, care a fost descrisă în textul budist Svayambhū Purāṇa.

O legendă spune că valea a fost creată de un sfânt budist (Bodhisattva Manjusri) care, cu o sabie, a tăiat munții și lacul existent acolo s-a deversat. Devenind fertilă, treptat s-au așezat familii de newari, numiți și nepami, au construit case, au cultivat solul și s-a format orașul Manjupattan, azi Manjipā, situat în actuala zonă metropolitană Kathmandu, în apropierea aeroportului, condus de Dharmākara, discipolul lui Manjusri. Valea a fost ocupată treptat și s-a constituit Regatul Newar al Mandalei.

Apoi s-au stabilit triburi indo-ariene, care au adus limba sanscrită, hinduismul, s-au căsătorit cu newarii, au adoptat limba și obiceiurile lor, dar și-au păstrat cultura vedică (Epoca Bronzului Târziu în India), în timp creându-se diviziuni religioase (budism, hinduism). Azi, deși în număr mic (recensământ 2021 4,65% din populație), comunitatea newarilor e considerată ca fiind cea mai avansată economic și social din Nepal.

Săpăturile arheologice efectuate la Hadigaon și Lubhu, în partea de sud a văii Kathmandu, au descoperit ziduri de cărămidă și unelte din epoca de piatră (4000-2000 î.e.n.), cele de la Maligaon, din estul văii, o sculptură în gresie, în stil Kushan, prezentând un bărbat în mărime naturală, inscripționată cu anul 107, din calendarul hindus Vikram Samvat, ce corespunde anului 185 e.n.

În manuscrisul Gopalarajavamsavali sunt pomeniți regii Gopal, urmați de Mahispal, apoi dinastia Abhir, un clan de păstori. Textul budist Āryamañjuśrīmūlakalpa îl menționează pe Manadeva (464-506 d.Hr.) ca fiind regele Mandalei Nepalului,  urmat de Kirats, grupuri ce trăiau în regiunea dealurilor munților Himalaya din nord-estul Indiei (700 î.Hr.), despre care legendele spun că au oferit tronul Mandalei clanului Shakya, care au introdus budismul.

În acea perioadă a început construcția Templului Pashupatinath (400 e.n.), azi situat la periferia estică a orașului Kathmandu, sit încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Regatul Licchavis, pierzându-și importanța politică în India, a atacat și cucerit Nepal Mandala (450), înlăturându-l pe Gasti, ultimul rege Kirat. La acea vreme exista orașul Koligram, presupus ca fiind locuit de Kolyas, un clan indo-arian. Sub primul Rege Licchavis, Mana Deva I (404-505), orașul s-a dezvoltat. S-au construit case tip pagodă, temple și mânăstiri hinduse, sculpturi, s-au introdus  monedele din cupru, numite Mananka, etc., perioadă din care s-au descoperit numeroase inscripții în piatră. O legendă a newarilor spune că după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa, Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.) a construit o stupa, refăcută în secolele XIV-XV și renovată de multe ori sub Dinastia Malla, devenind actuala Stupa Boudbanath.

Dinastia Licchavi a deținut Nepalul până în secolul IX. La mijlocul secolului VII trecătorile prin munții Himalaya, plecând din nordul văii, au fost deschise și s-au creat contacte cu China, în timp întrerupte de războaiele dintre cele 2 nații și reluate abia la sfârșitul secolului XVIII. 

În secolul X Regele Licchavi Gunakamadeva (949-994) din Dinastia Thakuri a fondat orașul fortificat Kantipur (actual Kathmandu), creat pe malurile râului Bishnumati, după forma sabiei lui Manjushree, cu vârful la nord și baza la sud, înconjurat de templele celor 8 zeițe mamă Ajima, venerate atât de budiști cât și de hinduși, care există și astăzi. În centrul orașului a creat o piață circulară (chakrakar), Piața Durbar, cu Palatul Regal, temple, în jurul ei străzi înguste, mărginite de case etajate, etc., a creat fântâni publice (hitis), pentru alimentarea cu apă potabilă, exemplu fiind Fântâna Thanhiti, din partea sudică a pieței. Dorind să atragă negustorii, a ridicat un templu dedicat zeului lor, Bhimsen, totuși comerțul cu India și China a stagnat. Regele Shivadeva (1099-1126) a reconstruit Templul Pashupatinath, hindus.

Din 1200 la conducere a trecut Dinastia Malla, care a condus până 1768. Sub ea preoții brahmani Maithil și multe din familiile lor s-au mutat în Nepal. În secolul XIV Valea Kathmandu a fost atacată de mai mulți invadatori, între care Regele Khasa Ripumalla (1312) și Sultanul Shams ud-din Ilyas din Bengal (1345-1346). Multe așezări și clădiri fiind distruse, a început reconstrucția lor. Sub Jaya Sthiti (1382-1395) s-a introdus primul cod legal și social, influențat de principiile hinduse.

Succesorul său Yakshya Malla a împărțit Nepal Mandala între cei trei fii ai săi (1484), creând principatele independente Kantipur, Lalitpur și Bhadgaon (Bhaktapur), restul teritoriului țării fiind ocupat de numeroase  regate mici,  până în secolul XVI conduse de dinastii, unele refugiate din nordul Indiei, în timpul invaziilor musulmane, între care s-au iscat conflicte și s-au creat coaliții împotriva invaziilor externe.

În secolul XVII Pratap Malla, al 8-lea Rege al Kantipur (1641-1674), în încercarea de a uni statele Văii Khatmandu, a încercat să cucerească Lalitpur și Bhaktapur, dar a eșuat. Sub conducerea lui Piața Durbar din Kathmandu a fost extinsă. În ea s-a construit Templul Krishna (1648-1649), în fața căruia s-a postat Pratap Dhvaja, un stâlp pătrat din piatră pe care se află statuia regelui Pratap, cu mâinile încrucișate, înconjurat de cele 2 soții și cei 5 fii. Nu departe de piață s-a creat Rani Pokhani (iazul reginei), un iaz artificial în centrul căruia s-a ridicat un templu dedicat lui Shiva.

Mandala Nepalului se întindea în nord până la Tibet, în est la Kirata, în sud Regatul Makwanpur și în vest râul Trishuli, care-l separa de Regatul Gorkha, din 1606 condus de Ram Shah, care a început să-și extindă regatul. În 1743 Prithvi Narayan Shah, devenit regele Gorkha, a atacat valea Nepal Mandala. În prima bătălie a cucerit orașul Kirtipur din Lalitpur.  A urmat bătălia de la Kathmandu (1768), pe care a câștigat-o și cele 3 state Malla s-au predat. În același an regele a declarat oficial formarea Regatului Nepalului, Kathmandu devenind capitala lui. Apoi a a cucerit Patan, Bhadgaon, estul Nepalului și vestul Nepalului, a încorporat Baise Rajya, 22 de regate independente conduse de Khasa, care au rămas incluse în Nepalul modern până în 1810 și Chaubisi Rajya, 24 de regate suverane aliate, situate la intersecția dintre Himalaya și subcontinentul indian,  conduse de regii Magar și Thakuri, regatul ajungând să se întindă până la râul Sutlej în vest și Sikkim-Jalpaiguri în est.

După moartea lui (1775) tronul a fost ocupat de  fiul său cel mic, Bahadur Shan, care în 1792 a invadat Tibetul și jefuit Digarcha. Tibetanii, ajutați de forțele chineze, au rispostat și în 1794 Bahadur a fost exilat, la conducere fiind numit Mulkaji (prim-ministru) Damodar Pande, unul din comandații războiului chino-nepalez. În 1804 fostul rege s-a întors, l-a ucis pe Damodar și a preluat conducerea regatului, dar după 2 ani și el a fost ucis în masacrul de la Bhandarkhal, intigat de Bhimsen Thapa, care ulterior a devenit prim-ministru, funcție ce a deținut-o până în 1837.

Granițele regatului nefiind delimitate oficial, în zonele periferice s-au purtat războaie cu țările învecinate, China și Tibet (1788-1792) și Regatul shikh din Punjab, India (1809). În acea perioadă Compania Indiilor de Est (1757-1773) a început treptat să acapareze teritorii din India. Câmpiile Tarai, azi în sudul Nepalului și nordul Indiei, o fâșie de pământ fertil, la poalele munților, au fost foarte disputate și a izbucnit războiul anglo-nepalez (1814-1816), câștigat de britanici în Bătălia de la Makwanpur, prin Tratatul de la Sugauli Nepalul pierzând o parte din teritoriile de graniță și fiind forțat să accepte un diplomat britanic.

La conducerea Nepalului a trecut Dinastia Rana (1846-1951), care a impus autoritarismul, păstrând de fațadă regele și prim-ministrul și cu ajutorul armatei a izolat țara. În perioada 1858-1947 India a fost cucerită de britanici, devenind colonie. Fiindu-le frică să nu fie și ei ocupați, nepalezii s-au aliat cu britanicii, aceștia dându-le autonomie internă, dar luând controlul politicii externe. În 1946 s-a fondat Partidul Congresului Nepalez, care a stabilit relații diplomatice cu S.U.A. După retragerea britanicilor din India (1947), a fost promulgată Legea Guvernului Nepalului și Padma Shamsher Rana a fost obligat să demisioneze.

Au urmat revolte, finalizate cu repunerea la conducere a Regelui Tribhuvan, care a schimbat reprezentanții guvernamentali și conducătorii armatei. După moartea lui (1955), printr-o lovitură de stat, pe tron a urcat Regele Mahendra. Sub conducerea lui s-a semnat tratatul de frontieră cu China, în Kathmandu s-au deschis ambasadele U.R.S.S. și S.U.A., în 1962 s-a adoptat o nouă Constituție, prin care s-au interzis partidele politice, Parlamentul Nepalului a fost înlocuit cu Rastriya Panchayat, care avea puteri legislative, dar era controlat total de monarhie.

În 1990 a izbucnit Revolta Populară, care a pus capăt monarhiei absolute, a eliminat Panchayat și Regele Birendra a fost obligat să instaleze monarhia constituțională. În 2001, într-un atac din cadrul palatului, regele și alți membrii ai familiei regale au fost uciși. Următorul rege a mai domnit doar până în 2008, când Nepalul a devenit Republică Federală Democrată și monarhia a fost abolită. 

În toată istoria zbuciumată, poporul a rămas foarte credincios, considerând că viața, cu ciclurile ei, e lunga așteptare a reîncarnării, valoarea timpului e relativă și azi în Nepal folosindu-se vechiul calendar Nepali Patro, creat înaintea calendarului Gregorian cu aproximativ 56 de ani, 8 luni și jumătate, în care lungimea lunilor nu este fixă, se schimbă de la an la an, variind între 29 și 32 de zile.

În continuare s-au construit multe temple și mânăstiri, un exemplu fiind Mânăstirea Dudjom Gompa aka Urgyen Dongak Chöling din Boudnath, Kathmandu, fondată de Dudjon Rinpoche (1970).

În ea monahi și laici practică Dudjon Tersar, învățături budiste tibetane, aduse în Nepal de Rinpoche, pe care le-a răspândit în toată lumea.

Decedând în Dordogne, Franța (1987), a fost îmbălsămat și relicvariul adus în Nepal, la Kathmandu, unde a fost postat în templul principal al mânăstirii.

Orașul Kathmandu a fost grav afectat de cutremurul din 2015, care a distrus multe din clădirile siturilor UNESCO, ulterior refăcute, proces care continuă și azi.  

Citește și Templul Swayambhu Mahachaitya, Templul Maimuțelor, Nepal

Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Publicat pe de
2

Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).

Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor  din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial.  Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”.  Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.

Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.

Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.

În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.

Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.

Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.

În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.

Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.

În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.

Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând  zeități hinduse.

Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.

Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.

Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa.  Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.

Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.

A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.

Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana)  și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549.  Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.

Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.

În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.   

În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.

Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului,  reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn,  sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.

În aria internă a Complexului Durbar Dhoka  se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.

În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.

Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.

Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.

O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o  altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.

Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție. 

Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).

Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.

Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.

Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.

Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.

Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).

Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.

Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.

Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.

Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.

Citește și Kathmandu, Nepal

Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Publicat pe de
1

Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.

Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea  clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a  numit după el, nume transformat în timp în Delhi.

Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus  în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori.  Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.

Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.

În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.

După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul.  După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.

Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.

La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).

Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri,  pavată cu gresie roșie,  poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor  de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).

Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.

Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă. 

Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.

Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.

În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab),  cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).

Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o,  dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.

În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.

Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783,  pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.

Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).

Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează  magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.

Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.

Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.

Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului  Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare,  e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.

Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.  

Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei  74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui  „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.

În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.

În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.

Varaždin, Croația

Publicat pe de
Răspunde

Varaždin este un oraș situat în nordul Croației. A fost prima dată menționat cu numele Garestin într-un document al Regelui Ungariei și Croației Béla III (1181) prin care acesta a returnat Eparhiei Zagreb moșia Toplice, inclusă ilegal în districtul (raionul) Varaždin.

Fiind situat la intersecția drumurilor ce treceau de-a lungul râului Drava, în secolul XII s-a construit o fortificație din piatră patrulateră, cu rol de apărare. În 1209 Garestin a primit statutul de târg, numit Varaždin după cuvântul maghiar varoš (târg), Regele Andrei II din Dinastia Arpad declarându-l oraș regal liber, economic, administrativ și militar, devenind sediul prefectului.

În secolul XIV, deținut de Conții de Celje, aceștia au îmbunătățit fortificația, construind turnurile de pază circulare, în stil gotic, din 1523 a intrat în posesia magrafului George de Brandenburg-Ansbach, când în apropiere s-a amenajat un grânar. Intrând în posesia lui Ivan Ungnad de Sooneg, acesta a modificat vechiul fort, transformându-l în Cetatea Varaždin (Varaždin Grad), un punct strategic important în fața invaziei turcești, numită și Poarta spre Stiria.

În perioada 1543-1562  s-au construit zidurile înconjurătoare  înalte, prevăzute cu deschideri pentru arme de foc, cu galerii care conectau turnurile de apărare și bastioanele. La exterior s-a creat un șanț adânc umplut cu apă.

Astfel în jurul turnul patrulater s-a delimitat orașul, de formă alungită, neregulată, care putea fi accesat prin Turnul de Poartă, ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, perioadă când fostul grânar a fost transformat în arsenal pentru trupele de frontieră slavone.

La sfârșitul secolului castelul a fost achiziționat de Contele Toma Erdödy, în 1607 numit prefectul districtului Varaždin, printr-un act emis de Rudolph II de Habsburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Regele Ungariei și Boemiei.

A rămas în posesia familiei până în 1925, perioadă în care cetatea a fost transformată  în stil baroc, devenind castel rezidențial (sec. XVII, sec. XVIII), în cadrul căruia s-a creat Capela Sf. Laurențiu.

Intrând în proprietatea orașului, a fost transformat în Muzeul Municipal Varaždin (Gradski muzej Varaždin), cu profil istoric, care în cele 10 camere amenajate expune obiecte, documente istorice, arme, mobilier de epocă, etc. Castelul a fost renovat în perioada 1983-1989.

Încă din secolul XIII în oraș a existat o biserică construită de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri. În decursul timpului clădirea a fost refăcută și extinsă de mai multe ori, apoi pe locul ei s-au construit noua Mănăstire Franciscană și Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Franjevački samostan i crkva sv. Ivana Krstitelja), în stil baroc timpuriu, cu un turn-clopotniță de 54,5 metri înălțime (1626-1655).

Interiorul prezintă o navă, a căror laterale au fost amenajate cu nișe, împărțite de stâlpi cu arcade, în care se află altarele laterale, bogat ornamentate cu picturi și statui prezentând sfinții sau scenele biblice cărora le sunt dedicate.

Altarul principal e structurat în 3 porțiuni, delimitate de coloane. Central este postată o pictură prezentându-l pe Sf. Ioan botezându-l pe Isus și în porțiunile laterale picturile unor sfinți. Cele 3 picturi sunt flancate de statuile aurite ce prezintă personaje religioase. Coloanele susțin porțiunea superioară, cu o nișă centrală, ornată cu 2 statui feminine, înconjurată de numeroase statui de îngeri.

La intrarea în naos, superior este postată orga, spațiu susținut de coloane cu arcade.

În 1630 în oraș au venit iezuiții. Ajutați de Contele Gašpar Drašković  în 1647 au construit Biserica Adormirea Maicii Domnului (Crkva Uspenja Majke Božje) și lângă ea o mânăstire. Biserica, în stil baroc, cu o singură navă, altar principal și 2 capele laterale, a fost decorată cu fresce (1727) și statui prezentând personaje și scene biblice. Deasupra portalului s-a postat stema contelui, vizibilă și azi.

Ulterior au fost preluate de Ordinul Paulin și au aparținut de Episcopia Zagrebului până în 1997, când orașul a devenit sediul episcopal. Dieceza de Varaždin devenind Eparhie a Bisericii Catolice din nordul Croației, biserica a devenit Catedrala Varaždin. 

La invitația Contesei Magdalena Drašković în jurul anului 1703 în oraș s-a stabilit Ordinul Ursulinelor. Cu ajutorul contesei în 1707 au construit Mânăstirea Ursulinelor și Biserica Nașterea lui Hristos (Uršulinski samostan i crkva Rođenja Kristova), cu un turn-clopotniță în stil baroc (1726) și au deschis o școală de fete.

În partea sudică a vechiului oraș se află Biserica Sf. Nicolae (Crkva svetog Nikole), dedicată Sfântului patron al orașului. A fost ridicată pe locul unei vechi biserici (sec. XII), dedicată Sf. Vjenceslav, menționată documentar abia în 1334, clădire în stil romanic, refăcută în stil gotic, când i s-a ridicat turnul-clopotniță (1494), păstrat până azi, pe care e postată stema orașului din 1464. Turnul a fost folosit și de străjerii orașului, care anunțau eventualele atacuri sau incendii.

Despre prima biserică circulă o legendă. Se spune că pe acel loc se afla vizuina unei ursoaice, în care erau ascunși puii ei. Constructorii au alungat-o dar după terminarea bisericii ursoaica s-a întors. Negăsindu-și puii, a împietrit de tristețe și, fiindu-le milă, constructorii au au încastrat-o în zid, unde poate fi văzută și azi.  În timp ruinându-se, biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala biserică (1753-1761), în stil baroc, care în momentul vizitei mele era în curs de renovare (2023).

Până la sfârșitul secolului XVIII în jurul bisericii s-a aflat cimitirul, loc pe care azi este amenajat un mic părculeț.

În acea perioadă orașul s-a dezvoltat, s-au înființat mai multe bresle și a devenit un centru cultural și economic important, în secolul XVIII cei mai importanți fiind meșteșugarii aurari și argintari, care împreună cu comercianții, între care și evrei, au ocupat centrul orașului. În 1756 feldmareșalul Franz Leopold von Nádasdy auf Fogaras și-a mutat reședința oficială la Varaždin. Orașul devenind sediul Consiliului Regal Croat, fondat de Împărăteasa Maria Tereza și a Episcopului Zagrebului, a atras nobilii, care au construit palate, în stil baroc, unele dintre ele păstrate până azi.

Unul dintre ele este fostul palat construit în secolul XVII de familia Trupaj și în 1683 vândut Baronului Prassinsky, ofițerul vamal suprem al Croației.  Moștenit de nepoata sa, căsătorită cu baronul de Sermag, aceștia l-au transformat (1750), devenind actualul Palat Sermage (Sermage palača), o clădire cu un etaj, în forma literei L, a cărei fațadă principală, având ferestrele cu axe inegale, prezintă un portal în stil baroc, mărginit de pilaștri și deasupra lui un balcon. Fiul lor a vândut palatul Reginei Drašković (1791), apoi a părăsit orașul. În perioada 1808-1851, fiind în posesia lui Carolus Eduardus Paszthory, acesta a cumpărat casa vecină și a transformat-o în anexă a palatului. Azi fostul palat găzduiește Galeria Maeștrilor Vechi și Contemporani, un muzeu deschis după renovarea din 1947.

În Piața Franciscană se află Palatul Patačić (Patačić palača), numit după contele care l-a cumpărat în 1764 de la un negustor, an inscripționat deasupra portalului din piatră, în stil clasicist timpuriu și l-a transformat în stil rococo. Conacul a devenit centrul vieții nobilimii din oraș. 

Sub Maria Tereza (sec. XVIII) s-a efectuat o reorganizare a administrației prin care în fiecare județ s-a construit o clădire în care să se desfășoare ședințele adunării județene și era cazat grefierul, funcție nou înființată. În centrul orașului Varaždin, pe locul fortificațiilor zonei militare (Generalatul Varaždin), azi latura sudică a Pieței Franciscane, vis a vis de Biserica Franciscană, în perioada 1769-1772 s-a construit Palatul Županijska (Županijska palača), o clădire dreptunghiulară, cu 4 aripi, în stil baroc târziu, care a rezistat doar câțiva ani, fiind distrusă în Marele Incendiu (1776). Ulterior palatul a fost refăcut, cu fațada în stil clasicist, azi fiind conectat spre vest cu o clădire neobarocă, construită la începutul secolului XX și spre est cu Palatul Patačić. Până în 1924 a fost reședința a 25 de prefecți, din 1925, când județele au fost desființate, a găzduit birourile judecătoriei și administrative, postbelic a devenit sediul diverselor companii și societăți politice și după renovarea în forma originală (2006) găzduiește Palatul Județean Varaždin. 

Palatul Herzer (Herzer palača) a fost construit în stil baroc târziu (1791) de familia Herzer. Îmbogățită prin afacerea poștală pe care o dețineau, și-au cumpărat titlul de conte, stema lor fiind situată deasupra portalului de piatră. Falimentând, palatul a trecut în posesia altor proprietari. Din 1954 palatul găzduiește expoziția permanentă numită „Lumea insectelor”, din cadrul Departamentul Istoric și Arheologic al Muzeului Orașului Varaždin, fosta colecție entomologică a profesorului Franchisz Kozhech.

În apropiere se află Piața Primăriei, mărginită de clădirile de epocă, între care clădirea Primăriei și pe latura opusă Catedrala Varaždin.

În secolul XVI orașul vechi era deținut de Magraful George de Brandenburg-Ansbach, funcție ce-i acorda libertatea organizării trupelor armate, pentru apărarea graniței și cuprindea și rolul de magistrat (judecător). Pe locul unei case vechi, moștenită de soția lui, în 1523 a construit sediul magistratului, clădire care în secolul XVI a fost refăcută în stil romanic. În 1776 Marele Incendiu a distrus clădirea, dar până în 1793 a fost refăcută, primid aspectul actual, cu 2 etaje,  fațada în stil baroc, pe care central se află portalul de piatră, deasupra lui un balcon, cu balustrada din piatră sculptată și un turn cu 2 niveluri, pe cel inferior fiind postată stema orașului și pe cel superior un ceas, devenind Primăria Orașului Varaždin (Gradska vijećnica Varaždin), care funcționează și azi, lângă care în fiecare sâmbătă se desfășoară o ceremonie de schimbare a gărzii, amintind de Purgari, vechea gardă a orașului. 

Pe una din laturile pieței se află Palatul Drašković (Drašković palača), o clădire din secolul XVI, deținută de familia ai cărei descendenți au devenit politicieni, lidei ai armatei și demnitari religioși renumiți, a cărei stemă aurită este postată deasupra portalului din piatră. Un secol mai târziu a intrat în posesia Contelui  Franjo Nadasdy, care a refăcut-o în stil rococo (1756). A găzduit Consiliul Regal de Regență, când Varaždin a devenit capitala Croației, până în 1776 când Marele Incendiu a distrus-o, împreună cu mare parte din oraș și instituțiile administrative s-au mutat înapoi la Zagreb.

Până în 1851 zidurile, fortificațiile și casele ruinate au fost demolate, șanțul de apărare a fost astupat, s-au construit noi case, palatele rămase au fost refăcute, s-a amenajat Parcul orașului și centrul orașului a fuzionat cu fostele suburbii, primind aspectul actual. În partea sudică a parcului, amenajat de el, fizicianul Dr. Vilim Müller (1785-1863) și-a construit reședința. După moartea lui, a intrat în posesia Banului Koloman Bedeković, liderul Partidului Unionist Croat, care a remodelat-o în stil clasicist, formă în care Vila Bedeković s-a păstrat până azi.

Pe aceeași stradă se află și Sinagoga Varaždin, construită în 1861, care a funcționat până în 1941, când evreii su fost expulzați de naziști. Din1696 în ea au funcționat Universitatea Populară și un cinematograf. Apoi a fost părăsită (anii 1990), treptat s-a degradat, fiind restaurată abia în 2019. Clădirea cu 2 niveluri prezintă 2 turnuri în formă de ceapă, fiecare susținând Steaua lui David. Pe fațada principală inferior se află porțile de intrare, cele 3 centrale mărginite de arcade, susținute de 4 coloane, elemente care se găsesc și la ferestrele din partea superioară.  

Spre capătul străzii se află Teatrul Varaždin (Varaždinu kazalište), construit în 1873, al doilea teatru din oraș, primul funcționând încă din 1788 în Gimnaziul Iezuit.

După ce construcția a fost terminată, în 1898 s-a înființat primul ansamblu teatral croat profesionist din Varaždin, administrat de Societatea Dramatică Croată. În perioada 1915-1925 a funcționat ca Teatru Orășenesc permanent, în care se desfășurau piese de teatru, spectacole de operă și operetă, în limba germană și croată.

Apoi stagiunile de teatru s-au mutat în Teatrul din Osijek și au revenit abia în 1945, când teatrul din Varaždin și-a redeschis porțile. Începând cu anul 1971 în el se desfășoară anual un festival de muzică barocă și festivalul istoric.

În zona teatrului la începutul secolului XX treptat s-au construit clădiri noi, pe lângă care am trecut și eu, în drumul spre mașină.  

Banca Națională Varaždin (Varaždinska narodna banka)

Palatul Poștei (Poštanski ured)- 1902, în stil istoricist

La sfârșitul Primului Război Mondial Croația a fost încadrată în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. În 1941 orașul a fost ocupat de naziști, care au expulzat evreii, declarându-l oraș Judenfrei. Din 1991, după Războiul Croat de Independență, Varaždin a revenit Croației.   

Maribor, Slovenia

Publicat pe de
Răspunde

Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.

Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.

Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.

După ce Rudolf I de Habsburg l-a  învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).

Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.

La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.

Școala Gimnazială (clădire 1873)

Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg.  Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

statuia Rudolf Maister

În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.

statuia Josip Jurčič 

Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.

Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) . 

În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.

 În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.

În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia  Sf. Florian,  sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.

În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.

În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.

În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.

Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.

În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.

Conacul Salzburški (Salzburški  Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.

Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În  Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.

Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.

Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.

Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.

Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.

M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.

Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).

M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.

Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.

De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș. 

Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.

Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332,  cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică,  a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.

În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.

Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.  

Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.

Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.    

Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.

După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.

În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.

În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.

Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.

Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.

În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi. 

Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.

Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală  a fațadei principale, mai proeminentă,  prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.

Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.

Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).

Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.

De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.

Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.

De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.

Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.

În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.

În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.

Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.

Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.

Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.

După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.

Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.

Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu  (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.

Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.

Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.

Traversând Ungaria spre vest: ruinele Bisericii Cikó, Bonyhád, Kaposvár

Publicat pe de
Răspunde

Într-un week-end de vară m-am hotărât să merg la Maribor, Slovenia. Din Arad, (România), unde locuiesc, aveam de parcurs aproximatv 530 kilometri, așa că de dimineață am pornit la drum. Am rulat pe autostradă până la Szeged, apoi am urmat drumurile naționale ungare spre vest. După cca. 3 ore (242 km) am ajuns în localitatea Cikó, lângă care, pe unul din dealurile cu podgorii, se află ruinele unei vechi biserici (Cikói ótemplom), pe care doream să le văd.  

Sub Regele Géza II (1142) Cavalerii Ioaniți s-au stabilit în zona Esztergom, unde au construit o mânăstire, cu biserică și spital în care îngrijeau bolnavii. În 40 de ani și-au extins activitatea, ajungând  să dețină atât Széplak cât și Cikó, biserica mânăstirii din Széplaki fiind menționată într-un hrisov al papei  Orbán (1187).  Acestea le-au fost dăruite prin testament de regină (1280), fapt menționat într-o scrisoare a capelanului din Pécs (1296) în care apăreau moșiile „cruciaților Széplak” din județul Tolna și Zselici. După Războiul Austro-Turc (1526-1552 ) moșierii au hotărât să cultive terenurile aride, mlăștinoase, o parte ocupată de păduri. Pentru aceasta au adus coloniști germani care au dus o viață grea. Locuind în colibe săpate în pământ, în lipsuri și depunând muncă grea mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și în 1742 au fost decimați de o epidemie de ciumă. Neavând o biserică proprie, populația zonei Tolna-Baranya-Somogy, numită popular „Schwäbische Türkei”, s-a deplasat la Biserica Maria Széplak (Máriaszéplaki templom), dedicată Adormirii Maicii Domnului, devenită loc de pelerinaj în secolele XVIII-XX.

Săpăturile efectuate de Békéfi în perioada 1890-1893 au descoperit că biserica, în stil romanic, datată din secolul XIII,  avea 3 nave și două turnuri pătrate. A fost construită din cărămidă, cu fundația din piatră, prezentând coloane sculptate și o cornișă decorată cu elemente din cărămidă. A fost distrusă parțial de otomani, în timp s-a ruinat, până azi supraviețuind sanctuarul, cu rămășițele unei fresce și arcul de triumf, ambele refăcte și transformate în capelă, în care se oficiază anual, în luna septembrie, slujbele Sf. Maria. În apropiere se află ruina unui turn din piatră și vechea capelă a morților, dărăpănată.

În timpul pelerinajelor pe pereții exteriori au fost postate plăci prin care credincioșii își exprimau recunoștința, cârjele celor vindecați și în biserică s-au adunat sute de cărți de rugăciuni, azi toate dispărute. 

La cca. 7 kilometri est se află orașul Bonyhád, în care am oprit pentru a servi o cafea. A fost înființat în secolul XV, dar săpăturile arheologice au descoperit că a fost locuit încă din perioada celtică. În secolul XIV exista și o biserică, din care s-au găsit urmele fundațiilor și o bucată din clopotul de bronz, probabil distrusă de otomani, o dată cu mare parte a localității (sec. XVI). În timp satul s-a refăcut, în secolul XVIII fiind locuit de maghiari, sârbi (rasieni), germani, evrei, secui, aparținând religiilor diferite, s-a dezvoltat și a primit statutul de târg (1782), an în care a fost construită Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (Bonyhádi Római Katolikus Templom), azi situată în centrul orașului.

În apropierea ei în 1796 doctorul Walter József a ridicat statuia Sf. Treime (Szentháromság szobor), monument în stil baroc, având pe piedestal statuile Sf. Petru, Sf. Ioan, Sf. Sebastian, Sf. Florian, o coloană pe care se află statuia Sf. Ioan Botezătorul ținând în brațe copilul Isus, deasupra lui statuia Fecioarei Maria, ambii înconjurați de îngeri și superior Sf. Treime. Monumentul a fost refăcut și restaurat în 1934. În clădirea din dreapta statuii, Casa Nunkovits-Honig, azi funcționează Muzeul Văii (Völgységi Múzeum).

În secolul XIX a revenit la statutul de sat, păstrat până în 1977, când a fost declarat oraș și din 2013 centru al districtului Bonyhád.

Una din casele reprezentative ale orașului este Castelul Perczel (Perczel kastély), construit de fostul judecător, magistrat șef al districtului, Béla Perczel, care căsătorindu-se și primind o zestre mare a demisionat,  a cumpărat moșia Tabon, pe care a condus-o timp de 5 ani, apoi s-a mutat la Bonyhád, locul său de naștere, unde a fondat o Fabrică de email și, ca reședință,  a construit castelul, în stil neoclasic (1908). Postbelic a fost naționalizat și amenajat pentru Centrul Cultural Județean, Școala de Muzică și Biblioteca Județeană (1968). În timp conacul a fost restaurat și parcul înconjurător reamenajat. Azi găzduiește Biblioteca Orășenească și 5 expoziții permanente.

Tot spre est, după 70 kilometri am ajuns în orașul Kaposvár, reședința județului Somogy și a districtului Kaposvár, situat pe malurile râului Kapos. Zona a fost locuită din timpuri străvechi dar localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1009, în scrisorea Sfântului Rege Ștefan, prin care delimita granițele Episcopiei de Pécs, în cadrul căreia din 1061 Kaposvár a devenit centru ecleziastic, azi sediul Episcopiei. În secolul XIII a fost construit un castel, fortăreață importantă în timpul atacurilor otomane.

Am parcat pe una din străzile laterale de pietonala orașului, urmând să fac o scurtă tură prin centrul lui istoric, printre clădirile construite în secolele XIX-XX, vizând câteva obiective. 

Azi, situat pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Dorrotya, numit după un poem comic, scris de Mihály Csokonai Vitéz. Clădirea în stil Art Nouveau a fost construită în perioada 1910-1911, pentru a găzdui Hotelul Turul, în cadrul căruia funcționau o cafenea, aprovizionată cu numeroase ziare interne și internaționale, o sală de biliard și în pivniță un restaurant, devenite rapid locuri de întâlnire pentru aristocrații și burghezia orașului. Pe fațadă a fost postat un drapel cu prima stemă a maghiarilor, de la înființarea regatului. Postbelic, numit Hotelul Beke, începând cu anul 1960 a găzduit numeroase baluri, în sala oglinzilor, care avea o capacitate de 400 de locuri. Deși reparat de numeroase ori, treptat s-a deteriorat, o restaurare majoră având loc abia în perioada 2011-2012.  

De acolo, pe lângă Biroul Guvernului Județean Somogy (Somogy Megyei Kormányhivatal), m-am îndreptat spre Palatul Poștelor.

Primul oficiu poștal regal a fost deschis într-o cameră din casa directorului poștal József Hőnig (1850), deservit de o trăsură care venea săptămânal de la Pesta. În 1888 a fost dotat cu telegraf, în 1901 s-a inaugurat prima centrală telefonică și 2 ani mai târziu și-a mutat sediul în clădirea Primăriei, nou construită. Spațiul fiind prea mic, în perioada 1921-1926 s-a construit Palatul Poștelor (Postapalota), în stil eclectic, în care s-a mutat oficiul poștal, telegraful și în cele 2 etaje s-au amenajat locuințe. Deasupra intrării principale a fost postată o placă ce-l prezintă pe inventatorului centralei telefonice Tivadar Puskás (1844-1893). În decursul timpului a fost modernizat astfel în 1955 s-a inaugurat o centrală telefonică automată și în 1969 un telex.

În apropiere, într-o clădire modernă, cu suprafețe neregulate, din beton și sticlă, care nu se prea potrivește între clădirile de epocă, se află Centrul Cultural Árpád Egyud (Árpád EgyudMűvelődési Központ), numit după un renumit etnograf.

Primul centru, Stația Tehnică Pionieri din Kaposvár, înființat în 1955, cu sediul în clădirea fostului Cazinou Național, a devenit Casa Tineretului și Pionierilor György Kilián, numită după parașutistul comunist din Moscova care luptând împotriva germanilor, deasupra Poloniei a fost dat dispărut (1943). În 1980 s-a mutat în actualul sediu, având o sală de teatru cu cca. 1.000 de locuri, din 1990 devenind și sediul televiziunii locale Kapos TV. În anii 2010-2011 clădirea a fost refăcută și a primit actualul nume. În ea azi sunt amenajate și săli cu expoziții de artă.

Dorind să ajung la strada principală a orașului vechi, am ocolit clădirea și am traversat un parc, pe lângă statuia lui Nagy Imre (Nagy Imre szobor), fost prim-ministru în timpul Revoluției din 1956, născut în Kaposvár.

Printr-un gang cu magazine am ieșit în strada principală, din 1987 pietonală, în dreptul uneia dintre cele 30 de fântâni existente în oraș.

În spatele ei, pe colț, am văzut Casa Anker (Anker ház), o clădire în stil Art Nouveau, construită pe locul Tavernei Centrale (1913), în care mezaninul a devenit sediul Băncii de Economii a Comitatului Somogy, fondată în 1864, parterul a fost ocupat de magazine, etajele amenajate ca locuințe pentru oficialii județeni, la care se urca cu un ascensor electric. În 1989 i s-a adăugat mansarda. Banca a funcționat până în 1934, ulterior sediul fiind ocupat pe rând de diverse firme bancare, una fiind Anker Insurance Company, după care e numită azi casa.  În 1973 în casă s-a inaugurat Galeria Somogy, în care au fost expuse picturile lui Rippl-Rónai, ulterior a funcționat Galeria Vaszary.

Înaintând spre piața centrală, am trecut pe lângă Muzeul Rippl Rónai (Rippl-Rónai Múzeum), care etalează fosta colecție a pictorului, născut în Kaposvár (1861-1927), ce cuprinde 1365 de piese, între care 976 picturi. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1936, în clădirea fostei Primării Județene, numit Muzeul Contelui Széchenyi István, etalând materialul arheologic, istoric, etnografic, colectat de Societatea Arheologică și Istorică a Județului Somogyvár, înființată în 1877, căruia i s-a adăugat în timp colecția pictorului Rippl, după care muzeul a fost numit începând cu anul 1951. În timp colecția muzeală a crescut, ajungând la peste 500.000 de piese. La sfârșitul anului 2011 administrația județeană a ocupat iar fosta primărie și o parte a muzeului s-a mutat în actuala locație.

Vis a vis de muzeu se află Farmacia Leul de Aur, fondată de József Pyrker (1781), cu ajutorul comitatului și a familiei Esterházy, care a funcționat într-o clădire în stil baroc (1774), modificată în secolul XIX în stil romantic și în 1985 restaurată în forma originală, când deasupra porții s-a plasat statuia Leul de Aur. Lângă ea se află statuia József Rippl Rónai (József Rippl Rónai szobor), pictorul fiind prezentat într-o trăsură cu 2 roți, trasă de măgari,Tatar și Frici, cu care se deplasa de la Villa Rome în oraș. A fost inaugurată în 2009, o dată cu deschiderea Festivalului Stării de Spirit a Orașului Pictorilor.

O altă statuie din bronz, prezentând clovnul Bbohoco, a fost inaugurată în Europa Park (2008), o piață amenajată în 2000, mărginită de platani uriași, cu rondouri de flori, ornată cu sculpturi, etc., în care se află și o fântână arteziană (Európa parki szökőkút).

Admirând clădirile vechi, după câteva minute în față mi s-a deschis larga piață centrală a orașului vechi.

Piața Kossuth (Kossuth tér) a fost amenajată la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, înconjurată de clădirile în stil eclectic, sau Art Nouveau, cu o fântână centrală (1911), înconjurată de flori.

A fost numită după Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar, Guvernator al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848, în 1889 declarat cetățean de onoare al orașului. Piața a fost renovată în anul 2003, când s-au postat candelabre, bănci, etc. Pe latura de nord a pieței se află Catedrala Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római Katolikus Székesegyház „Szűz Mária Mennybemenetele”). Pe acel loc a existat o biserică (1702) care, ruinată, a fost demolată și înlocuită cu una din piatră, în stil baroc, Biserica Sf. Treimi (1748), hram schimbat în 1790 în Adormirea Maicii Domnului. Numărul populației crescând, a devenit prea mică. Demolată, a fost construită actuala biserică, în stil neoromanic (1885-1886), perioadă în care slujbele s-au oficiat în capela mânăstirii adiacente. După ce Papa Ioan Paul II a fondat Episcopia Kaposvár, Biserica Parohială a fost înălțată la rangul de Catedrală (1993).

Clădirea este accesată pe o scară largă. Pe fațada principală, deasupra portalului cu arcadă boltită, într-o nișă, prevăzută cu balustradă, se află o frescă prezentând Adormirea Maicii Domnului. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular, postat în fața turnului-clopotniță central, de 63 metri înălțime, în care inițial au existat 4 clopote, rechiziționate în Al Doilea Război Mondial, ulterior postate altele. Lateral de turn s-au creat 2 turnuri mai scunde, cu intrări secundare.

Fațadele laterale au fost prevăzute cu contraforți, superior cu turnulețe. Pe cea din dreapta, porțiunea centrală, mai înaltă, prezintă o nișă cu 2 vitralii, deasupra lor o fereastră rozetă.

Inferior se află Fântâna Regelui Sf. Ștefan (Szent István Király kút), creată în 1938, an declarat memorial, când se aniversau 900 de ani de la moartea regelui fondator al Ungariei și restaurată în 1989.

Interiorul prezintă o navă centrală și două laterale, despărțite prin arcade, susținute de stâlpi decorați cu pilaștri și pictați cu motive vegetale. La capătul naosului se află sanctuarul, pentagonal, prevăzut cu vitralii reprezentând sfinți, în care se află altarul principal. deasupra ușii principale se află o pictură ce-i prezintă pe  preotul paroh local, primarul și locuitorii orașului oferind biserica lui Cristos și Maicii Domnului (1937).

Biserica a fost prevăzută cu o orgă, înlocuită în 1958. În perioada 2020-2021 a suferit modificări, când sacristia și etajul au fost refăcute, picturile și vitraliile restaurate, iluminatul electric, introdus în 1900, a fost modernizat, etc. 

În piață sunt postate statuile Kossuth Lajos și Sf. Ioan Nepomuk (sec. XVIII). În stânga Catedralei se află statuia Sf. Maria (Szent Mária szobor), înfățișând-o pe Fecioara Maria, deasupra norilor, ținând Pruncul Isus în brațul stâng. A fost realizată în 1770 pentru a orna curtea Castelului Festetics din Toponár, de unde a fost adusă în 1974.

În aceeași zonă, la aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (1920) și a morții Episcopului Romano-Catolic al Diecezei de Alba Iulia (1938-1980), în 1949 ridicat la rangul de Arhiepiscop de către Papa Pius XII și din același an până în 1955 arestat și persecutat de autoritățile române, în 2020 a fost inaugurată statuia Márton Áron (Márton Áron szobor), statuie din bronz a episcopului care cu o mână arată o cruce din calcar inscripționată cu datele sale memoriale. 

În vecinătatea ei se află un complex de clădiri în care din 2003 își au sediul Oficiul Parohial al Catedralei, Palatul Episcopal și Gimnaziul Romano-Catolic Sf. Fecioară Maria (Nagyboldogasszony Római Katolikus Gimnázium) cu Școala de Artă, o fostă mânăstire (1872-1873) în care a funcționat o școală de fete, cu internat. Postbelic naționalizată, a devenit sediul Institutului pentru Protecția Copiilor și Tineretului, din 1963 a Școlii Tehnice Militară și în anii 1970 a Cabinetului județean pentru formarea profesorilor. În 1989 a fost retrocedată Liceului Romano-Catolic și după ce s-a format Episcopia Kaposvár, aripa nordică a devenit sediul episcopal (1995).

Pe o latură a Pieței Kossuth, la capătul străzii pietonale, se află Primăria Kaposvár (Kaposvári Városháza), o clădire în stil neo-renascentist, construită în perioada 1902-1904, pe locul fostului Restaurant Mielul, ca nou sediu, cea veche devenind prea mică pentru numărul populației în creștere. Până în 1926 a găzduit și oficiul poștal, ulterior mutat în palatul nou construit. Clădirii cu 3 etaje i s-a adăugat în 1996 aripa sudică cu 5 etaje. Central prezintă un turn de 40 metri înălțime. Fațada ce privește spre piață prezintă poarta de intrare, deasupra ei un balcon cu balustradă, susținut de 2 coloane, mai sus un balcon mai mic, cu balustrada din fier forjat, din care accesul în interior se face printr-o ușă cu 2 ferestre. Fațada se termină superior cu un timpan triunghiular, în care e postat un ceas. În 1960 garguii care ornau țevile de scurgere au fost înlocuiți cu unii noi. Din 2002 în turn au fost postate 8 clopote acționate electronic, care redau o melodie la fiecare oră fixă.  

Am părăsit Piața Kossuth și am parcurs o stradă laterală, central pietonală, amenajată cu fântâni decorative, în timpul transformărilor efectuate în zonă (2008-2010).

Pe laterala ei se află Palatul Culturii Curcubeu (Kaposvári Szivárvány Kultúrpalota), o clădire construită în perioada 1927-1928, în stil Art Nouveau și Art Deco, cu fațada principală prezentând ferestre și uși de intrare, separate prin pilaștri, intrarea principală acoperită de o arcadă mare, boltită, decorată cu elemente egiptene, deasupra ei o terasă, mărginită de 6 coloane, care susțin frontonul triunghiular, pentru Teatrul de Film, un cinematograf care a funcționat până în 2001, postbelic numit Steaua Roșie și din 1991 Cinematograful Curcubeu.

În 2009 clădirea a fost declarată monument național, un an mai târziu renovată și amenajată cu săli pentru spectacole, conferințe, evenimente culturale, devenind Palatul Culturii Curcubeu, în care din 2012  funcționează și Rainbow Film Club.

În timpul renovării în fața clădirii a fost creată o bancă din calcar, pe care s-a postat statuia Florentin (Florentin szobor), o femeie din bronz, aranjându-și pălăria, de obicei înconjurată de spectatori, până la momentul intrării.

Deși aș mai fi explorat și alte zone, timpul îmi era limitat, până la Maribor, punctul final al zilei, mai având de rulat peste 200 de kilometri. M-am întors în piața Kossuth și am urmat din nou pietonala, îndreptându-mă spre mașină.

Mai aveam un obiectiv pe care nu puteam să-l ratez, Teatrul Csiki Gergely (Csiky Gergely Színház), construit în 1911 în fosta Piață de Grâu, azi Piața Rákóczi, numit Teatrul Național, ulterior primind numele actual, după dramaturgul, traducător și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe (1842-1891). Clădirea în stil Art Nouveau, cu turnulețe, balcoane, cornișe și ferestre decorate, găzduia 860 de persoane. Pentru susținerea acoperișului s-a creat o punte largă de beton armat, prima de acest gen folosită în țară. În 1950 teatrul a fost extins, în perioada 1980-1988 renovat, când spectacolele au continuat să se desfășoare în Casa Latinka, azi Centrul Antal Németh pentru Artă și Cultură Teatrală.

Între anii 2017-2019 a fost extins, renovat, exteriorul zugrăvit în culoarea originală, cărămizie și echipat cu tehnologie nouă.

În fața teatrului se află prima fântână creată în oraș (1913).

În jurul lui este amenajat un parc, în care am văzut Monumentul dedicat Eroilor regimentului de infanterie 44 și Maiestății Sale Arhiducele Albrecht, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Duce de Teschen (A 44. gyalogezred és őfelsége Albrecht főherceg emlékműve), pentru vitejia din timpul luptelor (datat 24 aprilie 1915, la sediul Comandamentului Armatei).

În aceeași zonă se află și Gara Kaposvár (Kaposvár vasútállomása). O dată cu deschiderea secțiunii de cale ferată Zákány- Kaposfüred, care trecea la periferia orașului, s-a construit o mică casă, ca stație în Kaposvár (1872), înlocuită ulterior cu o clădire mai mare (1894), acea secțiune a actualei gări, împreună cu turnurile de control 1 și 2, azi fiind incluse pe lista monumentelor naționale. Izbucnind Al Doilea Război Mondial, lângă gară s-a construit un adăpost antiaerian, demolat în 2018. În timpul războiului gara a fost puternic bombardată, ulterior refăcută, în 1990 electrificată și în perioada 2015-2017 renovată.

Matera, Italia

Publicat pe de
1

Orașul Matera, din sudul Italiei, este situat pe malul drept al canionului format de râul Gravina între dealurile regiunii Basilicata din sud-vest și platoul Apulia la nord-est. Zona a fost locuită continuu încă din paleolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice.

Orașul a fost înființat sub ocupația romanilor de Consulul Lucius Caecilius Metellus (251 î.e.n.), când a fost numit Matheola. În 664 a fost cucerit de longobarzi, devenind parte a Ducatului de Benevento. În secolele VII-VIII fostele grote din zonă au fost ocupate de călugări benedictini și bazilieni (greco-catolici).

Un secol mai târziu arabii au cucerit zona Apulia, formând un emirat, sub stăpânirea căruia a intrat și Matera (847), aflată sub jurisdicția longobardă. Pentru a recuceri Apulia, dorind să-i alunge pe islamici și să ocupe teritoriile longobarde, bizantinii au purtat mai multe bătălii, în cea din 867 trupele Împăratului Carolingian Ludovic II (867), incendiind și cucerind Matera. Până la începutul secolul XI, în luptele purtate  pentru acel teritoriu între longobarzi, bizantini și islamici, Matera a fost asediată și cucerită când de unii, când de alții din ei, dar a rămas sub bizantini. În 968 scaunul episcopal din Matera, asociat Mitropoliei bizantine de Otranto, a fost revendicat de arhiepiscopia de Acerenza. Sub patronajul ei s-a construit Catedrala Sf. Eustațiu, sfințită în 1082.

Începând cu secolul XII orașul a fost cucerit pe rând de sarazini, șvabi (1138-1254), angevini, aragonezi (sec. XV). Ajungând în posesia familiei Tramontano, baroni care au oprimat populația, aceasta s-a răzvrătit (1514) și l-a ucis pe contele moștenitor.  În secolul XVII, aparținând familiei Orsini, foarte cunoscută în timp prin cinci descendenți care au devenit Papi, Matera s-a dezvoltat.  Ulterior orașul a fost încadrat în regiunea Apulia din Terra  d’Otranto, o provincie a Regatului celor Două Siclii, apoi a devenit capitala provinciei Basilicata, până în 1806, când  Joseph Bonaparte a atribuit-o Potenzei și din 1927 capitala provinciei Matera, nou înființată. Azi Matera este foarte cunoscut mai ales pentru zona numită Sassi di Matera, un complex de locuințe rupestre, săpate direct în calcarul moale de pe fața vestică a canionului, din 1993 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirile, construite pe 12 niveluri, conectate prin scări, străduțe, ocupă cele două părți ale versantului, cea situată spre nord numită Sasso Barisano, cea dinspre sud Sasso Caveoso, pe vremuri locuite de țărani, care se întâlnesc la un platou înalt, numit Civita, unde se găseau Castelul Normand și locuințele elitei, azi fiind situată Catedrala Matera.

În secolul XVII elita și-a mutat casele în câmpia din vest (Piano), în afara zidurilor orașului, formând o zonă care în decursul unui secol s-a separat total de partea Sassi, în care populația săracă trăia înghesuită, în condiții insalubre, cu acces limitat la apă, îmbolnăvindu-se frecvent.

În secolul XX zona devenind supraaglomerată, fără condiții de trai adecvate, propriu-zis un focar de infecție, s-a hotărât ca populația să fie mutată în zona de câmpie Piano, unde li s-au construit locuințe (1952, 1970). Fostele locuințe rupestre (sassi), părăsite, treptat s-au deteriorat.

Începând cu anul 1986 sassi au fost restaurate și treptat populația s-a mutat în ele, redevenind un cartier al orașului și un obiectiv turistic mult vizitat, pe care nu puteam să-l ratez.

Din Bari, unde aveam cazarea, pe la 7 și ceva dimineața am luat singura cursă de autobuz spre Matera, cu care am rulat cca. 2 ore. Încă 2 kilometri pe jos prin orașul nou și mi s-a arătat primul obiectiv, situat la poarta estică a vechiului oraș.

Biserica Sf. Lucia la Fântână (Chiesa Santa Lucia alla Fontana) se află pe locul unde a existat Mânăstirea cu Biserica Sf. Lucia alla Civita (1283). Părăsită de măicuțe datorită condițiilor grele, vechea biserică a fost demolată, rămânând doar mânăstirea. În jurul anului 1700 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, accesată pe un șir de trepte. Fiind situată lângă o fântână a primit numele alla Fontana. Pe fațada principală, mărginită de pilaștri, central se află portalul arcuit, deasupra lui, într-o nișă, statuia Sf. Benedict și în partea superioară o fereastră mare.

Prezintă o singură navă, cu pereții laterali prevăzuți cu arcade, pentru a susține porțiunile superioare, cu galeriile femeilor, din care acestea urmăreau slujbele religioase, ornați cu picturi din secolul XVIII care prezintă Sf. Familie, Sf. Elisabeta; Sf. Ioan Botezătorul, Martiriul Sf. Lucia. În sacristie este postată pictura Sf. Agata (sec. XVII) între doi sfinți și în presbiteriu un mozaic din marmură prezentând Sf. Treime. Altarul principal, din marmură, cu statuia lui Isus, a fost amplasat după al II-lea Consiliu al Vaticanului.

Fântâna Ferdinandea (Fontana Ferdinandea) a fost construită în 1577 de Arhiepiscopul Sigismondo Saraceno, perioadă în care Regatul celor Două Sicilii era condus de regele Ferdinand II, după care a fost numită.  În secolul XX, când Sassi a fost depopulat, o dată cu populația a fost mutată și fântâna, readusă în locația inițială (2009) după restaurarea zonei Sassi.

De acolo am intrat în Sasso Barisano, prin labirintul străduțelor mărginite de clădirile vechi, azi locuite, sau ocupate de magazine, instituții, etc. 

Deasupra unei porți am văzut o tablă inscripționată cu Talia Teatro, numind asociația culturală, înființată în 1994, care promovează piese despre istoria locală.

Urcând pe o stradă laterală din zona „Lombardo” (U lammord), numită după longobarzii care s-au așezat acolo, după ce i-au învins pe bizantini, m-am îndreptat spre o biserică veche din secolul XIII, Chiesa San Vito al Lombardo- Madonna dell’ Aiuto.

Clădirea modificată în timp, prezintă un pronaos, o navă acoperită de o cupolă, în care se află statuile Sf. Francisc de Paola (sec. XVII) și Sf. Ana, situate lateral în câte o nișă.

La capătul naosului se află altarul principal, dedicat Sf. Vitus Martirul, a cărui statuie policromă (sec. XVII) e postată în el.

În stânga lui, într-un altar lateral sculptat în piatră, este postată pictura ce o prezintă pe Madonna dell’ Aiuto, căreia i-a fost dedicată biserica până în anii 1960.

Am părăsit zona, oprindu-mă frecvent pentru a savura formele bizare ale clădirilor, suprapunerea lor, terasele formate între ele, totul creându-mi senzația că mă aflam teleportată într-un basm.

Am urcat o alee cu trepte pietruite și printr-un tunel am pătruns în Piața Scaunului (Piazza del Sedile), fosta Piazza Maggiore, situată la poalele zidurilor, unde se află Palatul Scaunului (Palazzo del Sedile). Scaunul Matera (instituția conducătoare-„parlamentul”), din cadrul Regatului Neapoli, a funcționat încă din secolul XIV într-o clădire din curtea Catedralei.  În 1575 i s-a construit noul sediu, Palazzo del Sedile, în 1779 transformat în stil renascentist, cu un arc mare de intrare, flancat de 2 turnuri-clopotniță, unul prevăzut cu un ceas, celălalt cu un cadran solar.

Pe lateralele arcului s-au creat 4 nișe în care s-au postat statuile Sf. Eustațius, Sf. Irina și a unor femei purtând diverse obiecte, simbolizând prudența, tăria, cumpătarea și dreptatea.

În 1840 Clădirea a fost extinsă spre interior pentru sediul Camerei de Consiliu.

În holul de intrare s-au păstrat fresca înfățișându-l pe Regele Carol III călare și pictura tavanului, azi deteriorată, care înfățișa imagini din Regatul Napoli. Azi în palat funcționează o secțiune a Conservatorului Egidio Romualdo Duni, numit după fondatorul lui, cu un auditoriu (cca. 500 locuri), în care se desfășoară concerte, festivaluri, concursuri, etc. și o bibliotecă muzicală, celelalte secțiuni, cu săli de concerte, spectacole și dezbateri, funcționând în alte palate din oraș.

Într-o piațetă vecină se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (Chiesa San Francesco d’Assisi), în forma actuală din secolul XVIII. Inițial a existat Biserica Sf. Petru și Pavel (sec. XIII), azi vizibilă în subteran, în care s-a păstrat o frescă care prezintă vizita din 1093 a Papei Urban II, al cărei nume a fost schimbat în 1218, după vizita Sf. Francisc de Assisi. În anii 1400 s-au construit altarele laterale și clădirile unei mânăstiri franciscane adiacentă. Biserica a fost reconstruită în 1698 și un secol mai târziu transformată în stil baroc, cu fațada împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, cele laterale prevăzute cu câte o fereastră cu vitralii și superior, pe laterale cu statuile Sf. Francisc de Assisi și Anton de Padova.

În porțiunea centrală, inferior se află portalul, accesat printr-o scară largă, deasupra lui 3 ferestre cu vitralii, înconjurate de ornamente vegetale sculptate în piatră. Superior, într-o nișă înconjurată de o draperie, susținută de îngeri, este postată statuia Neprihănitei Zămisliri.

În interior singura navă este acoperită de un tavan din lemn pictat. Naosul e separat de altarele laterale prin arcade decorate cu motive vegetale și tablouri prezentând diferite personaje și scene biblice.

La capătul lui se află prezbiteriul, cu altarul principal, în spatele căruia e postat un poliptic (panouri din lemn articulate care prezintă scene biblice succesive) pictat de un artist venețian în anii 1500, deasupra lui orga, modificată în 1978 cu transmisie electrică.

M-am întors prin tunel și am continuat explorarea zonei, îndreptându-mă spre platoul înalt, vechea zonă Civita, pentru a vedea Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu.

De acolo urma să cobor treptat în Sasso Caveoso. Am ajuns în dreptul unui turn, rămășiță a fostei fortărețe lombarde.

Ascunsă după el, la capătul străduței, se află  Casa Ortega (La Casa di Ortega), numită după artistul spaniol  José  Ortega care, fiind exilat sub Dictatura Franco, a ales zona Matera, asemănătoare celei de acasă (Castilia, Spania). În 1972 artistul a achiziționat clădirea, cu ajutorul lui Giuseppe Mitarotonda și a altor artiști locali a amenajat-o, decorat-o și a locuit-o timp de 5 ani. Folosind tehnica papier-mâché a creat basoreliefuri policrome prin care a redat istoria Spaniei sub dictatură și a zonei Matera, azi 20 dintre ele fiind păstrate în casă, devenită un mic muzeu, închis în momentul vizitei mele.

În Sasso Caveoso se pot vizita câteva dintre bisericile rupestre fondate în Evul Mediu de mici comunități de maici sau călugări migrați din zonele Capadociei, Armeniei, Siriei și Asiei Mici.

Biserica rupestră Maica Domnului a Virtuților și Sf. Nicolae al grecilor (Chiese Rupestre Madonna delle Virtu e Sant Nicola dei greci) a fost săpată în stâncă în jurul anului 1000, împreună cu o mânăstire alăturată, pentru călugărițele din Accon.

Inițial Biserica Maica Domnului a Virtuților prezenta 3 nave, separate de 6 stâlpi, cu tavanul susținut de arcade, în mijlocul cărora este gravată o cruce. Deasupra navei centrale se afla o galerie folosită de femei în timpul rugăciunilor.  

În biserică s-au păstrat 2 fresce, una prezentând Răstignirea lui Isus, Fecioara Maria îndurerată, cu spatele la cruce, cu fața acoperită de mâini și Sf. Ion Evanghelistul (sec. XIV) și una lângă altar (sec. XVI). 

În 1674 axa bisericii fiind schimbată, pentru repoziționarea noului altar, în stil baroc, s-au îndepărtat 2 stâlpi.

În secolul X în partea superioară s-a ridicat Biserica Sf. Nicolae al grecilor, orientată spre est, cu nava centrală separată de prezbiteriu printr-un stâlp, acoperită de o boltă din piatră, care în anul 1700 s-a prăbușit, lăsând-o descoperită.

A fost de fapt o capelă folosită ca loc de înmormântare, fapt demonstrat de cele 2 morminte găsite în podea și mai multe situate la exteriorul clădirii, în grădina de măslini înconjurătoare, unde săpăturile arheologice (1977) au descoperit și fragmente de ceramică datate din secolul VIII.

În ea s-au păstrat 3 panouri mobile (triptic), prezentând pe Sf. Nicolae, Sf. Barbara, Sf. Pantelimon (sec. XII- XIII) și o frescă prezentând Răstignirea lui Isus (sec. XIV).

Părăsite, în decursul timpului au fost modificate, o parte distrusă în timpul excavațiilor efectuate pentru extragerea tufului calcaros, în culoarul din dreapta, unde se presupune că a existat un altar, fiind vizibile urme de săpături.

În timpul construcției rețelei rutiere din Sassi (1934) o parte a bisericii a fost dărâmată și s-a amenajat un culoar lateral exterior.

Ulterior zona a devenit groapă de gunoi. În 1968 biserica a fost restaurată și doi ani mai târziu sfințită. Azi câteva încăperi sunt folosite pentru expoziții de artă.

Ieșind din biserică mi-a atras atenția un „copac” ciudat, situat într-o mică terasă de la marginea versantului. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era de fapt o statuie din bronz, numită Himeros, creată de Andrea Roggi și expusă în 2022, date pe care le-am obținut de pe o placă informativă.

Într-o fostă locuință rupestră din apropiere, după restaurarea orașului vechi Sassi Matera, s-a amenajat Casa grotta Narrante, un muzeu care etalează obiecte, mobilier, îmbrăcăminte, folosite de populația din Sasso Caveoso înainte de abandonarea caselor, pe care nu l-am vizitat, fiind foarte aglomerat.

În depărtare, pe marginea unui versant din Sasso Barisano, se vedea o biserică, spre care m-am îndreptat și eu. Aruncând o ultimă privire asupra locurilor pe care le-am cutreierat, am început urcușul spre ea.

Biserica Sf. Augustin (Chiesa Sant Agostino) a fost ridicată pe o creastă stâncoasă, deasupra canionului Gravina, la intrarea nordică în Sassi Barisano. Pe vremuri versantul era ocupat de terase cu grădini, cultivate cu legume și fructe.

La sfârșitul secolului XVI călugării Ordinului Sf. Augustin au construit o mânăstire, apoi au ridicat biserica (1592-1594), pe locul unei vechi Biserici din piatră Sf. Giuliano (sec. XV), care azi poate fi accesată din culoarul stâng al bisericii și între ele o clopotniță din tuf. Distruse de cutremurul din 1734, au fost refăcute și au funcționat până după unificarea Italiei (1861), când mânăstirea a fost desființată și transformată în cazarmă, cu o închisoare pentru prizonierii de război. Ulterior a devenit adăpost pentru persoanele mutate din Sassi, cămin de bătrâni și azi este sediul Superintendenței pentru Patrimoniul Arhitectural și de Mediu.

Biserica, în stil baroc, are fațada principală împărțită de o cornișă orizontală în 2 porțiuni, mărginite de pilaștri, cea inferioară cu un portal central deasupra căruia, într-o nișă, e postată statuia Sf. Augustin,  cea superioară având postate pe laterale statuile Sf. Petru și Pavel. În centrul frontonului se află o fereastră, deasupra căreia, într-o nișă, e postată statuia unui sfânt.

Prezintă o singură navă, cu naosul separat de altarele laterale prin stâlpi cu arcade. În porțiunea de la capătul naosului (transept), acoperită de o cupolă, se află statuile Sf. Vitus și Sf. Augustin, datate din 1600. În spatele altarului din marmură sculptată, cu un crucifix din anii 1500, se află corul, deasupra căruia este postată orga (1749), restaurată în 2005.

Cele 3 altare laterale din stânga prezintă picturile: Fecioara Maria, Sf. Ioan Botezătorul și Maria Magdalena sub crucea pe care e Răstignit Isus; Fecioara Harului (Madonna delle Grazie) cu Pruncul Isus, cu o mână binecuvântând; Sf. Nicolae din Tolentino,  Sf. Vitus, Fecioara Maria și Pruncul, Sf. Apollonia, Sf. Ecaterina.

Altarele din dreapta, realizate din piatră sculptată și pictată, sunt ornate cu picturile: Sf. Francisc de Paola, Sf. Leonard, Sf. Paschal Baylon Yubero, Sf. Iosif, Sf. Ana; Sfânta Treime cu Sf Agata, Sf. Ilarie, Sf. Blaziu și deasupra lor, pe nori, Sf. Lucia; Fecioara Harului cu Sf. Augustin, Sf. Monica și un Sf. Episcop.

Pentru a vizita Matera sunt necesare câteva zile. Cum eu aveam alocată doar una, timpul fiind destul de înaintat, m-am îndreptat treptat spre Piazza Vittorio Veneto, cea mai populară piață a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Francisc de Paola (Chiesa San Francesco de Paola), construită cu acordul regelui, în afara porții principale a orașului (1772-1791). Devenind neîncăpătoare, în perioada 1863-1865 a fost extinsă cu 4 altare laterale, dedicate Sf. Mihai, Sf. Tereza de Avila, Maicii Domnului Îndurerată, Sf. Maria Imaculata, ornate cu statuile și picturile lor. În 1930 biserica a fost ornată cu 6 picturi în tempera, în rame de stuc aurit, înfățișând scene din viața Sf. Francisc de Paola.

Cotind pe lângă Institutul Sacro Cuore, în câteva minute am ajuns în Piazza Vittorio Veneto, fostă locație a dominicanilor încă din secolul XVI, situată în afara zidurilor orașului, azi mărginită de clădirile fostei mânăstiri și două biserici.

Prefectura Matera (Prefettura Matera) funcționează într-o fostă clădire a Mânăstirii Ordinului Sf. Dominic, ordin care a existat la Matera încă din 1230, fapt atestat de bula Papei Sixtus V din 1471, modificată și extinsă în 1609, când i s-a creat actualul portic, susținut de stâlpi. În timp în cadrul mânăstirii au funcționat o școală de teologie, filozofie și științe, apoi a devenit Capitulul General al provinciei (1778). Matera fiind cucerit de francezi, ordinele monahale au fost deființate (1807) și complexul a devenit sediul administrativ al provinciei Basilicata, Palatul Guvernului (Palazzo del Governo). În timp a găzduit diverse instituții și din 1927 a devenit sediul Prefecturii Matera.

Lângă ea, privind spre Piazza Vittorio Veneto, în 1926 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Monumento ai Caduti della Prima Guerra Mondiale).

Pe o latură a pieței se află Palazzo dell Annunziata care a făcut parte din mânăstirea construită de călugărițele dominicane (1735). În cadrul ei au început și ridicarea unei biserici, timp în care s-au stabilit temporar cu alte congregații. Din 1747 au ocupat mânăstirea dar biserica a fost terminată abia în 1844. Nu s-au putut bucura mult de ea, în 1861 mânăstirea fiind desființată. Preluată de municipalitate, a fost folosită ca sediu a Curții, a birourilor judiciare și a unei școli medii, când deasupra arcului central mare, fosta intrare în biserică, pe fronton a fost postat un ceas, surmontat de stema orașului Matera. Instituțiile au fost mutate după cutremurul din 1980 care a degradat clădirile. În perioada 1993-1998 palatul a fost restaurat și de atunci în el funcționează Biblioteca Provincială „Tommaso Stigliani”.

Din fosta mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Sf. Dominic  (Chiesa San Domenico), cu fațada principală cioplită în piatră, în stil romanic apulian, în partea superioară prezentând o fereastră rozetă, încadrată de un cerc sculptat, susținut de 4 statuete, inițial prevăzută cu o navă. În perioada 1577-1588 s-a alipit Capela Fecioarei Rozariului, cu baza octogonală, acoperită de o cupolă sferică, în interior decorată cu basoreliefuri ce-i prezintă pe Sf. Dominic, Sf. Iacob, Sf. Petru Martirul din Verona, un episcop, călugări, etc. În timpul reconstrucției din secolul XVII s-au creat încă două nave, ornate cu stucaturi (1744), bolta a fost modificată în formă rotunjită, altarele laterale au fost ornate cu picturi și sculpturi prezentând sfinți și scene biblice  (sec. XVI-XVIII) și deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă din sec. XVII. Altarul principal a fost decorat cu un papier-mâché al Fecioarei Rozariului și o pictură  prezentându-l pe Sf. Dominic (sec. XVII).

Vis a vis, în stânga celor 3 arcade, loc de acces spre Sassi, se află Chiesa di Materdomini, o biserică construită în 1680. Pe fațada principală, deasupra portalului, este postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul. Pe turnul-clopotniță plat, cu o loggie, în care sunt postate 2 clopote, încadrate de arcade, se află stemele familiei Zurla și a Ordinului Cavalerilor de Malta, presupuși a fi fondatorii bisericii. Azi biserica e folosită pentru expoziții și evenimente culturale. 

Sub Piața Vittorio Veneto se află Palombaro Lungo, cea mai mare dintre cisternele subterane ale orașului, creată în secolul XIX pentru a alimenta cu apă clădirile din Piano. În ea se aduna apa pluvială și a izvoarelor de pe dealurile înconjurătoare. După extinderea orașului treptat a încorporat și izvoarele mai mici, ajungând la o capacitate de cca. 5 milioane de litri de apă, colectată și stocată în rezervoarele subterane, apoi distribuită clădirilor, fântânilor, sau folosită pentru irigare. Cisterna a fost abandonată după construirea Apeductului Apuliei (1920). Descoperită în timpul amenajării pieței (1991), a fost recondiționată, azi fiind unul din obiectivele turistice, vizitatorii putând vedea labirintul din piatră subteran, arcadele săpate în stâncă, rețeaua de canale folosite pentru colectarea și distribuirea apei.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama. Pentru a nu pierde singura cursă de autobuz spre Bari, am ales ca ultim obiectiv Castelul Tramontano (Castello Tramontano) din apropierea pieței, situat pe dealul Lapelio, înconjurat de un parc.

În secolul XV, după ce s-au plătit diverse dări, Matera a scăpat de sub jugul feudal, Regele Ferdinand II al Neapolelui promițând că va rămâne un oraș liber. Totuși trezoreria regală fiindu-i obligată, i-a oferit contelui Tramontano comitatul Matera (1496-1501). Deși nu avea finanțe, fiind plin de datorii și dorind să construiască un castel, de unde să poată controla  terenurile înconjurătoare, contele a impus taxe mari populației.

Din fosta fortificație, construită în stil aragonez, până azi s-au păstrat un turn central și două laterale, mai scunde, toate rotunde, crenelate, cu deschizături pentru săgeți. Se presupune că inițial avea mai multe turnuri, fundația unuia fiind găsită sub Piața Vittorio Veneto, în timpul recondiționării cisternei Palombaro Lungo.

Populația fiind chinuită, s-a revoltat. Un grup de persoane l-au prins pe conte, când ieșea din Catedrală, l-au dus pe o străduță laterală, unde l-au ucis (1514), stradă numită de atunci „Calea răscumpărării”.

Castelul, neterminat, a fost părăsit și în timp s-a ruinat. În perioada 2008-2011 au fost restaurate turnurile și șanțul înconjurător.

Am coborât dealul și am părăsit zona istorică, îndreptându-mă spre stația de autobuz, printr-o zonă lăturalnică, de unde doream să revăd panorama zonei.

O dată cu trecerea Sassi Matera în partimoniul UNESCO (2007) a fost înclus și Parcul Murgia Materana (Parco della Murgia Materana), o arie protejată din 1990, întinsă pe aproximatvit 50.000 hectare, de-a lungul răurilor Murgia și Gravine, în care s-au găsit numeroase locuințe rupestre, cca. 150 de biserici săpate în stâncă și fortificații, folosite azi în cadrul fermelor. Parcul include 923 de specii erbacee, arbuști, arbori, etc. și numeroase specii animale.

Citește și Bari, Italia- Orașul Vechi

Alberobello, Italia

Publicat pe de
1

Alberobello este un oraș din sudul Italiei, încadrat în provincia Bari, situat pe două dealuri, locație prima dată atestată documentar din 1359, când era doar un teren împădurit, nelocuit.

Pentru meritele în războaiele purtate, Regele Ferrante al Neapolelui a dăruit moșia (fieful) lui Andrea Matteo (1458–1529), fiul Contelui Giulio Acquaviva de Conversano, care a numit-o Selva, după arborii pădurilor înconjurătoare. Moșia a rămas în posesia familiei, în secolul XVII fiind deținută de Contele Gian Girolamo II Acquaviva d’Aragon (1600-1665). Dorind să cultive terenurile, pentru defrișare și amenajarea lor în scop agricol, a apelat la țăranii din zonele înconjurătoare, în schimbul acordării unor privilegii. Deși exista un edict dat de  Viceregele spaniol al Regatului Neapolelui, prin care se stipula că înființând localități feudalii trebuiau să plătească un tribut, contele, neținând cont de el, le-a permis țăranilor să ridice case, însă ușor demolabile.

Așa au apărut „trulli”, case construite din calcar uscat, fără mortar, de formă circulară, cu acoperiș conic, răcoroase vara și ușor de încălzit iarna. Treptat s-a format satul, în care contele a construit un han, o moară, un cuptor, o pizzerie, o măcelărie și casa sa, situată pe un deal, cu o mică capelă alăturată, ornată cu pictura Fecioarei Maria din Loreto, însoțită de Sfinții Medici Cosma și Damian, cărora le era devotat și al căror cult a început să-l propage (1635).

În timpul unei comisii de control o parte a caselor a fost rapid demolată (1644), ulterior refăcute.

Deși credincios, contele avea o fire aprigă și țăranilor le era frică de el, un exemplu fiind împușcarea, pentru amuzament, a ulcioarelor cu apă, purtate de fete, de multe ori ratată, rănindu-le. Fiind chemat de regele Spaniei pentru a da socoteală despre guvernarea sa proastă, ajungând la Barcelona s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit (1665). Moșia a rămas în proprietatea diverșilor moștenitori ai familiei, perioadă în care numărul populației crescând, s-a creat o o parohie, care a rezistat doar 5 ani, fiind desființată de proprietari. Fosta capelă devenind neîncăpătoare, a fost extinsă de câteva ori.

În 1797 orașul a fost vizitat de Regele Ferdinand IV de Boubon. Nemulțumiți, orășenii au trimis la rege o delegație din 7 oameni care să ceară eliberarea de sub dominația feudală, acceptată de acesta, printr-un edict emis în același an, în care regele a ridicat satul la rangul de oraș regal. În onoarea lui, a fost numit Ferrandina, nume schimbat ulterior în Alberobello („Arboris belli”). Sub primul primar, Francesco Giuseppe Lippolis, a început amenajarea „orașului nou”. S-a creat o nouă parohie, până în 1814 dependentă de Noci, an când a fost numit primul protopop, preotul Vito Onofrio Lippolis.

În perioada 1882-1885 s-a construit actuala Bazilică Sanctuar Sf. Cosma și Damian (Basilica Santuario dei SS Cosma e Damiano), cu două turnuri clopotniță, legate printr-o balustradă, la baza cărora s-au postat câte un ceas. Fațada principală, pe verticală împărțită în 3 secțiuni, cele laterale separate prin pilaștri de cea centrală, străjuită de coloane înalte, care susțin frontonul triunghiular, terminat cu crucea, susțintă de statuile a doi îngeri. Deasupra porții de intrare, într-o lunetă, se află o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat  de sfinți și îngeri.

În interior prezintă o singură navă, separată de capelele laterale prin arcade, susținute de pilaștri, capătul lor superior mărginind alte arcade, ce delimitează galerii.

În altarul principal e prezentată Crucea cu Isus Răstignit, la capete prezentând chipurile Fecioarei Maria, Sf. Cosma și Sf. Damian.

Sfinții Cosma și Damian sunt reprezentați și sub forma unor statui (sec. XVIII), pe postamente bogat decorate, situate într-o nișă din biserică.

Apar și în unul dintre altarele laterale, ornat cu picturi mari (3×2,4 m), cea centrală prezentând-o pe Sf. Fecioară Maria cu Pruncul, în dreapta ei Sf. Cosma și Damian, în stânga ei Sf. Iosif și Sf. Francisc de Paola.

Încă din secolul XVII s-au desfășurat pelerinaje care, de-a lungul timpului, s-au înmulțit. În 1938 biserica a fost declarată Sanctuar și în anul 2000 bazilică minoră. 

Urcând prin laterala bisericii, printre trulli din orașul nou, în capătul străzii mi s-a arătat Trullo Sovrano, singurul etajat din oraș, cu o cupolă înaltă de 14 metri, la construcția căruia s-a folosit mortarul (în jurul anului 1796). A fost reședința preotului Cataldo Perta, în care acesta a adăpostit și moaștele Sf. Cosma și Damian, aduse de la Roma. Un secol mai târziu s-a fondat Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1823) și trullo a devenit Oratoriul ei (1823-1837). În 1930 trullo a fost declarat monument național. După ce a fost restaurat (1993), a fost amenajat ca spațiu expozițional, scop în care e folosit și azi. 

În jurul lui se aflau alte trulli, ridicate pentru persoanele ce-l deserveau pe preot, unele locuite și azi, altele transformate în puncte de vânzare.

De la bazilică, coborând dealul, se ajunge în Piața Mercantille (Piazza Mercantille), centrul orașului nou.

Pe una din laturile ei se află Primăria Alberobello (Palazzo Comunale), construită în perioada 1844-1863. Clădirea a fost extinsă în 1950, când i s-au adăugat alte corpuri de clădiri, apoi a fost etajată, ajungând la forma actuală.

În apropierea Primăriei a fost postat Monumentul Eroilor (Monumento agli eroi), marcând totodată și cea de-a 126-a aniversare a eliberării orașului de sub Conții de Conversano (1923).

Zona, numită azi Piața Poporului (Piazza del Popolo), a fost reamenajată în 1987, când s-au plantat pomi, care umbresc băncile pentru relaxare.

De fapt centrul orașului este situat pe o terasă amenajată pe dealul de est, de la marginea căreia panorama asupra orașului vechi, cu numeroasele trulli, situate pe dealul de vest, este fascinantă.

Pe acea margine a terasei se află Biserica Sf. Lucia (Chiesa Santa Lucia), cu Fântâna Belvedere (Fontana del Belvedere) în fața ei.

Biserica a fost construită pentru a găzdui Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1834-1856), Oratoriul din Trullo Sovrano devenind neîncăpător.

În 1904 în ea a fost postată o relicvă a Sf. Lucia, adusă  din Veneția.

În oraș exista și Confraternitatea Carmelită căreia i s-a permis ca o dată pe lună să-și desfășoare slujbele religioase în vechea capelă. Primind aprobarea episcopului, și-au construit o capelă proprie (1855-1856), Capela Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel (Cappella Rettoria Maria SS. del Monte Carmelo), situată la distanță de Biserica parohială și Oratoriul Preafântului Sacrament, azi pe una dintre străduțele laterale ce pornesc din piața centrală a orașului. În decursul timpului numărul adepților a scăzut și cele două ordine au fuzionat, iar în 1974 Ordinul Carmelitelor a fost desființat.

Din orașul nou am coborât și m-am îndreptat spre dealul din vest, ocupat de căsuțele „trulli”, azi formând două cartiere, Rione Monti și Rione Aia Piccola, din 1910 incluse pe lista monumentelor naționale și din 1966 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Dacă majoritatea clădirilor din Rione Aia Piccola sunt încă locuite, în cele din Rione Monti funcționează numeroase magazine de suveniruri și restaurante tradiționale, cartierul fiind permanent vizitat de turiști.  

Urcând printre ele se ajunge la Biserica Sf. Anton de Padova  (Chiesa Sant Anton di Padova), construită de parohul local (1926), pentru ca populația cartierului, considerat sărac, să nu fie nevoită a parcurge drumul până la fastuoasa biserică din orașul nou. Fiind situată între monumente istorice, clădirea a trebuit să fie realizată sub forma unui trull, căruia i s-a ridicat o cupolă de 21 metri înălțime și lateral un turn clopotniță. 

În anii 1960 biserica a fost modificată. Ulterior, prin restaurarea din 2004,  a fost refăcută în forma originală.

În interior prezintă o singură navă, despărțită de altarele laterale prin arcade susținute de stâlpi din piatră. Altarul principal este decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat de sfinți și îngeri.

În stânga lui, într-o nișă, e postată statuia Sf. Anton de Padova, înconjurată de  basoreliefuri care-i prezintă viața.

În perioada postbelică, până în anii 1980, considerate a fi simbol al sărăciei și înapoierii, sute de trulli, situate în afara zonei considerată monument istoric, au fost demolate și pe locul lor construite clădirile orașului nou. Una dintre cele care au supraviețuit, Casa Pezzola, azi găzduiește Muzeul Teritoriului. Amenajat într-un complex de 15 truli interconectați, etalează istoria orașului, modul de trai. tradițiile, ocupațiile de bază în decursul timpului.

Citește și Lecce, Italia

Bari, Italia- secolele XIX-XX

Publicat pe de
1

Într-o vacanță de primăvară m-am hotărât să fac o excursie în Italia de sud. Îmi rezervasem cazarea în Bari, un port la Marea Adriatică, care a fost locuit încă din secolul VII î.e.n. Drumul a fost rezonabil de lung, cca. 1 oră până la Aeroportul Timișoara, o oră jumătate pe avion, 40 minute până la Gara Centrală Bari și 15 minute până la cazare, aleasă în apropierea gării, deoarece aveam planificat să văd mai multe orașe.

Gara Centrală (Stazione Centrale), construită în 1864, mărginește Piața Aldo Moro (Piazza Aldo Moro), în care se află Fântâna Monumentală (Fontana Monumentale), realizată în memoria președintelui Partidului Democrația Creștină Aldo Moro, răpit în martie 1978 în drum spre Parlament, unde urma să aibă loc ședința de investitură a noului guvern și ucis în mai de grupul Brigăzile Roșii, organizație marxist-leninistă, înființată în anii 1970, care avea la activ mai multe atacuri teroriste și asasinări.

De la gară spre nord se întinde cartierul Murat, un sat creat în epoca napoleană, sub Ioachim Murat (1813), la marginea de sud a Orașului Vechi. În secolele XIX-XX orașul s-a extins, azi Murat fiind o zonă centrală, cu multe magazine, străzi pietonale, pe care urma să o vizitez și eu.

În el se află și clădiri ale Universității Bari, în apropierea cărora eram cazată. În nici 5 minute am ajuns la  fosta clădire a Poștei și Telegrafului din Bari (Palazzo ex Poste), înființat în perioada fascistă (1931-1934). Ocupa 2 clădiri, conectate în colț printr-o porțiune circulară, cu un portic de intrare concav, susținut de 4 coloane, accesat printr-un șir de scări, porțiune deasupra căreia s-a creat o cupolă din sticlă și beton, de 18 metri înălțime. În palat azi funcționează Centrul Multifuncțional al Universității „Aldo Moro” Bari.

Între el și o altă clădire universitară, situată vis a vis, se întinde Piața Cesare Barristi (Piazza Cessare Battisti), numită după fostul jurnalist, politician și exponent al iredentismului (1875-1916), o mișcare care dorea reanexarea teritoriilor pierdute în timpul războaielor din decursul secolelor și unificarea Italiei, care a fost executat de soldații austrieci, a cărui statuie se află în piață. De fapt piața a fost unul din locurile de întâlnire a avangardei politice, în secolul XXI devenită ascunzătoare pentru traficanții de droguri, pe care cu greu a reușit Poliția să-i controleze.

Universitatea „Aldo Moro” Bari (UBAM), fondată în 1925, a fost numită după politicianul, fost prim-ministru în perioada interbelică, care a studiat acolo și câțiva ani a predat dreptul penal. Azi, cu cei cca. 60.000 de studenti, în Bari și filialele Brindisi și Taranto, este printre cele mai mari universități din Italia.

Funcționează în Palatul Universității (Palazzo dell’Università degli Studi), prima clădire publică construită în Bari după unificarea Italiei (1890), în stil clasic, cu un turn central, prevăzut cu un clopot și un ceas. Creată în acest scop, abia în 1925 a fost inaugurată ca „Universitatea Adriatică Benito Mussolini”, din 2008 preluând actualul nume. În fața ei, în Piața Umberto,  se se află un bazin cu o superbă arteziană, inaugurată în 1915.

Lângă Universitate, Piața Umberto (Piazza Umberto), cea mai mare din oraș, de fapt un parc cu alei printre copacii și vegetația mediteraneeană, azi loc de relaxare, a fost locul unde în 1943 fasciștii italieni au împușcat mulțimea care se îndrepta spre închisoare pentru a-i întâmpina  pe prizonierii politici eliberați, când au fost ucise 20 de persoane, azi numele lor fiind înscrise pe mici plăci de pe bulevardul adiacent.

În ea se află statuia lui Umberto I de Savoia, fostul Rege al Italiei (1878-1900), ucis de anarhistul Bresci. Pe o coloană de piatră dreptunghiulară, de 8 metri înălțime, decorată cu motive vegetale, pe o latură cu stema regelui, a fost postată statuia din bronz a regelui, îmbrăcat în uniformă militară, purtând într-o mână o sabie, călărind un cal, pregătit pentru galop (5 metri înălțime).

De acolo, îndreptându-mă spre mare, am străbătut o parte din micul district Umbertino, unde am văzut Biserica Preasfintei Inimi (Chiesa Sacro Cuore), Ex Mânăstirea Santa Scolastica a Surorilor Benedictine (1899-1982).

A fost amenajată în Palatul Ferrari (1912-1922), cu fațada în stil neo-romanic (1927-1930) și restaurată în 2013.

În apropiere a existat Conventul Sf. Anton, înconjurat de o grădină pe locul căreia în perioada 1871-1873 s-a construit Cazarma Sf. Anton, o clădire cu un singur etaj, pentru a găzdui noile regimente de infanterie și cavalerie aduse în oraș. În 1918 a fost numită Cazarma Picca (Caserma Picca), după un ofițer, erou al primului Război Mondial. În timp a fost extinsă și modificată, azi Comandamentul Militar al Armatei Apulia fiind un complex ale cărui clădiri, cu 3 etaje, delimitează 4 curți interioare, având la intrarea principală un portal format din 4 coloane dorice înalte. Complexul deține o bibliotecă militară, înființată în 1890, cu peste 20.000 de volume. O perioadă a funcționat și ca centru de recrutare, mutat apoi la Napoli.

În anii 1920 la Bari funcționau puține școli, față de numărul tot mai mare al copiilor, astfel treptat s-au ridicat sau amenajat noi școli, una fiind Școala Balilla (Edificio Scolastico Balilla), deschisă în 1926 ca Școala Dante Alighieri și din 1929 primind actualul nume, după porecla băiatului care, conform tradiției, a dat semnalul Revoltei de la Genova împotriva austriecilor din 1746.  În timpul celui de Al Doilea Război Mondial școala a fost transformată în spital militar.

Tot în acea perioadă (1932-1939), lângă Catedrala Sf. Sabino s-a amenajat Școala Filippo Corridoni (Scuola Filippo Corridoni), numită după sindicalistul italian, fost prieten cu viitorul dictator Benito Mussolini, decedat în luptele împotriva austro-ungarilor din Primul Război Mondial. Devenind neîncăpătoare, în 1956 clădirea a fost etajată și extinsă.

Mai aveam puțin până la adorata mea mare ! Locuind la câmpie (Arad), nu am des posibilitatea să o văd, așa că îmi era tare dor de ea.

Faleza Lungomare azi se întinde pe cca. 16 kilometri, de-a lungul a 7 districte, în fiecare având alt nume, mărginită de 197 stâlpi de fier și amenajată cu bănci pentru relaxare.

O parte din ea e mărginită de clădiri și palate maiestuoase, unul dintre ele fiind Palatul Administrativ al Provinciei Bari (Palazzo della Provincia Bari), construit în perioada 1932-1935, din marmură albă și cărămidă, cu 5 etaje și un turn cu ceas, înalt de 64 metri.

Pe fațada principală, situată spre mare, inferior s-au creat 5 arcade, susținute de coloane, pentru accesul la porticul de intrare, în 1990 închis cu vitralii. În 1928 la etajul 5 a fost înființată Pinacoteca Metropolitană Corrado Giaquinto, care etalează colecția pictorului căruia îi poartă numele, picturi italiene din secolele XV-XIX și artă contemporană.

Am urmat faleza Lungomare Araldo di Crollalanza, privind marea și imaginându-mi cum a fost realizată (1926-1932) de cel căruia îi poartă numele, fostul Primar de Bari și ministru al lucrărilor publice în cabinetul lui Benito Mussolini. Pe locul așa numitelor „barăci”, niște structuri din lemn, înaintând în mare, susținute de picioare implantate în fundul ei, de pe care oamenii aveau acces la apă, malul fiind pietros, s-a realizat faleza, pentru a lega centrul orașului de portul și centrul expozițional, construite în nord.

Pe lângă statuia lui Armando Diaz, Șef al Statului Major al Armatei Regale italiene în Primul Război Mondial, am părăsit marea și m-am îndreptat spre centrul orașului, unde vizam mai ales câteva clădiri istorice.

Teatrul Petruzzelli (Teatro Petruzzelli) a fost numit după cei doi frați, comercianți și armatori din Bari, care l-au construit (1898-1903) pe un teren cedat acestora de municipalitatea Bari (1896). Interiorul, cu o capacitate de cca. 2.200 de locuri, a fost decorat cu fresce, aur pur, dotat cu lumină electrică și încălzire, rare pentru acele vremuri. Postbelic a fost declarat monument istoric și artistic, protejat prin lege (1945). În 1991 a fost aproape distrus de un incendiu, scăpând doar datorită cupolei care, prăbușindu-se, a oprit flăcările. După 2 ani familia Messeni Nemagna, proprietara clădirii, cu ajutor primit de la stat, a început lucrările de refacere. În anul 2006 a fost trecut în proprietatea statului. Au urmat numeroase procese, în 2021 fiind retrocedat proprietarilor. Azi restaurat, cu 1.250 de locuri, este în administrarea Fundației de Operă Simfonică Petruzzelli și a Teatrelor din Bari.    

În apropierea lui se află clădirea în care din 1924 funcționează Camera de Comerț Italo-Estică (Camera di Commercio Italo-Orientale).

Palatul Mincuzzi (Palazzo Mincuzzi), după mine cea mai impozantă clădire din oraș, situat în centrul comercial al cartierului Murat, este numit  după familia de comercianți, proprietari ai mai multor magazine, care au construit-o (1926-1928) ca nou sediu, devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute magazine și simbol al orașului. Clădirea, situată pe colț, cu parter și 4 etaje, are balcoane mărginite de balustrade din piatră ondulate, ferestrele despărțite de pilaștri și mărginite de coloane, care susțin decorații sau balcoanele suprajacente. Porțiunea centrală, de pe colț, e prelungită în sus cu un tambur, pe care e înscris numele familiei. Deasupra lui, un timpan triunghiular, susține o cupolă, pe care se află o sferă aurită. Clădirea a rămas în proprietatea familiei până azi, dar din 2001 este închiriată companiei de îmbrăcăminte a lui Luciano Benetton.

Cotind spre nord, am ajuns la Biserica Sf. Ferdinand (Chiesa San Ferdinando), construită sub regele Ferdinand II, la cererea Arhiepiscopului Michele Basilio Clari, pe locul unei capele, devenită prea mică (1844-1849) și decorată în perioada 1887-1900. Când cartierul Murat a fost renovat și remodelat, bisericii i s-a creat actuala fațadă, cu 3 arcuri mari, accesată printr-un șir de trepte. Pe lateralele bisericii s-au construit noi clădiri și toate au fost vopsite uniform, pentru a da impresia unui complex (1933-1934). Interiorul a fost repictat (1938-1939), azi putându-se admira cele care prezintă Înălțarea Crucii, Cina cea de Taină, Nunta din Cana, Sf.Ambrozie, Ieronim, Augustin, Grigore cel Mare, Nicolae de Bari, Ferdinand și statuile antice ale Sf. Sabinus, Sf. Nicolae, Sf. Maria cu Pruncul Isus. Biserica a fost restaurată în 1999.

La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Corso Vittorio Emanuele II, în Piața Libertății (Piazza della Libertà), dominată de statuia Calul cu brâu (Cavallo con gualdrappa), un cal din bronz, acoperit cu învelitoarea, cântărind cca. 2.000 de kilograme, creat în 1985 și donat orașului de Banca Populară Bari (2013).

Bulevardul a fost realizat în a doua jumătate a secolului XIX, sub Ferdinand II de Bourbon, în timpul modificărilor făcute în centrul orașului, când s-a numit Corso Ferdinandeo, nume schimbat în cel actual după unificarea Italiei (1861), dat în onoarea noului rege.

Azi este mărginit de cele mai importante clădiri administrative. Palatul Guvernului, cunoscut și ca Palatul Prefecturii (Palazzo del Governo; Palazzo della Preffetura) a fost construit în perioada 1815-1830 pe locul fostei Mânăstiri Dominicane, desființată de Napoleon (1810), folosindu-se vechile clădiri, modificate și extinse. Din fosta mânăstire s-au păstrat până azi câteva camere și un pasaj care făcea legătura cu Biserica San Domenico, folosit de nobili și personalități. Central s-a creat un mic turn, dotat cu un ceas.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află o clădire, Teatrul Niccolò Piccinni (Teatro Niccolò Piccinni), în care funcționează Primăria Bari (Palazzo di Cita di Bari). Teatrul a fost construit în perioada 1836-1854 și numit după compozitorul născut în Bari.

În onoarea compozitorului în zonă s-a postat statuia Niccolò Piccinni (1884/1885), restaurată în 1984, când i s-a postat în mâna dreaptă un stilou.

La capătul vestic al bulevardului s-a creat Piața Bourbon. După unirea Italiei, numită Piața Garibaldi (Piazza Garibaldi), a fost transformată într-un parc dreptunghiular (Giardino Garibaldi), întins pe 17.000 metri pătrați, cu plante și copaci aduse din pepinierele Napoli și Florența, înconjurat cu balustrade de fier, având 3 porți de intrare (1864-1867).

În anii 1936-1947 în zona centrală s-a creat un bazin rotund, cu o fântână arteziană, în timp au fost postate busturile unor personalități și în 1985 un monument dedicat celor mutilați sau decedați la locul de muncă. 

Capătul estic al bulevardului se termină în apropierea mării, unde în secolul XIX se aflau Piața de Carne și Piața de Pește. Prima, construită în 1818, a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial. Ulterior demolată, pe locul ei s-a construit o nouă clădire (anii 1990), a căror fațade au fost create cu arcade mari, încadrând ferestre, străjuite de pilaștri dubli, în care azi funcționează Centrul Cultural Murat (Spazio Murat), numit după Joachim Murat, Regele Neapolului, fondatorul cartierului Murat, care găzduiește expoziții, întâlniri culturale, etc.    

Fosta Piață de Pește (Ex Mercato del pesce) a supraviețuit. Clădirea cu două niveluri, la parter cu ferestre încadrate de pilaștri cu arcade și la etaj cu epistiluri triunghiulare, cu frize decorate, este accesată prin câte un vestibul central, mărginit de 5 arcade mare, situate pe fațadele care privesc spre mare și spre Centrul Cultural Murat. În anii 2021-2022 parterul a fost renovat.

Cele două piețe au fost amenajate în apropierea portului. Azi, numit Portul Vechi (Porto Vecchio), este folosit pentru ambarcațiunile mici, folosite de pescari și de cluburile de navigație Circolo della Vela și Circolo Canottieri Barion.

În secolul XX, pentru a feri bulevardul de vânturile ce băteau dinspre mare, s-a construit  Varietà Margherita, o clădire din lemn care un an mai târziu a ars într-un incendiu (1911). Pe locul ei s-a ridicat Teatrul Margherita (Teatro Margherita), o clădire din beton armat, în stil Art Nouveau (1912-1914). Deoarece municipalitatea bari semnase un contract cu familia Petruzzelli prin care se obliga să nu construiască pe terenuri din oraș alte teatre, doar clădiri la mare, teatrul a fost construit pe piloni postați în mare, structură unică în Europa acelor vremuri, legat de țărm printr-un debarcader. În anii 1920 pilonii au fost îndepărtați, faleza a fost umplută și i s-a creat o podea.

A fost amenajat pentru Muzeul de Istorie, o expoziție permanentă despre război și s-au desfășurat spectacole de varietăți, alternând cu proiecții de film. Din 1943 a fost preluat de armata anglo-americană care l-a folosit pentru servicii auxiliare și cluburi de divertisment, numit atunci Teatrul Garnizoanei. A fost avariat de bobardamentele din 1943 și de explozia navei Henderson (1945). Din 1946, returnat inițiatoarei construcției, Comapnia Orfeo, a fost renovat și folosit ca cinematograf până în 1979, când a fost preluat de stat. Nefolosit mai mulți ani, în perioada 2009-2018 a fost restaurat și transformat în Muzeu de Artă Contemporană.

Citește și Bari, Italia- cartierul Libertà