Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).
În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.
Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea. În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.
Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.
Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.
Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)
Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.
Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).
În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.
Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă, a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.
Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.
Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.
Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901).
În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.
Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.
Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.
Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.
Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.
În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada 2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.
Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.
Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.
Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.
Orașul Bologna, capitala și cel mai mare oraș din regiunea Emilia-Romagna, e situat în nordul Italiei, la marginea Câmpiei Po, de la poalele Munților Apenini. Arheologii au descoperit că zona Bologna a fost locuită de etrusci încă din perioada 3000-2001 î.e.n. (cultura Villanovan). La sfârșitul secolului VI î.e.n., pe locul actualului oraș Bologna, aceștia au înființat localitatea Felsina, ocupată în secolul IV î.e.n. de galii din tribul Boii.
Au urmat războaiele romano-etrusce, romanii ocupând treptat zona, în 189 î.e.n. cucerind Felsina și shimbându-i numele în Bononia, până în 27 î.e.n. incluzând întreg teritoriul etrusc în Imperiul Roman, nou creat. În acea perioadă orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare. Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat (sec. V), raiduri de goți au vandalizat și jefuit orașul. A fost reconstruit de Episcopul Petronius, care a fondat și Bazilica Sf. Ștefan, pe locul unui fost templu păgân, din secolul XIII ajungând să fie considerat sfântul patron al Bolognei.
Longobarzii, triburi germanice din nordul Europei, au atacat zona și după mai multe bătălii, în 727 Regele Liutprand a cucerit orașul, incluzând regiunea în Imperiul Longobard. La cererea cererea Papei Adrian I, Regele francilor Carol cel Mare (768) a cucerit Longobardia (774), s-a proclamat regele lor, apoi a ocupat mare parte a Europei Centrale și Europei de Vest, formând Imperiul Carolingian, devenind împărat (800-814). Bologna, fiind oraș de frontieră, a prosperat și extins.
În 1088 s-a înființat Universitatea Bologna, azi cea mai veche din lume încă funcțională, în care se studia dreptul roman medieval (glosatori) și medicina, Dante, Boccacio, Petrarca, etc,. fiindu-i studenți.
Trupele Împăratului roman Frederic I au încercat să-i alunge pe longobarzi, dar în Bătălia de la Legnano aceștia au învis (1176) și prin Pacea de la Constance (1183) împăratul a fost nevoit să le acorde autonomie. Bologna a început să se extindă rapid și să se dezvolte economic. S-a săpat un sistem de canale, pe cca. 60 kilometri, care conecta orașul cu râurile Reno și Savena, pe care s-au construit mori de apă. Canalele din oraș se uneau în partea de nord formând canalul Naville, numit Porto di Bologna (portul), pe care navele transportau mărfuri și oameni, în secolul XVIII ajungând să dețină o flotă de 50 de bărci, care făceau cca. 1.000 de transporturi pe an
Canalul Reno
În secolul XX, pentru extinderea orașului și formarea de străzi noi, canalele au fost acoperite acoperite, rămânând o mică zonă, numită Mica Veneție (Piccola Venezia), în care este vizibil Canalul Moline, o continuare a Canalului Reno, mărginit de case colorate.
În ea se intră prin Turnul Porții Genovese (Torresotto di Porta Genovese) numit și Torresotto dei Piella, unul dintre cele 18 construite în al doilea cerc de ziduri, care a supraviețuit.
Familiile importante din oraș, rivale, împărțite pro-papă și pro-imperiu, au ajuns să se lupte pentru preluarea controlul orașului. În secolul XII orașul a fost înconjurat cu al doilea cerc de ziduri, lângă porțile căruia s-au construit cca. 100 de turnuri, cele înalte, cu ziduri groase, pentru observație și apărare, cele mai scunde, cu ziduri mai subțiri, folosite pentru locuit, majoritatea demolate în restructurarea orașului din secolul XX, până azi supraviețuind doar 24, dintre care voi enumera doar câteva.
Turnul Prendiparte (Torre dei Prendiparte), de 59,5 metri înălțime, a fost construit de familia de nobili căreia îi poartă numele, dintre care 2 au fost consuli de Bologna în secolul XII. În anii 1400 a fost cumpărat de familia Fabruzzi, în secolul XVI preluat de biserică, 1751-1796, apoi a fost transformat în închisoare. Azi găzduiește o pensiune.
Turnul Uguzzoni (Torre degli Uguzzoni), de 32 metri înălțime, a fost construit de consului Guido Uguzzoni ca reședință. Din 1367 turnul și casele adiacente au fost deținute pe rând de alți proprietari, apoi cumpărat de Rolo Banca, în secolul XX preluat de Credito Romagnolo care, pentru iluminarea birourilor, a construit ferestre noi. L-a deținut până la începutul anilor 2000, apoi a fost cumpărat și transformat în reședință civilă.
Cele mai cunoscute, azi simbol al orașului, sunt Două Turnuri (Due Torri) înclinate, numite probabil după familiile Asinelli și Garisenda care le-au construit, poziționate la intersecția străzilor ce veneau de la cele 5 porți ale cercului de ziduri antic (1109-1119). Turnurile au fost restaurate și consolidate în perioada 1998-2000. Turnul Asinelli, azi de 97,2 metri înălțime, din secolul XIV a fost transformat în închisoare. În jurul lui s-a construit o pasarelă din lemn, de unde se puteau supraveghea împrejurimile, care a rezistat puțin timp, în 1398 fiind distrusă de un incendiu. În Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca punct de observație.
Turnul Garisenda, inițial de 60 metri înălțime, azi doar 48, a fost scurtat în 1351, când fundațiile s-au prăbușit și turnul înclinându-se, era pe care să se dărâme. În secolul XV a fost cumpărat de o breaslă locală, din secolul XIX a fost deținut pe rând de 3 familii și în secolul XX a devenit proprietate municipală.
În secolul XIII orașul a fost înconjurat cu al treilea cerc de ziduri, prevăzut cu 12 porți, prevăzute cu donjon și pod mobil, lângă ele corpul cu camerele gărzilor, toate desființate ulterior. Zidul a fost demolat la începutul secolului XX, în timpul restructurării orașului, azi orașul istoric fiind înconjurat de un cerc de bulevarde, pe care s-au păstrat 9 ruine ale vechilor porți, toate modificate în perioada 1950-1952, restaurate între anii 2007-2009, în perimetrul unora dintre ele fiind vizibile clădiri istorice.
Pentru a le vedea, am pornit din sudul orașului istoric, de la Poarta Castiglione, construită în 1250, din cărămidă, cu un donjon, eliminat la refacerea din 1378. Deoarece la capătul ei intra în oraș Canalul Savena, a fost numită și Poarta Canalelor. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori, la restaurarea din 1850 primind forma actuală.
Spre vest se ajunge la Poarta San Stefano (sec. XIII), fortificată în secolul XV, avariată în timpul unui asediu (1512), când turnul i-a fost distrus, ulterior construindu-se un donjon. În 1843, odată cu amenajarea drumului spre Florența, la ordinul Papei Grigore XVI a fost demolată, pe locul ei construindu-se 2 clădiri mari, unite, cu o poartă mare de fier. După distrugerea zidurilor (1902), poarta de fier a fost repoziționată la intrarea în Giardini Margherita, în timp clădirea fiind folosită ca toaletă publică, sediu al poliției locale și al unor asociații.
În 1868 municipalitatea a achiziționat de la Contele Angelo Tattini terenul situat de-al lungul zidurilor dintre cele 2 porți și între anii 1874-1879 s-a amenajat un parc, numit după Margherita de Savoia, soția primului rege al Italiei, Giardini Margherita. În el s-a desfășurat 1888 Expoziția Emiliană de Agricultură și Industrie
În 1944, în apropierea unei porți de acces în parc, a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, realizat în 1888, înfățișându-l pe primul Rege al Italiei călare, care până atunci s-a aflat în Piazza Maggiore.
Pe marginea bulevardului, între cele 2 porți, vis a vis de parc, se află Biserica Sf. Maria de Baraccano (Chiesa Santa Maria del Baraccano). În 1403, sub o barbacană din zidurile vechi ale orașului, s-a construit o capelă, altarul ei fiind decorat cu pictura Madonnei del Baraccano. Ulterior a fost extinsă, în 1524 fiindu-i adăugat porticul și în 1682 cupola.
O legendă spune că în timpul asediului orașului (1512), armata Papei Iulius II a bombardat o porțiune din zidurile de lângă biserică, dar acestea nu s-au distrus, bucățile formând iar zidul intact.
De la Poarta San Stefano mergând spre nord, se trece prin Poarta Maggiore, folosită în trecut de papă și autoritățile cu funcții înalte. Nu departe de ea se află Poarta San Vitale (1286), a cărei fortificație a fost demolată în anii 1950-1952, rămânând doar poarta.
Lângă ea se înalță Turnul San Vitale (Torresotto San Vitale), construit în sec XII, în cadrul celui de al doilea zid de apărare.
Poarta San Donato, din cărămidă, a funcționat temporar, în 1428 fiind zidită, ulterior redeschisă. La lucrările din secolul XX, pentru lărgirea șoselei, o parte din ziduri ce au supraviețuit au fost demolate.
Cotind spre est, se ajunge la Porta Mascarella (1300), inițial prevăzută cu un turn, numită după fraudele mari care se făceau în piața de lângă satul Mascarella, cauză pentru care de multe ori a fost închisă. A fost fortificată pe cheltuiala localnicilor (1381). În 1511 turnul a fost demolat și s-a creat acoperișul porții.
O altă poartă a celui de al 3-lea zid al orașului azi e situată la capătul nordic al centrului istoric, în apropierea Gării Centrale, în Piazza XX Settembre, creată după demolarea zidurilor (1909).
Poarta Galliera a fost construită în secolul XIII ca zid de apărare din lemn (palisadă) și reconstruită de Cardinalul Bertrando del Poggetto, o dată cu Castelul Galliera (Castello di Galliera) din apropiere (1330-1333), destinat Papei Ioan XXII, care urma să viziteze orașul.
În timp castelul a fost distrus de 5 ori de populația care a protestat împotriva legaților papali, de fiecare dată reconstruit, ultima revoltă desfășurându-se în anul 1511. Ruinele sale azi pot fi văzute lângă treptele Parcului Montagnola.
În 1494 în incinta porții s-a creat un canal, care în timp a deteriorat fundațiile, în perioada 1661-1663 poarta fiind demolată și refăcută.
În Revolta din 1848 împotriva austriecilor a fost singura poartă care nu a fost cucerită de populație, prin ea retrăgându-se armatele învinse. Azi o placă, postată în interiorul arcului porții, comemorează bolognezii decedați în revoltă. În 1944 un raid aerian a deteriorat-o grav. Ulterior a fost reparată, a suferit mai multe restaurări, ultima în 2019. Deasupra arcului porții se pot vedea stemele Papei Alexandru VII, ale reprezentanților papali locali, ai orașului Bologna și în fața podețului, care trecea peste canal, 2 sculpturi din bronz, plasate inițial (1910) în fântânile Mercato delle Erbe.
Lângă ruinele fostului castel se află Scările Pincio și Fântâna Uriașului (Scalinata del Pincio e Fontana del Gigante), complex inaugurat în 1896, în prezența Regelui Umberto I și a Reginei Margherita, sărbătorind reunirea Romei cu Italia.
Ansamblul e format dintr-un corp central, plasat pe baza dealului, cu o fântână, numită „Fântâna Uriașului”, după cele 2 statui imense care o decorează, o nimfă căzută de pe cal, sprijinindu-se de el, atacată de o caracatiță. Lateral de ea sunt postate 2 basoreliefuri: Bologna Docet și Bologna Libertas. Deasupra, o terasă panoramică, accesată de 2 șiruri de scări laterale, mărginite de balustrade din marmură sculptată, prezintă o fațadă decorată cu 3 basoreliefuri, prezentând scene istorice: Expulzarea austriecilor, Revenirea lui Pietro Veronesi după victoria de la Fossalta și Distrugerea Castelului Galliera.
De la terasă alte șiruri de scări urcă în Parcul Montagnola (Parco della Montagnola), deschis publicului în 1664. E situat pe un deal despre care se spune că s-ar fi format prin suprapunerea molozului provenit de la castel. Sub Napoleon parcul a fost refăcut în stil francez (1805-1808), ca grădină publică cu alei circulare, plantată cu platani și alte soiuri de copaci, formă care s-a păstrat până azi. O dată cu Expoziția Emiliană, care se desfășura în oraș (1888), în mijlocul parcului s-a creat un bazin circular cu o fântână arteziană centrală, înconjurată de statuile unor broaște țestoase.
Bazinul a fost înconjurat de o zonă largă cu gazon, în care s-au postat 2 statui, una prezentând un leu, cealaltă 2 sirene.
Am continuat drumul prin estul orașului istoric, unde sunt situate ruinele altor porți. Am deviat puțin pe o stradă laterală, pentru a vedea Muzeul de Artă Modernă (Museo d’Arte Moderna), inaugurat în anul 2007. Prima galerie de artă modernă a fost amenajată în Villa delle Rose, din cartierul Saragozza, donată de Contesa Nerina Armandi Avogli municipalității din Bologna și deschisă publicului în 1924. În perioada 1941-1946, pentru a nu fi distruse de război, lucrările au fost mutate în depozite, apoi vila a fost transformată în spital, ulterior în ea funcționând un comandament militar. Postbelic istoricul și criticul de artă Francesco Ancangeli a adunat opere de artă contemporană și împreună cu operele depozitate, într-o clădire din Piazza della Costituzion, a format un nou muzeu, deschis în 1975. În timp devenind neîncăpător, muzeul a fost mutat în actuala locație, clădirea fostului Cuptor de Pâine (1915), restaurată și deschis în 2007. Azi în subsol funcționează Departamentul de Educație și Sala de Conferințe, la parter o sală în care sunt expuse piese din vechea brutărie, Sala delle Ciminiere, o bibliotecă, un spațiu pentru expoziții temporare și un bar, la mezanin sălile cu Colecția Permanentă a muzeului și ale fostului Muzeu Morandi, sălile din celelalte etaje fiind folosite în scopuri administrative și de depozitare.
Am revenit și, spre sud, m-am îndreptat spre Poarta Lame. Lângă ea în 1944 a avut loc o luptă aprigă dintre partizani și naziști, motiv pentru care a fost denumită Poarta Războiului (Porta de la Guerra).
În memoria celor căzuți, s-a topit fosta statuie din bronz a lui Mussolini și din ea s-a creat Monumentul Partizanilor (Monumento ai Partigiano e alla Partigiana), azi situat în spațiul verde de lângă poartă.
Poarta San Felice (1334) a fost situată de-a lungul axei Via Emilia astfel clădirile adiacente au devenit post de pază și sediu al colectorilor de taxe.
Ultima poartădin al 3-lea cerc de ziduri care a supraviețuit, Poarta Saragozza, a fost construită în secolele XII-XIV. Când s-a construit Porticul San Luca (1674), cu 666 de arcade, lung de cca. 4 kilometri, până la Sanctuarul Madonei San Luca, de pe dealul din sud-vest, a devenit poartă de acces a procesiunii ce se desfășura anual, motiv pentru care a fost numită și Poarta Sfântă (Porta Sacra), sau Poarta Pelerinilor (Porta dei Pellegrini).
În 1859 a fost conectată prin 2 arcade crenelate cu cele 2 turnuri cilindrice laterale, primind forma actuală.
Vis a vis de poartă se află Arcul Bonaccorsi (Arco Bonaccorsi), creat ca intrare în portic.
În micul parc de lângă poartă, în 1948 a fost postată statuia Padre Pio. Creată din bronz, înaltă de 3 metri, îl înfățișează pe Padre Pio de Pietrelcina, preot și călugăr capucin italian, unul dintre sfinții venerați de Biserica Catolică (sec. XX), într-o poziție ce sugerează că întâmpină icoana Maddonei di San Luca, purtată în procesiune.
În secolul XIV Bologna a fost condusă de cardinali, împotriva cărora populația s-a revoltat, având loc mai multe lupte, terminate în 1376, când Bologna s-a alăturat Florenței în Războiul celor Opt Sfinți, care l-a înlăturat pe Papa Grigore XI, al 7-lea Papă de la Avignon, ducând la sfârșitul papalității.
Încă de la începutul secolului XIV în oraș a existat o comunitate evreiască, acceptată și integrată de populație. În 1555 prin Edictul Papei Paul IV, când toate comunitățile evreiești au fost delimitate și restricționate, s-a format Ghetoul din Bologna (Ghetto Ebraico), o zonă înconjurată de ziduri, numită „menajeria evreilor”, cu 3 porți, care se închideau seara. În el exista o Sinagogă, pe locul ei azi fiind postată o placă comemorativă. Nu după mult timp au încercat să-i expulzeze, reușind abia în 1593. Sub Napoleon comunitatea a început să se refacă și după unificarea Italiei au primit cetățenia italiană. Azi în fostul ghetou funcționează Muzeul Evreiesc, care expune istoria lor.
În secolul XV Bologna autonomă a fost condusă de familia Bentivoglio, o perioadă de milanezi, a rezistat planurilor expansioniste ale lui Cesare Borgia, dar la începutul secolului XVI, prin bula emisă de Papa Iulius II, Bentivoglio a fost detronat și excomunicat, Bologna fiind cucerită de trupele papale, ajutate de un contingent trimis de Regele Franței Ludovic XII.
În timp bisericile vechi au fost refăcute, altele noi construite, orașul ajungând să aibă 96 de mânăstiri. S-au construit clădiri, amenajat piețe noi și orașul s-a extins. În secolele următoare au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, culminând cu Marea Ciumă de la Milano (1629-1631), când Bologna a pierdut cam o treime din populație. În secolul XVIII, prin mutarea rutelor comerciale spre Oceanul Atlantic, urmată de taxele mari impuse de papă, orașul a intrat în declin. Apoi Napoleon a cucerit nordul Italiei (1796), l-a declarat Republica Cispadană, ulterior numită Cisalpină (1797), Republica Italiană, guvernată de Senat, dar subordonată Republicii Franceze. După ce Napoleon a fost învins, prin Congresul de la Viena (1815) Bologna a devenit Stat Papal, administrat de biserică. Provinciile, care doreau să se unească și Bologna să fie capitală, s-au revoltat (1831), dar au fost învinse de armata Papei Grigore VI, cu ajutorul armatei austriece, care a rămas să controleze orașul.
Până la mijlocul anilor 1840 industria tradițională a dispărut, comerțul a scăzut, ducând populația la pragul disperării, izbucnind Revoluția din 1848, când austriecii au fost alungați, dar în final armatele înăbușind-o. A urmat ce de Al Doilea Război de Independență Italian (1859), când trupele franceze și piemonteze i-au expulzat pe austrieci de pe teritoriile italiene, Italia s-a unificat, formând Regatul Italiei, la care Bologna a aderat. Orașul a început să prospere, mai ales după construirea căilor ferate Napoli-Roma (1863) și Bologna-Florența (1864).
După Primul Război Mondial au avut loc revoltele socialiste, când tradiționaliștii s-au alăturat bolognezului Benito Mussolini, deci fracțiunii fasciste. Devenind Ministru al Justiției, al Afacerilor Externe și Președinte al Parlamentului, Benito a investit mult în dezvoltarea orașului, exemplu fiind Fabrica de Tutun, înființată în 1937.
Fiind nod feroviar între nordul și centrul Italiei, în Al Doilea Război Mondial a devenit ținta forțelor aliate, care l-au bombardat frecvent, până la sfârșitul războiului fiind distruse, sau avariate, 43% din clădiri și omorâtă multă populație. În 1943 Bologna a devenit centrul mișcării de rezistență italiană, în 1944 o bătălie între partizani și fasciști având loc în jurul Porții Lame. În Bătălia de la Bologna (1945), câștigată de aliați, orașul a fost eliberat.
Postbelic Bologna a devenit un centru industrial înfloritor și un bastion politic al Partidului Comunist Italian. Centrul istoric fiind un adevărat „muzeu”, orașul a devenit una dintre principalele atracții turistice ale Italiei.
Bhaktapur, unul dintre cele 3 orașe principale din Nepal, este situat în estul văii Khatmandu. Deși cel mai mic oraș, este cel mai dens populat, majoritar de newari, hinduși.
În cronicile vechi apare ca fiind fondat în secolul XII de Regele Ananda Deva din Dinastia Licchavi (1146-1167), când a unificat mai multe așezări mici, formând regatul, dar așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de 3 inscripții în piatră (594) care-l descriu, descoperite de arheologi. Fiind situat pe un mic deal, înconjurat în sud de râul Hanumante, în nord de râul Kasan, poziție ușor de apărat în caz de invazii, Ananda l-a declarat capitală.
La marginile orașului a construit 8 altare ale zeițelor-mamă Matrikas, în centrul lui altarul zeiței-mamă Tripura Sundari (esența zeiței supreme Mahadevi), considerată protectoarea lor și lângă el a înființat curtea regală Tripura Rājkula. Se spune că în timpul Dinastiei Licchavi în Bakhtapur a trăit o regină mitică, Tulā Rāni, care a creat canalele ce furnizau apa din fântâni (hitsi), iazuri și canale pentru irigații (Rajkulo), apa fiind adusă din lacurile de pe versanții munților, alimentate de ploile musonice, considerate dătătoare de viață.
După moartea lui Ananda Deva, pe tron au urmat regi din Dinastia Malla, care au condus Bhaktapur până în XVIII. În 1349, când Sultanul Bengalului Shamsuddin din Dinastia Ilyas Shah a atacat Nepalul, fiind situat în partea de est a văii, mare parte din Khatmandu a fost distrusă, populația decimată, sau retrasă în munți. Sub Regenta Devaldevi orașul a fost reconstruit, mare parte din acele construcții păstrându-se până azi. Ultimul Rege Malla, Yakshya Malla (1428-1481), a fortificat capitala, creând ziduri defensive, înconjurate de șanțuri și 8 porți de acces, ce corespund altarelor Matrikas.
Nepunându-se de acord cine să fie succesorul, cei 3 fii ai săi și-au împărțit regatul. În final pe tron a rămas Raya Malla (1482-1505), dar Bhaktapur și-a pierdut statutul de capitală, unul dintre frații săi înființând capitala Khatmandu. Și descendenții lui Raya s-au luptat pentru tron, în 1558 acesta fiind preluat de Ganga Devi, consoarta Regelui Vishva Malla, sub care s-au construit numeroase case de odihnă publice, temple, fântâni (hitis), iazuri, au avut loc multe festivaluri, etc. Fiind poziționat pe vechea rută comercială India-Tibet, comerțul a înflorit, Regatul Bhaktapur devenind unul bogat și puternic.
În 1769, după ce a cucerit Nepal Mandala, Regele Regatului Ghorka, Prithvy Narayan Shah, a unit Khatmandu, Lilitpur, Bhaktapur și regatele mai mici înconjurătoare, formând oficial Regatul Nepalului. Fiind izolat și neprimind finanțări, Bhaktapur nu s-a putut dezvolta. Cutremurele din 1833 și 1934 au distrus mare parte din oraș. Clădirile vechi rămase, fiind restaurate, artele și tradițiile newarilor păstrate, în 1979 partea istorică a orașului a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO, devenind treptat un obiectiv turistic mult vizitat. Din păcate cutremurul din 2015 a făcut iar ravagii, multe dintre clădiri fiind și azi încă în curs de restaurare.
Piața Bhaktapur Durbar, situată în centrul orașului, a fost creată sub Dinastia Malla, în ea fiind situat Palatul Regal, pe vremuri fortificat și prevăzut cu 8 porți de acces. Conținea 99 de curți, din care s-au păstrat până azi doar 15.
După ce Bhaktapur a fost cucerit de Dinastia Ghorka (1769), palatul a fost neglijat. Cutremurul din 1833 a distrus mare parte din Thanthū Lyākū (palatul superior) și templele din acea zonă, care treptat au fost înlocuite cu birouri guvernamentale, școli și clădiri rezidențiale. În partea vestică a palatului, Kvathū Lyākū (partea inferioară), azi se pot vedea cele 2 statui mari din piatră, reprezenând leii păzitori (simhā), care pe vremuri erau situați în fața Palatului Basantapūra, azi dispărut, creați în 1706, sub regele Bhupatindra Malla, an inscripționat pe piedestelele lor. Leul din stânga îl înfățișează pe Ugrachandi, o manifestare feroce a zeiței hinduse Chandika, la rândul ei manifestarea feroce a lui Parvati, zeița puterii, armoniei, iubirii, frumuseții, devotamentului, maternității. Cel din dreapta îl înfățișează pe Ugrabhairava, o manifestare feroce a Bhairava, Realitatea Supremă, care este o manifestare feroce a lui Shiva, sau Manadeva, Ființa Supremă.
Palatul Nhēkanjhya Lyākū, finalizat în 1698 ca reședință principală a regilor din Bhaktapur, cu fațada modificată în forma actuală (1856), după ce Dhir Shumsher Rana a demolat partea de est a palatului și l-a înlocuit cu o clădire în stil britanic, numită „Lāl Baithak”, luând ca exemplu clădirile văzute în timpul vizitei sale în Marea Britanie. Tot atunci a fost modificată și jumătatea vestică a palatului, distrusă în cutremurul din 1934 și ulterior reconstruită.
În sec XV Regele Yakhsa Malla a construit o imitație (replică) a Char Dam, cu intenția de a oferi cetățenilor bătrâni, slabi și cu handicap satisfacția de a se închina, fără a fi nevoiți să meargă în pelerinaj la cele din India, care include Templul Kedarnath și Templul Badrinanth, situate pe părțile laterale ale Templului Gopinath Krisha (sfințit în 1667), Templul lui Ramesvar, prevăzut cu cupolă, toate restaurate în secolul XVIII de Bhupatrindra Malla, primid forma actuală și Templul Jagannath, în stil pagodă nepaleză, ultimul distrus în cutremurul 1833, ulterior reconstruită doar o clădire mică, azi restaurat după forma originală.
Templul Gopinath Krisha, în dreapta Templul Badrinanth
în stânga Templul Kedarnath
În partea de est a pieței se află Templul lui Silu Māhādeo (Shiva din Silu), cea mai înaltă clădire în stil Sikhara din Nepal.
Palatul din mijloc, Dathū Lyākū, prezintă Poarta de Aur, Luṁ dhvākā, construită între 1751- 1754 de Regele Ranajit Malla, fapt demonstrat de inscripțiile în limba newar situate pe lateralele ei.
A fost intrarea principală în curțile interioare ale palatului, prin ea accesându-se și altarul lui Taleju, zeița tutelară a Dinastiei Malla, prezentată ca o imagine antropomorfă, sculptată central, pe timpanul de deasupra porții.
Una din curțile interioare, Kumari Chowk, sau Mul Chowk, a fost refăcută de Jitramitra Malla, în decursul a 15 ani, când clădirile au fost prevăzute cu uși și ferestre din lemn sculptat, vizibile și azi pe peretele din sud și peretele din est a fost pictat, prezentând zei Yogini.
În centrul ei se află un piedestal mare din piatră pe care, în a 9-a zi a Festivalului Dashain, e așezată zeița Bakhtapurului, Ganakoumari, în partea din vest o fântână, decorată cu statuile Kaliyadaman și Navarasa și în partea de nord statui ale unor zeități, între care Panchhamukhi Hanuman și Chandi.
În partea sudică Bhupatindra Malla a construit Palatul cu 55 de ferestre, păstrând vechea fațadă, cu mici modificări (1708). Afost parțial distrus în cutremurul din 1934, ulterior refăcut, fără a semăna cu originalul și până în 1980 folosit în scopuri administrative. În interior se mai păstrează picturi murale din perioada Malla. Între palat și Templul Pashupatinath se află Chyasalin mandap, un pavilion octogonal, în stil Newar, ridicat în semn de prietenie de Regele Patanului, Srinivasa Malla. Pavilionul a fost folosit pentru primirea oaspeților regali, concursuri de poezie, urmărirea festivalurilor, pentru relaxare, etc. A fost distrus total în cutremurul din 1934, în 1992 refăcut de arhitecți germani după forma originală.
Azi într-o parte din fostul Palat Regal funcționează Muzeul Național de Artă, fondat în 1960 de Departamentul de Arheologie al Guvernului Nepalului, care etalează manuscrise și cronici începând cu secolul XI, sculpturi din lemn, bronz, aramă, lemn, picturi vechi, etc.
Templul Yakshasvara a fost ridicat de Karpura Devi (1484) și dedicat soțului ei decedat, Regele Yaksha Malla. În interior e postat un lingam, o reprezentare abstractă a zeului hindus Shiva. Templul e renumit pentru sculpturile sale erotice în lemn. În piață au existat 4 temple din piatră, dedicate diferitelor forme ale zeiței-mamă Vatsalā, numită și Bacchalā, despre care se crede că previne epidemiile, numite uzual Lohan dega (templu de piatră).Templul Annapurna Vatsala, dedicat lui Guhyeswari, unul dintre yoghinii importanți din budism, a fost creat în 1695 de Regele Jitamitra Malla.
Templul Nritya Vatsala, dedicat zeiței Vatsala Devi, o formă a zeiței hinduse Durga, asociată cu protecția, puterea, maternitatea, distrugerea și războaiele, azi situat în fața palatului, a fost construit de Regele Bhupatindra Malla (sec. XVIII), pe locul templului vechi, creat de JItamitra Malla (1696). Lângă el se află Clopotul Mare și o coloană de piatră, pe care e plasată statuia Regelui Bhupatindra Malla (1696-1772), din bronz placat cu aur.
Templul Siddhi Vatsala, dedicat lui Siddhi Lakshmi, zeița puterii miraculoase, a fost avariat în cutremurul din 1934, ulterior restaurat după forma inițială. E situat pe o platformă înaltă, accesată printr-un șir de scări, păzit de perechi de animale, ca elefanți, lei și animale mitice. La nord de el a existat Templul Yantra Vatsala, distrus de cutremur și nerefăcut. Pe locul lui a fost construită o clădire cu un etaj, care adăpostește imaginea zeității.
Străbătând o străduță comercială, spre sud de Piața Bhaktapur Durbar, se ajunge în Piața Taumadhi (Tamārhi), una din cele mai aglomerate piețe din oraș.
În ea se află Templul Nyātāpola, numit și Panch Talee Mandir, dedicat zeității tantrice a lui Siddhi Lakshmi, considerată zeitatea-mamă a newarilor și a familiei regale Malla din Bakthapur, construit de Bhupatindra Malla, în perioada 1701-1702, azi al doilea ca înălțime (33 metri) din Valea Khatmandu, celălalt fiind localizat în Lalitpur și simbol al orașului Bhaktapur. Fiind văzut din depărtare, municipalitatea și unele corporații își arborează pe el stemele.
Clădirea, cu 5 niveluri și vârf din aur (gājula), e așezată pe o bază patrulateră înaltă, formată din 5 platforme, având în colțuri 4 altare, din care 3 găzduiesc câte un idol și cel din sud-vest doi idoli.
Templul poate fi accesat printr-o scară păzită de perechi de statui, în partea de jos Jai și Pratap, 2 luptători Rajput despre care se spune că sunt de zece ori mai puternici decât bărbații normali, deasupra lor 2 elefanți, deasupra 2 pisici mitice (Singhas), deasupra doi Sārdūla, creaturi asemănătoare unui grifon (cu picioarele din spate și coada de leu, capul și picioarele din față cu gheare de vultur), pe cele mai înalte socluri aflându-se zeitățile tantrice Simhanī și Vyāghranī, o leoaică și o tigroaică, cele mai puternice dintre toți gardienii.
Doar preoții Karmāchārya au voie să intre în templu. Se spune că imaginea zeiței a fost instalată folosindu-se metode tantrice, de aceea este ascunsă publicului. Porțile templului sunt deschise doar o dată pe an, în iulie, la aniversarea înființării sale, când preoții efectuează un ritual asupra zeității și newarii postează un steag triunghiular în vârful său.
Vis a vis de Nyatapola se află Templul Bhairava, dedicat avatarului lui Shiva care reprezintă Realitatea Supremă. Clădirea, cu 3 etaje, a fost construită de Regele Vishva Malla (1547-1560) și un secol mai târziu refăcută de Jagajjyoti Malla (1613-1637), primind forma actuală și lângă el micul Templu Shri Betal, dedicat unui avatar a lui Shiva.
În 1688, o dată cu extinderea palatului, Regele Jitamitra Malla a construit Fântâna de Aur, numită de localnici Duguhiti și lângă ea un bazin, folosit de familia regală pentru îmbăiere. Ambele au fost create la adâncime, fiind accesate prin șiruri de scări.
Marginea superioară a fost înconjurată cu șerpi din piatră, împletiți în actul împerecherii, capul erect al unuia dintre ei, situat deasupra gurii de scurgere, „păzind-o”.
Fântâna a fost decorată cu multe sculpturi, prezentând animale acvatice, considerate ca aducând musonul și ploile. Gura de scurgere, din aur, o înfățișează pe Makara, o creatură legendară hindusă, vehicul (vahana) al zeiței râului Gange, Narmada și a zeului oceanului, Varuna, cu gura larg deschisă, din ea sărind o capră, restul creaturii fiind bogat decorată cu sculpturi de animale, în spatele capului fiind așezat un pangolin (furnicar solzos). Pe peretele de sub gura de scurgere o sculptura în piatră îl prezintă pe Regele Bhagiratha, despre care legenda spune că în momentul unei secete mari a adus râul Gange pe pământ.
În piață, ascuns de un șir de case, se află și Templul Til Mādhav Narayan, dedicat unei încarnări a lui Vishnu, unul din cele mai vechi temple care au supraviețuit în Nepal (1118).
Din zona palatului, îndreptându-mă spre o altă piață, am urmat străduțele cu numeroase magazine.
Pe drum mi-am dat seama ce dezastru a produs cutremurul din 2015. Dacă în decursul celor 8 ani (vizita mea fiind în 2023) zona istorică a fost aproape restaurată, pe vreme ce mă îndepărtam, mi se arătau multe clădiri distruse, unele în reconstrucție, mormane de cărămizi, etc.
Piața de ceramică este numită după multitudinea produselor artizanale din lut etalate. Într-o clădire laterală funcționează o Școală de Artă, în care se păstrează tradiția picturii Thangka, lucrări care pot fi efectuate și la cerere.
Deși spațiul e mic, în piață se află și 3 altare, dedicate zeilor Ganesh, Vishnu și Jeth Ganesh. E locul unde anual se desfășoară Festivalul Biskā Jātrā care, bazându-se pe calendarul solar hindus, în aprilie sărbătorește Anul Nou Solar, când se expune un banner mare, legat de un stâlp lung de lemn.
Ca în toate excursiile organizate la care am participat, ieșirea din zona cu obiectivele istorice s-a făcut printr-o zonă comercială, mulți turiști fiind interesați de marfa inedită.
Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.
Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a numit după el, nume transformat în timp în Delhi.
Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori. Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.
Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.
În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.
După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul. După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.
Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.
La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).
Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri, pavată cu gresie roșie, poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).
Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.
Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă.
Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.
Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.
În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab), cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).
Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o, dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.
În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.
Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783, pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.
Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).
Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.
Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.
Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.
Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare, e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.
Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.
Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei 74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.
În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.
În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.
Mormântul lui Humayun, Împăratul Mughal Mirza Nasir al-Din Muhammad, este situat în zona Nizamuddin East din sud-estul Delhi, India, în apropierea vechiului fort Purana Qila și a Mausoleului lui Nizamuddin Auliya, un celebru sfânt sufi din Delhi.
După moartea sa (1556), trupul lui Humayun a fost îngropat în palatul său din Purana Quila, Delhi. Apoi a fost dus la Sirhind, în Punjab și readus în Delhi după ce, la comanda soției principale, Împărăteasa Bega Begum, arhitecți persani au construit noul mormânt (1560-1572), situat pe malul râului Yamuna, în timp deviat.
A fost primul mormânt din India situat într-o grădină. De formă patrulateră, întinsă pe 13 hectare, amenajată în stil indo-persan (charbagh), era formată din 4 pătrate, separate prin 4 alei cu bazine de apă, împreună reprezentând grădinile și râurile Paradisului menționate în Coran. Aleile se intersectau la o piscină centrală, patrulateră. În decursul timpului monumentul și grădina s-au degradat. În secolul XVIII în incintă s-au stabilit familii, care au folosit grădina pentru cultivarea legumelor, sub britanici a fost amenajată în stil englezesc (1860), cu rondouri circulare de flori și copaci. Abia sub Viceregele Indiei, Lordul George Curzon, grădinile originale au fost restaurate, când canalele de apă au fost săpate și umplute.
Concomitent cu mormântul lui Humayun, soția sa a construit și Arab Serai, un han în care unii istorici spun că s-au adăpostit 300 de persoane din clerul arab (mullahi), care o însoțeau în pelerinajele sale la Mecca. Alți istorici susțin că a fost ridicat pentru meșterii, muncitorii și artiștii persani care au construit mormântul. Din păcate până azi a supraviețuit doar Poarta de est, prin care se accesa acea zonă.
Mormântul și grădina au fost înconjurate de ziduri înalte din moloz, pe o latură având râul Yamuna, care până azi și-a deviat cursul. Accesul în grădină se făcea prin 2 porți, situate în vest și sud, azi fiind folosită doar cea din vest. Pentru a ajunge la ea, azi se parcurge un traseu mai lung, trecând prin mai multe porți.
Poarta de vest, ușor concavă, cu 2 etaje, înaltă de 16 metri, a fost creată din cărămizi de moloz și gresie roșie. Pe lateralele pasajului, orientate puțin oblic, s-au realizat 2 corpuri cu nișe la parter și încăperi la etaj, per ansamblu poarta primind un aspect concav.
Clădirea mormântului, ocupând o suprafață de 12.000 metră pătrați, a fost situată pe o terasă, de 8 metri înălțime. În piedestalul, din moloz, mărginit de arcade din gresie roșie, decorate cu marmură albă, s-au amenajat 56 de încăperi, în care azi se află peste 100 de pietre funerare.
Urcând șiruri de trepte abrupte, se ajunge pe terasa din fața clădirii mormântului, de unde se poate vedea panorama întregii grădini.
Clădirea e formată dintr-o porțiune centrală, cu un portal imens, superior prevăzut cu 2 mici chhatri, acoperită de o mare cupolă din marmură albă și 2 corpuri laterale, superior prevăzute cu cornișe decorate, la îmbinarea lor găsindu-se stâlpi de marmură albă, terminați prin mici cupole, deasupra cărora sunt postate pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri).
Intrând prin portal se ajunge în camera centrală, cu 2 etaje, fiecare cu câte 4 camere octogonale, conectate prin holuri arcuite. Din fiecare cameră se intră în 8 camere mai mici, în total existând 124 de camere, cu mormintele (cenotafuri) membrilor familiei regale și a unor nobili din Imperiul Mughal.
La parter, sub cupola centrală, este postat mormântul lui Humayun, realizat din marmură albă. A fost orientat, conform tradiției islamice, cu capul spre nord și fața lateral, spre Mecca. Inițial mormântul a fost acoperit de un cort cu pânză albă (shamiana), în fața lui erau postate copii ale Coranului, sabia, turbanul și pantofii lui Humayun, în jurul lui se afla mobilier, pardoseala încăperii era acoperită de covoare, descriere făcută de un negustor englez, după vizitarea lui în 1611. De fapt mormântul este gol, adevărata cameră funerară fiind situată în subteran, putând fi accesată printr-un pasaj exterior, dar inaccesibilă vizitatorilor.
În încăperi alăturate se află mormintele soției sale Bega Begum și ale unor descendenți direcți.
Până la începutul secolului XX în complex s-a creat cimitirul localității, din care s-au descoperit cca. 100 de morminte, majoritatea mici și neinscripționate. Între ele se remarcă Mormântul și Moscheea lui Isa Khan Niazi, situat într-o zonă cu peluze verzi și înconjurat de ziduri din gresie roșie.
Au fost construite în 1547, încă din timpul vieții, de nobilul afgan din Dinastia Suri, care a luptat împotriva mogulilor. Mormântul, acoperit cu o cupolă înaltă centrală, înconjurată de cupole mai mici albastre, a fost înconjurat de arcade susținute de stâlpi, surmontate de cornișă, bogat decorată cu sculpturi în piatră și plăci colorate smălțuite.
Pe latura de vest s-a creat moscheea, cu 3 golfuri late, cel central din gresie roșie, prevăzute cu nișe mari, îndreptate spre Mecca (mihraburi).
În apropierea colțului de sud-est al grădinii se află Mormântul Bărbierului Nai-ka-Gumbad ( fostul bărbier regal). Clădirea patrulateră, din gresie roșie, ornamentată cu plăci de marmură albă, e situată pe o platformă înălțată, la care se ajunge urcând 7 trepte. Prezintă o cupolă centrală mare și în colțuri 4 pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri). În interior, cele 2 morminte sunt inscripționate cu versete din Coran. pe unul apare înscris anul 999 din calendarul lunar islamic, care ar putea reprezenta perioada 1590-1591.
În timpul împărțirii Indiei (1947) Fortul Purana Qila și Complexul Mormântului lui Humayun au fost transformate în tabere pentru refugiații musulmani, care migrau în Pakistanul nou fondat, care au funcționat aproximativ 5 ani. Fiind atacate frecvent de corpurile sikh înarmate (jatha), complexul a suferit pagube mari, dar ulterior a fost restaurat și din 1993 încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Orașul Jaipur, capitala statului Rajasthan, din nord-vestul Indiei, cel mai mare oraș din stat, este întins pe 467 kilometri pătrați. Nu pot susține că l-am văzut, în excursia organizată, din care făceam parte, fiindu-i alocată doar o zi, în care am vizitat câteva obiective istorice.
Inițial zona Jaipur, numită Amber sau Dhundhar, a fost condusă de șefii tribului Meena, format din cinci triburi diferite, aflați sub suzeranitatea Bargurjar Rajput Raja din Deot. Fiind învinși de prințul Dulha Rai, din clanul Rajput Kachhwaha, Dhundhar a intrat sub conducerea Kachwaha (1037), până în secolul XVI, când au devenit vasali ai Imperiul Mughal.
Sub domnia lui Akbar (1556-1605), conducătorul clanului Kachwaha Rajput, Raja Man Singh I, a construit Fortul Jaigarh, situat pe pe Dealul Vulturilor, la 11 kilometri de actualul Jaipur. Treptat fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1699-1743), al 29-lea conducător al clanului Kachwaha Rajput al Regatului Amber, creându-se actualul Fort Amber, devenit capitală, după ce familia regală s-a mutat în el.
Numărul locuitorilor, implicit și deficitul de apă, crescând, Jai Singh II a fondat noul oraș Jaipur și în 1727 a mutat capitala statului în el.
Orașul, împărțit în 6 sectoare, cu rețete de străzi largi, a fost înconjurat de ziduri cu metereze, de 6 metri înălțime și 3 metri grosime, prevăzute cu 7 porți.
În timp s-au construit și alte porți, una dintre cele mai recente fiind Poarta Patrika (2016).
În jurul anului 1699, pe o insulă din Lacul Man Sagar, s-a construit Palatul Apei (Jal Mahal), clădire din gresie roșie, cu 3 etaje, cel inferior fiind acoperit de apă atunci când lacul e plin, în colțuri prevăzută cu pavilioane semi-deschise, acoperite de cupole (chhatri) și pe terasa palatului s-a amenajat o grădină. Sub domnia lui Jai Singh II lacul a fost mărit, palatul a fost extins și renovat. În decursul timpului s-au produs numeroase inundații, grădina a dispărut și pereții clădirii s-au deteriorat. Palatul a fost restaurat la începutul anilor 2000.
Pe dealul din nord-vestul orașului s-a construit Fortul Nahargarh (1734), legat prin noi fortificații de fostul Fort Jaigarh, partea veche din Fortul Amber, pe care Jai Singh II l-a folosit ca reședință. În timpul Revoltei Indiene (1857) în el s-au adăpostit europenii din zonă, între care și soția rezidentului britanic. Sub domnia lui Sawai Ram Singh fortul a fost extins, apoi s-au construit noi palate, unele devenite rezidențe (1868-1892). În timp fortul a fost folosit și ca reședință de vânătoare a maharajahilor.
În același timp a început construirea Palatului Orașului Jaipur, azi un complex cu clădiri, temple, grădini, situat situat în partea de nord-est a centrului orașului, după 1949 folosit ca reședință a guvernatorului statului și în apropierea lui a Observatorului Astronomic Jantar Mantar, azi sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în care se află Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar din piatră din lume.
După moartea lui Jai Singh (1744), fiii săi s-au certat pentru putere. Fiind fără monarh, imperiul a fost atacat și mari zone au fost cucerite de armatele Regatului Maratha. În 1778, după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Sawai Pratap Sing a devenit Maharaja al Regatului Jaipur. În cei 25 de ani de domnie a dezvoltat și înfrumusețat orașul. Până în 1799 în centrul capitalei s-a construit Palatul Vânturilor (Hawa Mahal).
Clădirea din gresie roșie, fără fundație, cu 5 etaje, avea intrarea prin partea posterioară, unde s-au realizat rampe, pentru a facilita transportul scaunelor, purtate pe umeri de bărbați (palanquine). Deși numit palat, a fost de fapt o extensie a camerelor femeilor din casa regală. Prin cele 953 de ferestre, acoperite de arcade cu cupole, decorate cu var alb și prevăzute cu zăbrele, ele puteau vedea activitățile din bazar, care și azi funcționează pe acel bulevard.
Tronul a fost moștenit de fiul său, Sawai Ram Singh II. Având doar 16 luni, a fost numit un regent. După ce a împlinit 18 ani a devenit Maharaja, conducătorul Kachwaha Rajput din Jaipur, domnind 45 de ani (1835-1880), perioadă în care, aliat cu britanicii, de care a fost influențat, a implementat diverse reforme, a reorganizat forțele de poliție, a construit drumurile Agra- Ajmer, Jaipur-Tonk și Karauli-Mandawar, devenit o rută importantă de comerț, poduri și a început să transforme Jaipur într-un oraș modern, creând iluminarea cu gaz și rețele de apă curentă, construind spitale, școli, unele dintre ele pentru educația femeilor, dorind să le emancipeze, după model britanic.
În timpul vizitei în oraș a Prințului de Wales (1876), a pus piatra de temelie a actualului Muzeu Albert Hall, clădire din marmură și piatră, pe care o dorea ca Primărie, dar succesorul său Madho Singh II a extins-o, în stil arhitectural indo-sarazin, pereții exteriori au fost pictați cu scene din civilizații antice, extrase din texte religioase, și amenajat-o ca muzeu, în care prima colecție etalată a fost de meșteșuguri industriale, adunată de Hendley pentru marea expoziție de la Jaipur din 1883. Muzeul, numit după Regele Edward VII, a fost deschis publicului în 1887, fiecare vineri fiind rezervată femeilor. Azi, numit și Muzeul Central al Guvernului, prezintă numeroase colecții de artefacte, picturi, sculpturi, bijuterii, covoare, obiecte din fildeș, piatră, metalice și lucrări din cristal, monede vechi, arme și armuri, artă internațională din Japonia, Sri Lanka, Myanmar, Egipt, Ungaria, Germania, Austria etc.
Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian, Jaipur devenind capitala statului Jaipur. Orașul s-a extins și modernizat cu bulevarde largi, pavate, s-a fondat o școală de artă (1868), numărul populației crescând, pentru furnizarea apei s-a amenajat Lacul Ramgarh, s-au construit case, s-au creat noi locuri de muncă în fabricile de prelucrare a metalelor și marmurei, etc.
Așteptând vizita Prințului de Wales (1876), Ram Singh II a vopsit clădirile întregului oraș în roz, culoare pe care azi locuitorii orașului vechi sunt obligați prin lege să o folosească.
La începutul secolului XX populația a început să se stabilească și în afara zidurilor orașului. Din 1922, preluând tronul, Maharajahul Man Singh II a construit clădiri publice, administrative, spitale, etc. După Actul de Independență a Indiei (1947), statul Jaipur s-a unit cu statele Jodhpur, Jaisalmer și Bikaner, formând statul Rajasthan, cu capitala la Jaipur (1949), până în 1956 guvernat de Man Singh II.
Până în 2021 numărul populației, hindusă și musulmană, s-a dublat, astfel s-au construit și temple noi, între care Templul Birla Mandir, numit și Templul Lakshmi Narayan, după zeița hindusă Lakshmi, zeița bogăției și norocului și zeul Vishnu, numit și Narayan, căruia îi este dedicat, situat în cartierul Tilak Nagar, în apropiere de un complex de temple hinduse vechi (1761), dedicate zeului Ganesh.
Se spune că maharajahul a vândut terenul familiei Birla, industriași indieni, doar pentru o rupie. În perioada 1977-1988 aceștia au construit templul din marmură albă, pe o platformă înălțată și l-au înconjurat de grădini, cu pavilioane acoperite, în care azi sunt postate statuile lor- Rukmani Devi Birla și Braj Mohan Birla-, privind spre templu, cu mâinile încrucișate salutând „namaste” și unele zeități. Noaptea fiind luminat, templul a devenit un punct de reper al zonei.
Templul a fost prevăzut cu un turn înalt, situat deasupra intrării principale, în spatele lui o piramidă și posterior de ea o cupolă, care fac referire la cele trei religii principale ale Indiei.
La exterior, în dreptul ferestrelor cu vitralii, s-au creat nișe cu balcoane, al căror acoperiș e susținut de coloane, decorate cu sculpturi ce înfățișează scene și personaje din mitologia hindusă.
În interior au fost postate statuile zeilor Lakshmi, Vishnu și Ganesh, de mărime naturală, executate dintr-o singură bucată de marmură. După moartea soților Birla, în subsolul templului s-au amenajat Muzeul Familiei B. M. Birla și Galeria Sri și Smt. G. P. Birla în care sunt etalate fotografii din timpul construcției templului, obiecte ale familiei și acte ce dovedesc acțiunile lor filantropice.
În 2019 Jaipur a fost inclus pe lista orașelor din Patrimoniul Mondial.
Face parte din Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur.
Pe lângă obiectivele istorice, turiștii pot vedea numeroasele magazine tradiționale, cu obiecte de artizanat și antichități ,îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, renumitele ceaiuri și condimente, etc., pe care le pot achiziționa.
Se pot vizita diverse manufacturi și fabrici, cu puncte de vânzare, care confecționează bijuterii, țesături, covoare, obiecte metalice, sculpturi în piatră, marmură și fildeș, etc.
Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.
Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.
În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.
E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.
Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.
Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.
La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.
În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.
La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.
Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra
Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității, protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.
Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.
Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.
În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.
A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.
În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.
Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI de Regele Man Singh și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.
A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.
Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.
Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.
Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.
Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.
Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.
Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.
Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).
A fost decorat cu gresie și fresce colorate.
În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.
În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.
Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.
Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).
În anul 2023 am participat la o excursie organizată în partea de nord a Indiei, unde am urmat Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur, în care s-au vizitat orașele și câteva obiective istorice. După un drum obositor, tren de noapte Arad-București, zbor cu escală în Doha, am aterizat la Aeroportul „Indira Gandhi” Delhi.
Au urmat cca. 3 ore cu autocarul, până la Agra, un oraș din statul Uttar Pradesh, situat pe malurile râului Yamuna, în care se află două mari obiective istorice, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Fortul Agra și Mausoleul Taj Mahal.
Orașul antic, situat pe malul stâng, este pomenit în legendele despre Krishna, din Mahabharata. În timp a fost deținut de numeroase dinastii hinduse și începând cu secolul XIII a suferit numeroase invazii musulmane. A fost refăcut în timpul sultanului Sikandar Khan Lodi, conducătorul afgan al Sultanatului Delhi (1489-1517), care a stabilit guvernul acolo. Orașul s-a dezvoltat, comerțul și artele au înflorit și a devenit unul dintre cele mai importante centre de învățământ islamic. În suburbiile nordice, la 8 kilometri de centrul Agrei, a fondat satul Sikandra, azi suburbie a Agrei. După moartea sa, au intrat în posesia fiului său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când acesta a fost ucis în prima Bătălie de la Panipat.
Sub Imperiul Mughal Agra a devenit capitală (sec. XVI-XVIII) și cel mai important oraș din subcontinent. În 1558 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a fondat orașul modern, situat pe malul drept al râului, zonă azi ocupată de cea mai mare parte din oraș, cunoscut cu numele de Taj.
Akbar a ridicat Fortul Agra și a construit Jahangiri Mahal, un palat pentru soțiile sale hinduse. Apoi a mutat capitala la Fatehpur Sikri dar, fiind atacată de armatele din Punjab, în 1585 a abandonat-o.
Moștenind tronul, fiul său Jahangir (1605- 1627) a amenajat interiorul fortului cu multe grădini, până în 1613 a construit Mausoleul lui Akbar, din suburbia Sikandra și în perioada 1622-1628 Mormântul lui Itmad-ud-daulah, comandat de soția sa, pentru tatăl ei.
Mausoleul Taj Mahal a fost construit în perioada 1631- 1653, de al 5-lea împărat mogul Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții Mumtaz Mahal, prințesă persană musulmană, decedată după nașterea celui de al 14-lea copil, azi situat în districtul Taj Ganj din Agra.
primul mormânt al soției Mumtaz Mahal
Azi face parte din monumentele istorice înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Clădirile au fost executate din cărămidă cu mortar și var, acoperite cu gresie roșie și marmură, materiale aduse din toată țara, Asia Centrală și Iran, transportate cu ajutorul a 1.000 de elefanți. Se spune că au lucrat 20.000 de oameni, zidari, tăietori de piatră, alti meșteșugari, sculptori, pictori, etc., adunați din aceleași zone. O legendă spune că meșterii care au construit-o au fost mutilați pentru a nu mai putea construi niciodată ceva la fel de frumos.
Printr-o poartă din gresie roșie se intră în curtea exterioară, amenajată spre finalul lucrărilor, înconjurată de ziduri cu galerii de arcade, cele din est și vest prevăzute cu câte un pavilion central.
Pentru a se ajunge la mausoleu, se trece prin Poarta principală, sudică, flancată pe fațada de nord de galerii duble de arcade.
Inițial poarta a fost executată din argint masiv. Fiind foarte grea, în timp s-a scufundat și a fost înlocuită cu una de alamă.
Traverzând-o, se intră într-o grădină, întinsă pe cca. 17 hectare, o parte din ea numită „grădina luminii lunii”, împărțită în patru părți egale, numite „grădinile raiului”, de 2 alei principale, străjuite de arbori ornamentali. La rândul lui, fiecare sfert al grădinii este împărțit în 4 părți egale prin canale de apă, decorate cu fântâni arteziene și pasarele transversale îngust.
La capătul ei tronează Mausoleul lui Akbar, clădire cu 2 etaje, din marmură albă, situată pe o platformă pătrată înaltă, tot din marmură albă, care poate fi accesată printr-un șir de trepte de pe latura sudică. Puțin în afară de colțurile platformei sunt postate 4 minarete, cu baze octogonale, înclinate puțin în afară, protejând astfel mausoleul, în cazul unui cutremur ele căzând la exteriorul lui. Au prevăzute cu scări și balcoane, din care muezinii să-i cheme pe credincioși la slujbă, dar nu au folosite niciodată. În centrul clădirii se înalță o cupolă înaltă, în formă de ceapă, susținută de opt ogive înclinate, flancată de 4 cupole mai mici.
Interiorul a fost creat sub forma unui octogon, cu câte 4 camere pe fiecare etaj, reprezentând cele 8 paradisuri (hasht bihisht). În centrul camerei, pe o platformă dreptunghiulară, e postat mormântul gol (cenotaf) al soției Mumtaz Mahal și în partea de vest al lui Shan Janah, creat după moartea sa (1666), ambele cu marginile ramelor încrustate cu pietre prețioase, reprezentând flori și frunze, protejate de un paravan perforat octogonal. De fapt mormintele reale se află în criptă și nu pot fi accesate.
O legendă spune că Shah Jahan a dorit să-și construiască propriul mausoleul, din marmură neagră, pe celălalt mal al râului Yamuna. Cert este că după ce fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat al 6-lea împărat mogul (1658) și a mutat capitala la Delhi, l-a închis în fortul de la Agra, într-o cameră cu vedere spre Taj Mahal, unde a stat închis 9 ani, după deces fiind înmormântat în Taj Mahal.
Lateral de mausoleu se află două clădiri identice, din gresie roșie, fiecare cu 2 minarete joase, 2 cupole din marmură albă și o platformă mare deasupra terasei din față, cea din dreapta mausoleului construită doar pentru simetrie, despre care se presupune că a fost folosită ca și casă de oaspeți.
Clădirea din stânga, îndreptată spre Mecca, este o Moschee, folosită și azi. Prezintă un portal mare central și două mai mici, laterale, ale căror arcade au fost acoperite cu marmură albă, decorată. Sala de rugăciune mare, alungită, prezintă 3 travee boltite, situate în continuarea portalului.
Ocolind mausoleul se ajunge la o terasă de pe malul râului Yamuna, afluent al râului sacru Gange, despre care se spune că reprezintă râul de lapte și miere, care îi așteaptă pe virtuoșii vii.
În decursul secolelor, fiind din marmură albă și ornat cu numeroase pietre prețioase, mausoleul a strălucit, schimbându-și culoarea în funcție de lumină, la răsărit părând roz și seara alb-gălbui, schimbări despre care se spune că sunt simbolul stării de spirit al femeilor. Din cauza poluării, treptat și-a schimbat culorile. Pentru a-l proteja, fabricile din zonă au fost închise, sau mutat, traficul rutier a fost pe cât posibil redus, în apropierea lui fiind autorizate doar vehiculele electrice, etc.
Pentru a urca pe platforma de marmură, vizitatorii primesc cipici, cu care să acopere încălțămintea.
În timp Imperiul Mughal s-a extins, de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar, în jurul anului 1700 ajungând să controleze aproape întreg subcontinentul indian și regiuni întinse ale Afganistanului. În perioada 1758-1607 agricultorii din nordul Indiei și Pakistan (poporului Jat) s-au revoltat. Ajungând la Agra, au jefuit aurul, bijuteriile, argintul și covoarele din mormânt și au ars oasele fostului împărat, Shah Jahan.
Prin izbucnirea războaielor de succesiune, creșterea conflictelor religioase și acțiunea distructivă a colonialismului, imperiul mogul a intrat în declin. La sfârșitul secolului XVIII Agra a fost ocupată pe rând de jați, marathi, conducătorului Gwalior, apoi a Companiei Indiilor de Est, o societate engleză finanțată pentru a face comerț în Asia, care a funcționat în perioada 1600- 1874.
În timpul Rebeliunii indiene din 1857, garnizoana din Agra a fost dezarmată de britanici. Rebelii apropiindu-se de Agra, aproximativ 6000 de oameni s-au mutat în Fortul Agra. Britanicii fiind învinși de răsculați, s-au retras și ei în fort. Dorind să ocupe și Delhi, după multe lupte rebelii au fost învinși și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian.
În 1904 s-a promulgat legea conservării monumentelor antice și 1905, în calitate de vicerege al Indiei, lordul Kuzon de Kedleston a efectuat reparații extinse și restaurarea Mausoleului lui Akbar.
După Actul de Independență a Indiei (1947), Agra s-a dezvoltat, devenind actualul oraș industrial și un important centru turistic.
Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost ucis în prima Bătălie de la Panipat.
În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.
Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.
Mausoleul e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).
Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.
A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.
Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.
E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.
Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.
În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.
Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.
Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.
Orașul Lecce din sudul Italiei, capitala provinciei Lecce, din regiunea Apulia, este situat pe Peninsula Salentină, numită și Terra d’Otranto, la călcâiul Peninsulei Italice. Se spune că a fost fondat de triburile de mesapieni, numit Syba. În secolul III î.e.n. a fost cucerit de romani, numit Lupiae. Sub Împăratul Hadrian, orașul a fost mutat la 3 kilometri spre nord-est, luând numele de Licea sau Litium, în care s-a construit un amfiteatru. În acea perioadă s-a stabilit primul episcop creștin, Sf. Oronzo, azi patronul spiritual al orașului.
Palazzo Uffici Finanziari
După desființarea Imperiului Roman de Apus, prin abdicarea lui Romulus Augustus (476), a fost jefuit de penultimul rege al ostrogot Totila (Baduila- a domnit 541-552). Reintrând sub stăpânirea romană, ca parte a Imperiului Bizantin (549), a fost refăcut.
Sub Dinastia Hohenstaufen și angevini (Casa de Anjou-Sicilia) s-a creat Comitatul de Lecce, o unitate semi-independentă din Apulia (1053-1463), când a fost anexat direct coroanei. În secolul XI, a fost cucerit de Tancred de Lecce, ultimul rege normand al Siciliei (1189-1194), dar a fost deținut doar o scurtă perioadă de timp, fiind recuperat de romani.
În secolul XVI a început marea invazie a otomanilor. Pentru apărare, Împăratul Carol V a decis ca în Lecce să fie construită o fortăreață, înconjurată cu ziduri noi. Orașul a început să prospere și începând cu 1630 s-au construit numeroase clădiri și biserici. Pentru a vedea cât mai multe din cele păstrate până azi, îmi făcusem un itinerar, pe care a trebuit să-l scurtez, trenul Bari-Lecce având întârziere 1 oră, itinerar pe care, dacă doriți, îl urmați cu mine în acest articol.
Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Chiesa Sacro Cuore di Gesu). Se află pe locul unde în 1730 Confraternitatea Preasfânta Inimă a lui Isus a construit o biserică mică. În timp numărul enoriașilor crescând, în 1919 Episcopul Gennaro Trama a ridicat-o la rangul de parohie. Fiind neîncăpătoare și încurcând planurile pentru noul bulevard, în 1932 a fost demolată. Pe locul ei a început construcția unei noi biserici, întreruptă de Al Doilea Război Mondial, reluată postbelic și în în 1957 finalizată în forma actuală, cu turnul clopotniță de 30 metri înălțime, în interior o singură navă, cu o capacitate de 300 locuri, pe pereți având imagini despre Calea Sf. Cruci și două abside laterale, cea din dreapta decorată cu mozaicuri prezentându-le pe Sf. Elena și Sf. Fecioară Maria, cea din stânga pictura cu scena Nașterii Domnului și un papier-mâché a Preasfintei Inimi a lui Isus.
Câteva minute și am ajuns la Poarta Sf. Blaziu (Porta San Biagio), una dintre cele 3 porți de acces în orașul antic, construită sub Împăratul Carol V (sec. XVI), numită după Episcopul orașului Sebaste (Turcia) din Armenia (sec. XIV), născut la Lecce, căruia îi era dedicată și o capelă adiacentă, veche din perioada normando-șvabă, demolată în 1840. Ruinată, poarta a fost reconstruită în forma actuală (1774), la cererea Guvernatorului Terra D’Otranto, Tommaso Ruffo, a cărui stemă a fost postată pe ea. Înaltă de peste 17 metri, prezintă arcul central, flancat de perechi de coloane dorice, situate pe postamente înalte, care susțin antablatura, decorată cu motive romane și grecești. Deasupra arcului central a fost postată stema Regelui Ferdinand IV al Neapolelui și pe lateralele ei câte o stemă a orașului Lecce, o lupoaică sub un gorun. Superior se termină printr-un fronton, cu o inscripție comemorativă, pe care se află statuia Sf. Blaziu. În dreapta poarta se continuă cu clădiri pe două niveluri, construite în anii 1600, pe locul fostului zid fortificat.
De acolo am urmat străduțele vechiului oraș. Mi-a atras atenția Palatul Grassi (Palazzo Grassi), o clădire în stil baroc, construită în 1717 de familia căreia-i poartă numele. Deasupra portalului arcuit se află stema familiei, postată între 2 cupidoni și la etajul superior un balcon, în care ușa de intrare e flancată de alți pilaștri și surmontată cu decorații.
Portalul e mărginit de câte 3 pilaștri, a căror capiteluri prezintă numeroase capete de cariatide, ce susțin porțiunea cu motive corintice.
Am ajuns la Biserica Sf. Ap. Matei (Chiesa di San Matteo) construită în perioada 1667-1700, în stil baroc, înlocuind o capelă a mânăstirii franciscane (sec. XV). După desființarea mânăstirii, a devenit sediul parohiei Santa Maria della Luce (1810), transferată din afara zidurilor orașului, unde a fost construită în 1606. Pe fațada principală, în partea superioară, concavă, central se află o fereastră venețiană (palladiană), flancată de coloane, ce o despart de părțile laterale, cu decorații imitând ferestre. Partea inferioară, convexă, e împărțită în 3 părți de două coloane care susțin antablamentul bogat ornamentat. În partea centrală se află portalul, flancat de pilaștri ornamentați, deasupra lui o nișă, surmontată de stema Ordinului Franciscan. Părțile laterale prezintă câte o nișă în formă de fereastră.
Interiorul eliptic, prezintă o singură navă, cu altarul principal în față, bogat decorat, în care central se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Ap. Matei, înconjurată de alte picturi prezentând diverși sfinți.
Altarele laterale, în stil baroc, sunt despărțite prin pilaștri înalți, care despart și galeriile superioare în ferestre, fiecare cu câte două arcade, de unde femeile priveau slujba. Altarele, bogat ornamentate, prezintă picturi centrale, reprezentând sfinții cărora sunt dedicate, fresce datate din secolele XVI-XIX: Martiriul Sf. Agata, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita din Cascia, Neprihănita Zămislire, Pietà, Sf. Maria Fecioara Luminii, Sf. Ana, Sf. Familie, Sf. Oronzo.
La baza pilaștrilor, pe suporturi înalte de piatră, sunt postate statuile celor 12 apostoli, create în 1692.
Deasupra ușii de intrare a fost postată orga din secolul XVIII, adusă de la Bazilica Sf. Cruce.
În drum spre o altă biserică am trecut pe lângă Palatul Vernazza (Palazzo Vernazza), o clădire sobră, în stil renascentist, cu un turn de 20 metri înălțime, construită de familia Castromediano (1500), preluată de familia Vernazza, ulterior locuită de alte familii, apoi părăsită și abia în perioada 2004-2008 restaurată. În timpul lucrărilor la subsol au fost descoperite o parte dintr-un drum mesapian, rămășițele unui sanctuar roman dedicat lui Isis, constând într-un portic toscan, purgatoriul (bazin de purificare cu scară), inscripții și, sub turn, câteva rezervoare de petrol din anii 1500, unele din ele azi păstrate în Muzeul Arheologic Lecce.
Biserica Sf. Clara (Chiesa di Santa Chiara) a fost construită în 1429 de Episcopul Tommaso Ammirato și refăcută în perioada 1687-1891, luând forma actuală, octogonală. Prezintă fațada principală convexă, împărțită de o cornișă orizontală în 2 părți Cea superioară, la rândul ei împărțită de pilaștri în 3 părți, are o fereastră centrală, deasupra căreia e postată statuia unui heruvim înaripat, purtând o panglică inscripționată cu 1691, anul construcției bisericii.
În partea inferioară central se află portalul, mărginit de 2 coloane, decorat cu motive vegetale, surmontat de un timpan, cu o nișă ovală, susținută de îngeri, în care e postată stema Ordinului Clariselor Sărace. Lateralele sunt împărțite de pilaștri în câte 2 secțiuni verticale, în care se află câte o nișă decorată cu medalioane și inscripții.
În altarul principal, mărginit de coloane, se află Isus Crucificat și statuia Sf. Clara.
Altarele secundare sunt decorate cu statuile din lemn ale sfinților cărora le sunt dedicate (sec. XVII) și între ele sunt postate picturi reprezentând scene biblice și sfinți.
De acolo m-am îndreptat spre porțiunea cea mai veche din oraș, datând din epoca romană, actuala Piață Sf. Oronzo. Amfiteatrul Roman (Anfiteatro Romano) a fost descoperit la începutul anilor 1900, în timpul excavațiilor pentru construirea Băncii Italia. Până în 1940 a fost scoasă la iveală o parte din ruinele antice, restul fiind acoperite de clădirile și biserica din zonă.
Ocupa o suprafață de 102×83 metri. O parte săpându-se direct în stânca muntelui, cealaltă creată pe arcade, s-au creat cca. 25.000 de locuri, accesate pe șiruri de scări. Arena, de 53×34 metri, era separată de amfiteatru printr-un zid înalt, cu o platformă, ornate cu reliefuri din marmură prezentând scene de luptă. Azi amfiteatrul e folosit ocazional pentru spectacole de teatru și alte activități culturale.
Lângă el azi, solitar, se află fostul Palat Seggio (Palazzo del Seggio), construit în 1592 de Dogele venețian Pietro Mocenigo, pe locul unuia mai vechi, demolat (1588). Clădirea dreptunghiulară, în stil gotic și renascentist, e susținută în colțuri de pilaștri. Pe 3 fațade au fost create arcade mari, ascuțite, deasupra lor ornate cu reliefuri vegetale din piatră. Superior s-a creat o terasă, mărginită de arcade, împărțite prin coloane, cu balustrada din mici coloane. Pe ea, între 2 statui, a existat un ceas. În decursul timpului a avut mai multe utilizări, în secolul XIX devenind sediul Primăriei, care a funcționat până în 1851. În piață se află și Coloana Sf. Oronzo (Collona di Sant Oronzo), realizată folosindu-se marmura coloanelor romane din Brindisi, distruse (1666-1686). A fost postată pentru a mulțumi sfântului, care a ocrotit orașul în timpul epidemiei de ciumă ce cuprinsese întreaga zonă. Pe coloana, înaltă de cca. 29 metri, s-a plasat statuia din lemn acoperit cu cupru a Sf. Oronzo, binecuvântând orașul. Statuia a fost incendiată de o rachetă, trasă în timpul unor sărbători (1737), ulterior refăcută din bronz (1739). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost coborâtă de pe coloană și păstrată în Catedrala din Lecce.
La sfârșitul secolului XVI în fața amfiteatrului a fost construită Chiesa Santa Maria della Grazia, devenită biserică parohială în perioada 1606-1958. Clădirea, în stil baroc, are fațada principală împărțită în 2 niveluri de o cornișă orizontală, cu un timpan arcuit. Partea superioară, terminată printr-un fronton triunghiular, prezintă central o fereastră, mărginită de 2 coloane corintice, care o separă de nișele create pe părțile laterale. În partea inferioară deasupra portalului central, bogat decorat cu motive vegetale și îngeri, într-un mic timpan triunghiular este postată Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri. Portalul e mărginit de coloane corintice înalte, care-l separă de părțile laterale, terminate lateral prin pilaștri. În ele, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Petru și Pavel.
Prezintă o singură navă, cu tavanul din lemn de nuc sculptat. Altarul principal e decorat cu o pictură religioasă care a înlocuit-o pe cea veche, a Fecioarei Maria, dispărută în timp. Inițial cu 6 altare secundare, 4 în naos și 2 în transept, din care 3 au fost eliminate. Biserica e sobră, cu puține picturi, păstrate din secolul XVIII.
Părăsind piața, am continuat să explorez centrul orașului, căutând alte clădiri istorice pe care-mi propusesem să le văd, prima fiind Teatrul Politeama Greco (Teatro Politeama Greco), din 1979 declarat monument național. A fost construit de Donato Greco, lângă Castelul Carol V (1882-1884), cu mult mai multe locuri decât singurul teatru din oraș, devenit neîncăpător. Inițial din lemn, în 1913 a fost refăcut din piatră, când a fost extins, i s-a adăugat foaierul, iar în 1925 i s-a amenajat spațiul pentru orchestră. Și azi teatrul e deținut de urmașii familiei Greco.
La începutul secolului XX un alt teatru a apărut pe firmament, Teatrul Apollo (Teatro Apollo), construit de Vincenzo Cappello (1912-1926), în stil neoclasic, decorat cu 4 perechi de coloane, ce mărginesc terasa cu cele 3 porți de acces, care a funcționat până în 1986. În 2003 municipalitatea l-a cumpăratși în perioada 2008- 2017 l-a restaurat și redeschis. În timpul lucrărilor s-au descoperit vestigii neolitice, pentru care în teatru s-a amenajat o zonă muzeală.
Vis a vis de teatru se află Institutul Tehnic și Comercial O.G.Costa (Instituto Tecnico Commerciale Statale O.G. Costa). A fost înființat de un grup de profesori (1885) pentru studiul științelor exacte, fiind primul cu profil real din Salento.
În 1352 Contele Gualtieri VI de Brienne, Duce de Atena, a înființat o Mânăstire Celestină, pe care Împăratul Carol V, dorind să extindă castelul, a demolat-o (1594), alocându-i actuala locație, zonă locuită pe vremuri de evrei, care au fost expulzați în 1541. În cadrul mânăstirii începând cu anul 1549 s-a construit Bazilica Sf. Cruce (Basilica di Santa Croce), finalizată abia în 1695. Clădirea în stil baroc are o fațadă împărțită în 2 secțiuni de antablatură, surmontată de statui (telamoane) reprezentând diverse animale și personaje grotești, care susțin o balustradă împodobită cu 13 heruvimi ce îmbrățișează coroana sau tiara, simbolurile puterii. Partea superioară prezintă 4 coloane corintice, două laterale, în afara cărora sunt postate statuile simbolizând Credința și Tăria și două mărginind fereastra rozetă centrală, înconjurată de decorații vegetale. În părțile laterale, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Benedict și Papa Celestin V, iar 2 coloane. Superior fațada se termină cu un timpan, în care central se află un basorelif prezentând crucea. Partea inferioară e împărțită în 5 zone de 6 coloane care susțin antablatura. Central se află portalul principal (1606), mărginit de perechi de coloane corintice, având în partea superioară stemele lui Philip III al Spaniei, a Mariei d’Engenio, o suverană italiană și a contelui Wilhelm VI de Brienne, Duce de Atena. Decorațiile au fost mult criticate în secolul XIX, ca fiind prea ostentative.
Inițial interiorul prezenta 5 nave, din care 2 au fost transformate în capele laterale, în stânga dedicată Sf. Francisc de Paola (1614-1615), în dreapta cu altarele Sfintei Treimi și cel al Sf. Cruci (1637).
Naosul e despărțit de altarele secundare prin 2 șiruri de coloane corintice. Tavanul, din lemn casetat, cu decorații aurii, prezintă central o pictură ce prezintă o scenă biblică.
La capătul lui coloanele susțin o arcadă care, împreună cu cele ale altarului și capelelor laterale, delimitează un spațiu, acoperit de o cupolă înaltă.
Actualul altar principal, construit în secolul XVIII, a fost adus în 1956 de la Biserica Sf. Niccolo și Cataldo. Peretele din spatele lui, concav, prezintă 3 ferestre, delimitate de coloane, ce susțin pilaștri. Superior se află o galerie, cu tavanul boltit, decorat cu motive vegetale. În fața altarului, pe părțile laterale se află 2 orgi, construite 1961, acționate electric.
De-a lungul naosului se înșiră altarele laterale, situate în nișe adânci, acoperite de bolți în cruce, limitate de arcade. pornind de la intrare în partea stângă sunt dedicate Papei Celestin V, Neprihănitei Zămisliri, Bunei Vestiri, Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, Sf. Andrei Avvelino, Sf. Irina și Pietà și partea dreaptă Sf. Anton de Padova cu o frescă a Fecioarei Maria din Constantinopol (sec. XVI), Nașterea Domnului, Sf. Arh. Mihail, Sf. Filip Neri, Sf.Oronzo, Apariției Preasfintei Inimi a lui Isus către Sf. Margareta Alacoque.
Călugării celestini au administrat mănăstirea și bazilica până în 1807, când ordinul a fost suprimat. Biserica abandonată, în 1833 a fost încredințată Arhiconfraternității Sf. Treimi.
În continuarea bisericii se află Palatul Celestini (Palazzo Celestini), fostă clădire a mânăstirii (1659-1695), a cărei fațadă a fost modificată în stil neoclasic (1811), după dizolvarea ordinului. Azi prezintă numeroase ferestre cu cornișele decorate, separate de pilaștri și la etaj, pe laterale, câte o loggie. În centrul parterului se află portalul, mărginit de doi pilaștri, superior o friză decorată cu heruvimi și ciorchini de struguri, deasupra ei timpanul decorat.
Restul complexului de clădiri, de formă dreptunghiulară, a fost renovat, în clădirea paralelă cu palatul s-a creat o nouă poartă de intrare și a devenit sediul Intendenței Terra d’Otranto. Azi în el funcționează Prefectura Lecce (Preffetura Lecce).
O dată cu mânăstirea, în fostul cartier evreiesc s-a construit și reședința guvernatorului Loffredo-Spinelli care, neterminată, a fost preluată de contele Adorno, ale căror steme se pot vedea azi la nivelul portalului. După moartea contelui (1565) Palatul Loffredo Adorno (Palazzo Loffredo Adorno) a aparținut succesiv mai multor personalități, care au extins-o și modificat-o până la forma actuală.
Clădirea, cu două niveluri, prezintă o fațadă simplă, cu 11 ferestre înalte, un portal și deasupra lui un balcon, ambele realizate în anii 1700. Intrând printr-un hol acoperit de o boltă decorată cu motive vegetale, se ajunge la un pridvor, mărginit de 2 coloane cu arcade. Într-o nișă, situată în stânga holului, s-au păstrat fragmente ale unor fresce vechi (1568, 1573), care-i prezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Cristofor și scene din viața lui Isus. În 1952 clădirea a fost cumpărată de Provincia Lecce, care a restaurat-o (1998).
Traversând curtea interioară a Prefecturii, am ieșit într-un bulevard, de-a lungul căruia se întind Grădinile Giuseppe Garibaldi (Giardini Giuseppe Garibaldi). Au fost amenajate la începutul secolului XIX, pe un teren din stânga Porții Martino, ulterior demolată (1826), unde se țineau târgurile de animale, desființate după construirea Palatului Celestini. Terenul a fost amenajat cu alei, înconjurate de flori. Într-o zonă s-a înființat Grădina Botanică (1830), cu plante exotice, în alta s-au postat cuști cu animale, între care și o lupoaică, după care popular au fost numite Grădinile „Villa della Lupa”. Au fost înconjurate cu un gard din zid pe care, cu ocazia vizitei Împăratului Ferdinand II, s-a postat o balustradă ornamentală (1859).
În mijlocul lor, la intersecția aleilor, a fost creată o platformă, pe care în fiecare duminică dimineața performau muzicieni, prin regulamentul creat în 1883 aceștia fiind obligați să cânte gratis. Pentru desfășurarea Târgului Vinului, înființat în 1949, platforma a fost înlocuită cu o fântână de piatră, pe locul căreia azi se află un mic templu rotund, cu cupola colorată, susținută de coloane.
În perioada 1886-1889 grădinile au fost decorate cu 12 busturi, din marmură sau piatră, ale unor personalități, în timp plasate și altele, actual fiind 22.
M-am întors la Palatul Adorno și am continuat plimbarea, ieșind din orașul vechi. În nici 5 minute am ajuns la o biserică care a aparținut de Mânăstirea Surorilor Benedictine, fondată în 1133 de Contele normand Accardo II, în care se retrăgeau fetele aristocrației din Solento.
În anii 1500 turnul-clopotniță al bisericii a fost refăcut și un secol mai târziu biserica a fost înlocuită cu actuala Biserică Sf. Ioan Evanghelistul (Chiesa San Giovanni Evangelista), o clădire simplă, pe a cărei fațadă principală, într-o nișă, se află statuia Sf. Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului. În Evul Mediu, fiind situată în apropierea zidurilor orașului, a fost folosită și în scop de apărare.
O clădire de lângă ea e inscripționată ca școală primară, Scuola Elementare E. de Amicis. Nu am putut să-mi dau seama dacă e încă funcțională.
Din vechile ziduri de apărare (sec. XVI) a supraviețuit o parte de aproximativ 60 metri lungime. În timpul restaurării, săpăturile au descoperit fragmente de ceramică și piatră din diferite perioade istorice și ale unui drum roman care lega Lecce de Brindisi și calea Appiană.
În acea zonă a existat o Mânăstire Augustiniană (Ex Convento degli Agostiniani), construită pe un teren donat de oraș (1649), înconjurată de o grădină în care călugării cultivau viță de vie, smochine, citrice, etc., cu Biserica Sf. Fecioară Maria Încoronată (Chiesa Santa Maria Coronatelii). În 1810 Ordinul a fost interzis și complexul a fost preluat de franciscani, care au fondat o școală de filozofie, ce a funcționat până în 1852. După ce franciscanii s-au retras (1866), mânăstirea a fost transformată în depozit, apoi în croitorie militară, care a funcționat până în anii 1960.
Când călugării s-au retras, biserica a fost abandonată. Abia în secolul XXI, numită Chiesa Santa Maria di Ognibene, a fost restaurată, împreună cu fostele grădini și în 2017 deschise spre vizitare. Pe fațada principală superior, deasupra unei ferestre, e postată statuia Sf. Maria cu Pruncul. În 4 nișe, 2 superioare și 2 inferioare, se află statuile unor sfinți.
Prezintă o singură navă, despărțită de cele 8 altare laterale prin arcade susținute de pilaștri. Deasupra prezbiteriului se înaltă o cupolă. Azi zona altarului principal e goală.
M-am întors spre orașul vechi pe o arteră mărginită de clădiri noi, majoritatea administrative, bănci, corporații, etc.
Tribunale Penale
Era destul de târziu așa că am ales din itinerarul inițial doar câteva obiective, pe care urma să le văd în drum spre gară.
Istituto Tecnico Economico e Turistico Statale „Francesco Calasso”
În perioada 1579-1583 la Lecce s-a construit o Mânăstire Iezuită (Ex Convento dei Gesuiti), în care funcționa o școală. După expulzarea lor (1767), timp de 10 ani a fost folosită ca instituție de învățământ superior. Preluată de Ordinul Sf. Benedict, a redevenit mânăstire, cu noviciat, parterul rămânând destinat învățământului medical și de drept. După suprimarea tuturor ordinelor religioase, clădirea a fost refăcută în forma actuală, cu fațada în stil neoclasic, ca sediu al Tribunalului Lecce (Palazzo della Giustizia), care a funcționat până în 1977.
Catedrala Adormirea Maicii Domnului; Sf. Oronzo (Cattedrale Maria Santissima Assunta e Sant Oronzo), numită simplu Domul Lecce, a fost reconstruită la cererea Episcopului Luigi Pappacoda (1659-1670), pe locul unei foste biserici (1144). Clădirea, în stil romanic, prezintă două fațade impresionante. Pe cea principală, situată în stânga Palatului Episcopal, în 4 nișe, mărginite de pilaștri, sunt postate statuile Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Gennaro și Sf. Ludovic de Toulouse (de Anjou).
A doua fațadă, situată spre Piața Domului, e împărțită în două niveluri de o antablatură cu o balustradă în care alternează coloane și stâlpi cu elemente decorative. În nivelul inferior central, între 2 coloane înalte, se află portalul, folosit azi pentru accesarea interiorului, mărginit de pilaștri, având deasupra o lunetă decorată. Lateral de coloane, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Giusto și Sf. Fortunatus. În cel superior, sub o arcadă centrală, mărginită de pilaștri, e postată statuia Sf. Oronzo, însoțit de 2 îngeri, de o parte și de alta statuile unor sfinți. Fațada se termină superior cu basorelieful stemei orașului, încadrat de decorații.
Din păcate nu am putut vedea interiorul cu 3 nave, altar principal din marmură și bronz aurit, 12 altare dedicate unor sfinți, o orgă nouă (1913) și o criptă din secolul XII, în acel moment catedrala fiind închisă. Așa că m-am rezumat la Piața Domului. Turnul-clopotniță (Campanille del Duomo) a fost construit în perioada 1661-1682. Înalt de 70 metri, cu 5 etaje prevăzute cu ferestre (lencete), la ultimul nivel cu o loggie, este surmantat de o cupolă octogonală, pe care de obicei e postată statuia Sf. Oronzo, în momentul vizitei mele înlăturată, acel nivel fiind în reparații. .
Palatul Arhiepiscopal (Palazzo Arcivescovile), construit de Episcopul Geronimo Guidano (1420-1428), a fost reconstruit în stil rococo (1632) , ulterior refăcut în forma actuală (1714-1780). Prezintă o succesiune de arcade, împărțite de coloane, susținute de pilaștri, care crează un balcon (loggie). Deasupra portalului, situat central, fațada principală e împărțită de pilaștri în 3 nișe mari, cu statuile unor sfinți. Superior este postat un ceas vechi din 1761 și deasupra lui 2 clopote.
Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit în stil baroc (1694-1709), cu 3 niveluri, primele 2 din blocuri de piatră suprapuse (ashlar), are fațada principală împărțită de pilaștri înalți, situați pe piedestaluri, prevăzută cu ferestre bogat ornamentate. Deasupra portalului central se află un balcon, mărginit de 3 arcade, susținute de coloane și de o balustradă, formată din coloane intercalate cu stâlpi. La al treilea nivel se află o terasă, cu o baludtradă similară. Azi primul etaj găzduiește Muzeul Diecezan și Biblioteca Innocenziana, numită după Papa Inocențiu XII, fost Episcop de Lecce, cu peste 10.000 de volume, unele vechi din secolele XV, XVI.
Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sf. Sebastian (Chiesa di San Sebastiano), construită pe locul unei biserici vechi de piatră (1520), drept mulțumire sfântului care a protejat populația în timpul epidemiei de ciumă, care a funcționat până în 1967. În ea s-au păstrat până azi câteva fresce vechi din secolul XVI.
În secolul XVI lângă biserică s-a construit un adăpost pentru tinerele păcătoase, pe care măicuțele au încercat să le aducă pe calea cea bună, ulterior devenit Internatul Palmieri.
Ultima clădire istorică pe care am văzut-o fugitiv, în goana spre gară, a fost Biblioteca Bernardini, fondată în 1863, cu colecțiile Liceului Gimnazial, în care a funcționat inițial și cele ale ordinelor religioase, confiscate. Din 1873 a fost mutată în actuala locație, fostul Internat Palmieri (Ex Convintto Palmieri), amenajat în acest scop. Numărul colecțiilor crescând, după extinderile din 1942-1959, a ocupat și parterul fostului Internat iezuit „Nicodemo Argento”, achiziționat de privincie. Azi poartă numele celui care între anii 1902-1927 a condus biblioteca și i-a donat lucrările sale renascentiste. În 1959 s-au înființat un nou sediu, în 2 camere cedate bibliotecii de Gimnaziul Palmieri.