Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Publicat pe 20 februarie 2019 de monica frimu

Din Placa de Catalunya am intrat în orașul vechi, Ciutat Vella, pe La Rambla, strada cea mai circulată din oraș. De fapt un bulevard cu artere de circulație laterale, centrul pietonal, lung de 1,2 kilometri, care împarte Ciutat Vella în două cartiere-Barri Gotic la est și El Raval la vest și se întinde până în apropierea mării.

Am trecut pe lângă Academia Regală de Științe și Arte (Reial Academia de Ciencies i Arte Barcelona-RACAB) inaugurată în 1764. În 1893 au fost finalizate turnurile clădirii și ceasul care a arătat ora oficială a Barcelonei. Interiorul era împărțit în mai multe săli- Sala ceasurilor (Sala dels Rellotges) cu o colecție numeroasă de mecanisme, Sala instrumentelor cu expoziție de aparate din secolele XVIII-XX, Sala de ședințe, Arhiva și Biblioteca cu peste 100.000 de volume. La parter se afla Teatrul Poliorama care avea la bază o societate literară fondată în 1764. Academia a fost inaugurată în 1894. La parter funcționa o sală de spectacole și în 1899 a fost deschis primul cinematograf din Barcelona, cinematograful Marti. Au fost reunite în 1906 sub denumirea de cinema Poliorama dar funcționa alternativ ca teatru. În decursul timpului a fost închis, restructurat, redeschis, actual funcționând ca cinematograf și teatru, în special de comedie.

După hoteluri, restaurante, magazine, am trecut pe lângă Biserica de Belen (Iglesia de Belen), Parroquia de la Verge de Betlem. Prima biserică a fost construită de iezuiți în 1553. Aceasta a ars complet într-un incendiu (1681) și, în 1729, a fost construită o nouă biserică. Iezuiții fiind expulzați (1767) biserica a rămas nefuncțională până în 1835 când s-a înființat actual parohie. Interiorul a fost terminat în 1855. În timpul războiului civil spaniol (1936-1939) biserica a fost grav avariată. Ulterior a fost reconstruită și simplificată.

Într-o clădire în stil baroc și rococo, fostul Palat Virreina (Palau de la Virreina), se afla Centrul de Artă Santa Monica. Clădirea a fost construită între anii 1772-1778 pentru fostul vicerege din Peru care s-a repatriat și a primit numele de Virreina- viceregina. În 1941 a fost declarat monument național.

Am părăsit La Rambla și am intrat pe străduțele întortocheate din cartierul Barri Gotic, centrul orașului vechi. Din loc în loc străduțele delimitau piețe mici. A fost o adevărată aventură să urmăm itinerarul pe care ni l-am propus. Am ajuns în Placa del Pi, o piațetă deschisă în fața Bisericii Sfânta Maria de Pi (Basilica de Santa Maria del Pi).

Deși era luna februarie portocalii erau plini de roade.

Biserica a fost construită între anii 1319-1391 dar a fost deschisă doar în 1453. În secolul XV s-au adăugat turnul clopotniță înalt de 54 metri, dotat cu 6 clopote (1460-1497) și Capela Sang (1486).

În timpul războiului de succesiune spaniol (1701-1714) a fost bombardată. Reparațiile au eliminat elementele baroce și s-au terminat în 1884.

În 1936, în timpul războiului civil spaniol, a fost incendiată de un grup de anarhiști. Ulterior războiului a fost restaurată. De-a lungul anilor zidurile vechi ale bisericii au fost ascunse prin construcția de clădiri noi învecinate.

În următoarea piațetă, Placa de Sant Felip Neri, se afla Biserica Sfântul Felip Neri (Esglesia de San Felip Neri). A fost construită între anii 1721-1752 ca o parte din mânăstirea înființată în 1673 de Congregația oratoriei San Felipe Neri. În timpul războiului civil spaniol, în 1938 a fost bombardată de aviație, ulterior refăcută.

Pe o străduță din apropiere am trecut pe lângă fațada unei biserici. Iglesia de San Sever, o biserică catolică, în stil baroc, a fost construită între anii 1699-1703, deschisă, dar terminată în 1705. Din 2002 aparține de Catedrala Barcelona și, din 2007, lângă ea s-a extins Muzeul Catedralei cu o sală de expoziții.

Am ajuns în Piața Nouă (Placa Nova) unde se afla zidul roman-Murrala romana cu porțile romane- Torres Romanes. În acea zonă, în secolul I î.e.n. se situa colonia Julia Augusta Paterna Faventia Barcino. Zidurile au fost ridicate pentru a fortifica colonia (secolul III-secolul IV). În colțurile zidurilor au fost ridicate 76 de turnuri, înalte de 18 metri, plasate la distanța de 6-8 metri între ele, ceea ce i-a conferit Barcelonei numele de „orașul încoronat”. În spatele lor se vedeau turnurile catedralei.

Lateral se afla Palatul Episcopal (Palau del Bisbe), o clădire construită în secolul XIII, restaurată de mai multe ori pe parcursul timpului (1681, 1769, 1909, 1928), reședința oficială a arhiepiscopului Barcelonei și sediul arhierei diecezane.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Barcelona cu hramul „ Sfânta Cruce și Sfânta Eulalia” (Catedral de Santa Creu I Santa Eulalia), sediul eparhiei, care se afla în Piața la Seu (Placa de la Seu).

Între anii 1046-1058 s-a construit o catedrală romanică pe locul unei cripte vizigotă distrusă în atacul Al-Mansur asupra Barcelonei. În 1298, sub domnia regelui Iacob II de Aragon, pe locul ei a început construcția unei mânăstiri care a durat 150 de ani (1448). Fațada neo-gotică și turnul central au fost completate în perioada sfârșitului de secol XIX-1913.

Am intrat în mânăstire prin Poarta Sant Eulalie.

Galeriile mânăstirii, străjuite de coloane masive, închideau un patrulater plin de vegetație.

În pereții coridoarelor se aflau numeroase mici capele dedicate unor sfinți.

Sfânta Eulalia, al cărei hram îl poartă biserica, a fost o fecioară care, în timpul romanilor, a fost expusă goală în piața publică, primăvara. A început să ningă masiv. Romanii, supărați, au închis-o într-un butoi în care au înfipt cuțite și l-au rostogolit pe stradă. Datorită acelui martiriu, a fost sfințită de către catolici ca patron al Barcelonei.

În mânăstire se afla o porțiune cu fântâni și un mic lac amenajat pentru 13 gâște albe, numărul anilor Eulaliei când a fost martirizată.

În interiorul bisericii fotografiatul cu blitz era interzis astfel amintirile au rămas mai mult vizuale decât din pozele făcute, nereușite.

La locul Corului se păstrau arme ale cavalerilor Ordinului lânii de aur. În Capela Sfântului Sacrament și a Sfântului Hristos din Lepanto (1407), situată lateral, se afla o cruce din timpul bătăliei de la Lepanto (1571).

Sub nivelul pardoselii se afla Cripta Sfintei Eulalia.

Între anii 1968-1972 catedrala a fost restaurată.

Lângă catedrală se afla Muzeul Frederic Mares (Museo Frederic Mares), un muzeu de artă cu o colecție de câteva mii de articole ale sculptorului căruia îi purta numele, cum ar fi artă creștină medievală, articole de artizanat, sculpturi din perioada preromană.

Clădire lângă clădire, toate aveau importanța lor. În Palacio de los Virreyes se afla Arhiva generală a Coroanei de Aragon (Arxiu general de la Corona d’Arago) care a fost înființată de regele Iacob II al Aragonului (1318), singura arhivă centrală a coroanei până în 1348 când s-a creat Arhiva Regatului Aragonului. Actuala arhivă a fost creată între anii 1814-1849 și a avut sediul în Palatul Locotenentului din cadrul Palatului Regal Barcelona. În 1993 a fost împărțită în două locații, una istorică cu expoziții, cursuri, evenimente și alta pentru cercetare.

Eram sigură cu nu voi uita cartierul Barri Gotic. Străduțe, piațete, dintre care ieșeau în fața ochilor clădiri maiestuoase, apoi alte străduțe, clădiri cu numeroase muzee, biserici…

Am intrat în Piața Regelui (Placa del Rei) înconjurată de Palatul Regal (Palau Reial Major), un complex de clădiri care din reședință regală a Aragonului, după secolul XVI a fost împărțit de Inchiziție și Administrația Regală.

Una dintre clădiri, Palatul Locotenentului (Palau de Lloctinent), a fost construită sub domnia lui Carol V al Spaniei (1555) cu un turn din cinci etaje în care, în secolul XIX, s-a aflat Arhiva Regatului Aragon. Capela regală a Sfintei Agata (Capella reial de Santa Àgata) a fost construită în timpul regelui Iacob al II-lea (1302).

Salò del Tinell a fost construită în timpul domniei regelui Peter IV (1359-1362). Împreună cu capela sunt parte din Muzeul de Istorie al Barcelonei și pot fi vizitate.

În partea de sud a pieței se afla Casa Padellàs, un palat gotic (1497-1515) care în 1931 a fost mutat în Placa del Rei și din 1943 a funcționat ca Muzeu de Istorie al Barcelonei (MUHBA).

Pe o străduță am trecut pe sub un pod ce lega două clădiri, Palatul Generalitat și una din Casele canonicilor (Cases dels Canonges). Acestea au fost un grup de case independente în care au locuit canonicii după ce comunitatea canonică a catedralei a fost dizolvată (sec. XIV). La începutul secolului XX în unele clădiri s-au mutat civili și meseriași. În 1921 Comunitatea Cataloniei, o instituție administrativă, a achiziționat o parte dintre ele și le-a modificat arhitectonic adăugând elemente neogotice. Podul pe care l-am văzut a fost construit între anii 1923-1928 și a fost decorat cu elemente de gotic francez. Primul președinte al Generalității a transformat clădirea în reședință oficială, folosită de toți președinții până în 1978 când noul președinte a schimbat locația.

Am ieșit de pe carrer del Brisbe în Piața San Jaume (Placa de San Jaume), denumită în anumite perioade și Piața Constituției. Față în față, se aflau două clădiri importante. Palatul Generalității (Palau de la Generalitat de Catalunya) este sediul Guvernului Cataloniei și Președinția Generalității. În 1359 s-a format Adunarea Generală din Catalonia care a funcționat într-o clădire din cartierul evreiesc Call. A fost înlocuită de Generalitat (Diputacio del General) care a construit cea mai veche parte a clădirii actuale (1403) apoi, în 1596, s-a construit fațada renascentistă orientată spre piață. În timpul războiului de succesiune clădirea a devenit Curtea Regelui (1714) iar în perioada formării regiunilor autonome (1931-1933) a redevenit sediul Generalității și guvernului. A fost restaurat în 1977.

Primăria Barcelona (Casa de la Ciutat) se afla într-o clădire neoclasică în care a funcționat Consiliul celor o sută până la dizolvarea sa în 1714. Acesta se întâlnea în Sala Mare, Salo de Cent.

Zona a început să se aglomereze. Începea să se desfășoare Festivalul Fiestas de Santa Eulalia sau „Laia” care avea loc anual în luna februarie.

Amuzate de figurile ce se perindau prin Piața San Jaume, am părăsit zona și ne-am îndreptat spre Sinagoga veche din Barcelona (Sinagoga Major), una dintre cele mai vechi din Europa, construită probabil în secolul III sau IV.

A fost extinsă în secolul XIII. În 1391 evreii din Barcelona au masacrați în masă și clădirea a fost folosită în alte scopuri decât cel religios.

În 2002 în sinagogă a fost deschis un muzeu și au loc anumite festivități ale comunității evreiești.

Se înserase. Am ieșit din cartierul Gotic pe La Rambla unde activitatea era în toi. Tonetele, terasele așteptau clienții.

Din depărtare se auzeau sunetele unor tobe. Se desfășura un alt eveniment în care trupe de copii băteau ritmul tobelor.

Iubeam Barcelona, un oraș viu indiferent de anotimp.

Citește și Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

Mala Strana Praga, Cehia

Publicat pe 1 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am alocat câteva zile pentru a vizita Praga, capitala Cehiei. În prima zi, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în dreptul Serviciului geologic de Stat (Czech Geological Survey) care se ocupă cu studiul geologic al resurselor de energie, apă, a pericolelor naturale, etc.

Am intrat în Orașul Mic (Mala Strana) și ne-am îndreptat spre malul râului Vltava, pentru a vedea Muzeul Franz Kafka, deschis în anul 2005, în clădirea Herget Brickworks. În muzeu am văzut cărți ediție princeps, scrisori, jurnale scrise de marele romancier și nuvelist Franz Kafka, ale cărui lucrări unesc realismul cu fantasticul.

Ne-am întors și am urcat scările castelului (Na Opisi), scări vechi din secolul XVII, reamenajate între anii 1835-1837.

Am ajuns la Turnul negru (Cerna vez), situat în partea de est a Castelului Praga, la capătul scărilor. A fost construit în secolul XII, în stilul romanic antic și a servit pentru apărare. În 1538 , apoi în 1541 turnul a ars în incendii. Zidăria s-a păstrat dar era înnegrită de la fum, aspect care i-a dat denumirea. Interiorul nu se vizita, din păcate nici exteriorul nu l-am putut vedea prea bine, fiind în renovare.

De pe terasa turnului se vedea panorama orașului.

Printr-o poartă veche am intrat în Castelul Praga, cel mai mare castel vechi din lume, situat pe o suprafață de aproximativ 70.000 de metri pătrați.

Înaintând pe strada pietonală Jirska, pe partea stângă am văzut Palatul Lobkowicz (Lobkowiczky Palac). A fost construit în secolul XVI de o familie de nobili cehi. În 1618 în el s-au refugiat miniștrii catolici alungați din Palatul Regal de rebelii reformați. În 1620, în Bătălia de la Muntele Alb, protestanții au fost învinși. Familia Lobkowicz, care era catolică, a devenit importantă, palatul a devenit reședința lor din Praga în momentele în care veneau pentru probleme politice sau evenimente importante. În timpul războiului cu Napoleon palatul a funcționat ca spital. În 1939 naziștii l-au confiscat, apoi, din 1948 a fost deținut de comuniști când a funcționat ca muzeu al istoriei cehe și birouri de stat. După schimbările politice din 1989, printr-un proces de retrocedare ce a durat 12 ani, în 2002 a reintrat în posesia familiei Lobkowicz. L-au restaurat, renovat și în 2007 au deschis Muzeul Palatului Lobkowicz, muzeu privat, cu piese de colecție ale familiei, lucrări de artă, pictură, instrumente muzicale, etalate în 22 de galerii. De asemenea există o sală de muzică în care regulat se susțin concerte de muzică clasică.

Următoarea clădire era Palatul Rosemberg (Rozmbersky Palac) ridicat de nobilii familiei Rosemberg în 1574 pe locul caselor ruinate în marele incendiu de la Palatul Regal (1541), o clădire cu patru aripi, în stil renascentist. În 1600 a intrat în posesia Împăratului Rudolph al II-lea care l-a conectat, printr-un coridor, cu Palatul Regal. În 1756 a fost reconstruit ca reședință pentru nobilii săraci și orfani. A fost administrat de o stareță, arhiducesa Marie Anna, fata împărătesei Maria Tereza. A funcționat până în 1919 când palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. Azi funcționează birouri ale Administrației Castelului Praga și Oficiul Președintelui Republicii Cehe. În spatele lui se vedea crucea unei biserici, Capela „Tuturor Sfinților”, construită în secolul XIV, ulterior incendiului din 1541, prin extinderi a devenit parte din Palatul Regal.

În lateral era o străduță, Ulița Aurarilor (Zlata ulicka), pe care se putea intra doar plătind bilet. A fost construită în secolul XVI și denumită impropriu Strada Alchimiștilor, apoi Ulița Aurarilor, după meseria celor care au trăit acolo în sec. XVII. În 1950 casele au fost zugrăvite în culori vii.

Am ieșit din feeria de culori și am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe” (Bazilica Sv. Jiri). Prima biserică a fost construită între anii 920-925 iar în 973 s-a înființat o mânăstire benedictină. Au ars în 1142, reconstruite treptat, lângă ele s-a ridicat un palat romanic și în secolul XVI biserica și palatul au fost transformate în stil gotic, când patronul spiritual al bisericii a devenit Sfântul Gheorghe (Sv. Jiri). Devastată în războaiele husite, reconstruită de benedictine, în 1541 a ars din nou. A fost reconstruită adăugându-se clădiri noi pentru mânăstire.

Între anii 1718-1722 alăturat s-a construit Capela Sf. Ioan de Nepomuk apoi, între anii 1897-1908, a fost restaurată purist, în stilul original și eliminându-se elementele de împodobire.

Am intrat în Castelul Praga (Prazsky Hrad), un complex de clădiri menționat din secolul IX. A fost avariat în războaiele husite, reconstruit din 1485, s-au adăugat noi turnuri de apărare în partea de nord. În marele incendiu din 1541 multe clădiri au fost arse. Pe locul lor, sub Habsburgi, au fost construite noi clădiri în stil renascentist. În timpul războiului de treizeci de ani a fost avariat, ulterior a avut loc ultima reconstrucție majoră, în secolului XVIII, sub Împărăteasa Maria Tereza.

În mijloc era postată Catedrala Sf. Vitus (Katedrala sv Vita), cu fațada estică spre noi, înconjurată de mai multe clădiri.

În stânga, într-o porțiune a fostului Palat Regal, se afla expoziția permanentă Povestea Castelului din Praga (Pribeh Prazskeho hradu), deschisă în 2004. Exponatele reprezintă viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale din castel. În 1918, o dată cu crearea Republicii Cehoslovace, castelul a devenit sediul Președintelui țării. Sub ocupația nazistă a devenit sediul lui Reinhard Heydrich. După 1948 a găzduit birourile guvernului comunist și din 1954 a fost administrat direct de Președintele țării.

Vechiul Palat Regal (Stary Kralovsky Palac)a fost construit în secolul XII în stil gotic și renascentist. Între anii 1493-1502 a fost amenajată o sală imensă, Sala Vladislav, care a fost folosită pentru încoronări, banchete, evenimente ale curții, chiar turnee între cavaleri.

În continuarea palatului, în a treia curte a castelului, era clădirea în care funcționa Arhiva Castelului Praga (Archiv Prazskeho hradu) în fața căreia se înălța Obeliscul, ridicat în 1928 ca Memorial al Primului Război Mondial.

Între Obelisc și Catedrală se afla clădirea veche a Artileriei (Stare provoststvi) Am ocolit-o, înaintând spre intrarea în Catedrala Sf. Vitus.

Am străbătut un gang pe sub clădirile Administrației Castelului și am ajuns în a doua curte a castelului unde, în fața noastră, se afla o fântână barocă, Fântâna Kohl (Kohlova kasna). A fost construită în 1686, în timpul domniei Împăratului Leopold I, de la care a preluat numele de fântâna Leu sau Leopold, pe unele elemente de decor fiind încrustată litera „L”. În 1982 a fost restaurată.

În clădirile înconjurătoare funcționau galerii de artă, centru de informare turistică, etc. Din greșeală am ieșit prin Rotunda așa că am făcut cale întoarsă.

Între clădirile ce mărginea acea curte ieșea în evidență Capela Sfintei Cruci (Kaple sv Krize) (secolul XVIII) care a purtat și numele de „Trezoreria”, în ea fiind adunate cele mai valoroase obiecte începând cu secolul XI.

Am trecut prin Poarta Matthias (Matiasova brana) situată între prima și a doua curte ale castelului. Poartă numele Împăratului Sfânt Roman în timpul căruia a fost ridicată (1614).

Prima curte era separată de exterior prin porțiuni de gard din fier, decorat cu aurării, separate de stâlpi de beton pe care tronau statuile Titanii Luptători (Sousosi Souboj Titanu).

În 1993, când Cehia și Slovaci au devenit state independente, castelul a devenit sediul Președintelui Republicii Cehe care are în subordine și Oficiul Militar din care face parte Garda Castelului Praga (Hradni Straz).

Am avut norocul să vedem schimbul de gardă, cu dificultate, datorită numărului mare de turiști.

Ne-am continuat drumul coborând în Piața Hradcany (Hradčanské náměstí) unde, în partea de nord, se afla Palatul Arhiepiscopului (Arcibiskupstvi prazske). A fost construit de Regele Ferdinand I pe locul fostului palat ars în timpul luptelor husite (1420). Inițial în stil renascentist, apoi baroc, din 1562 a servit ca sediu al arhiepiscopilor din Praga. În secolul XVIII a fost reconstruit în stil rococo. Astăzi este sediul Bisericii Catolice din Praga, în interior etalându-se o galerie cu portretele arhiepiscopilor.

Vis a vis se afla Galeria Națională Praga (Narodni galerie Praha), galerie cu colecții de artă barocă, manieristă și renascentistă din Boemia. Ea funcționa în Palatul Schwarzenberg (Schwarzenbergsky Palac), familia fiind proprietara clădirii din 1719. Din 1908 a funcționat ca Muzeu Național Tehnic, apoi Muzeu Militar. Lângă el se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (1626) cu Biserica Sf. Benedict (din 1353), aspectul ei actual datând din secolul XVIII.

Tot în Piața Hradcany se afla Palatul Toscan sau Palatul Thun-Hohenstein (Toskansky Palac) În 1690 baronul căruia îi poartă numele a inițiat construcția unui palat. În 1718 a fost cumpărat de o Ducesă de Toscana și a terminat construcția, o clădire cu patru aripi, curte interioară cu două fântâni și fațada cu sculpturi alegorice a celor șapte arte. Astfel clădirea poartă numele celor doi foști proprietari. Clădirea a fost renovată în 1998 și e utilizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pe stradă am văzut niște automobile de epocă superbe, încă funcționale.

Am părăsit piața și am vizitat Complexul Loreta Praga. Vis a vis de biserică am văzut Palatul Cernin (Cerninsky palac), sediul Ministerului Afacerilor Externe, cea mai lungă clădire barocă din Praga, fațada având 150 metri lungime. A fost construit între anii 1669-1674 și a preluat numele proprietarilor. În 1742 a fost ocupat de armatele franceză și bavareză care l-au transformat într-o fortăreață. Restaurat, în 1757 a fost asediat și ocupat de armata prusacă. În secolul XVIII familia s-a mutat la Viena, palatul a devenit spital militar. Din 1920, după ce a fost restaurat, a funcționat ca sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În perioada nazistă (1939-1944) a fost sediu Protectoratului Reichului. După cel de Al Doilea Război Mondial și până în prezent a redevenit sediul Ministerului Afacerilor Externe.

Am părăsit zona și am trecut pe lângă Questenberk Hotel, o clădire din 1620 situată în fața Mânăstirii Strahov.

A urmat coborârea dealului, inițial pe lângă un parc, apoi pe strada Nerudova unde, de o parte și de alta, se înșirau fostele palate în care funcționau hoteluri, magazine, muzee, etc.

Am rătăcit drumul dar a meritat. Pe deal, în depărtare, am văzut Mânăstirea Strahov, veche din 1143.

Ne-am întors și am continuat coborârea pe lângă Biserica Maicii Domnului Mamei Fecioarei Maria și Sf. Kajetána (Kostel Panny Marie Matky ustavicne pomoci a sv Kajetana), o biserică romano-catolică construită între anii 1691-1717 împreună cu o mânăstire în care funcționa o școală pentru fiii nobililor. În 1789 mânăstirea a fost desființată, biserica a continuat să funcționeze fiind administrată de o fundație romano-catolică. În 1869 a fost cumpărată de redemptoriști și a primit noii patroni spirituali.

În apropiere, aproape una în fața celeilalte, se aflau două ambasade. În fostul Palat Thun-Hohenstein (construit între 1721-1726,) se afla Ambasada Italiei încă din 1924 când clădirea a fost cumpărată și reamenajată de guvernul Italiei.

Ambasada României funcționa în fostul Palat Morzine (Morzinsky Palac), construit în stil baroc, între anii1713-1737, de familia căreia îi poartă numele. După 1781, când s-a eliberat un brevet de toleranță ce permitea existența altor religii pe lângă cea romano-catolică, palatul a devenit prima casă de rugăciune protestantă din Boemia.

Pe peretele clădirii era pusă o placă cu Mihai Viteazul.

După ce am depășit câteva clădiri, pe partea cu ambasada se deschidea o piațetă în care se afla Biserica Sf. Nicolae din Mala Strana (Kostel sv Mikulase Mala Strana). A fost construită între anii 1704-1755, de către iezuiți, pe locul unei biserici vechi din secolul XIII. Inițial au fost ridicate fațada de vest, Capela Sf. Barbara și Capela Sf. Ana. După două decenii construcția a continuat cu cupola din cupru, în stil rococo și turnul bisericii. După desființarea Ordinului Iezuiților, din 1775 a devenit biserică parohială. În perioada comunistă turnul a fost folosit ca post de observație de către securitatea statului.

Am ocolit biserica și, în curând, ni s-a înfățișat Turnul Podului din Orașul Mic (Malostranska mostecka vez), impropriu denumit deoarece erau două turnuri, legate între ele la poarta de la bază, prin care se trecea spre Podul Carol. În secolul XII a fost construit turnul mai mic, Turnul lui Judith, denumit după podul lui Judith ce traversa Vltava. În secolul XIII i s-a alăturat, în partea de nord, un turn mai mic și s-a construit poarta. În secolul XVI meterezele au fost înlocuite cu fațade renascentiste prevăzute cu ferestre.

Turnul mic dinspre nord a dispărut fiind înlocuit de clădiri. În secolul XV a fost construit turnul mai mare, în stil gotic. A fost restaurat în secolul XIX (1879-1883) primind forma actuală. Poarta, formată din două arcade, era închisă cu uși de lemn și grile de fier, pentru apărare.

Am traversat poarta și am intrat pe Podul Carol (Karluv most). Primul pod, podul Judith, construit între anii 1158-1172 a funcționat până în 1342 când a fost distrus de un potop. Între 1357-1402 a fost construit un pod nou, Podul de Piatră (Kamenny most) sau Podul Praga. În războaiele cu suedezii, apoi în războiul de treizeci de ani, cele mai grele lupte au avut loc pe pod, care a fost grav avariat, ulterior refăcut. În anii 1700 a fost decorat cu o alee de statui, în stil baroc, cu semnificație religioasă.

Era singura legătură între castel și orașul vechi. După 1870 a fost denumit Podul Carol. Primul omnibus l-a traversat, apoi tramvaie cu cai, din 1905 tramvaie electrice și din 1908 autobuze. Grav avariat în inundațiile din 1890, a fost reparat timp de doi ani. Ultima reparație capitală s-a făcut între anii 1965-1978, când traficul a fost interzis și podul a devenit pietonal. Între anii 2008-2010 pilonii au fost consolidați.

În decursul timpului statuile au fost înlocuite cu imitații, cele originale fiind depozitate în Muzeul Național.

Pe podul aglomerat de turiști se aflau cântăreți, portretiști, vânzători de suveniruri.

Panorama era superbă- cetatea, clădirile vechi ale orașului, Vltava pe sub podurile care se înșirau unul după celălalt. Vizita în Mala Strana s-a încheiat.

Citește și Stare Mesto Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 1

Publicat pe 23 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am petrecut un sfârșit de săptămână în orașul Berlin, capitala Germaniei. Ne-am deplasat spre Poarta Brandenburg (Brandenburgen Tor), un Arc de Triumf , în stil neoclasic, singura care a supraviețuit dintre cele 18 porți ale Berlinului. Pe acel loc, în 1670 a fost construită prima poartă. În 1734 a fost construit zidul vamal și o dată cu el o poartă poștală, pe drumul dintre Berlin și Havel. În 1788 a fost demolată și, sub indicațiile Regelui Friedrich al II-lea William, s-a construit o poartă nouă, cu două aripi laterale, cu colonade dorice și, deasupra, a fost postată zeița Victoriei, cu cască, suliță și două scuturi, într-o Quadrigă. În timpul războaielor franco-prusace, după pierderea celui de al patrulea război (1806), Napoleon a mutat Quadriga la Paris, în Muzeul Louvre. În 1814 prusacii s-au eliberat, au învins și au înaintat până în Paris. Quadriga a fost readusă la Berlin, recondiționată și repusă la locul ei. Semnul victoriei a fost schimbat cu o coroană din frunze de stejar, ce înconjurau o cruce de fier, pe care stătea un vultur încoronat cu aripile întinse.

În 1868 poarta a fost înfrumusețată cu două statui ce au fost postate în pereții exteriori, zeița Minerva și zeul Marte. Deteriorându-se în timp, în 1913 au început lucrări de renovare, încetinite de Primul Război Mondial și care s-au terminat în 1926. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripile au fost distruse, ulterior colonadele reconstruite de diferiți sculptori și Quadriga deteriorată grav, păstrându-se doar capul unui cal care, azi, este păstrat în Muzeul Markisches. În 1958 vulturul și crucea de fier au fost îndepărtate datorită simbolisticii lor. În 1961 s-a construit Zidul Berlinului care trecea de o parte și alta a porții. Aceasta a fost cuprinsă într-o zonă restrânsă, de pază, a graniței dintre cele două părți ale Germaniei, devenite două state independente. După schimbările politice din 1989, zidul a fost dărâmat, Germania s-a reunit și poarta a fost redeschisă circulației. În anii următori Quadriga a fost dezmembrată, refăcută, crucea de fier și vulturul repostate și, în 2002, a fost dezvăluită solemn.

Poarta a fost poziționată cu fața spre Pariser Platz. Piața a fost construită între anii 1732-1734. A primit numele Pariser în 1814 când trupele prusace au învins armatele lui Napoleon și l-au silit să se întoarcă la Paris. Din 2002 piața a fost transformată în zonă pietonală.

Din piață am înaintat pe Bulevardul Unter den Linden (bulevard cu tei) construit în 1647, pe locul unei căi ferate ce lega orașul de terenurile de vânătoare Tiergarten. Copacii au fost tăiați în anii 1934-1935, o dată cu construcția unui tunel de metrou, iar cei rămași au fost distruși în cel de Al Doilea Război Mondial. Au fost replantați în 1950. Am trecut pe lângă clădirea Operei (Staatsoper) denumită și Lindenoper, care era în renovare. Aceasta a funcționat între anii 1742-1843 ca operă de curte (Hofoper), când a fost distrusă de un incendiu. Reconstruită până în 1844 s-a numit Operă Regală (Konigliches Opernhaus) și din 1918 a fost denumită Staatsoper Unter de Linden. În 1945 clădirea a fost distrusă și refacerea ei a durat până în 1955 când a fost denumită Opera de Stat din Germania de Est. Din anul 2004 aparține Fundației Opera din Berlin. A fost închisă pentru renovare în anul 2009 și redeschisă în 2017.

Următoarea clădire, importantă istoric, pe care am văzut-o, a fost Biblioteca de Stat (Staatsbibliothek zu Berlin), una dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Inițial a funcționat ca bibliotecă regală. În 1658 Regele Friedrich Wilhelm a pus la dispoziția publicului colecția sa de cărți și, în 1661, la Colln (actualul Albertin) s-a deschis Biblioteca Elector care, din 1701, a fost denumită Biblioteca Regală (Konigliche Bibliothek). În 1770, deși era bibliotecă regală, Friedrich cel Mare i-a acordat o mai mare independență și între anii 1775-1785 s-a construit o nouă clădire, în stil neo-baroc, în Bebelplatz. Până în 1914 a devenit una dintre cele mai mari biblioteci din lume, cu 1,2 milioane de cărți și și-a mutat sediul pe Unter den Linden. În fostul sediu, actual funcționează Facultatea de Drept. Sub regimul nazist, pentru a putea fi salvate, au fost mutate peste 3 milioane de cărți în mânăstiri, castele, în zonele aliate, etc. Însă multe au fost distruse, în special în acțiunea din Bebelplatz. Clădirea a fost grav avariată și biblioteca s-a închis. Redeschisă în 1946, a purtat succesiv mai mute nume ca Biblioteca Științifică Publică, Biblioteca Germană de Stat în care au fost returnate colecțiile ascunse anterior. În anii 60’, sub regimul comunist, o parte din ele au fost transferate în Berlinul de Vest iar după reunificarea Germaniei cele două instituții s-au reunit sub denumirea de Biblioteca de Stat din Berlin. Între anii 2000-2012 a fost renovată.

În fața ei, lateral, se afla statuia Regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei.

Lângă bibliotecă se afla o parte din Universitatea Humboldt. Aceasta a fost înființată de către Regele Friedrich Wilhelm III, în 1809, la inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, într-un palat construit între anii 1748-1766 și a purtat numele regelui până în 1945. Funcționau facultățile de drept, teologie, filosofie și medicină. În 1810 în cadrul ei s-a adunat o colecție de istorie naturală care, mărindu-se, în 1889 a fost mutată în altă clădire și a devenit Muzeul de Istorie Naturală (Museum fur Naturkunde). În 1881 a fost fondată Universitatea Agricolă care, ulterior, a fost afiliată Universității Friedrich Wilhelm. În 1934 s-a înființat Facultatea de Medicină Veterinară (Grundstock der Veterinärmedizinischen Fakultät). Sub regimul nazist aproape o treime din personal a fost eliminat, unii deportați iar din Biblioteca Universității au fost arse, în Opernplatz (actual Bebelplatz), ostentativ, peste 20.000 de cărți, pentru a se elimina factorul antinazist. Universitatea a fost închisă și redeschisă în 1946, în Berlinul de Est, sub numele de Universitatea Humboldt.

Sub regimul comunist necomuniștii au fost persecutați. Pentru a se păstra tradiția ei, în 1948, în Berlinul de Vest a fost înființată Universitatea Liberă din Berlin. După reunificarea Germaniei multe cadre din est, considerate nepotrivite pentru că au lucrat în regim comunist, au fost înlocuite cu altele din vest. De asemenea multe facultăți ca filosofia, economia, istoria, au fost închise, considerându-se că au fost afectate de comunism. Actual, Universitatea este împărțită în nouă facultăți situate în trei campusuri, Campus de Nord, Campus Mitte și campus Adlershof, clădirea principală fiind situată pe Unter den Linden. Multe somități au învățat, lucrat, au făcut descoperiri epocale în universitate, de exemplu Albert Einstein.

Înaintând pe bulevard, pe partea stângă am văzut o clădire pe a cărei fațadă erau multe coloane, Neue Wache (New Guardhouse), „Memorialul Central al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Sub domnia regelui FriedrichWilhelm III al Prusiei în 1818 s-a inaugurat o nouă clădire construită pentru garda regală. După eliberarea Prusiei, în 1931 a fost reproiectată ca un memorial pentru comemorarea celor căzuți în Primul Război Mondial. În perioada nazistă în clădire s-au oficiat sărbătorile naționale, Heldengedenktag, de către partidul nazist și Wehrmacht însă, spre șfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost grav avariată. Din 1957 comuniștii au reconstruit-o și din 1960 a funcționat ca „Memorial al Victimelor Fascismului și Militarismului”. La intrare era o gardă permanentă, formată din doi soldați și schimbul gărzii a fost o atracție turistică. Numele actual l-a primit după reunificarea Germaniei, în 1933.

În interiorul gol, central, sub oculus, a fost postată sculptura „Mama cu fiul ei”, care simbolizează suferința civililor în perioada războiului.

Ieșind din Neue Wache, peste drum am văzut două clădiri istorice alăturate. Palatul Prințeselor Coroanei (Kronprinzenpalais) a aparținut casei de Hohenzollern până la sfârșitul Primului Război Mondial când monarhia s-a dizolvat. Inițial a fost construită o reședință privată (1663-1669) apoi, între anii 1706-1732, a fost reședința guvernatorului Berlinului. A fost transformată în stil baroc, în 1780 în stil neoclasic, în 1811 s-a construit o legătură cu Palatul Regal pentru comunicarea regelui cu prințesele. După dizolvarea monarhiei din 1919 a găzduit Galeria Națională, cu colecții de artă modernă, care sub naziști a fost închisă, apoi, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, (1945) distrusă. După război, partea de clădire rămasă intactă a fost folosită ca școală de balet apoi, în 1961, dărâmată. Sub regimul comunist, între anii 1968-1969 a fost reconstruită asemănător cu cea original și folosită ca și casă de oaspeți oficiali ai Berlinului de Est. După reunificarea Germaniei a funcționat pentru evenimente culturale și expoziții.

Lână ea era Alte Kommandantur, o clădire ridicată inițial în stil baroc , în secolul VII, extinsă în 1795 și remodificată în stil neo-renascentist în 1873. După distrugerea ei în cel de Al Doilea Război Mondial a fost reconstruită pentru Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Din nou demolată (1995), a fost reconstruită și terminată în 2003.

Între Neue Wache și râul Spree se afla Muzeul de Istorie German (Deutsches Historische Museum) DHM. Clădirea principală, Zeughaus, a fost construită între anii 1695-1730, în stil baroc, pentru arsenalul de artilerie și în 1875 transformată în Muzeu Militar. După ce a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1965 a fost restaurată și în 1952 s-a deschis Muzeul de Istorie Germană al RDG, în care se evoca istoria mai recentă a Germaniei, în special cea de sub regimul comunist.

După reunificarea Germaniei a fost reamenajat și, în 1994, s-a deschis Expoziția Permanentă, denumită ulterior „Istoria germană în imagini și mărturii”, cu peste 2.000 de exponate. Între anii 1994-1998 a fost închisă în scopul restaurării și extinderii sale.

Muzeul cuprinde pe lângă expoziția permanentă mai multe expoziții temporare și o bibliotecă cu peste 225.000 de volume despre istoria germană.

Am trecut râul Spree pe Schlossbrucke, am traversat parcul din fața Domului, Lustgarten Park, spre a vedea Altes Museum (Muzeul Vechi). Între anii 1823-1830 a fost construită clădirea, în stil neoclasic, în care s-a păstrat colecția de artă regală. A fost denumit Muzeul Regal (Konogliches Museum) până în 1845 când a primit denumirea de Altes Museum, datorită construirii unui alt muzeu, Neue Museum. Din 1904 a găzduit doar Colecția de antichități clasice. Pe lângă rolul de muzeu, în timpul socialismului național a fost și loc de propagandă, manifestările având loc atât în interior cât și în parcul din fața sa, Lustgarten. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat, ulterior, a fost primul muzeu reconstruit între 1951-1966. Din 1988 în muzeu s-au deschis în plus o colecție grecească, iar la etaj o colecție de artă și arheologie a etruscilor și Imperiului Roman.

Am ocolit clădirea și am trecut în Insula Muzeelor (Museum Insel) până în fața clădirii Alte Nationalgalerie , limitată de un „coridor” format din coloane.

A fost înființată în 1861și a expus colecția formată din 262 de picturi, donată de un bancher căruia i-a preluat numele-Wagener. Funcționa în cadrul Academiei de Arte (Akademie der Kunste). Între 1867-1876 a fost construită actuala clădire, cu scopul de a colecta artă prusacă, devenind un fel de depozit de artă modernă. Din 1896 s-a îmbogățit cu opere impresioniste și a devenit cel mai important muzeu al artei franceze moderne. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost închis, spre sfârșitul războiului clădirea grav avariată, în 1948 reconstruită, deschisă parțial în 1949 și reconstruită total până în 1966. După război , colecția a fost împărțită între Est și Vest și reunită după unificarea Germaniei. Colecția din Berlinul de Est a primit denumirea de Alte Nationalgalerie, iar cea din Berlinul de Vest, deschisă din 1968, de Neue Nationalgalerie. Între anii 1998-2001 muzeul a fost închis și renovat complet.

Clădirea muzeului a fost construită sub formă de templu în fața căruia se afla statuia din bronz a regelui Frederich Wilhelm IV. Exteriorul a fost păstrat cel original. În interior s-au făcut modificări astfel, în cele trei etaje se află sculpturi clasiciste, colecțiile de pictură neoclasică, romantică, impresionistă și modernist timpurie .

Lateral se afla Neues Museum (Muzeul Nou). Clădirea a fost construită între anii 1843-1855, cu trei aripi principale care înconjoară două curți acoperite cu sticlă, cea grecească și cea egipteană. În el au fost adunate colecții preistorice și timpurii, artefacte egiptene, colecții de gravuri, de ghips. Muzeul a fost închis în 1939 și distrus prin bombardamente în 1943. Reconstrucția a început abia în 1986 dar s-a oprit o dată cu reunificarea Germaniei. Între 2003-2009 a fost restaurat și deschis din nou.

Am ieșit pe podul care traversa brațul râului în partea stângă a insulei.

Mergând paralel cu râul Spree am văzut o parte din Muzeul Pergamon (Pergamonmuseum), muzeu în care se află colecția de antichități, Muzeul de artă islamică și Muzeul din orientul Mijlociu. A fost cel de al doilea muzeu construit pe insulă pentru a se putea expune multiplele obiecte și artefacte găsite prin săpături arheologice și aduse din vechiul Babilon, Milet, Egiptul antic, etc. Construcția a început în 1910 și a fost finalizată în 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe exponate au fost ascunse sau îngropate pentru a nu fi distruse, iar clădirea a fost grav avariată. În 1945, dintre cele rămase, multe au fost luate ca pradă de război de către Armata Roșie (rusă) și nereturnate nici până în ziua de azi.

Primul muzeu construit pe insulă, în stil neo-baroc, Muzeul Bode (Boden Museum), a fost la propunerea lui Wilhelm von Bode (1840). A fost deschis în 1904 cu numele Kaiser Friedrich Museum. Se întinde pe o suprafață de 6.000 metri pătrați, la capătul de nord-vest al insulei, între două brațe ale râului Spree peste care au fost ridicate câte un pod.

Clădirea prezintă o bază, două etaje, un torrisalit cu coloane corintice, o cupolă de aproape 40 m înălțime și, spre interior, cinci curți, dintre care patru sunt deschise publicului.

În anii 1950 a fost renovat și denumit Muzeul Bode (Bode Museum) în cinstea inițiatorului construcției sale. La acel moment în el au funcționat Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie și Munzkabinett. A fost restaurant în 1987 și 1998. Actual, în incintă funcționează 66 de săli de expoziție, o colecție de sculpturi italiene și pentru public sunt deschise o cafenea, un magazine de suveniruri și o galerie pentru copii.

Am traversat podul peste al doilea braț al râului Spree și ne-am îndreptat spre Neue Synagoge, Noua Sinagogă. A fost construită în stil maur, între anii 1859-1866, pentru comunitatea evreiască din Berlin, fiind cea mai mare sinagogă din Germania, cu 3.000 de locuri în sala principală. În 1938, în timpul progromului din noiembrie, i s-a dat foc dar a fost slavată de un polițist care, urmând riguros legile, a chemat pompierii. A fost restaurată de către congregația evreilor și a funcționat până în 1940 pentru rugăciuni, concerte, prelegeri, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ruinată rămânând în picioare o parte din sala centrală și fațada, avariată. Sub comuniști, puținii evrei supraviețuitori nu au putut să o refacă, din contră, în 1950 au fost puși să demoleze zidurile ruinate. Între anii 1988-1993 „Centrul Evreiesc” a reconstruit sinagoga. Pe lângă scopul ei religios, cea mai mare parte a clădirii găzduiește birouri și un muzeu.

Ne-am întors spre râu traversând Parcul Monbijou. Acesta a fost construit în anii 1960 pe locul palatului cu același nume care a fost demolat în 1959. Între anii 2006-2007 a fost extins și modernizat. În parc au loc frecvent diferite concerte.

Am ajuns pe o alee din Parcul James Simon, care trecea paralel cu al doilea braț al râului Spree și am văzut o altă latură a Muzeului Pergamon.

Am traversat râul Spree pe podul Friedrichsbrucke. Primul pod a fost construit în 1703 și a preluat numele clădirii Promeranzenhaus de pe Spreeinsel. Între anii 1769-1792, în onoarea regelui Frederich al II-lea, podul a fost schimbat cu unul din cărămidă, boltit. Datorită creșterii traficului, inclusive al celui maritim, între anii 1872-1875, apoi 1891-1893 acesta a fost extins, ridicat pentru trecerea navelor, renovat și a purtat numele de Kaiser Friedrich Brucke. În timpul Bătăliei de la Berlin din cel de Al Doilea Război Mondial, a fost distrus de trupele naziste, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii. În 1981 a început reconstrucția sa folosindu-se beton. Până în 2014 a fost aproape finalizat, conservându-se și elementele istorice precum obeliscurile.

De pe pod se vedea Domul din Berlin pe care urma să-l vizităm într-una din zile.

Citește și Berlin, Germania- ziua 2

Potsdam, Palatul Sanssouci

Publicat pe 6 iulie 2018 de monica frimu

Răspunde

În Germania, în apropiere de Berlin, se află orașul Potsdam, capitala landului Brandenburg, situat pe malul râului Havel.

În 1740, Frederic cel Mare din Dinastia Hohenzollern a devenit regele Prusiei. Între anii 1745-1746 a construit în Potsdam, pe un mic deal terasat, în centrul unui parc, Palatul Sanssouci, reședință de vară pe care a folosit-o timp de 40 de ani. A fost construit în stil rococo, dorindu-se a semăna cu palatele din Franța. În folclor a primit denumirea deVersailles al Germaniei. Denumirea palatului provine din limba franceză, „sans souci”, însemnând „fără griji”. În sec. XIX Frederick William IV l-a restaurat și extins, folosindu-l ca reședință. Palatul Sansoussi împreună cu celelalte palate din oraș au fost reședințe regale până în 1918, când Dinastia Hohenzollern a căzut. În 1990 au fost înscrise pe lista patrimoniului cultural UNESCO.

Lângă parcare am văzut Moara Istorică (Istorische Muhlle). A fost construită în anul 1738, înlocuită cu una nouă, în stil olandez, în anul 1792 și a funcționat pentru măcinarea cerealelor până în 1858. În 1945 a fost distrusă de un incendiu și a fost refăcută în 1993. Din 2007 găzduiește expoziții despre istoricul și funcționalitatea ei.

La intrarea spre palat ne-a întâmpinat un „trubadur întârziat” care, auzind limba română, a interpretat imnul nostru național.

Am ocolit palatul în dreptul aripii de est unde se afla Pavilionul Soarelui. În aceasta, în trecut se aflau camerele servitorilor și grădinarilor, iar în aripa de vest bucătăria și grajdurile.

În față, priveliștea era minunată. Central era Fântâna Franceză înconjurată de 12 statui de marmură.

De o parte și de alta erau scări terasate pe marginea cărora, din loc în loc, erau postate statui. Între copacii de pe margine am văzut o cupolă interesantă. Nu am putut intra până la acea clădire din cauza vegetației sălbatice.

Am înconjurat fântâna în jurul căreia erau alei cu statui și bănci de marmură, postate din loc în loc. În afara lor erau rondouri cu flori multicolore și alte alei ce duceau spre parcul înconjurător.

Deasupra celor șase terase cu viță de vie, la baza cărora se aflau pivnițele și mulți smochini, strălucea palatul. Strălucea la propriu fiind zugrăvit în culoarea galbenă. În dreapta se înălța un Obelisc.

Palatul a fost construit cu un singur etaj, o rotondă la mijloc și câte cinci camere lateral de ea, la est apartamentele regale și la vest camerele de oaspeți, cu scopul de relaxare. Pe un șir de scări, printre terasele cu viță de vie, am urcat până la fațada de sud a palatului.

Ignorând sfatul arhitectului, Frederic cel Mare a ordonat construirea palatului la un nivel coborât, astfel ferestrele nu aveau mare vizibilitate spre parc. Pereții exteriori au fost decorați cu multe sculpturi din gresie, grupate în perechi, de o parte și de alta a ferestrelor, reprezentând figuri mitologice.

Central, la nivelul rotondei în care se afla Sala de Marmură, ele reprezentau însoțitorii lui Bacchus, zeul vinului.

Am intrat la ora programată pe bilet. Turul a durat aproximativ 45 de minute în care am trecut prin holuri decorate cu tablouri, ornamente aurite, oglinzi, statui.

Am trecut prin Sala de Muzică.

Sala de Marmură era situată central, în rotondă. Jur împrejur era decorată cu coloane și statui iar tavanul era o cupolă supraîncărcată de ornamente.

Printr-un hol lung, străbătând mai multe uși, am ajuns în a treia încăpere, Biroul.

Cea din urmă încăpere pe care am vizitat-o a fost foarte deosebită. Era ornată cu elemente din natură, flori, păsări, pe lângă oglinzile ce acopereau pereții și pe tavan. Candelabrul reprezenta un buchet mare de flori.

Mă întrebam cum putea cineva să se simtă relaxat, mai ales vizual, înconjurat de atâtea podoabe…

La exterior ne-am îndreptat spre poarta din nord.

Două șiruri paralele de coloane corintice, dispuse în două curbe, închideau o curte interioară. La locul în care se apropiau se delimita o deschidere, Poarta de nord.

Jos, pe șosea, un atelaj transporta vizitatori, iar în depărtare se vedea o fântână arteziană.

La revedere Sanssouci !

Castelul Warwick, Anglia

Publicat pe 5 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre orașul Warwick, situat în comitatul Warwickshire, regiunea West Midlands, Anglia, pe malul râului Avon, spre a vizita renumitul castel aflat acolo. Am trecut pe lângă Poarta de Est cu Capela „Sf. Petru” spre parcarea aflată lângă Castelul Warwick.

Inițial, în anul 914, a fost construită o fortificație din lemn, pentru protecția împotriva invaziilor vikingilor danezi. În 1068 William Cuceritorul a ridicat o fortăreață, mult mai mare, din piatră. În 1088 Henry de Beaumont a devenit primul conte de Warwick. Acesta a fondat în interiorul castelului Biserica Tuturor Sfinților (anul 1119). Castelul a fost deținut cu rândul de conții de Warwick și regii Henric I, Henric II, Henric III. Între anii 1330-1360 al unsprezecelea conte de Warwick, William de Beauchamp, a construit pe latura de nord-est o intrare fortificată și, de o aprte și de cealaltă câte un turn, Turnul lui Cezar și Turnul lui Guy, turnuri rezidențiale. Turnul lui Cezar avea la subsol o temniță în care au fost ținuți prizonierii din bătălia de la Poitiers (1356), astfel a fost cunoscut și ca Turnul Poitiers. S-a construit și o fațadă cu vedere spre râu în fața căreia se afla un parc.

Până în 1480, castelul a aparținut conților Warwick, ultimul conte, al șaptesprezecelea, fiind Edward Plantagenet, apoi a fost preluat de Henric al VII-lea. În 1480, sub regele Richard al III-lea, în afara castelului s-a început construcția la două turnuri, Turnul Bear și Turnul Clarence, cu scop de apărare în cazul unei revolte a garnizoanei. Regele decedând, construcția s-a oprit și turnurile au rămas neterminate. În sec. VII zidurile de apărare au fost consolidate. A funcționat ca cetate până când a intrat în posesia lui Sir Fulke Greville, care l-a transformat într-o casă de locuit impunătoare și teritoriile exterioare în grădini. Părți din castel au fost deschise pentru vizitare. În 1759 a fost numit Conte de Warwick și familia a deținut castelul până în 1978, când a fost cumpărat de Grupul Tussauds. În 2007 acesta a fuzionat cu Merlin Distracții și sunt actual proprietarii castelului.

În anul 2001 castelul a fost inclus pe lista celor mai importanta 10 clădiri istorice din Marea Britanie.

După ce am plătit biletul de intrare, am trecut printr-un mic pasaj de verdeață și ni s-a înfățișat castelul, situat pe un mic deal. Înaintând, pe marginile aleii erau montate corturi, se aflau personaje îmbrăcate de epocă și, fără să ne dăm seama, am depășit poarta de intrare, astfel am vizitat Grădina Trandafirilor.

Ne-am întors și am intrat pe poarta dintre Turnul Clarence și Turnul Bear.

În fața noastră se desfășura Curtea centrală, un platou mare cu iarbă înconjurat de zidurile cu turnuri și clădirile castelului, care se puteau vizita contra cost. În partea stângă am văzut aripa de locuit și capela.

Am intrat în Sala Mare unde am văzut armele și armurile folosite în nenumăratele războaie purtate.

Am trecut într-o decorată ca sală de mese regală.

La etaj, încăperile de locuit erau amenajate cu mobilier specific sec. al XIX-lea și figurine din ceară, parcă reale, care efectuau diferite activități. Descriau camerele de locuit ale unor regi sau regine, munca depusă de servitori, activitățile de relaxare, în total stilul de viață în perioada respectivă.

Am trecut printr-o mare bibliotecă cu cărți de epocă reale.

Am vizitat și mica capelă în care se intra printr-un zid de piatră sculptat.

Ieșind, ne-am îndreptat spre pavilionul de pe partea râului Avon (Riverside Pavillion). În dreptul turnului Time Tower am urcat pe zidurile de apărare.

Într-o parte ni s-a arătat Curtea centrală în toată splendoarea ei.

În cealaltă parte, peste râu, într-o pajiște amenajată pentru turniruri demonstrative, se afla o catapultă. A fost construită în Danemarca după modelul original, înaltă de 18 m și greutate de 22 tone și adusă la castel în 2005.

Am străbătut zidul până în partea opusă, de unde am coborât printr-un gard viu de verdeață.

Am întâlnit un „oștean”, personaj dintre cele câteva care, contra unei sume, se fotografiau cu turiștii.

Am urcat prin turnul The Mound, pe o scară metalică în spirală, în întuneric, ceea ce făcea incursiunea și mai interesant, pentru unii chiar înfricoșătoare, datorită legendelor care circulau. Astfel, se spune că acest castel este bântuit de Margaret Pomeroy. Aceasta avea o soră, Eleonor și ambele erau îndrăgostite de același bărbat. Din gelozie, Eleonor a întemnițat-o pe Margaret și a lăsat-o să moară de foame. O altă legendă este mai macabră. Doamna Albastră, fata unui lord nomad, a fost violată de acesta. A rămas însărcinată și la naștere și-a strangulat copilul.

Am ieșit la lumină, am coborât pe metereze, de unde ni s-a înfățișat în depărtare orașul și în apropiere marea masă de turiști.

Am coborât și am părăsit Curtea Centrală. În teritoriul înconjurător am văzut o porțiune amenajată cu corturi în care se etalau diverse activități și meșteșuguri din acea perioadă sau se puteau achiziționa suveniruri, cumpăra băuturi răcoritoare, chiar mâncare, mulți dintre vizitatori preferând să ia masa la iarbă verde.

O ultimă privire și ne-am îndreptat spre ieșire.

Ca în multe locuri turistice, ieșirea se făcea printr-un magazin cu suveniruri, dulciuri, vederi, chiar săbii și armuri.

Doream să vedem biserica a cărui turn îl văzusem de pe metereze astfel, ne-am orientat după el. Am trecut pe lângă casele centrale, unele cu terase amenajate, la care lumea se relaxa la un ceai, la o bere.

În capătul străzii se afla „Biserica Sf. Maria” (Collegiate Church of St. Mary), biserică universitară, construită în 1123 o dată cu un Institul teologic. În timp s-a ruinat, supraviețuind doar cripta. În sec. XIV a fost refăcută, în timpul lui Thomas de Beauchamp, conte de Warwick, în stil gotic perpendicular. Ulterior s-a construit Capela Maicii Domnului cunoscută și sub denumirea de Capela lui Beauchamp.

În 1546 Colegiul a fost desființat și biserica a fost cedată burgheziei din Warwick. În 1693 a fost avariată de un mare incendiu când nava centrală și turnul au fost distruse. În 1704 a fost reconstruită în stil gotic și turnul a fost ridicat pe o înălțime de 40 metri.

Interiorul era sobru, decorat cu coloane și vitralii.

Capela mi-a atras atenția, fiind foarte decorată în comparație cu restul bisericii.

Am văzut mai multe orgi, de diferite dimensiuni, amplasate în diferite direcții, probabil cuplate între ele pentru sunet.

La revedere Warwick !

Castelul Windsor, Anglia

Publicat pe 15 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Castelul Windsor, reședință regală din Anglia, e situat în localitatea cu aceeași denumire, situată pe malul Tamisei, în județul Berkshire.

Am traversat Gara Centrală și am văzut interiorul transformat în spațiu comercial cu multe magazine, baruri, cafenele, restaurante. Era etalată, ca într-un muzeu, o locomotivă de epocă.

În apropierea gării era Castelul Windsor. Actual castelul este deținut de Regina Elisabeta a II-a. Este cel mai lung palat din Europa și cel mai locuit din lume. Ceremonia de montare a Gărzii se face zilnic când regina e la palat.

Am avut norocul să vedem parada gărzilor.

Istoria castelului este foarte lungă așa cum este și lista celor care, în decursul secolelor, au condus Anglia. Iată cel mai mic rezumat de care am fost capabilă.

În 1066 William Cuceritorul, duce de Normandia, învingând în bătălia de la Hasting,s a luat în stăpânire Anglia. La Windsor a construit un castel, inițial de lemn, înlocuit treptat cu fortificații de piatră, care în 1110 a devenit reședința lui Henry I. I-a urmat la tron Henry II care între anii 1165-1179 a extins castelul. În sec. XIII, sub Regele Ioan, castelul a jucat un rol important în timpul revoltei baronilor englezi. În 1215 aici s-au purtat negocierile înainte de semnarea Magnei Carta. Cu Henry al III-lea pe tron s-a construit un palat luxos (1240-1263) destinat familiei regale, clădiri gospodărești și o capelă denumită mai târziu Capela Lady. În sec. XIV Edward III, care s-a născut aici, a reconstruit castelul, proiectul fiind considerat cel mai scump din evul mediu în Anglia. În 1345 a instalat în turnul rotund un ceas mecanic considerat a fi cel mai vechi din Anglia. Castelul a fost folosit și pentru prizonierii francezi de la Poitiers (1357). În 1461 Edward IV a preluat puterea. A fost începută construcția Capelei „Sf. Gheorghe” prin dezmembrarea mai multor clădiri mai vechi. A urmat la tron Henry al VII-lea care a construit un turn cu 3 etaje, cu apartamente pentru familia regală. Castelul a fost folosit pentru evenimente diplomatice internaționale. În sec. XVI, de-a lungul perioadei Tudor, castelul a servit și ca izolator în fața epidemiilor din Londra. Pe parcursul secolului și a următorilor regi castelul a fost extins. Henry III a reconstruit poarta principală, a făcut o terasă de-a lungul pereților exteriori, numită Northen Wharf și un teren de tenis. Regina Elisabeth a completat castelul cu 10 tunuri de alamă, pentru apărare.

În 1642 a izbucnit războiul civil englez, între regaliști și parlamentari. Controlul castelului a fost preluat de John Venn cu 12 companii de soldați, perioadă în care castelul a fost vandalizat. În 1660 monarhia s-a restaurat și, sub Charles II, castelul a fost modernizat. În sec. XVIII castelul a fost condus de Ducele de Cumberland. În acea perioadă castelul a devenit atracție turistică, vizitarea lui se plătea. Au apărut primele ghiduri turistice ale castelului produse de George Bickham și Joseph Pote în anii 1753-1755.

George III a venit la tron în 1760. A început renovarea castelului și parcurilor din jur. Castelul a devenit reședință regală. Sub George IV, venit la tron în 1820, vizitarea castelului a fost restricționată. S-au reconstruit numeroase turnuri și turnul rotund a fost înălțat. Sub Regina Victoria a fost instalat iluminatul electric, doar în unele părți ale castelului, aceasta preferând lumânările. Zone mari din parc au devenit private. În sec, XX, sub Edward VII, s-au introdus iluminatul electric, încălzirea centrală, s-au instalat linii telefonice, s-au construit garaje pentru automobile. Sub George V castelul a fost înfrumusețat în interior prin decorațiuni și mobilier nou. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din personalul Palatului Buckingham a fost mutată la castel pentru protecție. Bijuteriile coroanei au fost depozitate în subsolul acestuia.

În 1992 a izbucnit un mare incendiu care a cauzat pagube enorme. Restaurarea a durat până în 1997.

Wardul inferior- în partea stângă, cu acoperiș conic, e Turnul de curățare (sec. XIII) în care se găsesc o fostă temniță, clopotele puse în 1478 și ceasul din 1689

Am stat la o coadă interminabilă, într-o incintă amenajată, pentru a cumpăra biletele de intrare.

Într-un final am pătruns în incinta castelului.

situat în secțiunea din mijloc, Turnul Rotund, în dreapta

Aripa de sud cu intrarea oficială la apartamentele de stat în partea stângă. Ele se află de-a lungul părții de nord a Quadranglei.

Capela St. George

În interior ne-a surprins un tavan plin cu însemnele unor cavaleri, porțiune reconstruită după incendiul din 1992.

Am ieșit pe poarta secundară a palatului, situată în partea de sud a Wardului de jos, Poarta Regelui Henric al VII-lea.

Am trecut de la istorie la viața cotidiană.

La revedere Windsor.

Citește și Salisbury și Stonehenge Anglia

Ljublijana, Slovenia

Publicat pe 5 aprilie 2018 de monica frimu

Aveam în plan să vedem cele două capitale, Ljublijana a Sloveniei și Zagreb a Croației. Fiind ultima zi din concediu, am plecat din Istarske Toplice, dimineața devreme, pentru a ajunge acasă, la Arad. Am trecut din Croația în Slovenia și, după 170 km, am oprit pentru un scurt timp în capitala țării, Ljubljana.

Orașul este situat între munți și este străbătut în partea centrală de râul Ljubljanica. Este capitala Sloveniei din 1991, după cucerirea independenței. Este supranumit și „Orașul Dragonilor”, dragonul fiind simbolul orașului. În 2016 a fost desemnat „Capitala verde a Europei” datorită curățeniei și reciclării deșeurilor în procent de 95%.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Ursulină a Sfintei Treimi, construită între 1718-1726, când Ljubljana era capitala Ducatului de Carniola, aflat sub dominație habsburgică. Fațada este decorată cu 6 coloane și în fața bisericii se află Coloana Sfintei Treimi. Importanța acestei biserici o denotă și faptul că în 1991, când Slovenia a devenit independentă, imaginea bisericii a fost tipărită pe o bancnotă slovenă.

Ne-am îndreptat spre Piața Congresului (Kongresni) construită în sec. XIX. În fundal am văzut pe un deal Castelul Ljubljana. A fost construit în sec. XV și refăcut în timp de mai multe ori, destinat ca fortăreață, cazemată, reședința guvernatorului, închisoare pentru nobili și reședință regală. Am aflat că se poate urca cu funicularul. Din păcate noi nu aveam timpul necesar la dispoziție.

Pe o latură a pieței am văzut Universitatea Ljubljana care se află într-un palat mare. Cuprinde 22 de facultăți, 3 academii și un colegiu. Este cea mai mare universitate din Slovenia.

Am traversat în lung piața unde am văzut Filarmonica Slovenă, situată într-o clădire construită în 1701, pe locul fostului Teatru Național care a fost distrus într-un incendiu . Vis a vis, într-un chioșc de vară, o formație de jazz ne încânta auzul.

Am ajuns pe malul râului, care desparte centrul medieval de orașul modern. Peste el sunt construite 12 poduri.

Am văzut „Podul triplu” (Tromostovje), construit în 1657, în locul unui pod mai vechi din sec. XII care a ars într-un incendiu. Denumirea provine de la 3 poduri alăturate, proiectate de arhitecți diferiți, pe o parte cu un capăt și pe cealaltă cu trei, în ansamblu fiind format dintr-o zonă pietonală și o pistă pentru bicicliști. De-a lungul râului se continuă cu porțiune formată din coloane mari din piatră.

Am înaintat pe o stradă scurtă până în Piața Preseren, denumită după poetul național France Preseren, a cărui statuie se afla aici în fața unei clădiri impunătoare, în stil neo-renascentist, fost Palatul Mayer, azi Farmacia Centrală, cea mai mare din țară.

Într-o parte a pieței se afla o clădire construită în 1903 care găzduia Galeria Emporium.

Tot acolo am văzut Biserica franciscană „Buna Vestire”, construită în sec. XVII, inițial închinată Sfintei Maria, ulterior luând denumirea de Preseren. Devastată după un cutremur, a fost restaurată total în 1895, de când și-a păstrat până azi stilul baroc.

Într-o parte a pieței, în fața clădirii Primăriei, se afla Fântâna Robba, care a fost sculptată în 1751, în marmură albă de Carrara, de sculptorul italian Francesco Robba. Reprezintă 3 persoane cu ulcioare, presupuși a fi zeii celor 3 râuri Carniola și anume Ljublanica, Sava și Krka. Sunt așezați în jurul unui obelisc central din marmură roșie, înalt de 10 m. Dedesubt bazinul fântânii are formă de cochilie.

În apropiere de piață am văzut Catedrala „Sf. Nicolae”. Începutul construcției, în stil gotic, a fost în 1262, pe locul unei biserici vechi. A fost incendiată în timp de otomani, fasciști, naziști, a suferit numeroase restaurări, din sec. XVIII ajungând în stil baroc. Clădirea prezintă pe laterale 2 turnuri gemene și, între ele, în partea posterioară, o cupolă verde.

În 1996, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, au fost adăugate 2 porți mari din bronz cu bazoreliefuri.

Ca în multe locuri din lume pe unde am umblat și în Ljubljana, în zona istorică, am întâlnit artiști stradali.

Am trecut pe străzile drepte, cu case vechi și am ajuns într-o piață de alimente, Piața Centrală din Ljubljana. Ne-am făcut aprovizionarea cu legume și fructe pentru acasă.

Am ieșit pe malul râului la Podul cu Dragoni (Zmajski Most), construit în 1901, pe locul unui pod mai vechi distrus în 1895 de un cutremur mare care a zguduit puternic orașul. A fost ridicat ca un omagiu adus Împăratului Franz Josef I, orașul fiind sub dominația autro-ungară. În ziua de azi poartă denumirea de la cei 4 dragoni sculptați din cupru, simbol al orașului, situați la capetele celor două balustrade de pe lateralele podului. Este un pod rutier cu o bandă pentru bicicliști și una pietonală.

Despre acest pod circulă 2 legende. Una povestește despre Iason și argonauții săi care au plecat din Grecia în căutarea lânii de aur. După ce au găsit-o, pe drumul de întoarcere au poposit în acest loc, pe atunci mlăștinos, în care trăia un dragon. Acesta i-a atacat dar a fost învins. Astfel dragonul a rămas simbol al orașului.

A doua legendă, mai puțin apreciată, spune că Sf. Gheorghe a ucis balaurul în acest loc.

După nici 100 de metri am ajuns la Podul Măcelarilor, un pod pietonal modern cu podeaua din sticlă și marginile laterale din lanțuri. Pe lanțuri erau prinse sute de lacăte de forme și dimensiuni diferite, de către îndrăgostiții care își urau în acel moment o dragoste veșnică.

Am ieșit de pe pod și am trecut pe malul apei pe lângă numeroase terase, baruri, cofetării în care oamenii se relaxau. Se părea că acea zonă era locul preferențial pentru arta urbană.

O ultimă privire și ne-am grăbit spre parcare. Ne aștepta un drum lung până acasă și în Ljublijana ne-am cam lungit.

Urmând itinerarul am părăsit Slovenia și am trecut iar în Croația unde, după 140 km, am ajuns în capitala ei, Zagreb. Orașul este situat la poalele muntelui Medvednica, pe două dealuri, Gradec și Kaptol și este traversat de râul Sava. Am intrat printr-o zonă cu construcții noi.

Am parcat în zona centrală și am trecut prin Piața Jan Josip Jelacic, în care se afla statuia lui Ban Jelacic.

De aici ne-am îndreptat spre Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Zagreb. Construcția ei, în stil romanic, a început în 1093, în timpul domniei Regelui Ladislau I și s-a terminat în 1217. A fost distrusă de invazia tătarilor în 1242, apoi pe ruinele rămase s-a ridicat o altă catedrală dedicată Sfântului Ștefan. În sec. XV s-au ridicat împrejur ziduri de apărare împotriva otomanilor care invadau țara. În sec. XVII a fost ridicat un turn de pază care, împreună cu catedrala, au fost puternic avariate de o serie de incedii și dărâmate de cutremurul din 1880. Catedrala a fost reconstruită în stil neo gotic dar lucrările la turla de sud au fost oprite o dată cu venirea comuniștilor la putere. Lucrările au fost reluate în 1968 și continuă și azi. Este dedicată Maicii Domnului și regilor Ungariei, Ladislau I și Ștefan I.

Nu ne-a fost greu să ajungem la catedrală deoarece turlele sale foarte înalte erau vizibile din orice loc. Am avut noroc că era deschisă și am putut vizita interiorul.

Se însera, astfel nu mai aveam timp să vizităm orașul. Ne-am propus să revenim. Urma să parcurgem 510 km, trecând o porțiune din Ungaria până la Szeged, de unde, pe autostradă, rapid la Arad.

Pula sau Pola, Croația

Publicat pe 2 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Pula sau Pola este cel mai mare oraș din Istria și al optulea din Croația, cu o populație de aproximativ 58.000. Existența unei așezări în perioada neolitică (6000-2000 î. Hr.) este atestată de ceramica găsită prin săpături arheologice. Se pare că prima denumire de Polai (orașul de refugiu) a fost dată de colchienii care s-au stabilit în acest loc. Din acea perioadă s-au găsit ceramică greacă și o parte din statuia lui Apollo. În 177 î. Hr. Peninsula Istria a fost cucerită de romani. Orașul a fost construit de Cassius și ridicat la rang colonial. Dărâmat, apoi reconstruit, a făcut parte dintr-o regiune a Italiei Romane, Venetia et Histria.

În acea perioadă a fost fortificat. S-a ridicat un zid de apărare cu 10 porți, un amfiteatru mare, Arena Pula (27- 68 î.Hr.), sistem de canalizare și alimentare cu apă.

Am parcat în apropiere și am vizitat Amfiteatrul roman, construit în sec. I. Este unul dintre cele 6 arene din lume care au supraviețuit. Actual este folosit vara în timpul festivalurilor de film.

După căderea Imperiului Roman de Vest orașul a trecut prin mai multe dominații astfel între 493-538 a fost condus de Ostrogoți, a devenit parte din Imperiul Bizantin (540-751) când a devenit portul principal al flotei.

A trecut apoi sub dominația francă, făcând parte din Regatul Italiei. În 1148 a fost cucerit de venețieni, sub care a prosperat. În luptele dintre venețieni și genovezi a suferit grave pierderi. Trecâd dintr-o cucerire în alta, a rămas sub venețieni până în 1797, apoi a devenit parte din Monarhia Habsburgică. O perioadă scurtă a fost inclusă în Imperiul Francez al lui Napoleon și a revenit sub Imperiul Austriac (1813), sub denumirea sa italiană, Pola, perioadă în care a prosperat, portul său a devenit baza navală principală a Austriei și centru de construcții navale. În timp s-a transformat în oraș industrial.

După prăbușirea Austro-Ungariei (1918) Pola a devenit capitala provinciei italiene Pola. A decăzut în mod principal datorită închiderii șantierului naval.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a făcut parte din Italia fascistă iar după căderea acesteia a fost ocupat de germani, care l-au folosit ca bază pentru ambarcațiuni. Între 1942-1944 a fost bombardat repetat. Între 1945-1947 a fost administrat de AMG (guvern militar aliat pentru teritoriile ocupate), apoi s-a unit cu Republica Federativă Jugoslavia și numele oficial a devenit cel croat, Pula. Din 1991 face parte din Croația, independentă.

Depășind Arena am trecut pe lângă Porta Gemini (Porțile Gemene). A fost construită în sec. II pe locul unei porți mai vechi.

În apropiere am văzut Poarta lui Hercule (sec. I), în vârful căreia se afla sculptat capul acestuia.

Am continuat drumul pe o stradă plină de tarabe cu suveniruri, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am ajuns la Porta Aurea sau Arcul lui Sergi (sec. I) de unde începea zona pietonală centrală a orașului. În 1829 anticul arc a fost demolat și reconstruit la începutul sec. XX.

Am străbătut strada plină de magazine, expoziții de pictură, suveniruri, până în piața centrală.

Forumul a fost construit în sec. I sub domnia lui Augustus. Era înconjurat de templele lui Jupiter, Juno, Minerva, Diana, Augustus. Am văzut Templul Augustus, păstrat integral (în foto la stânga). Lângă el Primăria orașului Pula. Clădirea a fost construită în sec. XIII pe locul Templului Dianei, din care păstrează și azi o porțiune de zid. Adăpostește biroul primarului încă din timpul dominației venețiene. În decursul secolelor a fost reconstruită de numeroase ori, în stiluri arhitectonice diferite, clădirea actuală datând din 1988.

Am părăsit Forumul și ne-am îndreptat spre Basilica „Sf. Maria Formosa”, o capelă bizantină construită în sec. VI. Împreună cu o altă capelă a făcut parte dintr-o mânăstire benedictină, demolată în sec. XVI. În 1605 Pula a fost atacată de venețieni care au devastat comorile aflate în capelă. Un exemplu sunt cele 4 coloane de alabastru oriental care se află în spatele altarului Bazilicii „Sf. Marcu” din Veneția.

În apropiere am văzut, între clădiri mai noi, o porțiune virană unde au fost scoase la iveală ziduri vechi și în 1940, un mozaic roman,vechi de 2000 de ani, care etalează o legendă grecească, „Pedeapsa lui Dirce”.

Am trecut de-a lungul Portului Pula în cares e lucra de zor. Am văzut amarate vase enorme sau mai mici care erau pregătite de drum. Portul se întinde pe malul Mării Adriatice. Mai există un port cu ieșire la Fazena. De aici pleacă și feriboturile care fac legătura cu insulele din apropiere cum ar fi Trieste și Veneția din Italia.

Am ajuns în dreptul Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, construită în sec. VI. Aici, în vremurile romane, se adunau credincioșii pentru rugăciune. A fost extinsă în sec. X, distrusă în atacurile venețiene și genoveze, reconstruită în sec. XV-XVI. Clopotnița din fața bisericii a fost ridicată între anii 1671-1707, cu pietre din amfiteatru. În interior era decorată pentru a se celebra o căsătorie.

În puținul timp pe care îl mai aveam am urcat pe străduțele vechi, înguste, pavate cu pietre de pe timpul romanilor, pe care se găseau, unul lângă celălalt, magazine cu diferite sortimente de marfă, aranjate astfel încât să te îmbie să le treci pragul. Dulciurilor nu le-am putut rezista.

Timpul presându-ne, am coborât spre malul mării, unde era parcată mașina, pentru a ne întoarce la Istarske Toplice. Am plecat cu părere de rău că nu am reușit să vedem tot ce ne-am planificat.

Citește și Ljubljana, Slovenia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: porți

Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Mala Strana Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 1

Potsdam, Palatul Sanssouci

Castelul Warwick, Anglia

Castelul Windsor, Anglia

Ljublijana, Slovenia

Pula sau Pola, Croația