Biserica Neagră, de rit evanghelic lutheran, se află în centrul Orașului Vechi Brașov, lângă Piața Sfatului. Este cea mai mare clădire de cult, în stil gotic, din sud-estul Europei, ocupând 2500 metri pătrați.
A fost construită începând cu anul 1383, pe locul unei biserici romanice din secolul XIII, distrusă în invazia tătară (1241). Lucrările au fost întrerupte în timpul invaziei turcești (1421), apoi reluate și în 1477 Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (Marienkirche) a fost terminată.
Clădirea a fost prevăzută cu o cupolă de 65 metri înălțime. Deși se doreau două turnuri, a fost ridicat doar cel sudic, cu două niveluri, înalt de 44 metri, în 1514 prevăzut cu ceas, cu cadranele situate pe laturile sudică și vestică și un clopot de bronz cu greutatea de 6 tone.
Exteriorul bisericii prezintă 15 contraforturi decorate cu câte o statuetă, situată sub un baldachin.
Portalul principal este situat pe latura sudică, iar pe laterala corpului bisericii o intrare secundară.
Intrând în pronaos, azi se pot vedea câteva statui vechi.
Naosul este împărțit în trei nave, de perechi de coloane, între care se află arcade cu motive vegetale.
Arcadele susțin galeriile, situate în jumătatea superioară a navelor laterale, care, împreună cu stranele, oferă locuri pentru 5.000 de persoane.
Naosul este despărțit, prin perechi de coloane, de o porțiune hexagonală în care se află și altarul, decorat central cu o pictură ce-l prezintă pe Isus predicând pe munte (1865-1866).
Pe latura sudică, la intrarea în naos, într-un balcon, susținut de coloane, se află orga principală, montată în secolul XIX, când a înlocuit-o pe cea veche, menționată din 1499. Orga a fost restaurată în perioada 1997-2001.
Din vechea biserică s-au păstrat până azi o frescă înfățișând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, însoțiți de Sf. Ecaterina și Sf. Barbara, cristelnița veche (1472) și blazoanele Regelui Matia Corvin și al soției sale Beatrix de Aragon.
În secolul XVI, o dată cu răspândirea Reformei Protestante, biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran, când au fost îndepărtate altarele secundare și s-a celebrat prima slujbă (1542).
Se presupune că, îndepărtându-se picturile și icoanele ce prezentau scene biblice și sfinți, biserica a fost decorată cu covoare orientale (sec. XV-XVI), circa 110 păstrate până azi.
Tezaurul păstrează și veșminte liturgice folosite atât de ritul vechi, romano-catolic, cât și de evanghelici lutherani până în secolul XIX.
În secolele XVI-XVII clădirea a fost afectată de mai multe cutremure, cel mare din 1689 acoperind-o cu fum, de unde a primit numele de Biserica Neagră.
A fost reconstruită și restaurată, interiorul recreat în stil baroc, cu galerii susținute de stâlpi cu bolți, pentru numărul în creștere al enoriașilor, un amvon nou, lucrările fiind terminate în 1722.
Începând din 1953 în biserică se desfășoară mult cunoscutele concerte de orgă, la care azi se poate intra doar cu rezervarea biletelor în prealabil.
În 1898 lângă biserică a fost postată statuia lui Johannes Honterus (1498-1549), cel care a răspândit Reforma în zonă și a înființat primele tipografii din Transilvania (sec. XVI). Statuia, așezată pe un soclu, prezintă două basoreliefuri din bronz, cel de pe latura vestică înfățișându-l în tipografia sa și cel de pe latura estică acordând împărtășania unui bolnav, asistat de familia acestuia.
Honterus a reorganizat și școala cu predare în limba germană. Lângă biserică, pe locul unei vechi mânăstiri, a construit o nouă clădire, azi aparținând Colegiului Național Johannes Honterus și un an mai târziu una pentru biblioteca școlii.
Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214).
Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite. Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.
Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.
În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.
La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.
Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).
Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.
Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa.
În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).
În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994, când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.
După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.
Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).
În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară și din 1794 liceu regal.
case construite în 1790
În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.
clădire construită în sec. XVIII
În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.
În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.
Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.
La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.
În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat.
Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.
Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.
În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.
În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.
În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.
În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.
În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.
În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa.
Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.
În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.
În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.
În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.
După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).
În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).
În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat s-a extins.
S-au înființat mai multe școli, din care unele funcționează și azi.
Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)
Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)
Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi, situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.
Un an mai târziu a fost ridicată clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).
Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.
Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.
În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).
În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.
Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.
Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare.
Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.
În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.
În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.
Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.
O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patikaház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).
Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.
O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.
Casa Töpler (Töplerház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.
Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire.
Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.
Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.
Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).
La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.
În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.
În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.
La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).
Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.
În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.
Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.
El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).
Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.
Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).
Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.
Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.
Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.
În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu 3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.
Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.
Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei și în 1955 a deschis muzeul.
Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck.
După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.
În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.
În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.
În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.
După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.
Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.
O altă piață a orașului de azi se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.
În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).
O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.
În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.
Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.
În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.
Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.
După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924
Totuși părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.
Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.
După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.
În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).
În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.
Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).
În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor), fostul comandant.
În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.
Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)
Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.
În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.
În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).
Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).
O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.
Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.
Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.
Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi, ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.
Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)
În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).
În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.
După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de trupele maghiare.
După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.
Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.
Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.
Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.
Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.
În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.
La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).
La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.
Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.
Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist, prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.
În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.
Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.
Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).
Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.
Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).
La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010.
Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958).
În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.
Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István. În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.
Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.
Poșta
Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)
În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).
A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.
Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.
Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.
Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.
Nu departe de el se află Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.
Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.
În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.
În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.
Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).
În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).
În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012.
Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.
Prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.
Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.
Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.
Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.
Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.
Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).
La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.
statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)
În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale.
La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate, dezvelit în 1928.
De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.
Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.
Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.
La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.
În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).
O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.
Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.
Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.
În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.
După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.
Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.
O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.
Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.
Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.
În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).
În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).
Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.
În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial, puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.
În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.
Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.
În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.
Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.
Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.
Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.
În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).
În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.
În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.
Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.
În 1845 a fost creată asociația Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.
Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.
Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.
În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).
În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).
Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.
În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.
Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).
Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.
Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.
În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.
După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).
Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.
În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.
După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.
În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).
Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți în război.
Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.
Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.
În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.
Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).
Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.
Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.
Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.
După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.
La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.
În 1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.
După 11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.
Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849
Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).
După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.
Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.
De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.
La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită. În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).
Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.
Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).
Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.
În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.
În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.
La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.
Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.
Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.
În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.
Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.
În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.
Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a legat clădirea principală de aripa în L.
După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.
În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.
În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.
Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.
În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie Pogácsa.
Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.
Orașul Battonya (Bătania) este situat în sud-estul Ungariei, la 46 kilometri de Arad, orașul meu de reședință. Trecând punctul de frontieră de la Turnu, nu foarte aglomerat, l-am vizitat adesea.
În secolul XV pe teritoriul orașului au existat 5 sate care aparțineau lui Iancu de Hunedoara, guvernator și regent al Ungariei, ulterior căpitan general al regatului. Ca toată zona, în secolul XVI au fost ocupate de turci, alungați definitiv de habsburgi un secol mai târziu. Sub dominația lor satele s-au unit formând o localitate populată majoritar de maghiari, puțini români și sârbi, ultimii stabiliți acolo la începutul secolului XVIII.
De religii diferite, în timp și-au construit propriile biserici. Cea mai veche dintre ele este Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Maicii Domnului” (Szerb Ortodox templom), ridicată în perioada 1778-1779, dotată cu un singur turn și în interior cu un iconostas pe 3 etaje, unul din cele mai valoroase din Marea Câmpie de Sud a Ungariei.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Római KatolikusSzentháromság templom), construită în stil clasicist, cu un singur turn (1814), în secolul XX a fost mărită, i s-a adăugat al doilea turn (1936-1938) și a primit aspectul actual.
În perioada 1883-1885 a fost ridicată Biserica Reformată (Református templom), în stil baroc și 1898 în interior a fost montată o orgă. Biserica a fost renovată în anul 2002.
Biserica Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe” (Szent György Román Ortodox templom) a fost construită între anii 1972-1878, cu un turn înalt de 32 metri. În interior catapeteasma a fost decorată cu 37 de scene religioase, despărțite de structuri din lemn sculptat. Între multiplele icoane, cea mai valoroasă este „Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul”.
La reparațiile din 1909 vârful turnului a fost acoperit cu cupru. Actual parohia ortodoxă independentă din Battonya aparține Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula. Ultima renovare a bisericii a avut loc în 2010.
La începutul secolului XIX ingineri vienezi au restructurat localitatea. S-au creat actualele străzi și au fost construite o serie de clădiri.
Dezvoltându-se, în 1839 a primit statutul de târg (oraș).
S-a înființat o școală catolică, azi Gimnaziul Catolic „Mikes Kelemen”, numit după scriitorul și traducătorul maghiar care l-a însoțit pe prințul Ferenc Rákóczi în Polonia, Franța și Imperiul Otoman, zone pe care le-a descris în scrierile sale. După moartea prințului s-a stabilit în Turcia, unde a fost ucis de ciumă (1768).
Gimnaziul dispune și de un internat, amenajat într-o clădire de epocă, situată lateral de Parcul Central.
Nu după mult timp a izbucnit Revoluția Maghiară (1848-1849) care a fost înăbușită de austrieci și Împăratul Franz Joseph I a pus stăpânire pe țară.
Tribunalul Battonya (Járásbíróság)
În 1867 prin Compromisul austro-ungar s-a instaurat dubla monarhie, austro-ungară și în Ungaria s-a restaurat vechea constituție.
În acea perioadă la Battonya s-au așezat familii de evrei, negustori și industirași, care au construit o școală și o Sinagogă (1896). Comunitatea a rezistat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când tinerii au fost trimiși la muncă forțată (1942).
După ce germanii au intrat în Ungaria, majoritatea evreilor au fost trimiși în lagărul de exterminare de la Auschwitz, postbelic comunitatea fiind desființată, în 1970 în Battonya locuind doar câțiva evrei.
Postbelic Ungaria a intrat sub dominația U.R.S.S. și trupe sovietice au fost cantonate pe teritoriul său. Sub conducerea maghiară stalinistă, în perioada 1950-1953 cca. 40.000 de oameni nevinovați au fost arestați și 13.000 au fost exilați în provincie, cu interdicția de a se întoarce la Budapesta. Un milion de oameni erau sub procedură juridică, inițiată de procuratură, din care aproximativ jumătate au fost găsiți vinovați.
Stalin decedând (1953), a început procesul de destalinizare, dar la conducerea statului a rămas fracțiunea comunistă. Populația, dorind înlăturarea lor, a manifestat pașnic, însă trupele securității au ripostat armat. În toată țara s-a declanșat Revoluția ungară din 1956. Pentru a o înăbuși, trupele securității au fost ajutate de trupele sovietice care, folosindu-se de Pactul de la Warșovia, au invadat și ocupat Ungaria. În timpul luptelor au decedat cca. 2.500 de maghiari. În amintirea acelor evenimente, lângă Biserica Romano-Catolică din Battonya a fost postat Monumentul 1956, un vultur încrâncenat, pregătit să zboare.
Nu departe de centrul orașului, între casele care mărginesc strada principală, se află Casa memorială Pál Molnár C., pictor și grafician renumit în Europa, născut în Battonya (1894-1981), cel mai mare dintre cei 7 copii ai familiei. A urmat cursurile Școlii din Arad, perioadă când a câștigat un premiu la un concurs național de pictură. Apoi a urmat studiile Școlii Regale Maghiare de Desen din Budapesta și în perioada 1919-1921, locuind în Elveția, a etalat 3 primele expoziții. Ulterior a locuit în Paris și între anii 1928-1931 a fost bursier la Roma. Reîntors în țară, a creat picturi pentru numeroase biserici, una găsindu-se azi pe altarul Bisericii Romano-Catolice din Battonya. Azi o parte din colecția sa se poate vedea în casa memorială.
Azi în Battonya mulți români și-au construit case de vacanță și chiar de locuit. Orașul este frecvent vizitat mai ales pentru Băile termale (Battonyai fürdő) care funcționează pe perioada de vară.
Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.
În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.
A fost incendiat în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat, Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.
Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină. M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.
O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad.
În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.
Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea.
În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (MakóiTakarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.
Pe strada principală a orașului, după Primărie, se află TribunalulMakó (MakóiJárásbíróság).
În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.
bustul lui Joseph Pulitzer
Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.
Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)
De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.
A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox.
Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.
De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.
A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957).
statuia luiJózsef Attila
În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).
La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.
statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)
Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.
În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).
Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.
Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).
Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție.
Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor.
Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.
Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.
La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.
De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.
Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.
În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.
Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.
De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.
În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).
În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.
M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).
Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.
În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.
Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.
Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.
La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.
Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.
Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.
Orașul Rupea este situat în zona centrală a României, în partea de nord a județului Brașov și este străbătut de râul Fișer.
Primăria Rupea
Așezarea s-a format după cucerirea Daciei de către romani, fapt atestat de piatra militară romană descoperită, pe teritoriul localității, prin săpăturile arheologice.
Era situată la baza unei stânci de bazalt, pe care se afla castrul roman Rupes, după care a fost numită. Până în secolul X castrul s-a ruinat și pe locul său a fost construită prima parte din Cetatea Rupea, atestată documentar abia din 1324, cu numele Castrum Kuholm. Istoria localității este legată de cea a cetății în care populația s-a refugiat de multe ori din fața năvălitorilor.
Rupea era locuită de sași care, pe lângă agricultură și creșterea animalelor, în secolul XV au creat 12 bresle de meșteșugari. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg. Anual se țineau 4 târguri mari, cele mai renumite din Transilvania acelor vremuri.
În acea perioadă a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată (sec. XIV-XV). S-a păstrat până azi, cu forma primită după modificările efectuate în 1894.
În anul vizitei mele (2021) biserica era în curs de renovare.
Apoi, lângă biserică, s-a înființat Școala Evanghelică Săsească, atestată documentar din 1488. Din 1904 a devenit școală elementară superioară cu predare în limba germană, în care funcționau 9 clase pentru băieți și opt pentru fete (1904), azi Școală Gimnazială.
La începutul secolului XX localitatea era foarte dezvoltată. În Rupea funcționau 4 bănci, după Marea Unire a Transilvaniei cu România s-a format primul consiliu național din județul Târnava Mare, apoi s-a înființat prima școală gimnazială cu predare în limba română (1920).
Poliția Rupea
Dezvoltarea a stagnat în timpul celor două războaie mondiale. Sub regimul comunist s-au construit cartiere cu blocuri de locuințe, o policlinică, Casa de Cultură, cinematograf, etc., s-au înființat întreprinderi industriale (exemplu Fabrica de Cherestea) și din 1951 a fost declarat oraș.
Azi în centrul orașului se află un mic parc, prevăzut cu bănci pentru relaxare și ornat cu rondouri de flori.
Parcul este înconjurat de clădirile construite în secolele XVIII-XIX, în care funcționează diferite instituții administrative și lateral de parc se înalță vechea biserică.
Centrul de Plasament „Casa Ioana”
Judecătoria
Pe o latură a parcului, într-o clădire din secolul XVIII, a fost amenajat Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea”, numit după folcloristul și etnograful care a explorat zona Rupea. Muzeul a fost amenajat pe secțiuni care evocă viața din mediul rural, ocupațiile de bază, tradițiile, portul popular specific, etc.
În perioada 1990-1993, între clădirile care mărginesc strada principală, a fost construită Biserica Reformată Calvină.
Azi orașul este vizitat mai ales pentru cetatea care, reabilitată, a devenit un important punct turistic.
Comuna Ozun este situată în județul Covasna, la 11 kilometri sud-est de Orașul Sfântu Gheorghe, în Depresiunea Brașovului, pe malul drept al Râului Negru.
Prima dată a fost atestată documentar din anul 1332.
În ea s-au păstrat mai multe conace vechi dintre care Conacul Pünkösti (1810), Conacul Ujvárosy-Agoston (1810-1825), Castelul Béldy-Mikes (1755) și Fosta Cazarmă a Husarilor (secolul al XVIII-lea).
Conacul Temesvári János (sec. XIX), azi grădiniță
Din păcate, timpul fiind limitat, nu am văzut decât centrul comunei unde într-o clădire funcționează Primăria și Căminul Cultural, numit după Mór Jókai de Ásva, fost scriitor și jurnalist maghiar (1825-1904) care a scris în special romane inspirate din istoria poporului maghiar.
În fața Primăriei era amenajat un mic Parc central, cu bănci pentru relaxare și un foișor (probabil pentru desfășurarea diverselor evenimente).
În el a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
În dreapta Primăriei, pe fațada unei clădiri am văzut o placă, postată în memoria evreilor din Ozun, victime ale holocaustului (1941-1944).
Tot central se află și Școala Generală „Tatrangi Sándor”, fondată în 1648 de cel căruia îi poartă numele.
M-am relaxat în Parcul central din Ozun, timp cât să fumez o țigară și, din nou, la drum…
După 10 kilometri vest am oprit în comuna Ilieni pentru a vedea Biserica Reformată Fortificată, situată pe un deal de la marginea comunei, restaurată după 1989. Din păcate era închisă.
Pe acel deal în secolul XII a existat o biserică în stil românesc care, fiind prea mică, a fost înlocuită cu actuala, în stil gotic (1443).
După asediile saxone (1612) biserica a fost înconjurată cu un zid fortificat, de formă pentagonală, prevăzut cu turnuri de veghe și bastioane în colțuri.
A devenit un punct important în apărarea graniței sudice a Transilvaniei.
Din Ilieni m-am întors la Sfântu Gheorghe și am rulat spre vest până în comuna Vâlcele, unde îmi rezervasem cazarea.
Recomand tuturor Pensiunea Silv Anka cu oameni primitori care oferă tot confortul pe un preț rezonabil.
Excursiile Monicăi 