Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.
La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni care au fost lăsați să folosească clădirea Bisericii Romano-Catolice.
Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.
Biserica Reformată (1895- 1899)
statuie Bethlen Gabor (1580-1629)
Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).
În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.
Școala Gimnazială „Vaskertes”
În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.
La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.
M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.
Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.
Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.
În ea funcționează Primăria Gheorgheni.
Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.
În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.
În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.
Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.
Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.
Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.
Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.
În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.
De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.
În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.
statuie Petőfi Sándor (1823-1849)
După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.
statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977
În acea perioadă s-a înființat o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.
Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.
La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.
Judecătoria Gheorgheni
La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).
Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.
După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.
Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.
Primăria Gurahonț
Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.
În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).
Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu 2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.
În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.
Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.
În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.
La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).
Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.
Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.
Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.
După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.
La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din 1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.
Școala Generală
Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.
Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.
A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.
Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”
În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.
La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.
În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.
În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902.
În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.
La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.
La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).
După 5 kilometri nord-est se ajunge în satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.
Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.
Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.
Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).
Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.
La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.
În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.
La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).
În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.
Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.
Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.
Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată și interiorul a fost pictat în frescă.
Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.
Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.
A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.
Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.
În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).
Din Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.
Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat.
De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.
Comitatul Odorhei a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.
György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio
Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta
Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg. În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.
După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron. Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale. Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.
În dreapta liceului se află Colegiul Reformat„Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.
Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.
statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor
În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.
Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.
În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.
De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.
Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.
Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.
Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.
În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.
În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.
Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi. Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.
Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.
După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).
De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului, dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.
După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.
Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.
După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.
În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919.
În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.
Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897). Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.
Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.
Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.
În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.
A fost prevăzută cu două turnuri, cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.
Interiorul a fost decorat cu picturi murale.
Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.
Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.
Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.
De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.
Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.
Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.
În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor, considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.
Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.
Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.
De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.
Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung. M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.
Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.
Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).
În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.
După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.
Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).
Direcția Silvică
Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.
Direcția județeană- evidența populației
Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.
Casa de Cultură a Sindicatelor
Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.
Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.
În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).
După Al Doilea Război Mondial cultul a fost interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .
Palatul Primăriei, azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.
Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.
În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.
Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.
La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.
Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.
Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.
În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană, Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.
La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.
În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).
Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.
Ceasul cu flori
Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.
Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.
În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată de Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).
M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.
Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.
Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.
Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).
Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.
Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.
Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807) imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă. În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.
Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.
În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).
În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.
Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.
La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.
În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.
După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.
În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află statuia Episcopului Áron Márton.
Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.
Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.
Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.
Oficiul Poștal nr. 1
Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892 pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.
După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.
Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.
Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.
Orașul Târnăveni este situat în centrul Transilvaniei, pe râul Târnava Mică și administrativ face parte din județul Mureș. Teritoriul pe care îl ocupă a fost locuit din vremuri străvechi, arheologii descoperind fragmente de vase, bijuterii, arme, urne de înmormântare, etc., datate din epoca bronzului (2200-1200 î.e.n.), epoca fierului (1200-sec. V î.e.n.), din perioada celților (o urnă de înmormântare și o sabie).
Cele mai multe obiecte au fost datate din perioada geto-dacică (sec. î.e.n.-sec. I e.n.) și din perioada romană, când zona făcea parte din provincia romană Dacia Superior, apoi a Daciei Apullensis (106-271 e.n.). Toate descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul de Istorie Târnăveni, deschis în 1962, în care există și săli de numismatică, etnografie și științe naturale.
Documentar, localitatea a fost atestată din 1278, cu numele terra Dychen Sent Marton, în care exista actuala Biserică Unitariană (1298), refăcută în 1599. Un secol mai târziu aparținea cneazului Filip și din 1476, împreună cu alte 6 sate situate pe Târnava Mică, au fost donate de Regele Ungariei, Matei Corvin, Domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în posesia căruia a rămas până în 1507 când, în actele vremii, Târnăveni aparținea cneazului Ștefan.
Ocupația de bază era cultivarea viței-de-vie care ocupa terenuri foarte întinse, motiv pentru care zona era denumită și „țara viței-de-vie”. Localitatea, dezvoltându-se, în 1502 a primit statutul de târg (oppidum).
Un secol mai târziu a devenit sediul comitatului Târnava, statut pe care l-a păstrat și sub habsburgi (1610-1712). Era populat în mare parte de iobagi și jeleri (1784-1787).
Catolicii au folosit pentru slujbe cripta unei familii până când, în 1899, au construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. Lângă ea, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Judecătoria Târnăveni.
În Revoluția de la 1848 Târnăveniul a făcut parte din Legiunea a III-a Cetatea de Baltă care au luptat, împreună cu Avram Iancu, împotriva revoluționarilor maghiari. După înăbușirea ei, în localitate s-au stabilit primii coloniști evrei sefarzi, veniți din Alba Iulia (1868). Interbelic li s-a alăturat o comunitate mică hasidică și din 1918 sioniștii.
Sinagoga Veche
În 1941legionarii au mutat evreii la Blaj dar aceștia s-au întors imediat în Târnăveni. Nu au reușit să stea mult deoarece au fost forțați să părăsească localitatea, unii dintre tineri au fost trimiși la muncă silnică, alții au fost deportați în Transnistria. După război comunitatea evreiască s-a refăcut, însă mult mai mică, deoarece mulți dintre ei au emigrat în Palestina.
Azi sinagoga este ascunsă în spatele unor blocuri, înconjurată de mulți copaci și nu am putut-o vizita. Pentru a vedea măcar o parte din clădire, cu ajutorul unei locatare care mi-a descuiat poarta blocului, am urcat până la etajele superioare.
Ieșind în strada principală, pe o clădire am văzut postată o placă din bronz cu chipul poetului Mihai Eminescu (1996). La acea casă din centrul orașului, fost Hanul lui Mănase, situat atunci pe ulița principală, în drumul lui spre Blaj, a poposit Eminescu (1866). Se pare că acolo a declarat pentru prima dată că ar fi poet.
Actual în clădire funcționează o Cramă care anterior a fost deținută de I.A.S. Jidvei. Tot din acea perioadă s-a păstrat fosta Casă Deldy (1860), azi transformată în muzeu.
Din 1876 Târnăveni a devenit capitala noului județ Kis-Küküllő (Târnava Mică), titlul revenind pe rând Cetății de Baltă (Küküllővár) și localității Dumbrăveni (Erzsébetváros).
În acea perioadă a fost înființată Școala cu „BUHE” (1873) care a funcționat ca „Școala Poporană”, apoi ca Gimnaziul de Stat „Traian” (1888), ulterior transformat în Școala Generală nr. 1.
La începutul secolului XX, pe un teren viran de lângă râul Târnava Mică, a fost construită o nouă clădire (1912-1916), extinsă cu un alt corp de clădire (1970), în care a funcționat un colegiu mixt. În anul 2001 a fost numit Colegiul de Stat „Avram Iancu”, în fața căruia, un an mai târziu, a fost postat bustul acestuia.
De asemenea s-au ridicat noi clădiri pentru diferite instituții ca actualul Spital Municipal (1896-1897) și Prefectura (1889-1896), azi ocupată de Colegiul Tehnologic.
Actuala Școală de Arte și Meserii „Constantin Brâncuși” își are sediul în clădirea fostei Administrații Financiare Județene (1906-1908). În anul 1900 a fost ridicat Cazinoul, folosit de funcționarii de stat, azi sediul Pompierilor.
În centrul orașului a fost ridicată o nouă clădire (1902) în care azi funcționează PrimăriaTârnăveni.
Pentru aducere aminte, în parcul amenajat în fața ei, în 1991 a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu.
Localitatea s-a dezvoltat o dată cu descoperirea în zonă a gazului metan (1912) și a primit statutul de oraș care, începând de atunci, a fost iluminat cu gaz (1913). A început dezvoltarea platformei industriale cu profil chimic care a asigurat o parte din materialele necesare în timpul Primului Război Mondial. Tot atunci a fost înființată Centrala electrică care a funcționat până în anul 1999.
Prin Tratatul de la Trianon, împreună cu toată zona, orașul a fost cedat României.
Târnăveni a devenit reședința administrativă a județului Târnava Mică, moment când a fost numit Târnava-Sânmartin (1920-1926). În oraș a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, în stil brâncovenesc (1921).
Apoi a fost numit Diciosânmartin, perioadă în care a început ridicarea unei noi biserici (1937), oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” a fost terminată în anul 1971 și noua pictură executată între 2005-2011.
După reforma administrativă (1968) a fost inclus în județul Mureș.
Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.
La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).
În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.
Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.
În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.
În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.
Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).
În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).
Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.
Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).
A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.
Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.
Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).
La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat, au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).
Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya, a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.
Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).
Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.
Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.
Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.
Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.
Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.
Poarta de Nord
În secolul XIX a fost transformat în locuință.
Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).
Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.
Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.
În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.
Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.
Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).
Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.
După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.
De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.
O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.
Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).
În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..
Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.
În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.
Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).
Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv, din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.
Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997 Centrul Cultural „Lucian Blaga”.
În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.
După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).
Fiind în Tunis, capitala Tunisiei, după ce am urmărit puțin din desfășurarea unei greve, am ocolit mașinile poliției și am ieșit din Piața Guvernului spre o veche moschee inclusă în Patrimoniul Național al Tunisiei.
Moscheea Kasbah a fost construită la ordinele fondatorului dinastiei Hafsid care guverna atunci Tunisul (1230-1233) ca Moschee Congregațională, Moschee de vineri care găzduiește rugăciunile speciale de vineri la prânz cunoscute ca jumu’am. Inițial a servit doar conducătorii ce locuiau în Kasbah apoi a fost deschisă publicului. Sub stăpânirea otomană a fost renovată (1584).
Am ocolit-o și am intrat în Medina unde, în decursul timpului, pe lângă moschei au fost construite diferite mausolee.
Mausoleul Mohamed Laz, monument istoric din 1912, a fost construit de comandantul militar din Tunis pentru ienicerul căruia îi poartă numele.
Mausoleul Ahmed Khodja a fost construit de dey-ul căruia îi poartă numele (1647). În el au fost îngropați familia sa și descendenții până la jumătatea secolului XIX. A fost declarat monument istoric din 1922
Moscheea Youssef Dey, cunoscută și ca Al B’chamqiya, inițial a fost folosită pentru oratorii publici.
În 1631 a fost transformată în moschee, fiind prima turcească din oraș.
A fost restaurată la sfârșitul secolului XIX și în 1926 a fost anexată Universității Ez-Zitouna.
De la moschee grupul s-a îndreptat…mai întrebați spre ce ?….spre cumpărături.
S-a început explorarea părții acoperită a medinei.
Cum nu prea sunt amatoare de magazine, pentru mine cumpărăturile păreau o pierdere de vreme. Pentru asta am plecat pe alt continent ? În fine, așteptând după grup am început să fotografiez câte ceva din zonele prin care treceam.
Din loc în loc, între magazinele cu mărfuri din toate sectoarele de vânzare, se aflau terase cu mese, cafenele, etc.
Deși foarte înghesuite, tot se mai găsea câte un spațiu care să fie amenajat.
În sfârșit am ajuns la un obiectiv care mă interesa, Moscheea Hammouda Pacha al Mouradi, în stil arhitectural turcesc, cu un minaret octogonal.
A fost construită de cel de al 2-lea bey care a condus dinastia Muradid până la moartea sa.
A funcționat ca hanafi, o școală juridică sunnită care inițial s-a dezvoltat în Irak, s-a răspândit și a ajuns școala principală dintre cele patru existente în Imperiul Otoman, azi, cu un număr foarte mari de adepți, aproximativ o treime dintre musulmanii din întreaga lume.
Se pare că trecusem doar prin partea mai europenizată a medinei ?
Când prin străduțele închise, când pe cele din exteriorul zidurilor, s-au continuat cumpărăturile care păreau că nu se mai sfârșesc.
Mă întrebam când o să mai avem timp să vedem măcar câteva clădiri istorice.
În acea porțiune erau etalate mai mult obiecte tradiționale, deosebite de cele europene, așa că timpul mi-a trecut mai ușor privindu-le.
Cum am mai povestit anterior, fiind republică, Tunisia a creat libertăți de care, în special, tinerii beneficiază. În general populația autohtonă a continuat tradițiile.
Am ieșit din înghesuială pe lângă o clădire mare, prevăzută cu coloane, în care am aflat că funcționa o școală.
De ea era lipit un alt magazin. Oare nu mai scăpam dintre ele ? Norocul meu a fost în ghidul tunisian, profesor de istorie, a cărei răbdare am pus-o la încercare cu întrebările mele și în același timp l-am bucurat, fiind singura curioasă despre amănuntele istoriei lor.
Medersa sau Madrasa, școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă în principal teologia islamică, dar și alte materii, au fost construite în medina în timpul dinastiei Hafsid.
Medersa Slimania
Au fost fondate pentru instruirea oficialilor de stat.
Începând cu secolul XX sunt folosite de studenții Universității Ez-Zitouna.
Am ajuns la un magazin de parfumuri unde, în sticluțe colorate, erau etalate diverse sortimente.
Ghidul tunisian ne-a explicat procesul de producție. Între timp ghida română avea alte treburi…Mă rog, începeam să-mi dau seama de ce atâta tevatură cu medina…
Lăsând grupul să iasă, liniștită, văzând că ghida a rămas în locație, am fotografiat sticluțele frumos aliniate. GREȘEALĂ! Cum ghida nu se grăbea, am ieșit să mă alătur grupului. Nici urmă de ei și…nici urmă de ghidă… Nu am avut de ales decât să-mi găsesc o cale de ieșire din acel labirint.
După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.
Ca localitate separată Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost Biserica Evanghelică Luterană (1871).
După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).
Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt- Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.
În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de Liceul „Mathias Hammer” Anina.
În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.
La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).
Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.
După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).
A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).
Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.
Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908.
Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.
Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.
Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.
Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.
Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.
Din Piața Kossuth, Pécs, Ungaria, în drumul spre catedrală am trecut pe lângă Biserica Evanghelică-Luterană (Pécsi Evangélikus Egyházközség temploma) construită în stil renascentist (1875) de congregația luterană formată în 1868.
După ce am vizitat Catedrala „Sf. Petru și Pavel” am urmat fosta stradă Káptalan pe care locuiau mai mulți membrii ai episcopiei, numită azi strada Muzeului datorită faptului că pe ea se află mai multe muzee. Lateral, spre sud, am văzut străduța istorică Schaár Erzsébet utca numită după o sculptoriță care a creat inițial modelul unei străzi din secolul XVIII, lung de 24 metri, efectuat din spumă poliuretanică care a fost expusă la Muzeul din Székesfehérvár (1974) cu numele „Strada”.
Ulterior „strada”, creată din materiale durabile, a fost mutată în actuala locație (1985-1986).
Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să mă întorc acasă, am putut vizita doar câteva din mulțimea de muzee ale orașului. În 1979 a fost deschis Muzeul Martin Ferenc (Martyn Ferec Múzeum) sculptor, pictor, grafician, unul dintre primii reprezentanți maghiari ai tendinței non-figurative, care a predat orașului o parte din operele sale. După moartea sa (1986) au fost adunate toate picturile și sculpturile sale și în 2011 a fost deschisă o expoziție permanentă.
În apropiere se află alte două muzee. Muzeul Zsolnay (Zsolnay Múzeum) funcționează în cea mai veche clădire rezidențială din Pecs (1324), casa lui Janus Pannoius, de la care pe fațadă s-au păstrat fresce renascentiste. În ea a funcționat prima Bibliotecă publică din Ungaria (1477).
În decursul timpului clădirea a fost restaurată (1930, 1955) și a fost deschis muzeul cu o expoziție permanentă care etalează cronologic lucrări decorative ceramice efectuate în Fabrica de porțelan. În 1990 a fost deschisă Sala Memorială Zsolnay în care sunt etalate piese de mobilier, fotografii, picturi, etc. ale familiei.
În spatele lui se află Muzeul Arheologic „Grădina de Piatră” (Reneszán Kőtár) cu o expoziție în care sunt expuse desene și schițe făcute de arhitecți unui palat renascentist descoperit prin săpăturile efectuate în zonă.
Muzeul Victor Vasarely (Vasarely Múzeum) a fost deschis în casa artistului (1976) și etalează lucrările sale începând din 1947, o parte donate de el muzeului (1968) și lucrările altor artiști în geometrie și cinetică. Din curtea muzeul se poate intra Muzeul Minier Mecsek (Mecseki Bányászati Múzeum) situat într-un spațiu subteran care a fost inaugurat în 1981. În el sunt etalate minerale, roci din minele de cărbune din munții Mecsek și în ultimii ani mostre din extracția de uraniu.
După muzeu, pe colțul străzii se află clădirea Colegiului Tehnologic Episcopal (Püspöki Hittudományi Főiskolán).
Am cotit pe o stradă spre nord unde am trecut pe lângă Centrul Școlar Catolic „Sf. Mór” (Szent Mór Katolikus Általános Iskola).
În față, pe Dealul Calvarului, se afla Capela Calvarului (Kálvária-kápolna) la care doream să urc mai ales pentru a vedea panorama unei părți din oraș.
Inițial am urcat un șir de scări care s-a terminat într-un spațiu larg mărginit de o parte din fostele ziduri ale cetății și un bastion de la care pe o potecă amenajată am urcat la capelă.
În 1270 pe Dealul, numit atunci „Sf. Bartolomeu”, exista Capela Corpus Christi care sub stăpânirea otomană a fost distrusă. După ce iezuiții s-au stabilit în oraș (1701), prin schimb de terenuri au preluat dealul situat în afara zidurilor orașului. În vârful lui au construit o capelă mică și până la ea 7 stații.
În decurs de un secol au adăugat până la 14 stații decorate cu reliefuri din piatră care au fost sistematizate invers decât în mod obișnuit, adică din partea de vest spre capelă și prin partea de est coboară, înconjurate de pini și migdali.
Apoi au construit actuala capelă circulară, în stil neo-clasic (1814-1817) și în grădina alăturată „peștera Sfântul Mormânt”.
În anii 1930 spațiul a fost înconjurat cu ziduri, poarta de intrare în grădină a fost decorată și interiorul capelei pictat.
După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial capela a fost naționalizată. În decursul timpului s-a deteriorat și a suferit doar reparații minore. În 1990 a fot înființată Fundația Calvarul din Pécs care în timp a adunat fonduri și în 2012 au renovat-o.
Lângă capelă, așa numita „terasă a celor opt fericiri” (Nyolc boldogság terasza”) este pardosită cu plăci decorate cu motive florale situate în jurul unei plăci centrale, inscripționată.
De pe terasă am văzut panorama zonei de est a orașului unde se înălțau turnurile catedralei.
După ce am văzut Piața Széchenyi din Pécs, Ungaria, mai având timp până la întâlnirea cu amicii, am cutreierat zona centrală din apropiere.
Am urmat o străduță mărginită de clădiri mai vechi și mai noi.
Școala de dans Pitypang (Pitypang Tánciskola)
Casa Hoffman
Cinematograful Apolló (Apolló Mozi)
Am ajuns în dreptul unei clădiri interesante situată pe colțul dintre două străzi. Am cotit pe lângă ea dorind să văd ruinele existente vis a vis. Citisem că săpăturile arheologice au descoperit o moschee, Ferhád pasa dzsámija, o baie turcească, o mânăstire de derviși înconjurată de un cimitir musulman (sec. XVI) pe care, din păcate nu le-am putut vedea, zona fiind închisă publicului.
M-am îndreptat spre strada pietonală Király utca numită după episcopul din perioada amenajării ei (1820). În fața mea a apărut o clădire foarte decorată, Casa Vasváry (Vasváry-ház), numită după fostul ei proprietar, un negustor de fier care a cumpărat clădirea în 1840 și a ornamentat-o cu ceramică din Fabrica de porțelan Zsolnay (1883-1884).
Deasupra ferestrelor a fost decorată cu elemente vegetale, sub ele, capete de leu. În dreptul ferestrelor s-au păstrat până azi ornamentele ceramice care reprezintă „Arte și industrie” (în stânga) și „Comerț și trafic” (în dreapta). Deasupra porții de intrare, în partea superioară a fost inscripționat numele casei lângă care a fost postată stema familiei flancată de două statui.
În clădirile de pe Király utca azi funcționează numeroase restaurante, cafenele, galerii de artă. Într-o clădire din 1695 a funcționat cea mai veche cofetărie din Ungaria (1789). După ce a fost naționalizată a funcționat cu intermitență apoi a fost restaurată și din 2014 funcționează cu numele Cofetăria Caflisch (Caflisch cukrászda). Înaintând spre est pe colțul unei clădiri am văzut o fântână care a existat acolo din 1778. Azi apa curge prin gura unui leu postat pe o placă din ceramică decorată.
Spre capătul de est al străzii se află Biserica Liceului „Schimbarea la Față a Domnului Nostru” (Lyceum templom) construită în stil baroc de călugării Ordinului Paulinilor (1741-1756) cu hramul „Sf. Treime”, în cadrul unei mânăstiri.
După desființarea ordinului (1786) clădirile au rămas nefolosite până în 1832 când episcopul de la acea vreme le-a transformat într-o școală.
În momentul în care s-a înființat Universitatea Pécs a devenit biserică universitară (1923) apoi a fost reluată de Ordinul Paulinian (1997).
Lângă biserică, în clădirea vechii mânăstiri se află Școala Gimnazială și Profesională Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium). Școala a fost fondată în 1857 când a funcționat în altă locație până când localitatea a fost ocupată de sârbi (1918-1921) și școlile, bibliotecile, etc. au fost distruse.
După retragerea lor, clădirea a fost restaurată, a intrat în posesia Universității Pécs și a primit numele Széchenyi. În 1944 în clădire s-a mutat Spitalul Militar, școala a fuzionat cu un alt liceu și din 1954 a revenit în clădirea inițială.
De la biserică am făcut cale întoarsă urmând Király utca spre vest.
Depășind Casa Vasváry am intrat în Piața Teatrului (Színház tér), delimitată de casele vechi.
În piață sunt organizate regulat evenimente culturale ale orașului.
În secolul XIX actorii nomazi, neavând o locație, au jucat în case private și hanuri din oraș. Între 1815-1839 a fost construit un teatru care deteriorându-se a fost închis (1886).
Actualul Teatrul Național Pécs (Pécsi Nemzeti Színház) a fost ridicat în locul unui Spital Militar (1895).
Clădirea a fost modernizată și renovată de două ori (1987-1991; 2011).
În el funcționează teatrul principal, un teatru de cameră și o sală de studio.
Teatrul de Cameră (Kamaraszínház)
În fața teatrului au fost create două bazine cu apă, fiecare decorat cu câte o sculptură care se referă la actorie, un clovn ascuns în spatele unei măști și o femeie ce privește după o mască.
Ieșind din piață spre vest am trecut pe lângă GrandHotel Pallatinus, un complex în stil art-nouveau.
A fost ridicat pentru o familie (1915) în locul locul unei fabrici de mănuși.
Începând cu anul 1988, în decursul a 13 ani hotelul a fost renovat apoi deschis cu numele actual.
În ziua respectivă am terminat explorarea orașului. Obiectivele rămase, pe care mi le propusesem, urma să le văd a doua zi.
Încă câteva case spre vest și am intrat în Piața Széchenyi.
Excursiile Monicăi 