Arhive etichetă: școli

Pécs, Ungaria- Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

Publicat pe de
1

După ce am văzut descoperiri arheologice din jurul  Catedralei Pécs am intrat în  Piața Domului (Dom tér), formată în momentul în care zidurile castelului medieval au fost demolate (1822-1891).  Doi ani mai târziu în piață a fost postată statuia lui Ignác Szepesy (Szepesy Ignác-szobor), episcopul care a participat la dezvoltarea orașului înființând o tipografie, fondând Academia de Drept și îmbogățind biblioteca cu aproximativ 4.000 de exemplare.

Pe latura de vest a pieței se află Palatul Episcopal (Püspöki Palota). Inițial a fost format din trei aripi, nordică, estică, sudică, care limitau o curte interioară și o grădină. În secolul XVI palatul a fost reclădit în locația actuală apoi în decursul timpului a fost modificat. În secolul XVIII a fost extins cu aripa bibliotecii, etajat și fațada decorată în stil baroc.

La etaj a fost postată statuia Franz Liszt (secol XIX), amintind de vizita compozitorului (1846) în momentul consacrării Episcopului de Esztergom, când a compus o liturghie dedicată acestuia. A fost așezat cu fața spre catedrală pentru „a se inspira” din sunetele clopotelor.

Pe latura estică se află clădirea care găzduiește Arhivele Episcopale (Püspöki levéltár). Inițial acestea se aflau în partea de sud-est a palatului, în actualul Salon  Mare (1751-1777). În timp s-au extins și au ocupat spațiile bibliotecii, vicariatului și biroului episcopal, mutate în alte locații.

Lângă Arhive, pe o străduță spre est, se află Trezoreria Episcopală (Püspöki Kincstár) într-o clădire construită ca și casă canonică (1843). Ulterior a fost numită Casa Martyn după pictorul care s-a mutat și a trăit în ea. În fața clădirii se află două sculpturi efectuate de el. Trezoreria funcționează și ca muzeu în care se pot vedea comorile adunate în timp de Episcopia Pécs- obiecte din aur, numismatice și o expoziție de artă ecleziastică.

În apropiere se află una dintre fântânile turcești (Török-kút) care au supraviețuit în oraș, azi loc de întâlnire al amorezilor .

Lacătele iubirii le-am întâlnit și pe o alee în parcul din zonă.

În apropierea fântânii se află Muzeul de Artă Modernă (Csontváry Múzeum) care a fost deschis în fostul sediu al TIT cu expoziția Tivadar Kosztka Csontváry (1973).

Pe lângă el am pătruns în Piața Sf. Ștefan (Szent Istvan tér) care inițial a fost o piață de grâu (1712) din care a făcut parte și zona Pieței Domului. Din secolul XVIII în piață a existat o fântână sub formă de cascadă. În 1975 în timpul reparațiilor sistemului de curgere au fost depistate niște ruine astfel cascada a fost eliminată rămânând doar o fântână arteziană (szökőkút), în centrul unui parc.

Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală un Mausoleu creștin (Ókeresztény Mauzóleum) din secolul IV, o capelă funerară, una dintre cele mai mari clădiri din fosta localitate Sopianae. Avea două etaje, cel superior folosit ca și cameră de înmormântare și inferior o criptă în care erau îngropate persoanele.

Inițial a existat un singur mormânt, cu un sarcofag sculptat, situat într-o cameră pictată cu fresce apoi  spațiul a fost mărit spre vest pentru alte două sarcofage.

În 1946 pe partea de est a pieței a fost postată statuia Două surori (Két testvér szobor).

Pe strada care mărginește piața se află Biserica Mânăstirii Maicii Domnului (Miasszonyunk-zárdatemplom), romano-catolică, construită inițial în stil baroc (1727) și o dată cu ridicarea mânăstirii modificată în stil clasicism (1847-1851).

Lângă ea a fost construită o clădire care în decursul timpului a fost extinsă, conectată de clădirea principală a mânăstirii și din 1907 a funcționat ca școală a Ordinului Notre Dame.

Din 1941 a aparținut universității, postbelic a fost etatizată și transformată în Gimnaziul  Leőwey Klára (Leőwey Klára Gimnázium), numit după participanta  la Revoluția și Războiul de Independență din 1848.

După un an, lateral de clădire a fost postată statuia Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc szobor).

Ocolind gimnaziul am ajuns în dreptul Bisericii „Sf. Francisc” (Szent Ferenc templom), aparținând franciscanilor. Aceștia au apărut pentru prima dată în oraș în 1256. La începutul secolului următor, cu ajutorul unei familii înstărite, au ridicat o biserică cu două turnuri și o parte din mânăstire (1301).

Au funcționat până în perioada ocupației otomane când biserica a fost demolată și o parte din ea transformată în Moscheea Memi Pasa (secol XVI). În fața intrării principale și în spatele fostului altar a fost creată baia cu hamamul Memi Pasa  (Memi pasa fürdője) și mânăstirea a fost transformată în locuințe.

După ce turcii au fost alungați zona a intrat iar în posesia franciscanilor (1687) care inițial au ținut slujbele în moschee apoi au dărâmat-o și în mai multe etape au construit actuala biserică (1718-1780). Baia Memi Pasa a supraviețuit până în anii 1880 când a fost demolată o dată cu modificările efectuate la biserică. UN secol mai târziu biserica a fost iar modificată și a primit forma actuală (1926-1930).

Lângă biserică am văzut un tramvai vechi care avea postat pe geam un orar. Nu mi-am dat seama pentru ce, neînțelegând limba maghiară.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri în care funcționau numeroase magazine și firme. În capătul ei, la intersecția unor străzi, se afla fosta Casă Sipőcz în care încă din 1764 a funcționat o farmacie. Actual în clădire, pe lângă funcția sa de bază, funcționează Muzeul Farmaciei „Saracen” (Saracen gyógyszertári múzeum). Pe lângă ea am intrat în piața centrală a orașului, locul meu de întâlnire cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi 

Pécs, Ungaria- descoperiri arheologice din jurul catedralei

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria după ce am vizitat Memorialul Bătăliei de la Mohács am rulat 53 kilometri până la ținta mea finală, orașul Pécs care în 1998 a primit premiul UNESCO „Orașe pentru pace” și în 2010 a fost selectat pe lista orașelor „Capitală Europeană a Culturii”. În jur de ora 17 m-am cazat la Joker Hostel  la care făcusem în prealabil rezervare.

Procedurile cazării fiind încheiate, fiind vară și ziua lungă,  am pornit imediat să explorez orașul. În drum spre centrul istoric am trecut pe lângă școala profesională  Sz.Angster József iskola care a fost fondată în 1885 ca școală de ucenicie. Din 1929 a funcționat în actuala clădire, construită pentru ea. În 1949 clădirea a fost naționalizată, patru ani folosită de armată, apoi redată școlii.  Din 1995 i s-a alocat și cădirea fostei școli primare.

În timpul pe care îl aveam la dispoziție, seara având întâlnire cu niște cunoștințe,  îmi propusesem să vizitez fosta cetate medievală și dacă o găseam deschisă, Catedrala Pécs.

Prima clădire istorică pe care am văzut-o a fost Moscheea lui Jakováli Hassan (Jakováli Hasszán Pasa Dzsámija) numită după pașa din Kanizsa, comandant-șef militar, descendent al orașului prin bunicul din partea mamei, singura din Ungaria care a supraviețuit cu minaretul atașat. A fost construită în a doua jumătate a secolului construită XVI, orientată spre Mecca. După alungarea turcilor,  lângă ea ridicându-se un spital, o parte a fost demolată (foaierul), restul transformată în capela spitalului, legată de acesta printr-o cale de acces directă și minaretul folosit ca clopotniță. În 1960  a fost restaurată în forma originală, în anii 2000 renovată  și redeschisă în 2010 ca moschee.

În anul 2016 lângă moschee a fost postată  statuia lui İbrahim Peçevi, istoric turc născut în Pecs.

Încă 5 minute de mers și mi-am atins obiectivul, rămășițele fostului Castel Pécs care azi înconjoară un complex de clădiri aparținând episcopiei, în centrul cărora se înalță Catedrala Pécs.

Pe locul actualului oraș în vechime se afla  așezarea Sopianae în care Regele Sf. Ștefan a fondat o episcopie (1009) ale cărei clădiri au ars într-un incendiu mare care a cuprins orașul (1064). Au fost refăcute ulterior și înconjurate cu ziduri. În a doua jumătate a secolului XIII a fost ridicat un castel, înconjurat de ziduri duble și șanț de apărare, care în decursul timpului a fost asediat și atacat de mai multe ori însă a rezistat.

În secolul XV orașul, fiind cel mai mare din Ungaria, era o țintă majoră a otomanilor astfel comandantul de oști Paul Chinezul (Pál Kinizsi), pentru a proteja castelul, a construit în colțul de nord-vest al zidului castelului un bastion circular, Barbakán, înconjurat de șanț de apărare.

Bastionul putea fi accesat doar pe un pod mobil

Turcii, câștigând Bătălia de la Mohács (1526, au înaintat spre a cuceri alte teritorii. Au atacat și Castelul Pécs care, neputându-se apăra, fortificațiile fiind învechite, s-a predat trupelor otomane.

În timp aceștia au transformat orașul construind clădiri publice,  mai multe moschei, băi, etc.

În secolul XVIII orașul a fost restructurat și remodelat. Castelul a fost demolat,.  Pentru crearea unor străzi șanțul de apărare a fost umplut cu pământ rămânând intact doar în partea vestică.

În secolul XIX zona, suburbie a orașului Pécs, era deținută de familia Zsolnay care a construit un teren de tenis, înlocuit cu unul de baschet, folosit iarna ca patinoar.

În 1967  a început excavarea zidurilor castelului apoi în 1968 bastionul și zidurile vechi au fost restaurate și au intrat în circuitul turistic al orașului.

Lângă Catedrala Pécs am văzut un șir din 12 statui reprezentând Apostolii Rătăcitori (Vandorlo Apostolok). Înalte de 2,5 metri, au fost efectuate pe parcursul a nouă ani (1854-1863). În timpul reconstrucției catedralei au fost mutate în altă locație  (1882-1891).

Pentru a le aduce în zona inițială în anii 1930 a fost construită o arcadă cu scopul de a le proteja și un piedestal comun. Statuile, ajunse într-o  stare avansată de degradare (1937), nu au putut fi restaurate din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, abia între anii 1961-1963 aceasta fiind efectuată. Au fost mutate lângă catedrală abia în anul 2017.

Catedrala fiind închisă, am continuat explorarea zonei din jurul ei.

În partea de nord se află ruinele Universității medievală (Középkori Egyetem) creată de episcopul din  Pécs cu ajutorul Regelui Ludovic I (1367), pe locul unde se presupune că a existat primul Palat Episcopal, având două facultăți- arte și drept.

Fundațiile clădirilor au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate între anii 1978-1987.

De asemenea s-au descoperit bazele Capelei Sf. Fecioare Maria (Szűz Mária kápolna), ridicată de Episcopul Nicolae (1346-1360).

Capela a fost distrusă în timpul invaziei și ocupației otomane (1543).

În partea de sud a presupusei universități azi se află un Muzeu Arheologic.

.

Înconjurând catedrala am trecut pe lângă o statuie care reprezenta uniunea regalitate-religie, un rege și un episcop ținând împreună cheile orașului.

Citește și Pécs, Ungaria-Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

 

Bátaszék și Mohács, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Baja am continuat drumul spre est și după 21 kilometri,  în județul Tolna m-am oprit în orașul Bátaszék. Pe marginea șoselei se înălța o biserică impresionantă pe care doream să o imortalizez. Numele orașului provine de la două mânăstiri care au existat acolo.

În secolul XII localitatea se numea Széké. Acolo s-au stabilit călugări cisticercieni și au construit o mânăstire (1142) care un secol mai târziu a fost distrusă de invazia tătară (1242).

Călugării, cu ajutorul unei familii de moșieri, în 100 de ani au reușit să reconstruiască biserica (1347) însă mânăstirea a fost demolată. În timp în locul cisticercienilor s-au mutat călugări benedictini care au ridicat biserica la rangul de abația Székély pe care regele a unit-o cu Mânăstirea Báta și locația a primit numele de Bátaszék.

Sub ocupația otomană a fost transformată în cetate. Biserica a fost reconstruită și din 1718 a devenit biserică parohială.  Fiind ruinată, împreună cu clădirile abației au fost demolate (1889). Până în 1903 a fost construită actuala Biserica Parohială Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Nagyboldogasszony templom).

Fiind o biserică mare, în locurile principale fundația clădirii a fost săpată cu o adâncime de 8-10 metri. Clădirea a fost ridicată în stil neogotic cu un turn înalt de 30 metri.

În partea superioară a fațadei a fost postată statuia unui înger care suflă din trombon.

În 1995 ruinele fostei biserici au fost descoperite și reconstruite până în anul 2001.

În aceeași zonă se află și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din drumul spre Pécs, punctul final al excursiei, m-am abătut spre sud și după 30 kilometri în  județul Baranya am intrat în  orașul Mohács, oraș-port pe malul drept al fluviului Dunăre, cunoscut mai ales după marea Bătălie de la Mohács în care trupele maghiare au fost înfrânte de otomani.  Am parcat lângă Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Treime” (Szentháromság-templom), în fostul cartier sârbesc, construită de sârbii refugiați din fața invaziei otomane (1732), în stil baroc, cu un turn înalt de 48 metri.

Deși a început să plouă în rafale m-am îndreptat spre promenada de pe malul Dunării. Spre norocul meu rafalele au fost trecătoare și ploaia s-a oprit.

Portul din  Mohács este folosit în principal ca port de croazieră, mai ales pentru cursele Pécs- Villány.

După ce dorința mea de a vedea Dunărea s-a împlinit, m-am îndreptat spre centrul orașului. Lângă o intersecție am văzut statuia Sfintei Treimi (Szentháromság szobor) postată pe un soclu de piatră înalt.

Pe lângă ea am înaintat până la Piața Széchenyi (Széchenyi tér), prevăzută central cu o parcare. Piață mare, înconjurată de clădiri de epocă și o Biserică Memorială Votivă, a fost creată în 1896, a primit forma actuală în 1940 și a fost renovată în 2007.

În partea de vest a pieței se află Școala Primară Széchenyi (Széchenyi István Általános Iskola) construită între anii 1896-1897.

A fost folosită în special de copiii  burgheziei orașului.

În fața școlii a fost postat un grup statuar (1987) în amintirea eliberării de sub ocupația otomană prin a doua Bătălie de la Mohács.

Lângă școală, într-o clădire modernă funcționează Centrul de tineret MTÁMK și Centrul Cultural AMI (MTAMK es AMI Ifjusagi Centrum).

Pe latura de sud a pieței se află mai multe elemente comemorative. În 1926  a fost ridicată Biserica Romao-Catolică Memorială „Fecioara Maria” (Magyarok Nagyasszonya plebaniatemplom) pentru comemorarea a 400 de ani de la Bătălia de la Mohács.

La baza clădirii a fost amplasat un kilogram de pământ memorial din curțile a 3.000 de sate maghiare, 52 de orașe și 25 de primării județene.

Biserica, în stil bizantin, a fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 30 metri și lată de 20 metri și ferestre cu vitralii.

Poate găzdui în jur de 3.600 de persoane.

Deasupra intrării a fost postată o orgă.

Lateral de biserică a fost creat un monument din metal reprezentând victoria.

Lângă el, pe o serie de colonade am găsit postată o placă memorială  în amintirea Arhiepiscopului din Kalocsa și a conducătorului Tomori Pal (1526) postată în 1996 de Asociatia Aparatorilor orasului Mohács.

Vis a vis de colonade se află clădirea în care funcționează Consiliul Județean (Mohácsi Járási Hivatal Kormányablak), construită în anul 1926.

Lângă ea, în partea de est a pieței, se află Primăria Mohács (Polgármesteri Hivatal).

Clădirea a fost construită în stil maghiar cu elemente maure (1924-1926). Corpurile laterale au fost prevăzute cu câte o cupolă.

Fațada principală a fost prevăzută la rândul ei cu două cupole. Între ele, central, a fost postată stema orașului. Deasupra intrării a fost creat un balcon mărginit superior de arcade decorate și anterior sculptat în piatră.

În fața Primăriei, pe marginea parcării se află două statui. Una dintre ele reprezintă laurii victoriei înconjurând stema din secolul XVIII a orașului, la rândul ei ținută în brațe de leul învingător.

Statuia celor 3 fete (Három leány szobra) a fost construit pentru a comemora eliberarea de ocupația sârbă (1932). Fetele, îmbrăcate în costume populare maghiare, șvabe și croate,  ultimele două susținând stema maghiară, simbolizează prietenia între cele trei naționalități care populau orașul în pofida Tratatului de la Trianon.

Latura de nord a pieței este delimitată de o stradă cu numeroase magazine, firme, etc.

Am urmat-o spre un parc situat la marginea centrului orașului.

În Parcul Eroilor (Hősök parkja) se află o poartă înaltă cu patru coloane, vizibilă de departe, inițial ridicată ca Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial cărora le-au fost adăugate numele celor din Al Doilea Război Mondial și ai Revoluției din 1956, devenind Memorialul Eroilor  (Hősi Emlékmű).  Din păcate la momentul vizitei mele în jurul lui se făceau săpături, probabil pentru amenajarea parcului.

Citește și Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Valencia, Spania- El Sant Francesc-Ciutat Vella și Eixample

Publicat pe de
Răspunde

Din Mercado Central, Valencia, Spania am parcurs mai multe străduțe din Orașul Vechi și am intrat în cartierul El Sant Francesc, Ciutat Vella.

Am ajuns într-o piață delimitată de clădiri înalte, Plaza de Rodrigo Botet.

În piață era postată o fântână arteziană înconjurată de copaci bătrâni.

Pe alte străduțe înguste am ieșit în calle del Pintor Sorolla, mărginită de clădiri mai noi.

După 5 minute am intrat în Piața Alfonso Magnificul (Plaza de Alfonso El Magnanimo) în care se afla postată statuia lui Iacob I Cuceritorul (1891).

Lateral se afla clădirea Tribunalului Superior de Justiție (Tribunal Superior de Justicia).

Am ocolit-o și am intrat în Parcul Glorieta, pentru a vedea unul dintre cei patru ficuși plantați în 1852, Ficus centenaris de la Glorieta.

Lângă copacul secular era postată statuia lui Iacob I Cuceritorul.

Lângă parc, în mijlocul unui giratoriu, se afla Poarta Mării (La Puerta del Mar), construită între anii 1946-1960 ca memorial pentru eroii Războiului Civil Spaniol. Pe acel loc, prima poartă a fost construită în 1801, demolată  împreună cu o parte a zidului de apărare (1867). În locul ei, în cadrul unei cetăți construită de Filip V (1707), a fost ridicată altă poartă care la rândul ei a fost demolată împreună cu cetatea în momentul în care trupele lui Napoleon au părăsit orașul.

De acolo am parcurs carrer del Colón, artera principală a cartierului, cu blocuri de locuințe, spații comerciale, bănci, restaurante, etc.

statuia pictorului impresionist Pinazo Camarlench 

Strada era situată pe locul unde a existat o parte din zidul medieval, lung de 4 kilometri (1356-1370), care a fost demolat în secolul XIX. Zidul avea 4 porți mari Serranos, del Mar, San Vicente, del Quart și 9 porți mai mici.

Ruinele uneia dintre porțile mici au fost scoase la iveală  în actuala Placa dels Pinazos în timpul lucrărilor pentru o linie de metrou. Din 1319 acolo a existat una dintre porțile mici, Poarta Evreilor (Puerta de los Judios), prin care treceau mărfurile agricole spre a fi vândute în oraș.

Accesul pentru comercianți a fost interzis în secolul XVI apoi poarta a fost zidită (1689) și folosită doar în ocazii rare. A fost demolată  când întregul zid a fost distrus (1890).

De acolo am părăsit carrer del Colón și am intrat în cartierul Pla del Remei, districtul Eixample, unul dintre cele trei cartiere ale districtului construit prin extinderea orașului de la Ciutat Vella spre sud (secol XIX) și m-am îndreptat spre o altă piață închisă pe care doream neapărat să o văd.

Piața Colón (El Mercado de Colón) a fost realizată la cererea localnicilor pentru a se evita vânzările stradale sau deplasările la alte piețe din oraș (1914-1916). Pe o suprafață de 3.500 metri pătrați a fost ridicată o clădire modernistă lungă, cu porți de deschidere pe două străzi paralele și acoperiș metalic realizat pentru o bună iluminare a interiorului în care foarte mulți comercianți și-au vândut marfa.

Una dintre fațade a fost decorată cu produse alimentare-păsări de curte, legume, fructe, produse de măcelărie, pescărie, etc., pe care eu nu le-am descoperit. Pe a doua fațadă au fost postate două coloane între care a fost realizat un arc mare de cărămidă, restul fațadei prezentând multe vitralii.

În secolul XX, clădirea deteriorându-se, mulți comercianți s-au retras. O parte a clădirii a folosită ca Primărie până în anul 2000.

După restaurarea din 2003 a redevenit piață în care se vând produse din toate sectoarele comerțului.

Subsolul a fost restructurat astfel partea centrală a rămas liberă, cu spațiu pentru cafenele, înconjurător a fost creată o parcare.

În apropierea pieței, pe o stradă laterală se afla o biserică pe care nu puteam să o ratez.

Biserica Părinților Dominicani (Basilica San Vicente Ferrer), o clădire neogotică (1906-1919) în cadrul mânăstirii construită după revenirea Ordinului Dominican în Valencia. În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost jefuită și distrusă (1936) apoi a fost folosită  ca loc  de întâlnire pentru membrii Frontului Popular și mai târziu ca depozit. Refăcută, din 1951 a primit titlul de Bazilică Minoră.

De la biserică am străbătut străduțele mărginite de clădirile secolului XIX.

Cum orașul se pregătea de sărbătoarea anuală Fallas, într-un spațiu deschis am avut norocul să văd trupe de copii care își pregăteau dansurile tradiționale.

Am ajuns la Casa Evreiască (Casa de Guardiola sau Casa Judia) , o clădire cu 7 etaje, în stil art deco valencian, construită în zona unde trăia mica comunitate evreiască (1930) care își desfășura sărbătorile religioase în clădire. Fațada a fost decorată cu elemente arhitecturale din stilurile arab, egiptean, hindus, ebraic și deasupra intrării a fost etalată steaua lui David.

În decursul timpului parterul și partea superioară au fost modificate, elementele hinduse eliminate.

M-am îndreptat spre bulevardul care traversează districtul Eixample. Gran Via del Marques del Turia cu clădirile sale moderniste m-a fermecat.

De acolo m-am întors iar pe străduțele înghesuite.

Am traversat o alee unde se afla intrarea la Școala Taurină (Escuela Taurina de Valencia) deschisă în 1983.

La capătul lui am ieșit în carrer de Xativa, limita dintre Eixample și Ciutat Vella.

Am ajuns la Arena de Tauri (Plaça de Bous de València) care a fost construită în afara zidurilor orașului, lângă Poarta Ruzafa (1850-1859), azi la capătul cartierului Eixample.

Clădirea rotundă, în stil neoclasic, cu diametrul exterior de 108 metri, înaltă de 4 etaje, la exterior este formată din arcade semicirculare cu balustrade de piatră, delimitate de stâlpi. În interior, cele 16.851 de locuri pentru spectatori, reduse până azi la 10.500, sunt împărțite pe două galerii susținute de stâlpi de fontă. Pentru a le accesa pe cele superioare se urcă 24 de trepte. Principalele curse de tauri au loc în perioadele Festivității Fallas și a Târgului din iunie.

Citește și Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

 

 

 

 

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Sânnicolau Mare și Cenad, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sânnicolau Mare din județul Timiș este cea mai vestică localitate din România, situat în Câmpia Mureșului inferior, pe râul Aranca.

Săpăturile arheologice au scos la iveală existența unei așezări  în zonă încă din paleolotic, neolitic, epoca bronzului și fierului, de asemenea existența unui castru roman al Legiunii Gemina XIII, avanpost al Cetății Morisena („Orașul de pe Mureș”) care se întindea pe teritoriul actualelor localități Sânnicolau Mare și Cenad, prima devenind, în cadrul cetății, oraș al Imperiului Roman (106-274).

După retragerea legiunilor romane în sudul Dunării Dacia Traiana a fost atacată și cucerită de goți, vandalizată, prădată și denumită Goția până aceștia au fost alungați de hunii aflați sub conducerea lui Atilla care și-au creat capitala imperiului în cetate și zona au numit-o Hunia (380-396).

Până în secolul XIII zona a fost cucerită pe rând de popoarele migratoare- tătari, mongoli și cumani. În acea perioadă a fost construită Mânăstirea Morisena cu stareț și călugări greci și în 1030, cu sprijinul regilor maghiari, a fot organizată episcopia romano-catolică Cenad pentru a propaga catolicismul.

În 1241 teritoriul a trecut sub ocupație maghiară. Szent Miklos (Sân Nicolau), numele provenind de la Biserica „Sf. Nicolae” care a supraviețuit din mânăstirea existentă anterior, a devenit oraș cetate independent, separându-se de Cenad, prima sa atestare documentară datând din 1247.

Sub ocupația maghiară a trecut în proprietatea primului episcop al Cenadului (1421). Un secol mai târziu Banatul fiind ocupat de turci (1552) aceștia și-au mutat în localitate administrația, o garnizoană, au construit o școală pentru ieniceri și Biserica „Adormirea Maicii Domnului” au transformat-o în moschee.

Moara veche

După numeroase lupte între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, cel din urmă a intrat în posesia Banatului (1701). Fiind provincie de graniță cu rol militar crescut și orașul fiind situat la intersecția căilor de comunicație, acesta s-a dezvoltat rapid și a devenit reședința districtului Cenad (1717), sediul Prefecturii erarhiale și al Trezoreriei militare a Banatului (1724).

Spitalul Orășenesc

Zona a fost ocupată de imigranții sârbi și greci care s-au încadrat în comunitatea religioasă a românilor până în 1733 când s-a înființat parohia sârbească. În 1752 au sosit coloniștii șvabi care au format o localitate nouă, Comuna Germană, actualul Sânnicolau German, în timp încorporat în oraș. Pentru ei a fost înființată Episcopia Catolică (1767). Fiind un amalgam de etnii, fiecare își dorea să aibă propria biserică astfel pentru ortodocși moscheea a redevenit biserică dar, fiind neîncăpătoare, între 1783-1787 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă Sârbă „Adormirea Maicii Domnului”.

În aceeași perioadă familia nobiliară de aromâni din Grecia, stabilită în Banat, care a trecut la catolicism și și-a maghiarizat numele în Nakó, a cumpărat un teren din oraș (1781). Contele a construit Școala inferioară de agricultură (1799) apoi Gimnaziul de Stat  (1894), azi Școala generală nr. 1,  care au dus la creșterea prestigiului orașului.

Monumentul Eroilor Revoluției 1989

Orașul a primit dreptul de a organiza târguri (1787) apoi piețe săptămânale (1837) și dezvoltarea sa demografică și economică au luat avânt. O perioadă scurtă de timp a aparținut Voivodinei (1849-1860) apoi a fost din nou reședință de district care cuprindea 22 de comune (1870-1918).

În 1864 contele Nakó a început construcția unui castel în stiluri arhitectonice îmbinate, baroc și romantism, cu un turn în stil medieval, care era înconjurat de un parc.

Castelul Nakó avea 99 de încăperi și o bibliotecă în care erau adunate peste 5. 000 de volume, picturi, statui, porțelanuri rare.

După Primul Război Mondial zona a intrat sub ocupație sârbească apoi franceză și „comorile” contelui au dispărut.

În 1941 castelul a fost folosit ca sediu al legionarilor apoi ca și cazarmă cu depozit de armament, după cel de Al Doilea Război Mondial ca Școală pentru tractoriști (1949-1951), Școală Agricolă (1953-1955) și Casa Pionierilor (1980).

În memoria compozitorului născut în localitate (1881), Primăria a organizat în castel Muzeul Béla Bartók, inaugurat în 1981.

După schimbarea regimului politic din România (1989) castelul a fost folosit ca discotecă și club de calculatoare apoi a fost ocupat de Casa de Cultură și Muzeul Orășenesc care funcționează și azi.

Revenind la situația religioasă, parohia romano-catolică a fost înființată  începând cu anul 1818.

În locul capelei în care se țineau slujbele pentru credincioșii predominant germani și maghiari contele Nakó a construit în centrul Comunei Germane Biserica Romano-Catolică (1824).

Azi în fața bisericii este postată statuia contelui.

Cultele reformat, evanghelic luteran și protestant primind libertate din partea regilor habsburgi, în 1787 prima familie maghiară protestantă a sosit în localitate urmată de alte familii care inițial au ținut de parohia Nădlag. Cu ajutorul contelui Nakó credincioșii au construit o casă de rugăciune și o școală maghiară (1814-1815), cei reformați Biserica Reformată (1912-1913).

Clădirea în stil gotic combinat cu baroc  azi este într-o stare avansată de degradare. Biserica având doar șase credincioși evangelici- luterani și cinci credincioși evanghelici presupun că fondurile pentru reparații nu „se înghesuie” să apară, deși ar merita, fiind o clădire istorică.

Religia de bază a imperiului fiind cea catolică, a început trecerea forțată a românilor la catolicism, sub ritul greco-catolic, astfel în oraș s-a înființat parohia greco-catolică (1846) și cele 40 de familii catolicizate țineau slujbele într-o casă. Lângă aceasta, până în 1902 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” care a funcționat până în 1949 când cultul greco-catolic s-a reunit cu cel ortodox. Din 1990 cele două culte s-au despărțit și biserica a rămas cultului greco-catolic.

În ceea ce privește cultul ortodox, românii și sârbii nu s-au putut înțelege folosind aceeași clădire astfel slujbele se țineau alternând duminicile, s-a ajuns la petiții juridice, lungi procese la Timișoara și Budapesta și în jurul anilor 1900 românii au părăsit biserica contra unei despăgubiri din partea sârbilor. Până în 1903 și-au construit o biserică proprie, Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”.

Turnul a fost dotat cu patru clopote aduse de la Budapesta și în 1930 cu un orologiu. În curte a fost postat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial.

În perioada interbelică orașul a fost trecut la statutul de comună, sub comuniști a devenit reședință de raion (1951-1968) și a redevenit oraș din 1968.

Primăria Sânnicolau Mare

Porțiunea răului Aranca care traversează orașul a fost transformată într-un canal traversat de poduri. Pe unul dintre maluri se află Parcul Copiilor, terenuri de sport, locuri de agrement.

Pentru divertisment și relaxare orașul dispune și de un lac pe care a fost amenajată o terasă.

La ieșirea din oraș spre granița cu Ungaria se află o biserică nouă de lemn, Biserica Ucraineană „Sf. Ierarh Nicolae”.

La mijlocul distanței de 20 km dintre Sânnicolau Mare și punctul vamal la granița cu Ungaria se află localitatea Cenad. Privind înapoi în timp, Cenadul împreună cu Sânnicolau Mare (Sân Nicolau) au făcut parte din  Cetatea Morisena și au urmat același curs al istoriei.

În cadrul cetății a fost ridicată Mânăstirea „Maicii Domnului” care în momentul în care ortodocșii și catolicii s-au despărțit a funcționat în rit catolic, cu călugări benedictini (1054), iar ortodocșii s-au mutat la Mânăstirea Oroslanos. Mânăstirea catolică s-a ruinat rapid.

În perioada 1030-1552 Cenadul a fost reședință episcopală. În amintirea acelor vremuri, începând cu anul  2003 în afara localității a fost construită Mânăstirea Morisena „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, mânăstire de maici.

Cenadul a fost distrus în timpul invaziei tătare (1241). Reconstruit, a suferit în timpul invaziei otomane astfel în 1459 au fost ridicate fortificații. În 1514 Gheorghe Doja a distrus casele, biserica și a masacrat clerul. Cetatea a fost din nou reconstruită. Sub ocupația otomană catolicii au fost alungați și localitatea a coborât la statutul de sat. După înfrângerea turcilor de austrieci, aceștia au dărâmat cetatea, zona ocupată majoritar de sârbi (Cenadul Sârbesc) au colonizat-o cu germani, care și-au construit o localitate (Cenadul German), localități care în timp s-au unit.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1773)

Parohia romano-catolică din Cenad a început să funcționeze iar (1741) și un secol mai târziu a fost ridicată Biserica Romano-Catolică ”Sf. Gerard”, în stil neogotic (1868-1870).

Gerard a fost un călugăr benedictin italian, primul episcop al Cenadului, care a înființat parohii, a construit biserici și mânăstiri în zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre. Sarcofagul lui a fost păstrat în această biserică.

Zece ani mai târziu a început construcția Bisericii Ortodoxă Română „Pogorârea sf. Duh” (1880).

Apoi, în 1911 a fost ridicată Biserica  Greco-Catolică.

Citește și Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

Copenhaga, Danemarca-prin zona Nyboder

Publicat pe de
Răspunde

În Copenhaga, Danemarca, după ce am vizitat zona Langelinie și Kastellet am traversat  Parcul Churchill.

M-am îndreptat spre zona Nyboder dorind să ajung la Castelul Rosenborg.

Zona a fost amenajată de Regele Christian IV în afara orașului fortificat cu locuințe pentru personalul tot mai numeros al Marinei Regale (1631-1641), clădiri asemănătoare barăcilor militare. Când  Poarta de Est a fost mutată zona a fost integrată în oraș.

Au fost amenajate școli și un spital private, o forță de poliție locală dar pentru aceste facilități bărbații din zonă au fost obligați să nu părăsească armata timp de 20 de ani.

Până în 1796 zona s-a tot extins prin construirea de case noi ulterior jumătate din ele au fost vândute sau demolate (1853-1878).

În mijlocul zonei Nyboder, în Piața Sfântul Paul (Sankt Pauls Plads) se afla Biserica „Sfântul Paul”, cunoscută ca Biserica Nyboder (Sankt Pauls kirke).

Biserica luterană a fost construită pe un teren donat de stat pentru a servi populația în creștere a orașului (1872-1877). A fost ridicată în stil lombard, din cărămidă roșie și la exterior decorată cu jaluzele, arcade, coloane și pinacule pe colțuri.

În 1888 a suferit reparații majore.

Depășind o clădire mai nouă (1903) am intrat pe străduțele mici, întortocheate.

Aveam impresia că mă aflam pe un tărâm de basm unde casele colorate parcă se intercalau cu natura.

La capătul uneia dintre străduțe se înălța turnul unei biserici pe care de abia așteptam să o văd.

Biserica Metodistă (Jerusalemskirken), a fost construită în stil renaștere romanică și renaștere bizantină, cu turnul  de aproximativ 50 metri înălțime. Primii metodiști au apărut în Copenhaga în anul 1859 și au folosit spații închiriate din magazinul Kongensgade.

Numărul lor crescând, au construit Biserica „Sfântul Paul” (1866)), nume schimbat în Biserica „Sfântul Marcu” (1894) o dată cu construirea altei biserici care a preluat hramul „Sf. Paul”.

Ultima denumire, cea actuală, a primit-o în  1912. Doi ani mai târziu clădirea a fost distrusă într-un incendiu apoi reconstruită în decursul unui an.

De la biserică am urmat o stradă mai circulată, pe lângă clădirile aliniate „ca la armată”. Am fost  impresionată în mod plăcut văzând florile și verdeața cu care erau ornate  diferite zone contracarând imaginea sobră a clădirilor.

Sølvgades Skole

Pe lângă niște clădiri, ale căror pereți erau pictați cu scene copilărești, m-am îndreptat spre intrarea în Grădinile Castelului Rosenborg.

Citește și Grădinile și Castelul Rosenborg, Copenhaga, Danemarca

 

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă.  Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată  în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită  după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923.  Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Arad- cartierul Grădiște

Publicat pe de
Răspunde

Cartierul Grădiște din Arad, România, este situat în partea nordică a orașului. Pentru a pătrunde în el trebuia să traversez podul rutier și pietonal, peste liniile de cale ferată, lăsând în partea estică Gara C.F.R. Din 1871 Aradul a devenit municipiu și industria a început să se dezvolte rapid. În 1891 a fost înființată de către un industriaș austriac „Fabrica de mașini, vagoane și Turnătoria de fier a societății pe acțiuni Johann Weitzer” unde s-au produs prima locomotivă cu abur pentru trenurile de marfă și călători pe linii secundare, un proiect al fabricii din Budapesta (1896), vagoane de marfă, metrou, material rulant, etc., singura fabrică de vagoane din sud-estul Europei.

În 1921 a fuzionat cu Fabrica de automobile „Marta” și a primit numele de Uzina de Vagoane Astra Arad în care un an mai târziu a început să se dezvolte și sectorul aviatic. Și-a păstrat numele până la naționalizarea ei (1948) când a devenit Întreprinderea de Vagoane Arad. În timp a devenit cea mai mare producătoare de material rulant din țară. În 1998 a fost divizată în Astra Vagoane Călători și Astra Vagoane Arad. Cea din urmă a fost cumpărată de firma americană Trinity Industries Inc. (1999) care în 2006 a vândut-o celui mare mare producător de vagoane pe boghiu și forjă din Europa, International Railways Systems (IRS). Pe lângă vagoane, din 2014 compania început să fabrice și tramvaie. Actual, fațada ei îngrijită se poate vedea pe partea stângă, la terminarea podului.

Cartierul a început să se contureze cam pe la 1898, zona fiind ocupată încetul cu încetul de lucrătorii C.F.R. și muncitorii din fabrici. Terenul pe care s-a dezvoltat a aparținut moșierului Mosoczyi- partea situată în dreapta podului, în continuarea Depoului Mare C.F.R. și moșierului Gutziar- partea situată vis a vis de gară, peste liniile de cale ferată. După numele moșierul proprietar, localnicii au fost denumiți moșoți.

După Primul Război Mondial, pentru reconstrucție și dezvoltarea industriei,  tinerii de la sate au migrat la oraș. Mulți dintre ei s-au stabilit în zona care se afla în apropierea mijloacelor de transport, Gara Mare și Gara Podgoria, aceasta s-a mărit, terenurile au fost expropriate o dată cu reforma agrară (1924)  și  în 1925  a primit numele de Grădiște. După Astra Vagoane se întinde o zonă cu blocuri de locuit. Între ele, un intrând, o poartă și în fundalul unei zone părăsite un vechi conac în stare de degradare avansată, toate erau urmărite atent de un paznic. În 1860 a fost construită „Magyar Kiraly Dohany Behalto”, un centru de colectare a tutunului, cea mai veche clădire industrială a Aradului care intrând sub tutela Ministerului de Finanțe (1919) a fost denumit  Depozitul de fermentare a Tutunului, azi cunoscut de localnici ca  „Vechea fabrică de tutun”.

Până în 1948, datorită solului propice din zona Aradului, producția de tutun a devenit una dintre cele mai importante din Transilvania astfel că în depozit s-a amenajat un complex de pregătire a tutunului- curățare, uscare, ambalare, care dura între 12-14 zile apoi îl livra fabricilor de țigări din Timișoara și Târgu Jiu. În anii 1960-1970 se prelucra între 3 și 5 mii de tone de tutun. A funcționat până în anul 2008, după puțin timp a fost cumpărat de un italian și actual este sub sechestru, de neatins.

Din vremurile de glorie a rămas doar un panou cu reclame pentru țigările autohtone produse în acea perioadă, panou în aceeași stare deplorabilă ca întreg complexul.

Fiind situat în apropierea liniilor de cale ferată, a gării, atelierelor și depoului C.F.R., în timpul celui de Al Doilea Război Mondial cartierul a fost bombardat și au căzut victime în jur de 300 de oameni. După război, sub regimul comunist industria a luat amploare. La ieșirea spre Oradea s-au înființat Crescătoria de Pui și Combinatul de Sere, din anii 1980 ultimul funcționând aproape doar pentru export, azi ambele desființate după 1989. Tot în acea zonă a funcționat și Fabrica de seringi și ace medicale de unică folosință (1995-2013), prima din țară cu acest profil. Au fost construite locuințe pentru muncitori astfel printre casele vechi au apărut blocurile, s-a introdus apa curentă, s-a amenajat canalizarea, unele străzi au fost asfaltate.

În anii 1970 cartierul s-a extins spre triajul C.F.R. prin ridicarea de locuințe pentru populația rurală care a migrat la oraș datorită colectivizării. Pentru copii s-a ridicat o școală gimnazială nouă.

Școala Gimnazială „Aron Cotruș”

Din anii 1925-1930  în cartier funcționau legal culturile religioase romano-catolic, ortodox, reformat și penticostal.

Liceul Teologic Penticostal

Slujbele ortodoxe aveau loc într-o sală a Grădiniței din cartier (1928). În 1929 directorul Depozitului de fermentare a tutunului a donat terenul și între anii 1930-1934, cu contribuția credincioșilor, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în stil bizantin și casa parohială.

Iconostasul a fost primit în dar de la starețul Mânăstirii Hodoș-Bodrog, care l-a sculptat personal (1940) și un an mai târziu, o dată cu decorarea interiorului cu fresce murale, a fost aurit.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost puțin avariată, ulterior refăcută, în 1955 renovată, turlele prevăzute cu cruci de metal aurite și în 1969 a fost dotată cu instalații de termoficare.

În timpul războiului, pentru refugiații greco-catolici veniți din Ardealul de Nord a fost înființată o parohie care, după război, când aceștia s-au întors la locurile de baștină, s-a desființat, iar cei puțini rămași au fost trecuți la ritul ortodox (1948).

În 1981 Biserica Ortodoxă din Grădiște a fost prima din Arad dotată cu clopote electrificate. Ultima restaurare s-a făcut între anii 2014-2015.

În apropierea ei, tot pe artera principală orientată spre nord, cu direcția Oradea,  vis a vis de Școala Gimnazială se afla o altă biserică construită cam în aceeași perioadă, Biserica Romano- Catolică „ Sfântul Iosif” Grădiște (1929-1936).

Pe partea cu școala am văzut o clădire recent refăcută, Cinematograful Grădiște. Clădirea a fost construită în perioada interbelică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a funcționat ca baie publică și după război ca Cinematograful C.F.R. până în 1990 când a fost închis. Preluat de Primăria Arad (2011), între anii 2015-2017 a fost refăcut și sala cu o capacitate de 120 de locuri, o grădină de vară cu 120 de locuri, au fost deschise publicului.

După 1989 în România au fost autorizate mai multe culte religioase care și-au ridicat propriile case de rugăciuni astfel în jurul anului 2010, în cartierul Grădiște a apărut o clădire impunătoare pe patru nivele, Biserica Creștină Baptistă „Betel”.

Am intrat în zona care a fost construită pe fosta moșie Gutziar, o zonă liniștită, cu case mici care și-au păstrat spațiile verzi, unele chiar grădinile.

În unele din ele funcționau diverse ateliere meșteșugărești, chiar și unele firme care erau încadrate în peisaj.

A.R.R. Arad

Străbătând străduțele am ajuns la câmpul de la marginea orașului unde  începea să se contureze un nou cartier de vile.

În anul 2012 a început construcția Bisericii Ortodoxe Grădiște II.

Biserica Ortodoxă Nouă „Intrarea Domnului în Ierusalim” a fost sfințită în anul 2017.

În interiorul, cu o capacitate de 800 de locuri, munca era în toi. Mai mulți pictori se grăbeau să definitiveze numeroasele fresce murale, alți meșteri se ocupau de partea de mobilier.

Am hotărât ca drumul spre centru să-l parcurg prin zona care a fost ridicată pe fosta moșie Mosoczy, zonă asemănătoare cu precedenta. De fapt aproape întreg cartierul, exceptând mica zonă cu blocuri, era format din case și numeroasele vile care au fost ridicate treptat de cei care s-au refugiat de tumultul centrului și al cartierelor de blocuri.

Lotus Ind. IMPEX S.R.L.

Între ele, în 1992 a fost construită Biserica Reformată Grădiște.

Populația reformată a cartierului nefiind numeroasă, clădirea bisericii, mică, nu ieșea în evidență. Era de apreciat efortul depus de enoriași pentru ridicarea ei.

Ca în toate bisericile reformate și în aceasta interiorul era sobru, din lemn, fără ornamente.

Am ajuns la ultima biserică, a altei secte religioase, o biserică nouă care a adunat mulți enoriași, Biserica Penticostală „Betania”.

Am avut norocul să o găsesc deschisă. Cu permisiunea unor personaje care păzeau poarta de intrare am reușit să văd interiorul care, pentru mine, arăta ca o sală de spectacole, cu locuri aranjate pe etaje.

La parter, locul orchestrei și în fața tuturor era postată o cruce mare care, doar ea arăta scopul clădirii.

Înainte de a părăsi cartierul doream să vizitez Cimitirul vechi neolog Grădiște, cunoscut simplu ca Cimitirul evreiesc. Primele două familii de evrei au sosit în oraș în jurul anului 1717, comunitatea a crescut în timp ajungând la 12.000 de persoane care au avut o contribuție importantă în dezvoltarea orașului.

În el se aflau numeroase monumente funerare cu o mare diversitate arhitecturală dintre care am putut vedea doar câteva, printre gratiile porții de intrare. Unele dintre ele, adevărate opere de artă, aparțineau unor familii renumite ca întemeietorii dinastiei Neumann, cei care au înființat industria orașului sau a rabinului Chorin Aaron (1766-1844), un mare reformator al ritualurilor evreiești, cel care a ajutat la construirea unei sinagogi, a unei școli evreiești în oraș și a introdus muzica de orgă pentru prima dată în Sinagoga de Arad.

În prezent comunitatea evreiască fiind în număr mic, reprezentată de oameni în vârstă, cu posibilități materiale scăzute, cimitirul a fost lăsat în paragină și închis aproape tot timpul.

Am părăsit cartierul Grădiște trecând bariera de cale ferată din apropierea C.E.T. Hidrocarburi.

Plimbare prin Toledo, Spania

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes)  am continuat itinerarul nostru prin Toledo. O dată cu restaurarea mânăstirii (în jurul anului 1881) când s-a conservat Conventul Sfânt Ana și s-a reconstruit partea de mânăstire distrusă de trupele franceze a fost ridicată și Școala de arte și meserii (Escuela de Artes y Oficios Artisticos de Toledo).

Pe fațadă, deasupra intrării era postată o inscripție care amintea că a fost ridicată în timpul domniei lui Alfonso XI. În timp școala a fost extinsă cu o nouă clădire.

În partea de sud era închisă în sticlă și fier o seră cu forme gotice.

Am intrat în fostul cartier evreiesc unde, la mică distanță una față de cealaltă, am văzut două sinagoge. Sinagoga de Santa Maria la Blanca a fost construită în 1260, pe teritoriul creștin, de conducătorii mauri, în stil Mudejar și a fost în principal finanțată de comunitatea evreiască din Toledo.

A purtat denumirea de Sinagoga Mare și a funcționat până la progromul din 1391 când a fost transformată în biserică a Ordinului Calatrava (1411) și a primit denumirea de Biserica Santa Maria la Blanca.

În 1550 a devenit sediu pentru femeile care se pocăiau, între anii 1600-1701 a fost nefolosită apoi a devenit sediul garnizoanei Toledo. În timpul invaziei trupelor lui Napoleon (secolul XIX) a fost transformată în depozit.

Interiorul a fost împărțit în cinci nave separate de 32 de stâlpi decorați Almohad cu influențe romanice.

După Războiul Civil Spaniol guvernul a cedat clădirea Bisericii Catolice.

Actual nu mai au loc activități religioase. Clădirea funcționează în scop turistic, ca muzeu și centru pentru activități culturale.

Sinagoga del Transito sau Sinagoga Samuel ha-Levi a fost construită de cel căruia îi poartă numele (1357-1363), un personaj important care, deși era interzisă construirea de sinagoge,  a primit permisiunea lui Petru I în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat de evreii din Toledo pentru recuperarea orașului cucerit de Enrique II de Castilla. În 1492 evreii au fost expulzați, clădirea a suferit modificări și a fost folosită o parte ca Biserică a Ordinelor militare Calatrava și Alcantara și dependințele ca spital și azil pentru călugări.

Numele de „Tranzit” a început să fie folosit în secolul XVII după ce altarul a fost împodobit cu o cutie de tranzit a Maicii Domnului. Până în 1877 clădirea s-a deteriorat treptat. În anii 1960 a fost restaurată și din 1964 în ea funcționează Muzeul Sefardi (Museo Sefardi) cu exponate despre cultura spaniolă evreiască și Sefardică.

Lângă muzeu era postată statuia lui Samuel ha-Levi.

Am traversat micul parc Traseo del Transito la o terasă de unde se vedea panorama dealurilor înconjurătoare și fluviul Tajo care curgea domol printre ele.

Un alt muzeu, Museo del Greco, format din două clădiri, una din secolul XVI și una din secolul XX, despărțite de o curte, a fost deschis în 1911 pentru a afișa operele de artă ale artistului El Greco și ale altor artiști spanioli din secolul XVII.

După un mic urcuș am ajuns la Biserica Sfântul Toma (Iglesia Santo Tome) care a fost construită în secolul XII pe locul unei moschei din secolul XI.

A fost transformată în biserică creștină (secolul XIV) când minaretul a fost transformat în turn clopotniță încrustat cu faianță în stil Mudejar.

Lipită de ea se afla Biserica Sfântului Mântuitor (Iglesia del Salvador) și aceasta construită pe locul unei foste moschei din secolul XI, extindere a uneia mai vechi (secolul IX) care a fost ridicată pe locul unei clădiri vizigote. A fost terminată în 1159 și a funcționat ca biserică creștină până la sfârșitul secolului XV când a devenit biserica unui cimitir, secol când a ars într-un incendiu și a fost refăcută total. Din alt incendiu (1842) a fost salvată doar Capela Santa Catalina iar în 1842 a fost închisă.  Până azi s-a păstrat un singur pilastru din epoca vizigotă pe care sunt scene din viața lui Cristos.

Pe latura unei mici piațete se ridica Biserica San Marcos (Iglesia San Marcos). Inițial a făcut parte din Mânăstirea Sfintei Treimi a ordinului Trinitarios Calzados apoi a fost refăcută (1628) în stil Mudejar cu interiorul în stil baroc spaniol.

În secolul XX a fost extinsă cu un spațiu care și azi găzduiește Arhiva municipală Toledo și Centrul de Artă San Marcos.

Am înaintat pe străduțele înguste cu magazine de suveniruri, baruri, restaurante, hoteluri și am coborât pe lângă Adoracion Eucaristica Perpetua.

Am ajuns în Piața Primăriei (Plaza del Ayuntamiento) unde pe o latură se afla Palatul Arhiepiscopului (Palacio Arzobispal), o clădire extinsă treptat în care s-au adunat mai multe stiluri arhitecturale (secolele XIII-XVI). În secolul XV a fost construit un palat pentru a-l lega de catedrala vecină.

Azi o parte din palat funcționează ca Muzeu de Artă.

Primăria (Ayunamiento de Toledo) se afla vis a vis de Catedrala Santa Maria de Toledo. Construcția clădirii a avut loc în mai multe etape astfel lucrările au început în secolul XVI și cu mai multe întreruperi a fost terminată în 1703. Clădirea e formată în jurul unei curți centrale. În ea funcționează numeroasele birouri ale Consiliului Municipal.

Ne-am întrerupt plimbarea pentru a vizita Catedrala Santa Maria de Toledo.