Arhive etichetă: teatre

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).

În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.

După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.

Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).

Direcția Silvică

Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.

Direcția județeană- evidența populației

Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.

Casa de Cultură a Sindicatelor

Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.

Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.

În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).  

După Al Doilea Război Mondial cultul a fost  interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .

Palatul Primăriei,  azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.

 Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.

În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.

Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.

La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.  

Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.

Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană,  Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.

La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.

În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).

Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.

Ceasul cu flori

Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.

Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial  Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.

În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată  de  Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).

M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.

Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.

Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.

Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).

Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.

Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.

Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807)  imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă.  În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea  egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.

Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.

În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).

În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.

Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.

La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.

În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.

După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii  au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.

În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află  statuia Episcopului Áron Márton.

Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează  diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.

Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.

Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.

Oficiul Poștal nr. 1

Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892  pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.

După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.

Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar  un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.

Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.

Citește și Castelul Teleki din Gornești, jud. Mureș

București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

Publicat pe de
1

Din Piața Romană București, dorind să ajung în Parcul Grădina Icoanei,  am urmat Bulevardul Dacia.

Sheraton Bucharest Hotel

Am străbătut Calea Dorobanți, o stradă scurtă pe care se află Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.

În capătul ei, în mijlocul unui giratoriu, zonă numită Piața Dorobanți, trona statuia Al. Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator. Politicianul, sculptat de un artist francez și statuia turnată din bronz în Franța,  în poziție de orator, este asistat de două personaje alegorice: Danubius, reprezentând elocvența și cursivitatea  discursurilor sale și România Agricolă, o femeie în costum național care îi oferă o ramură de laur. După ce statuia a fost inaugurată (1901) o perioadă piața a primit numele politicianului.

Am ieșit din piață pe lângă Teatrul Țăndărică, un teatru de animație ale cărui reprezentații sunt mult îndrăgite, mai ales de copiii care adoră „jocul” păpușilor.

Am urmat străduța îngustă, mărginită de casele construite în diverse stiluri arhitecturale, pe gardurile cărora, din loc în loc, erau create graffiti.

În 5 minute am ajuns la Parcul „Grădina Icoanei”, inaugurat în 1873. A fost creat pe locul unde în secolul XVIII se afla „Balta Bulindroiului”, numită ulterior „Balta de la Icoana”, din care curgea pârâul „Bucureștianca”. Pârâul a fost stopat și astupat (1846) apoi balta a fost asanată (1870) și Primăria a amenajat actualul parc. În 1904 la intrarea în parc a fost dezvelit Monumentul lui G.C. Cantacuzino, om politic liberal, fost Ministru de Finanțe și director al ziarului „Voința Națională”.

Pentru că a trăit o parte din viață în zona parcului, după decesul său (2010), în 2012 a fost postat bustul lui Adrian Păunescu.

Pe o stradă care mărginește parcul se află Sala Toma Caragiu , una dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, cealaltă fiind  Sala „Liviu Ciulei” . Sala funcționează în clădirea fostei  Școli Centrale de Fete care, naționalizată, a fost numită Sala Filimon Sârbu apoi,  în memoria marelui actor român, a primit actualul nume.

Am traversat parcul îndreptându-mă spre singura biserică de cult anglican din București. Biserica Anglicană, cu hramul „Învierii”, aparține de Dioceza Europei și se află în subordinea Arhidiaconului pentru Europa Centrală, cu sediul la Viena.  A fost construită în stil neogotic, victorian, pe terenul obținut în 1900 de ambasadorul Marii Britanii la București, construcția fiind susținută prin donațiile Episcopului de Gibraltar și a Reginei Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit.

Deși clădirea a fost terminată (1914), datorită izbucnirii Primului Război Mondial nu a putut fi deschisă, mobilierul ei, comandat în Anglia, neputând să fie adus. După război, finisată și mobilată, a fost inaugurată în 1922. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, capitala fiind invadată de germani, biserica a fost închisă (1940-1944).

Azi, terenul aparține Marii Britanii. Pe lângă rolul religios, biserica găzduiește diverse concerte de muzică medievală, clasică și jazz. În 2008 în fața bisericii a fost postată  „Fântâna Maternității” reprezentată de o femeie gravidă ținându-l în brațe pe Sf. Gheorghe, copil, ucigând balaurul.

Fiind luna septembrie și ziua destul de înnorată, începea să se însereze. Deși trenul meu pleca spre Arad abia la miezul nopții, vrând, nevrând, trebuia să mă îndrept spre Gara de Nord. Totuși mi-am atins și ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Galeria Ziduri Graffiti.

De-a lungul străzii Arthur Verona, în decursul timpului au fost realizate numeroase graffiti care, încetul cu încetul, au acoperit toate zidurile gardurilor și a unor case.

Zona a devenit foarte apreciată, inițial de bucureșteni.

Popularizată prin rețelele de socializare, a devenit un punct de atracție al turiștilor, iubitori ai acestui gen de artă, care vizitează Bucureștiul.

Admirând lucrările de artă stradală, din care unele m-au oprit din mers și studiindu-le m-au pus pe gânduri, timpul a trecut și mi-am dat seama că începea să se înnopteze.

Cu regret, am părăsit zona pe lângă una dintre clădirile în care funcționează Librăria Cărturești, intrând pe Bulevardul Magheru.

M-am întors în Piața Romană unde știam că voi găsi un autobuz spre gară.

Ultimele ore din prelungita mea excursie, 7 zile în Tunisia, mica plimbare prin București, s-au desfășurat în Gara de Nord, tremurând de frig (venisem din torida Tunisie îmbrăcată pentru vremea de acolo) în așteptarea garării trenului pe linia de pornire.

Citește și București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Publicat pe de
1

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut Piața Széchenyi din Pécs, Ungaria, mai având timp până la întâlnirea cu amicii, am cutreierat zona centrală din apropiere.

Am urmat o străduță mărginită de clădiri mai vechi și mai noi.

Școala de dans Pitypang (Pitypang Tánciskola)

Casa Hoffman

Cinematograful  Apolló (Apolló Mozi)

Am ajuns în dreptul unei clădiri interesante situată pe colțul dintre două străzi. Am cotit pe lângă ea dorind să văd ruinele existente vis a vis. Citisem că săpăturile arheologice au descoperit o moschee, Ferhád pasa dzsámija, o baie turcească, o mânăstire de derviși înconjurată de un cimitir musulman (sec. XVI) pe care, din păcate nu le-am putut vedea, zona fiind închisă publicului.

M-am îndreptat spre strada pietonală Király utca numită după episcopul din perioada amenajării ei (1820).  În fața mea a apărut o clădire foarte decorată, Casa Vasváry (Vasváry-ház),  numită după fostul ei proprietar, un negustor de fier care a cumpărat clădirea în 1840 și a ornamentat-o cu ceramică din Fabrica de porțelan Zsolnay (1883-1884).

Deasupra ferestrelor a fost decorată cu elemente vegetale, sub ele, capete de leu. În dreptul ferestrelor s-au păstrat până azi ornamentele ceramice care reprezintă „Arte și industrie” (în stânga) și „Comerț și trafic” (în dreapta). Deasupra porții de intrare, în partea superioară a fost inscripționat numele casei lângă care a fost postată stema familiei flancată de două statui.

În clădirile de pe Király utca azi funcționează numeroase restaurante, cafenele, galerii de artă. Într-o clădire din 1695 a funcționat cea mai veche cofetărie din Ungaria (1789). După ce a fost naționalizată a funcționat cu intermitență apoi a fost restaurată și din 2014 funcționează cu numele Cofetăria Caflisch (Caflisch cukrászda). Înaintând spre est pe colțul unei clădiri am văzut o fântână care a existat acolo din 1778. Azi apa curge prin gura unui leu postat pe o placă din ceramică decorată.

Spre capătul de est al străzii se află Biserica Liceului „Schimbarea la Față a Domnului Nostru” (Lyceum templom) construită în stil baroc de călugării Ordinului Paulinilor  (1741-1756) cu hramul „Sf. Treime”, în cadrul unei mânăstiri.

După desființarea ordinului (1786) clădirile au rămas nefolosite până în 1832 când episcopul de la acea vreme le-a transformat într-o școală.

În momentul în care s-a înființat Universitatea Pécs a devenit biserică universitară (1923) apoi a fost reluată de Ordinul Paulinian (1997).

Lângă biserică, în clădirea vechii mânăstiri se află Școala Gimnazială și Profesională Széchenyi István  (Széchenyi István Gimnázium). Școala a fost fondată în 1857 când a funcționat în altă locație până când localitatea a fost ocupată de sârbi (1918-1921) și școlile, bibliotecile, etc. au fost distruse.

După retragerea lor, clădirea a fost restaurată, a intrat în posesia Universității Pécs și a primit numele  Széchenyi. În 1944 în clădire s-a mutat Spitalul Militar, școala a fuzionat cu un alt liceu și din 1954 a revenit în clădirea inițială.

De la biserică am făcut cale întoarsă urmând Király utca spre vest.

Depășind  Casa Vasváry am intrat în  Piața Teatrului (Színház tér), delimitată de casele vechi.

În piață sunt organizate regulat evenimente culturale ale orașului.

În secolul XIX actorii nomazi, neavând o locație, au jucat în case private și hanuri din oraș. Între 1815-1839 a fost construit un teatru care deteriorându-se a fost închis (1886).

Actualul Teatrul Național Pécs (Pécsi Nemzeti Színház) a fost ridicat în locul unui Spital Militar (1895).

Clădirea a fost modernizată și renovată de două ori (1987-1991; 2011).

În el funcționează teatrul principal, un teatru de cameră și o sală de studio.

Teatrul de Cameră (Kamaraszínház)

În fața teatrului au fost create două bazine cu apă, fiecare decorat cu câte o sculptură care se referă la actorie, un clovn ascuns în spatele unei măști și o femeie ce privește după o mască.

Ieșind din piață spre vest am trecut pe lângă Grand Hotel Pallatinus, un complex în stil art-nouveau.

A fost ridicat pentru o familie (1915) în locul locul unei fabrici de mănuși.

Începând cu anul 1988, în decursul a 13 ani hotelul a fost renovat apoi deschis cu numele actual.

În  ziua respectivă am terminat explorarea orașului. Obiectivele rămase, pe care mi le propusesem, urma să le văd a doua zi.

Încă câteva case spre vest și am intrat în Piața Széchenyi.

Era ora la care mă întâlneam cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Piața Regele Ferdinand din cartierul Olosig, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, urma să cutreier prin cartierul Olosig, situat pe celălalt mal al râului Crișul Repede.

În acea zonă, accesul în cartier se face trecând Podul Sfântul Ladislau. Inițial cele două părți ale orașului, situate de o parte și cealaltă a râului Crișul Repede, au fost unite printr-un pod de lemn (1750), în rest legătura dintre ele se făcea traversând râul cu barca.

În decursul timpului a fost înlocuit cu un pod metalic, sub forma unui arc fără piloni de susținere în apă, care a fost distrus de raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial. După război a fost înlocuit cu actualul pod (1954) pe care, traversându-l, am intrat în Piața Regele Ferdinand, din care voi descrie clădirile istorice mai importante.

În partea dreaptă, pe malul râului se află Casa Levay, o clădire cu formă de L, construită în stil clasic cu elemente eclectice, în care azi funcționează numeroase magazine (1892-1894).

Piața Regele Ferdinand, fostă Piața Bemer, este delimitată de clădiri și foste palate construite în secolele XIX- XX. Pe latura de vest, se afla o clădire în stil eclectic, inițial construită pentru locuințe, în care din 1861 s-a mutat Casa de Economii a comitatului Bihor (1861). Azi în ea funcționează banca BRD.

Lipit de ea, în stil eclectic cu elemente neo-clasice, fostul Hotel Pannonia, ulterior Hotelul Transilvania, dispunea de 60 camere și o cafenea foarte renumită (1903-1904). Din 1907 în subsolul hotelului a funcționat una dintre cele mai vechi săli de cinema din Oradea.

Pe aceeași latură a pieței, pe următorul colț, în apropierea teatrului a fost construit Palatul Sztarill (1902), o clădire în stil neogotic cu elemente secession, cu două etaje în care se aflau apartamente de închiriat și care numai după doi ani a fost extins. La parter funcționa Cafeneaua Emke, locul de întâlnire a intelectualilor vremii care dispunea de o sală de biliard, o sală de jocuri de noroc și la etaj un club exclusivist, loc de întâlnire a personalităților orașului, numit „Castelul bufniței”.

În 1930 palatul a fost transformat în Hotelul Astoria care a păstrat cafeneaua, devenită locul de întâlnire a jurnaliștilor și literaților. Pe terasa ei, fiind în apropierea teatrului, după terminarea spectacolelor se aduna protipendada orașului. În fața hotelului orchestra sau câte un solist interpretau muzică și se beneficia de automobile, taxiurile de azi, pentru deplasarea de acolo.

Hotelul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial când la etaj au fost amenajate locuințe și cafeneaua a fost transformată în mercerie, ulterior ca spațiu pentru expoziții. În 1975 s-a redeschis ca hotel, azi numit Hotel Grand Astoria și în locul cafenelei funcționează un restaurant.

Teatrul Regina Maria fost ridicat în doar 15 luni pe un loc în care au fost demolate mai multe clădiri, vechiul bazar aflat acolo, modificat și a fost terminat în anul 1900. Fațada a fost decorată cu elemente neoclasice și 6 coloane ionice, 2 centrale și câte două laterale în fața ultimelor fiind postată câte o statuie reprezentând Drama și Comedia. Deasupra, pe un fronton triunghiular central, au fost postate statui care simbolizează muzica, comedia, tragedia, figura centrală reprezentând-o pe Hunnia.

În 2019 în zona teatrului se efectuau lucrări de reparații și recondiționare.

La capătul străzii care separă teatrul de hotel, Emil Adorján, avocat, scriitor și jurnalist, în aceeași perioadă cu Palatul Vulturul Negru a ridicat și două palate care azi îi poartă numele (1903-1905). Speram ca în timpul lucrărilor să fie incluse în program și cele două palate.

Palatul Adorján I

Palatul Adorján II (gri-albăstrui)

Pe un colț, pe latura de sud a pieței, se află Palatul Poynar (1910-1911) la parterul căruia azi funcționează mai multe magazine.

Tot pe colț, pe latura de est a pieței, încă din 1792 familia Kolozsváry un magazin de bijuterii prețioase- diamante, briliante, etc și de obiecte din argint- sfeșnice, tacâmuri, etc. La începutul secolului XX urmașul familiei a demolat clădirea și a ridicat o clădire cu trei etaje, Palatul Kolozsváry (1910-1912). La parter a continuat să funcționeze magazinul de bijuterii lângă care s-a deschis magazinul de modă Markovits și Weinberger și la mezanin s-a amenajat un salon de modă. Celelalte etaje erau ocupate de locuințe de lux care au fost dotate cu electricitate. Clădirea a fost naționalizată sub regimul comunist.

Trebuia să văd și o altă clădire interesantă aflată în zonă așa că am ieșit din piață spre est și după două minute am ajuns în dreptul Casei Darvas-La Roche (1909-1912), o casă în stil art-nouveau și secession, cu o arcadă centrală deasupra căreia era un balcon cu un parapet metalic decorat cu motive florale și mărginit de o statuie care poartă în brațe un vas cu decoruri ceramice. Pe corpurile laterale, inițial se aflau vitralii cu motive din natură- plante, animale, din păcate azi înlocuite cu geamuri termopan, delimitate de niște benzi de zid care imită coloanele, decorate și ele cu elemente din ceramică cu motive florale.

 

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am străbătut Grădinile Turia din Valencia, Spania, am ajuns la capătul sud-estic al fostei albii a râului Turia unde am intrat în districtul Quatre Carreres pentru a vedea Orașul Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències).

În 1994, după ce s-a ales din mai multe proiecte, au început lucrările pentru construirea unui complex modern pentru care au fost numiți arhitectul și inginer Santiago Calatrava care a căutat să îmbine structura cu mișcarea și  Félix Candela care se ocupa cu proiecte din beton armat.

Între 1996-1998 în centrul zonei alocate pe o suprafață de 13.000 metri pătrați  a fost construită prima clădire, L’Hemisfèric, în care funcționează Teatrul IMAX. Datorită formei sale a fost numită și „ochiul cunoașterii”  deoarece seamănă cu pleoapă care se deschide pentru a privi bazinul cu apă înconjurător care, având fundul de sticlă, împreună formează imaginea unui ochi.

Pe o jumătate de sferă din beton a fost construită „Pleoapa” din copertine din aluminiu lungi, pliate superior. Sub ea a fost așezată clădirea , „irisul”.

A doua clădire, terminată în anul 2000, Muzeul de Științe „Principe Felipe” (Museu de les Ciències Principe Felipe), ocupă o suprafață de aproximativ 40.000 metri pătrați.

A fost construită din beton, oțel, sticlă, imitând scheletul unei balene.

În clădirea înălțată cu trei etaje, o parte mare a parterului este ocupată de un teren de baschet.

Primul etaj privește către Grădina Turia.

În al doilea etaj se află expoziția „Moștenirea științei”.

Al treilea etaj a fost numit „Pădurea cromozomilor” datorită formei sale care imită secvențele de ADN. Este ocupat de mai multe expoziții- „Zero Gravity”, „Space Academy” și „Marvel Superheroes”.

În anul 2001 în partea de sud a fost terminat L’ Umbracle, conceput ca intrare în complex.

Sera deschisă, lungă de 320 metri și lată de 60 metri, a fost amenajată cu palmieri, portocali, diverși arbuști, specii de plante indigene alese dintre cele care își schimbă culoarea în funcție de anotimp și peste 100 de specii de plante aromatice.

A fost deschisă și o galerie de artă, în aer liber, cu sculpturi ale artiștilor contemporani.

Construcția la a treia clădire, pe o suprafață de 40.000 metri pătrați, a durat mai mult. Început în 1995, Palatul Artelor „Regina Sofia” (Palau de les Arts Reina Sofia) a fost inaugurat în anul 2005 de Ziua Comunității Valenciene de către Regina Sofia a Spaniei. În el funcționează Opera din Valencia.

Într-o porțiune a fost înconjurat cu apă peste care au fost create alei de acces.

Restul zonei a fost amenajată cu zone verzi, alei și mici lacuri.

Clădirea, susținută de o structură de beton, a fost ridicată cu 14 etaje și la subsol au fost create încă trei nivele. A fost acoperită cu două cochilii din oțel laminat care cântăresc 3.000 de tone. La exterior a fost dotată cu scări și ascensoare care conectează platformele existente la diferite nivele. În interior au fost create sala principală cu 1470 de locuri în care scena creează posibilitatea susținerii spectacolelor, în principal de operă, consecutiv.

Deasupra sălii principale, Auditoriul, cu 140 de locuri, este folosit în diverse scopuri- concerte, mitinguri, ședințe, etc. O altă sală, Aula Magistral, cu 400 de locuri, este utilizată pentru spectacole de muzică de cameră și conferințe.

În clădire a fost amenajat și Teatrul Martí i Soler, cu o capacitate de 400 de persoane, folosit pentru producții teatrale și ca centru de instruire. A fost cel mai avariat în timpul inundațiilor din 2007 care au afectat tot complexul.

Între Palatul Artelor și restul clădirilor complexului a existat un pod vechi care traversa partea nordică a Grădinii Turia.

În 2007, lipit de el, a fost construit un pod nou format din mai multe curbe pentru a crea aspectul unui animal.

Podul vechi a fost prelungit și împreună au format Podul Montolivet (Pont de Montolivet).

În spatele Muzeului de Științe complexul este traversat de Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or), pod rutier și pietonal, datorită formei sale cunoscut ca Podul Harpă și poreclit de localnici „lumânarea”.

Construcția sa a început o dată cu cea a complexului, între 2004-2005 lucrările au fost oprite apoi reluate și podul terminat în anul 2008. S-a realizat un pod lung de 180 metri, la un capăt susținut de 29 de cabluri ancorate cu contragreutăți de un stâlp curbat și în cealaltă parte de patru cabluri.

În zona situată de cealaltă parte a podului în 2003 a fost construit L’ Oceanografic, cel mai mare acvariu din Europa. Ocupând o suprafață de 110.000 metri pătrați și folosind 42 milioane de litri de apă, găzduiește peste 500 de specii de ființe marine și unele specii de păsări care trăiesc în zonele umede.  

Tot pe acea parte a podului, în apropierea lui, în 2009 a fost construită  L’Àgora.

Clădirea dispune de un perimetru liber, ambele fiind folosite pentru spectacole, concerte, expoziții, evenimente sportive, etc.

Pe lângă frumusețea și ineditul clădirilor, complexul a fost benefic pentru populația orașului, raportul economic din 2019 arătând că el a generat 3509 locuri de muncă.

 

 

 

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).

 

 

Dresda, Germania- prin orașul istoric

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Berlin, capitala Germaniei, în drumul spre casă am trecut prin orașul Dresda unde m-am oprit pentru a vedea centrul istoric, reconstruit după distrugerea lui în cel de Al Doilea Război Mondial.

Îndreptându-mă spre centru istoric, din mersul mașinii am văzut fosta Fabrică de tutun și țigări Yenidze numită Moscheea tutunului (Tabakmoschee) după clădirea construită asemănător unei moschei, cu cupole mari care seamănă cu minaretele și 600 de ferestre în stiluri diferite. În ea a funcționat fabrica fondată de Hugo Zietz, antreprenor evreu care importa tutun din Turcia și Grecia (1907-1909). În clădirea restaurată (1996) azi funcționează diferite birouri.

Am parcat în apropiere de Piața Teatrului, lângă Restaurantul Italian (Italienisches Dorfchen). Acesta a fost construit pentru a reaminti de fostul sat italian care a existat acolo și care a fost demolat în perioada refacerii teatrului și a amenajării pieței (1911-1913).

În Piața Teatrului, aproape de râul Elba, se afla Semperoper, Opera de Stat Saxonă cu Filarmonica și Baletul.

Clădirea teatrului a fost construită prin îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale- eclectic, renaștere timpurie, renaștere clasică grecească, baroc (1841). Distrusă într-un incendiu (1869), a fost reconstruită până în 1878 în stil neo-clasic combinat cu stilul neo-renascentist.

Pe portal au fost postate statuile unor artiști renumiți ca Goethe, Schiller, Schakespeare, Moliere, etc. și deasupra portalului o cvadrigă cu statuia lui Dyonisos.

În timpul bombardamentului din cel de Al Doilea Război Mondial (1945) clădirea a fost distrusă, rămânând doar zidurile exterioare. După război a fost reconstruită și deschisă în 1985. În anul 2002 Elba a inundat zona, a deteriorat clădirea care a fost refăcută în același an.

Piața Teatrului (Theaterplatz) a fost realizată o dată cu reconstrucția teatrului când a fost dărâmată o parte din satul italian existent acolo.

În piață a fost postată statuia din bronz  a  Regelui Johann von Sachsen (1887-1889).

În timpul național-socialismului a fost numită Piața Adolf Hitler (Adolf Hitler Platz).

În stânga Operei se afla Zwinger și vis a vis de el Teatrul de Stat Dresda (Dresden Staatsschauspiel). Clădirea teatrului a  fost construită în stil neo-baroc și Art Nouveau (1911-1913).

Parțial distrusă în bombardamentele din 1945, a fost refăcută în trei ani și teatrul a fost primul deschis în Germania după război. Din 1983 în clădire funcționează teatrul și o sală studio.

În apropierea teatrului se afla Hotelul Taschenbergpalais, un palat construit inițial pentru una dintre amantele lui Augustus cel puternic, Ana Constantia von Brockdorff care mai târziu a devenit contesa de Cosel (1705). Când aceasta a părăsit palatul (1713) clădirea a fost renovată, extinsă, numită Palais Turc în fața căruia au fost amenajate două fântâni (1747, 1750). În decursul timpului a fost extins de mai multe ori, în 1934 refăcut major însă a fost distrus aproape total în bombardamentul de la Dresda (1945). Între anii 1992-1995 a fost reconstruit după modelul original și deschis ca hotel.

De la hotel m-am întors spre Semperoper pe lângă Palatul Regal (Dresdner Rezidenzschloss).

Primul castel a fost ridicat în jurul anului 1200, în secolul XV a fost extins, devenind o construcție închisă cu patru aripi și a fost ridicat turnul Hausmman (Hausmmansturm) (1468-1480).

La mijlocul secolului al XVI-lea i s-a adăugat o latură  în stil renascentist dar într-un incendiu mare a fost distrus (1701).  O mare parte din el a fost  reconstruită de Augustus II, în stil baroc, terminată în 1729. În el s-a amenajat Seiful Verde (Grünes Gewölbe) în care a fost adunat tezaurul, o colecție mare de comori.

Sub dinastia Wettin, conducătoarea Saxoniei, palatul a fost reconstruit (1899),  i s-a adăugat sala Mică de Bal apoi a fost modernizat cu electricitate și încălzire prin pardoseală (1914). A rezistat până la bombardamentul din 1945 când a fost distrus parțial. Din fericire comorile din Seiful Verde au fost salvate și mutate în  Cetatea Konigstein situată pe un deal lângă Dresda, în Elveția Saxonă.

În 1946 palatului i s-a montat un acoperiș temporar apoi a început restaurarea lui (1960) care continuă și azi. În 2019 patru apartamente de stat și Sala Mică de Bal au fost deschise.

Lângă Palatul Regal am văzut Catedrala „Sf. Treime”  (Katolische Hofkirche), anterior Biserica Catolică a Curții Regale din Saxonia ridicată la comanda lui Augustus III pentru conducătorii orașului, catolici, deși populația era protestantă și pentru ei exista deja o biserică (1738-1751).

Biserica a fost conectată cu palatul printr-o pasarelă.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată.

A fost refăcută în 1962 cu fonduri alocate de Guvernul RDG apoi, după reunificarea Germaniei, a fost restaurată.

În criptă, pe lângă mormintele unor membrii ai dinastiei saxone Wettin, a unor prințese și prinți polonezi, se află inima lui Augustus cel Puternic și mormântul lui Augustus III, singurul dintre foștii regi ai Poloniei care nu a fost înmormântat în Cracovia, la Wawel.

După restaurarea Palatului Regal au fost aduse tezaurul și comorile, redeschis Seiful Verde (Grünes Gewölbe), cu partea veche la parter și partea nouă la etaj și a fost amenajat un muzeu  cu cinci secțiuni pe care le voi enumera.

Cabinetul Numismatic (Munzkabinett) etalează aproximativ 300.000 de piese- monede, sigilii, matrițe, etc. din care 30.000 monede și medalii săsești din diferitele perioade istorice ale Saxoniei. Pe lângă colecție există și o bibliotecă publică cu aproximativ 30.000 de volume și un centru de cercetare științifică.

În Cabinetul Gravurilor (Kupferstich-Kabinett) se pot vedea aproximativ 515.000 de stampe, desene, fotografii, gravuri pe lemn, artă grafică, etc. care prezintă munca a peste 20.000 de artiști în decursul a opt secole. Camera armelor (Rüstkammer) etalează în jur de 10.000 de arme, scuturi, echipamente de călărie, haine militare și de ceremonie, cărți, Camera Turcească (Türckische CAMMER) peste 600 de obiecte și artă din Imperiul Otoman și Aripa Renașterii (Renaissanceflügel) obiecte, costume, arme folosite de alegătorii din Saxonia în perioada Renașterii.

Pe o parte a zidului exterior al palatului, cel care leagă Curtea Stall (Stallhof) de Johanneum, am văzut „Procesiunea prinților” (Furstenzug). Pictată pe o lungime de 102 metri, reprezenta istoria dinastiei Wettin. Pictura murală s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu plăci de porțelan Meissen (1904-1907).

În anul 1835 a fost înființată Curtea Superioară de Apel Regală. Când a intrat în vigoare legea constituțională a curții (1879) aceasta a despărțit partea civilă de cea penală și a fost înființată Curtea Regională Superioară din Dresda (Oberlandesgericht) cu numeroase raioane pentru diferitele localități.

Clădirea Tribunalului Dresda (1901-1906) a fost sediul Parlamentului de stat saxon până în 1934. Fiind distrusă în bombardamentele din 1945 a fost reconstruită de urgență (1946), ulterior renovată (1996-2001) și în clădire a început să funcționeze Biroul de Stat pentru Conservarea Monumentelor.

Din acea zonă m-am îndreptat să vizitez cele două piețe importante ale orașului.

Citește și Dresda. Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

 

Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Publicat pe de
1

Din Piața „Sf. Ana” Copenhaga, Danemarca, am intrat în Cartierul Frederiksstaden, format din clădiri ridicate în stil rococo începând cu anul 1748, la dorința Regelui Frederik V, pe locul a două palate,  Palatul Amalienborg, construit de soția Regelui Frederik III în afara zidurilor orașului (1669-1673), care a ars într-un incendiu și un palat construit de Frederik IV ca reședință de vară, înconjurat de o grădină franceză și într-o parte terenuri militare de foraj.  Am remarcat una dintre clădirile rococo, Conacul Odd Fellow (Odd Fellow Palaet), azi sală de concerte.

Construit pentru un conte căruia i-a purtat numele, Conacul Berckentin, în 1762 a trecut în posesia familiei Schimmelmann care, fiind iubitoare de artă, l-a folosit pentru diverse activități culturale.

O dată cu formarea cartierului a început construcția Bisericii lui Frederik sau Biserica de marmură (Marmorkirken;Frederiks Kirke), o biserică evanghelică luterană.

A fost proiectată din marmură dar, din lipsa de fonduri, parțial a fost construită din calcar.

Din același motiv construcția a decurs lent (1749-1894).

Sprijinită pe 12 coloane, avea cea mai mare cupolă bisericească din Scandinavia acelor vremuri.

Lângă ea se afla Biserica Ortodoxă Rusă (Sankt Aleksander Nevskij Kirke) construită de Guvernul rus (1881-1883) cu ocazia căsătoriei  prințesei Dagmar a Danemarcei cu cel care urma să devină Țarul Alexandru III al Rusiei.

Se remarca prin cele trei cupole aurite, fațada din cărămidă roșie cu decorații de gresie pe care, într-o nișă, era postată icoana patronului bisericii, Alexandru Nevski.

M-am întors la Biserica de marmură de unde m-am îndreptat  spre o piață mărginită de patru palate cu exterioarele identice dar interioarele rococo diferite, Amalienborg Slotsplads.

Inițial clădirile au fost conacele unor familii de nobili situate în jurul unei curți octogonale. Aceștia le-au vândut familiei regale pentru a se adăposti în urma incendiului Palatului Christiansborg (1794). Complexul a devenit Palatul Amalienborg (Amalienborg Palatset) și în centru pieței a fost postată statuia Regelui Frederick V.

Palatele au preluat numele regilor care le dețineau. În Palatul Christian VIII, fostul Palat Levetzau, funcționa muzeul palatului- Amalienborgsmuseet– care etala viața familiilor regale din Danemarca.

fostul Palat  Moltke- Palatul Christian VII

fostul Palat Schack- Palatul Christian IX

Palatele Christian VII și Christian IX au fost legate cu o colonadă prin care am ieșit pentru a vedea prima clădire neoclasică ridicată în Copenhaga.

Palatul Galben (Det Gule Palæ) a fost construit pentru consulul prusac, un comerciant bogat (1759-1764) după decesul căruia a fost cumpărat de Regele Frederik VI și folosit inițial ca reședință pentru oaspeți apoi locuit pe rând de mai mulți prinți, din 1842 și locație pentru caii și gărzile regale. În 1923 a fost ridicată mansarda în care s-au amenajat locuințe iar ultimul prinț a locuit în clădire până la decesul său în 1939. Clădirea a fost renovată, reamenajată de firma Bertelsen & Schewing (2013) care folosește parterul, restul fiind locuințe.

Am revenit în piață prin colonadă și am ieșit spre malul apei pe lângă Palatul Frederik VIII, fostul Palat Brockdorff.

În 1983 lângă palate, la malul apei a fost înființată Grădina Amalie (Amaliehaven).

În grădina creată pe două niveluri au fost postate sculpturi de marmură și o fântână centrală.

În față, peste apă trona Opera din Copenhaga (Copenhagen Operaen).

Clădirea Operei era  situată pe un teren înconjurat de canale concepute pentru a crea impresia că se află pe o insulă. Clădirea, cu 1492 de locuri, a fost  donată statului danez de o fundație privată în 2000.

În vestul ei, cheiul unde a existat debarcaderul portului pentru feriboturi a fost transformat în Plaja Ofelia (Ofelia Plads) (2010).

Plaja a fost amenajată lângă clădirea Teatrului Dramatic (Skuespilhuset) nou construită.

Sub clădirea teatrului și plajă a fost creată o parcare subterană cu o capacitate de  500 de locuri (2016). Iarna fostul chei este transformat în patinoar.

Citește și Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național