Copenhaga, Danemarca- Kongens Nytorv și Nyhavn

Publicat pe 22 iunie 2020 de monica frimu

Piața Regelui din Copenhaga, Danemarca, (Kongens Nytorv), este una dintre zonele cele mai populare din punct de vedere turistic. A fost înființată de Regele Christian V ca cea mai mare piață a orașului (1670) și central a fost postată statuia sa (1688). În perioada vizitei mele piața era în reconstrucție astfel nu m-am putut bucura de imaginea ei de ansamblu. Am intrat în piață pe lângă Hotel D’ Angleterre (1874) și am înconjurat-o pentru a vedea măcar clădirile înconjurătoare. Hotelul a fost deschis în 1755. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu (1795) apoi reconstruită, extinsă (1872-1875) și a rezistat până azi. După ultima restaurare și renovare hotelul a fost redeschis în anul 2013.

În dreapta Hotelului D’ Angletere se afla o clădire care a fost construită ca sediu al Companiei Great Teleghraph Northern (1893). Acesta a funcționat până în anul 2008 când în clădire s-a mutat Camera de Comerț Germano-Daneză (Deutsch-Dänische Handelskammer). În fața ei, în piață se afla o cafenea care funcționa într-un chioșc telefonic vechi din 1913 (Gamle Telefonkiosk).

În stânga hotelului se afla Magasin du Nord (1893-1894), clădirea principală dintre cele șapte care alcătuiesc lanțul de magazine danez Magasin înființat în 1868. În 2013 în clădire a fost deschis un muzeu care etalează istoria formării acestuia.

Palatul Erichsen (Erichsens Palæ) a fost construit pentru comerciantul și armatorul căruia îi poartă numele (1799) care însă nu s-a bucurat de el decât un an. După decesul său fiul a extins clădirea (1801). Până în 1888 a trecut prin doi proprietari apoi a fost preluat de Handelsbank care l-a restaurat (1891). Actual în el funcționează Danske Bank.

Clădirea cea mai importantă din piață era Teatrul Regal Danez (Det Kongelige Teatret).

Acesta a fost fondat în 1748, între 1872-1874 a fost construită clădirea actuală și a funcționat ca Teatru Regal apoi ca Teatru Național. Actual se desfășoară mai mult spectacole de balet.

Clădirea a fost extinsă pentru reprezentațiile de teatru dramatic (1931) între clădiri formându-se pasajul August Bournonvilles. Pe lângă teatru a funcționat și Corporația daneză de Radiodifuziune până după cel de Al Doilea Război Mondial când s-a mutat într-o clădire proprie. Pe cele două fețe ale turnului, în niște nișe au fost executate reliefuri din bronz care pe partea dinspre piață îi reprezintă pe zeul muzicii, Apollo, zeii tragediei și comediei, pe cealaltă parte Mozart cu o vioară în mână (muzica), Eros pe lebădă (dansul), Shakespeare (drama) și arcada a fost decorată în interior cu un mozaic din 3 milioane de bucăți reprezentând diverși scriitori, fizicieni, etc. După construirea de alte locații clădirea nu a mai fost folosită de teatru și actual este închiriată pentru diferite evenimente.

Pe colțul pieței, întinzându-se pe o latură a Canalului Nyhavn, se afla Palatul Charlottenborg și pe colțul opus Palatul Thott (Thotts Palæ), a doua clădire construită în piață, pentru ofițerul naval Niels Juel (1683-1686). După ce a trecut prin mai mulți proprietari, în 1750 a revenit familiei Thott care care l-a adaptat în stil neoclasic (1763). În 1930 a fost când cumpărat de statul francez și transformat în Ambasada Franței (Franske Ambasade). Ultima restaurare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din piață la unul din capetele Canalului Nyhavn unde se afla renumita, turistic, Ancoră Memorială (Mindeankeret), care comemorează cei 1.700 de marinari care și-au pierdut viața în Al Doilea Război Mondial. Ancora, veche din 1872, a fost postată în 1951 în locul unei cruci de lemn existentă din 1945.

Sub domnia Regelui Christian V Canalul Nyhavn a fost săpat de prizonierii de război suedezi (1658-1660) pentru crearea unei legături maritime cu Piața Regelui (Kongens Nytorv) pentru navele de marfă și pescuit. Primul pod a fost construit în locul unui podeț din lemn (1875) și. a fost înlocuit cu cel actual în anul 1912.

Zona, foarte aglomerată, devenise cunoscută pentru bețiile marinarilor și prostituție.

În partea de sud a canalului au fost construite clădiri din lemn, cărămizi și ipsos viu colorate, cea mai veche păstrată până azi datează din 1681. Într-una dintre case a locuit timp de 18 ani scriitorul Hans Christian Andersen, casă în care funcționează un magazin de suveniruri cu tematică Andersen.

De-a lungul canalului Nytorv, în cadrul Muzeului Port înființat în 1977, au fost etalate navele din patrimoniul Muzeul Național Danez.

În dreapta ancorei, pe colțul Nyhavn cu Kongens Nytorv se afla Palatul Charlottenborg (Charlottenborg Slot) în care funcționa Muzeu de Artă (Kunsthal Charlottenborg). A fost prima clădire din Piața Regelui construită pentru fratele Regelui Christian V (1672-1683). După moartea regelui palatul a fost achiziționat de regina mamă Charlotte Amalie (1699), după ea a fost numit Charlottenborg și în 1701 în el a funcționat vechea Academie de Arte.

Moștenit de Regele Christian VI, a fost transformat în stil baroc olandez apoi extins la patru aripi (1783) și din 1878 palatul a trecut în proprietatea Academiei Regală Daneză de Artă.

Muzeu de Artă Contemporană

Pe colțul opus, pe cealaltă parte a canalului Nytorv se afla una dintre cele mai vechi case din Copenhaga, Casa Kanneworff (Kanneworffs Hus). A fost construită înainte de formarea canalului Nytorv (1606), ulterior etajată (1780) și a fost locuită pe rând de diferiți meseriași- bărbieri, tâmplari, etc. chiar și de un conte apoi din 1836 a funcționat ca și croitorie. Azi în ea funcționează Amber Museum cu o colecție de artefacte și antichități de chihlimbar, în muzeu existând cel mare mare chihlimbar din lume de 47,5 kg.

De la Muzeu m-am îndreptat spre Piața Sfânta Anna, o piață ce desparte Nyhavn de districtul Frederiksstaden, unde se afla Biserica Garnizoanei (Garrisonkirken).

Inițial, pe un teren recuperat în partea de sud a unui canal a fost ridicat un Spital (1686). Ulterior clădirea a fost folosită ca loc de depozitare apoi transformată în stil baroc (1703-1706) și transformată în biserică care deservea personalul militar ce staționa în oraș. În 1885 clădirea a fost refăcută și între 1954-1961 renovată.

În 1750 pentru crearea districtului Frederiksstaden a fost umplut cu pământ un canal și astfel a apărut Piața Sfânta Anna (Sankt Annae Plads).

Christian X statuen (1954)

În 1852 piața a fost amenajată sub forma unei grădini în care pe parcursul timpului au fost postate statui și a fost mărginită de clădiri în care azi funcționează diferite organizații și fundații.

Johan Peter Emilius Hartmann statuen (1904)

Citește și Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Grădinile și Castelul Rosenborg, Copenhaga, Danemarca

Publicat pe 21 aprilie 2020 de monica frimu

Răspunde

Grădinile Castelului Rosenborg (Kongens Have) din Copenhaga, Danemarca, au fost amenajate în stil renascentist olandez după ce regele Christian IV a achiziționat terenul (1606).

Cuprindeau o parte în care se cultivau legume și fructe, o parte pentru relaxare cu rondouri de flori, statui, o fântână și un pavilion mic.

Hans Christian Andersen

În locul pavilionului până în 1624 a fost ridicat Castelul Rosenborg (Rosenborg Slot). În grădini, într-o porțiune au fost amenajate alei direcționate ca niște raze de cerc în centrul cărora a fost construită o casă de vară (1669).

Am intrat în parc, azi întins pe 12 hectare, pe lângă Teatrul de Marionete (Marionetteatret).

Am urmat aleile până la un loc amenajat ca loc de joacă (Legepladsen).

În apropierea locuinței regale în 1606 a fost ridicat Pavilionul Albastru, pavilion muzical legat sonor prin tuburi de camera regală de la etaj, transformat într-un loc de masă intim (1671) în care familia regală putea sta singură, fiind servită printr-o trapă care urca și ridica masa din bucătăria amenajată la parter și a fost numit Schitul. Castelul a fost folosit ca reședință regală până în jurul anului 1710 apoi a fost abandonat, familia regală mutându-se în palatul nou construit. În 1773 grădinile au fost renovate și deschise publicului.

Pe locul Schitului ruinat a fost construit Pavilionul Hercules (Hercules Pavillonen), în stil neoclasic. A fost numit după statuia lui Hercules postată într-o nișă centrală între 2 coloane toscane. De o parte și de alta în 2 nișe mai mici au fost așezate statuile lui Orfeu și Eurydice. Din 1810 în el a funcționat o cofetărie elvețiană, în secolul XX ca reședință a grădinarului principal apoi club de dansuri populare. După ce a fost renovat (1999) și până azi la parter funcționează Café Herkules iar la etaj se desfășoară activități culturale.

De la pavilion, străbătând două alei, în partea de nord-vest a parcului am ajuns în Grădina trandafirilor (Rosenhaven).

La capătul ei era postată statuia Reginei Caroline Amelie (Dronning Caroline Amalie).

Grădina era amenajată lateral de castel.

În sfârșit mi-am atins țelul, Castelul Rosenborg (Rosenborg Slot) în care azi funcționează Muzeul Regal. Clădirea era înconjurată în trei părți de un șanț cu apă, șanț de apărare, azi inutil dar frumos.

După 1710 a fost folosit de familia regală doar în două situații de criză, când Palatul Christiansborg a ars într-un incendiu (1794) și în timpul atacului britanic (1801). Am ales una dintre cele patru căi de intrare din parc și am trecut un podeț peste șanțul cu apă.

Castelul a intrat în proprietatea statului, amenajat ca muzeu și deschis publicului în anul 1838. Accesul în castel se face și azi pe cele două intrări principale, Poarta Regelui și Poarta Reginei.

În muzeu se pot vedea cu colecțiile regale, tezaurul cu bijuteriile coroanei, Coroana Daneză, etc., care prezintă perioada monarhiei absolute din secolele XVII-XIX, la etajul trei Sala lungă (1624) fostă sală de bal, apoi din 1710 pentru recepții regale, banchete, transformată în secol XIX în Sala Cavalerului în care sunt etalate mobilier de argint, steme, tronul, pe pereții laterali evenimente istorice din timpul domniei Frederik IV. Fotografiatul era interzis.

În 1709 în parc a fost construită Baraca Roseborg pentru a găzdui Garda Regală, actual ocupată de paznicii castelului și între anii 1760-1763 Casa Comandantului, azi spațiu expozițional.

Citește și Copenhaga, Danemarca- Zona Parkmuseerne

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Publicat pe 21 februarie 2020 de monica frimu

Răspunde

De la Sandika Norvegia, pentru a ajunge în Danemarca aveam să parcurg un drum lung, uneori paralel cu Marea Nordului.

Normal că în atâtea sute de kilometri au fost necesare câteva opriri.

După aprox 300 km (3:30 ore) m-am oprit pentru o oră în orașul Göteborg, al doilea ca mărime și cel mai important port din Suedia, situat pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Imediat după intrarea în oraș, lateral, pe dealul Gullberg am văzut fosta Fortăreață Skansen Lejonet. A fost construită în afara zidurilor orașului (1687) pe locul unei vechi cetăți, Gullberg hus (1303) care a fost distrusă de mai multe ori în luptele suedeze cu danezii apoi reconstruită. Actual locația este folosită pentru desfășurarea de banchete, nunți, conferințe, etc.

Am trecut pe lângă Gara Centrală (Centralstation), cea mai veche stație de cale ferat din Suedia încă în funcțiune. Prima clădire a fost ridicată pe locul unei foste închisori și gara a fost deschisă în 1858. Datorită creșterii traficului a fost modificată și extinsă (1928-1930 și 2002-2003).

În față mi s-a arătat clădirea Lilla Bommen (1989), denumită popular „Rujul” (Läppstiftet), un zgârie-nori cu partea superioară roșie, înalt de 86 metri, cu 22 de etaje în care funcționează spații de birouri și comerciale. Clădirea era dotată cu un lift care urca până la o terasă (Götheborgs Utkiken) de unde se putea vedea panorama orașului.

Acea zonă asemănându-se cu un șantier, îmi era teamă că în timpul scurt alocat acestui oraș nu voi avea ocazia să vizitez măcar o porțiune. M-am înșelat. Rulând spre ținta mea, Universitatea Göteborg, am parcurs o parte din orașul ordonat, curat, cu clădirile sale specifice.

Am trecut pe lângă Teatrul Mare (Stora Teatern) ridicat în 1859 pentru a înlocui primul teatru de comedie, Comediehuset, considerat depășit. Inaugurat în 1816 ca sală de concerte și din 1864 ca teatru. Teatrul a fost grav avariat într-un incendiu (1892), ulterior reconstruit.

În zona Universității din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, am parcat lângă Casa Studenților (Studenternas Hus). Clădirea inițială, ridicată în 1932, ulterior a fost extinsă și în ea funcționează Uniunea Studenților (Göta Student Union), o librărie, asociații sindicale, de ziare, alte birouri, etc.

În așa scurtă oprire doream să văd măcar din exterior clădirile culturale ale orașului.

Hvitfeldska gymnasiet

Am urmat bulevardul principal al orașului până în capătul său sudic, în piața Götaplatsen, considerată centrul cultural al orașului. Piața, delimitată de clădirile înconjurătoare, a fost formată o dată cu Expoziția Industrială Internațională care celebra 300 de ani de înființarea orașului (1921-1923). În centru pieței a fost postată statuia lui Poseidon (1931).

În partea stângă se afla Teatrul orașului Göteborg (Göteborgs stadsteater), deschis în 1934, cu o capacitate de 600 de locuri și un Studio. Clădirea a suferit o renovare majoră în anii 2000.

În dreapta ei se afla clădirea în stil neo-clasic, Sala de Concerte (Konserthuset), sediul Filarmonicii, cu o capacitate de 1.300 de locuri și o sală mică pentru concerte de cameră, deschisă în 1935.

O mare parte din sudul pieței a fost terasată cu scări de piatră care urcau spre intrarea Muzeului de Artă Göteborg (Konstmuseum), construit în 1923. În anii 1980 intrarea a fost mutată la nivelul străzii, unde actual se află și Centrul Hasselblad. Muzeul etalează cea mai bună colecție de artă a nordului din secolul XIX dar și artă mai veche, contemporană nordică și internațională.

Ieșind din piață am trecut pe lângă Biblioteca Publică (Stadtsbiblioteket). Prima bibliotecă publică, Biblioteca Populară a fost inaugurată 1861 într-un apartament din districtul muncitoresc Haga. Numărul de cărți crescând rapid, a fost mutată într-o clădire nou construită (1897) și a funcționat ca Biblioteca Populară Dickinson până în 1967 când mutată în actuala locație. Naționalizată în 196, a fost numită Biblioteca Universității Goteborg. Între anii 2012-2014 a fost renovată și extinsă.

În următoarea clădire funcționa Lorensbergsteatern. Prima clădire de teatru din zonă (1842) a ars într-un incendiu (1864). A fost construită o altă clădire (1866-1868) care inițial a găzduit vizitatorii Expoziției Industriale din 1891 apoi a fost transformată în Teatrul Poporului, Folkteatern, deschis în 1897.

Teatrul a fost mutat într-o construcție nouă ridicată în zona de sud a parcului Lorensberg (1916). Cu o capacitate de 1.000 de locuri, dotat cu scenă rotativă, a fost considerat atunci cel mai modern teatru din Europa. În 1934 a fost finalizată construcția clădirii teatrului actual care a funcționat ca Cinematograf până în 1987 când a revenit la activitatea dramatică.

Timpul era înaintat astfel m-am îndreptat spre locul de parcare. Totuși m-am oprit pentru a vizita Biserica Vasa (Vasakirkan), care era deschisă.

Funcționa din 1909 într-o clădire din granit, în stil neo-romantic, renovată între anii 1999-2000.

Interiorul era simplu, ca la toate bisericile văzute de mine în Suedia. Îl prefer bisericilor ortodoxe, prea încărcate de picturi, odoare, aurării…Dar asta e altă problemă de a mea… Pictura din spatele altarului îl înfățișa pe Cristos înălțându-se la cer (1920).

Situată în partea opusă, singurul obiect monumental al bisericii, se afla orga.

Am luat viteză. Până la Helsingborg, unde aveam să părăsesc Suedia traversând cu feribotul în Danemarca, mai aveam de parcurs cam 220 de kilometri.

Citește și Helsinborg Suedia- Castelul Kronborg și Helsigor Danemarca

Oslo, Norvegia- centrul orașului

Publicat pe 25 ianuarie 2020 de monica frimu

Orașul Oslo, capitala Norvegiei, a fost construit sub domnia regelui Christian IV la nord de Cetatea Akershus după ce vechea locație a ars complet în incendiul din 1624.

În centrul orașului au fost construite Palatul Regal și clădirea Parlamentului. Azi, între ele, în clădirile de epocă funcționează mai multe muzee, teatre, instituții de stat pe care doream să le vizitez. De la Primăria Oslo m-am îndreptat spre Teatrul Național (Nationaltheatret).

Primul teatru dramatic a fost fondat în Christiania (1829) ca instituție privată și deschis în 1899. Trecând prin mai multe crize financiare, din 1929 a devenit Teatru Național sprijinit financiar de guvern.

Deasupra intrării fațada era delimitată de coloane în trei sectoare unde erau gravate numele scriitorilor norvegieni Henrik Ibsen și Bjørnstjerne Bjørnson. Statuile lor erau postate de o parte și de alta, în fața teatrului.

În dreapta teatrului se afla un Pavilion muzical.

M-am îndreptat în direcția Palatului Regal. Am trecut pe lângă un chioșc vechi care comercializa în principal suveniruri. Doar se afla în zona cea mai vizitată de turiști.

Vis a vis de teatru se afla clădirea veche a Universității Oslo (Universitetet i Oslo), construită în stil neoclasic. Prima universitate regală a fost fondată în Christiania (1813) și a purtat numele Regelui Frederik VI al Danemarcei și Norvegiei. După proclamarea independenței Norvegiei (1905) în principal a educat o clasă nouă de funcționari publici, parlamentari, miniștrii. Din 1939 a fost denumită Universitatea Oslo și a fost singura din Norvegia până în 1946. Azi funcționează cu opt facultăți axate mai mult pe cercetare- Științe ale Educației, umanității, ale Naturii, Sociale, Matematică, Medicină, Stomatologie, Drept (Universitat i Oslo- Juridisk Fakultet), ultima funcționând în clădirea veche pe lângă care am trecut eu.

Am traversat Parcul Studenterlunder situat în spatele teatrului.

După câteva minute am ajuns la Stenersenmuseet, un Muzeu de Arte plastice deschis în 1994 cu trei colecții de artă private care au fost donate orașului și mutat în locația actuală în anul 2008 împreună cu Muzeul Munch.

Lateral de el se întindea o parte din parcul care înconjura Palatul Regal (Det Kongelige Slott), reședința regelui Norvegiei. A fost ridicat pe dealul Bellevue pentru Regele Karl III Johan (1825-1849) cu o perioadă în care lucrările au stagnat, Parlamentul refuzând să dea fondurile și subvențiile ca demonstrație împotriva regelui. Pe locul unde a fost pusă piatra de temelie ulterior s-a ridicat Capela Castelului. După moartea regelui (1844) a fost extins cu două aripi laterale, fațada principală a fost decorată cu coloane și palatul a fost finalizat.

În piața palatului a fost postată statuia lui Karl Johan IV (1875). A fost folosit pe perioade scurte de timp și din 1095 a devenit reședință permanentă a Regelui Haakon VII și a familiei sale. Acesta a instaurat tradiția întâlnirilor săptămânale, în sala tronului, cu Consiliul de Miniștri norvegian, care se păstrează și azi. Sub Regele Harald V palatul a fost renovat total (anii ’90).

Grajdurile renovate au fost deschise publicului în 2017 (Queen Sonja KunstStall) și într-o perioadă din an Colecțiile de Artă Regale se pot vizita în cadrul Art Stall.

În 1751 a fost amenajat Parcul Reginei, o grădină privată în stil rococo, situată azi în afara Parcului Castelului (Slottsparken) care a fost amenajat ulterior pe 24 de hectare în care au fost plantați 2.000 de copaci (1848) și împărțit în zone cu nume diferite, un exemplu fiind Parcul Prințesei Ingrid Alexandra în care se află statui lucrate de ea și de copii norvegieni.

Am ieșit din parc în spatele Palatului Regal și am străbătut o zonă ocupată de mai multe ambasade.

Pe lângă Parcul Uranienborg m-am îndreptat spre Biserica Uranienborg (Uranienborg kirke).

Biserica și Școala aparținând de ea au fost ridicate în 1886.

Clădirea din cărămidă, în stil gotic, cu un turn înalt, a fost cea mai scumpă biserică ridicată în Christiania (acum Oslo).

Interiorul a fost decorat cu fresce murale care în timp au dispărut și biserica a fost dotată cu orgă.

În 1930 interiorul a fost refăcut în forma actuală, simplă și dotat cu aprox 1.000 scaune pentru enoriași.

M-am întors pe același traseu și în după Universitate am cotit spre Teatrul Norvegian (Norske Teatret), fondat în 1912 și deschis un an mai târziu într-o clădire modernă. Pe lângă reprezentațiile dramatice sau muzicale în teatru funcționează diverse ateliere cu activități pentru copii, lecturi de poezie, etc. și se desfășoară expoziții de artă temporare.

Norway Christian Student federation

Galeria Natională (Nasjonalgalleriet) care expune pictură norvegiană și europeană, din 2003 în cadrul Muzeului Național de Artă, Arhitectură și Proiectare, a fost înființată în 1842, a funcționat în Palatul Regal și în 1882 s-a mutat în clădirea proprie în care funcționează și actual.

La capătul străzii am ajuns în Piața Sfântul Olav (Sankt Olav plass) unde credeam că se află catedrala cu același nume.

Până la Catedrala Sfântul Olav (Sankt Olav domkirke) am mai avut de mers cam cinci minute. Mi se părea că acea zonă era catolică, lângă catedrala catolică găsindu-se și Biserica Sfântul Joseph, tot catolică.

Prima biserică catolică a fost construită la marginea actualului oraș Oslo, azi situată în apropierea centrului, din fonduri private, cu ajutorul financiar al Reginei Josephine care era catolică și prima slujbă a avut loc în 1856. A primit numele Sfântului Olav a cărui relicvă, un os din brațul său, a fost păstrată într-o vitrină din incintă încă din 1860.

După înființarea Eparhiei Romano-Catolică din Oslo (1953) biserica a fost ridicată la rang de catedrală.

În apropiere, în cartierul Hammersborg se afla cea mai mare biserică din Oslo, Biserica Trinității (Trefoldighetskirke).

Clădirea în stil neo-gotic a fost construită din cărămidă roșie, prevăzută cu o cupolă și două turnuri.

A fost consacrată în anul 1858.

În stânga ei, o alee urca la poarta de intrare în Christparken.

În cartierul Hammersborg se aflau numeroase clădiri guvernamentale pe lângă care am trecut și eu îndreptându-mă spre centrul orașului.

Finansdepartementet

Norges Hoyesterett-Curtea Supremă

Am trecut pe lângă Teatrul Central (Centralteatret), teatru înființat în 1897, axat pe comedie, revisă, operetă dar și dramă. Din 1959 o parte a clădirii a fost ocupată de un studiou de televiziune.

Am deviat pe o stradă pietonală cu numeroase magazine care la capăt forma o piațetă unde a fost postată statuia lui Christian Krogh (1960), fost pictor realist, autor, jurnalist norvegian, profesor la Academia de Arte din Norvegia (1909-1925).

Am ajuns la Clădirea Parlamentului (Stortinget), construită din cărămidă galbenă într-o combinație de stiluri arhitectonice (1860-1866).

Parlamentul norvegian a fost înființat în 1814. Inițial a funcționat într-o casă privată, din 1854 în sala mare a Universității apoi s-a construit clădirea actuală și s-a mutat împreună cu alte agenții guvernamentale.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de forțele germane, folosită ca și cazarmă, iar Parlamentul a funcționat în străinătate. După război a fost construită o nouă clădire pentru birouri postată astfel încât curtea din spatele celei inițiale a fost închisă.

În clădirile vechi de pe bulevardul central funcționau numeroase hoteluri de lux.

Grand Hotel Oslo

Karl Johan Hotel

Între Parlament și Teatrul Național se întindea un parc (Eidsvolls plass) care a fost amenajat în locul unei mlaștini în perioada când s- a construit Parlamentul (1864) și denumit după localitatea Eidsvoll unde a fost redactată Constituția Norvegiei și semnată de Adunarea Constituantă din Norvegia.

În mijlocul său a fost amenajat un bazin de apă cu o fântână situată central (Fontanna Sentrum) (1956) care a fost mărit (1976) și din 1994 e folosit iarna ca patinoar.

În capătul parcului dinspre teatru se afla statuia lui Henrik Wergeland (Statue av Henrik Wergeland), poet, dramaturg, istoric, lingvist norvegian (1808-1845) care a fost dezvelită de Ziua Constituției norvegiene în anul 1881.

De la la Teatru m-am întors la Primărie încheind cercul vizitei mele din acea zi în Oslo.

Citește și Cetatea Akershus din Oslo, Norvegia

Stockholm, Suedia- prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

Publicat pe 27 decembrie 2019 de monica frimu

Răspunde

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în Norrmalm lângă Teatrul Dramatic Regal (Kunglica Dramastiska Teatern– popular Dramaten). Primul teatru a funcționat în Stockholm din 1667 și a angajat doar companii străine pentru reprezentațiile pentru Curtea Regal și uneori pentru publicul larg. Din 1737 a funcționat prima companie de teatru suedeză apoi Rege Gustav III a fondat Opera Regală Suedeză care din 1788 a încorporat și arta dramatică (vorbită) când s-a divizat în Teatrul Regal (Opera) și Teatrul Dramatic Regal amplasat în vechile spații de la Bollhuset.

Nu după mult timp a fost mutat în Palatul Makalos, numit și Arsenalen (1793), a fost unit cu Opera sub monopol regal timp de 40 de ani și a fost cunoscut ca Teatrul Arsenal. În urma unui incendiu (1825) teatrul a fost mutat în clădirea Operei. Din 1888 s-a desprins de sub monopolul regal și a devenit Teatru de Stat căruia i s-a construit locația actuală, o clădire în stil art nouveau, cu opt scene, situată pe malul golfului Nybroviken, iar prima reprezentație a avut loc în anul 1908.

Vis a vis de teatru se afla un parc pe lângă care am trecut spre malul apei. Berzelii Park (1852-1858) a fost numit după renumitul chimist suedez Jons Jacob Berzelius (1779-1848), fondator al chimiei moderne, a cărui statuie era postată în centrul parcului.

Am intrat în peninsula Blasieholmen unde am mers paralel cu golful Nybrovicken, pe lângă clădirile care adăposteau clădiri de birouri și mai multe hoteluri.

Radissson Collection Strand Hotel (1912)

La capătul peninsulei se afla Muzeul Național de Arte Plastice (Nationalmuseum) fondat în 1792 sub numele de Kingliga Museet (Muzeul Regal) și mutat în clădirea actuală construită între anii 1844-1866. A fost extins pentru atelierele muzeului (1961) apoi în 2013 a intrat în renovare și reparații. La momentul vizitei mele acestea erau pe cale a se termina.

Muzeul etalează o colecție permanentă care cuprinde picturi de Rembrand (secolul XVII) și alți pictori olandezi, desene din Evul Mediu până în 1900, o colecție de sculpturi, tablouri și artă modernă, articole de porțelan. În clădire funcționează și o bibliotecă de artă deschisă publicului.

Blasiholmen era legată de insula Skeppsholmen printr-un pod din oțel lung de 165 m și lat de 9,5 m, Skeppsholmsbron, pe care urma să-l traversez și eu. Inițial a fost construit un pod de lemn pentru a facilita accesul spre tabăra marinei suedeze, care a fost mutată pe acel loc strategic (1638-1640), insula fiind situată cu o porțiune la Marea Baltică.

Podul a ars într-un incendiu (1822), a fost înlocuit cu unul temporar de pontoane până când a fost finalizat podul actual din oțel (1861). Balustradele de pe lateralele podului au fost ornate cu coroana regală aurită.

În multe din fostele clădiri militare actual funcționau mai multe muzee. Pe unele dintre ele doream să le vizitez. Pe locul unui fost buncăr al Centrului de Comandă al Marinei care era situat sub o stâncă, într-un perimetru de 4.800 de metri pătrați cu multe tuneluri folosite până în anii 1980 de Marina Suedeză, stâncă care a fost distrusă în anii 1940, se afla un Muzeu de Jucării privat, Bergrummet.

Proprietarul Castelului Tidö a adunat o colecție de jucării, păpuși, mașini, trenuri, benzi desenate, etc., cea mai mare din Suedia, pe care le-a sortat după tematică și în 2017 a mutat-o în caverna și tuneluri nefolosite creând o zonă expozițională de 1.500 metri pătrați.

Lângă intrarea în muzeu, pe o colină se afla o sală de concerte, Eric Ericsonhalle. Funcționa într-o clădire cu cupolă de sticlă, în stil neoclasic, fosta biserică Skeppsholmkirkan (1824 -1833) ridicată în locul unei biserici de lemn (Holmkirche) arsă într-un incendiu (1822). Biserica a funcționat până în 1969.

Clădirea rămasă în proprietatea Parohiei Skeppsholmen a fost restaurată în 1998 apoi în 2001 preluată și din 2009 transformată în sala de concerte care a primit numele dirijorului Eric Ericson.

În spatele lor se întindea o clădire în care funcționa Muzeul Antichităților din Orientul Îndepărtat (Östasiatiska Muséet). A fost fondat de Parlamentul Suedez (1926) pe baza descoperirilor făcute de Johan Gunnar Andersson în China (anii 1920) și etalează colecții de arheologie, artă plastică, cultură contemporană, din Japonia, Coreea, China, India. În plus a fost constituită și Biblioteca de cercetare, deschisă publicului.

În următoarea clădire funcționa Centrul Suedez pentru Arhitectură și Design ArkDes din cadrul Muzeului de Artă Modernă, cu două săli de expoziții în care se țin seminarii și conferințe pe tematica celor expuse și o bibliotecă.

Am coborât colina pe lângă Galeria Mejan (Galleri Mejan) din cadrul Universității de Arte. Prima școală pentru decoratorii castelului (1735) a fost transformată în școală de arhitectură (1773) și mutată într-un spațiu donat de Gerharnd Meyer, poreclit Mejan, după care și-a preluat numele. În 1780 Academia Regală de Arte a devenit independentă iar în 1995 Kungliga Konsthögskolan „Mejan” s-a mutat pe insulă. În galerie funcționează expoziții temporare ale studenților absolvenți ai Facultății de Arhitectură etalate în vederea obținerii recenziilor în cadrul unui seminar.

Ocolind Facultatea de Arte am ajuns la malul apei. Urma s-o traversez pe podul Kastellholmsbron până pe insula Kastellholmen.

În stânga podului se afla o casă construită în 1882 pentru cele două cluburi care funcționau, unul vara și unul iarna, Clubul de Canotaj și Clubul de Patinaj Regal, în locul care în acea perioadă devenise foarte popular pentru tineret. Pavilionul Clubului de Patinaj Regal și Canotaj (Skridskopaviljongen) a fost renovat în anul 2007 iar actual funcționează ca centru de conferințe și restaurant pentru desfășurarea nunților.

Am ocolit-o și am urcat pe dealul în vârful căruia se afla un punct de reper important al orașului, fortul naval Kastellet. Prima fortificație a fost ridicată în anul 1667, prevăzută cu un turn de 20 metri înălțime, care a servit ca post de urmărire a traficului naval. Pe turn a fost arborat drapelul militar al Suediei, un steag cu furculiță, care stătea ridicat pe timp de pace și era coborât sau înlocuit cu al altei țări în caz de război. Marina militară a părăsit fortul în 1990 dar tradiția arborării steagului s-a păstrat.

Mulțumită de traseul parcurs am revenit pe Kastellholmsbron de unde am admirat panorama unei părți a orașului.

Am traversat insula Skeppsholmen, apoi podul Skeppsholm.

De la Muzeul Național de Arte Plastice m-am îndreptat spre una dintre cele trei sinagogi active din Stockholm.

În Stockholm se află 4.400 de evrei. Pentru ei funcționează Congregația evreilor (Judiska Församlingen i Stockholm), o adunare a evreilor indiferent de orientarea lor religioasă.

În grabă am ajuns în parcul Kungsträdgården unde aflasem că va avea loc un concert de muzică rock. Fiind fană a acestui gen muzical doream neapărat să particip la eveniment.

O zi prin Timișoara

Publicat pe 17 noiembrie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am intrat în orașul Timișoara, județul Timiș, România și pentru a evita aglomerația m-am abătut din drumul principal pe lângă Biserica Adormirea Maicii Domnului din Calea Aradului spre Gara de Nord, unde am parcat.

Încălțată corespunzător unui drum lung am pornit-o la pas pe Bulevardul General Ion Dragalina unde, înainte de podul care traversează canalul Bega, pe colțul din dreapta am văzut Palatul Gemeinhardt care poartă numele fostului proprietar, arhitectul care l-a construit în stil art-nouveau (1911-1912). În perioada interbelică (1941) a fost transformat și în el a funcționat Hotelul Splendid.

Am trecut Podul General Ion Dragalina (fost Podul Ștefan cel Mare cunoscut și ca Podul Gării) peste canalul Bega în cartirul Iosefin. Pe cealaltă parte a canalului, în colțul din stânga se afla Palatul cu ancoră (1901-1902). Se povestește că a fost construit pe locul unei case mai mici din 1755 care aparținea Căpităniei Portului Timișoara. În ea a funcționat un restaurant care avea o firmă cu ancoră. Era înconjurată de o zonă verde „La Ogorul Verde” (ogor în limba germană arhaică=anger). Când s-a construit palatul restaurantul a continuat să funcționeze la parter, deasupra turnului clădirii a fost postată o ancoră ca simbol al vechii parcele, confundându-se termenul arhaic cu anker=ancoră clădirea a fost denumită palatul cu ancoră.

Pe colțul de vis a vis se afla fostul Palat Karl Weitz (1909-1910) în care a funcționat Hotelul Royal.

Mi-am continuat plimbarea paralel cu canalul Bega. După ce am trecut pe sub Podul Eroilor am urmat Bulevardul Iuliu Maniu unde se afla Sinagoga Iosefin, o clădire în stil eclectic cu elemente maure deschisă în 1895, singura din Timișoara care funcționează și azi.

Nu departe de ea, în fosta Piață Scudier, ocupând un colț, se afla o clădire în stil secession (art nouveau), Palatul Alexandru Pisica (1911-1912). A fost construit de Piszika Sandor, maestru cârnățar, comerciant, om de afaceri, membru al consiliului de cartier Iosefin, al Consililului director al Fabricii de Apă Minerală și al Consiliul director al Băncii Poporale de Acțiuni din Iosefin. În 1911 a înființat o fabrica de prelucrare a cărnii de porc care producea mezeluri, Piszika- Gyar (Fabrica Pisica) și un magazin de desfacere al produselor situat în clădire. Și în ziua de azi parterul funcționează în scop comercial.

Pe colțul opus se afla Palatul Albert Schott (1911-1913) care a fost prima clădire cu 3 etaje ridicată în cartier.

Urmând Calea Șagului am intrat în zona A a cartierului Fratelia, zona B fiind situată spre calea Girocului, pe vremuri fiind separate de o cale ferată, azi stradă numită popular ștrec. Urma să vizitez câteva biserici din zonă. Prima a fost Biserica romano-catolică Fratelia A „Sfântul Iosif”.

A fost construită între anii 1926-1930 în stil neogotic. În 1977 a fost dotată cu un ceas electric primit de la Viena.

A fost renovată succesiv, exteriorul în 1970, interiorul în 1978.

În mijlocul altarului era postată statuia din lemn a Sfântului Iosif.

În apropiere se afla Biserica ortodoxă Fratelia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1963).

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat în zona Fratelia B unde se afla o biserică fără turn, Biserica romano-catolică Fratelia B „Adormirea Maicii Domnului” (1928).

Rătăcindu-mă, am ajuns în cartierul Girocului în dreptul unei biserici noi, Biserica ortodoxă „Sfântul Arhidiacon Ștefan” denumită și Biserica Martirilor.

A fost una dintre puținele biserici ortodoxe pe care le-am vizitat în decursul anilor în care se putea intra la orice oră din zi.

Mă îndepărtasem mult de punctul de plecare astfel m-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Observatorul Astronomic situat în Piața Axente Sever, în mijlocul unei zone verzi, înconjurat cu gard. A fost înființat 1962 și funcționează ca Institut de Cercetare așa că nu i-am putut vedea decât exteriorul.

Am intrat în cartierul Elisabetin unde am trecut pe lângă Mânăstirea Ordinului Salvatorienilor, ordin religios catolic care a început să funcționeze în Timișoara din anul 1898 în cartierul Mehala.

Cu ajutorul comunității s-a început construirea unei bisericii, construcție întreruptă de Primul Război Mondial.

Terminată în 1919, a început să funcționeze ca parohie independentă.

Situată în Piața Nicolae Bălcescu, fostă Piața Lahovary, Bis romano-catolică din Elisabetin „Preasfânta Inimă a lui Isus” și-a întrerupt activitatea în perioada comunistă, ordinul fiind interzis în 1949.

Am părăsit piața și m-am întors în cartierul Iosefin în care doream să văd unele clădiri istorice și biserici mai vechi. În Casa Rudolf Menczer, construită în stil eclectic neobaroc (1894-1895), din 1897 și până azi, la parter funcționează o farmacie care păstrează o parte din mobilierul inițial. Restul clădirii este azi Clinica de Obstetrică și Ginecologie Timișoara.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un un complex de clădiri care au aparținut mânăstirii Ordinului Surorilor de Notre Dame funcționa Colegiul Național Bănățean.

Din păcate nu toatele acele case vechi erau întreținute, așa era și Palatul Thomas Ede, o casă ridicată în stil secession (1910-1911), actual foarte deteriorată, care în loc să mulțumească ochii îi întrista.

La capătul străzii, după colț se afla Biserica Notre Dame. În anul 1864 au sosit la Timișoara călugărițe din ordinul Notre Dame, un ordin religios înființat în Bavaria. S-a ridicat biserica și o mânăstire în care locuiau acestea, azi Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” și funcționa o Școală de Fete, azi Colegiul Național Bănățean.

În 1948 ordinul a fost interzis, mânăstirea a fost confiscată și a fost retrocedată Episcopiei Romano-Catolice doar în 2010. Clădirile mânăstirii au fost cumpărate de Primăria Timișoara (2016) pentru Liceu și Colegiu iar biserica este folosită de comunitatea catolică a bulgarilor bănățeni.

Am înaintat până la Biserica Romano-Catolică „Nașterea Fecioarei Maria”.

Clădirea în stil baroc a fost construită în secolul XVIII și reparată în secolul XIX.

Pe colțul opus se afla fostul Palat al Băncii de Economii (1898) în care de-a lungul timpului la parter au funcționat diverse magazine, actual Banca Românească. Citisem că în etajele superioare erau păstrate colecții de monede și hârtii bancare vechi dar nu am avut ocazia să le văd.

Casa de Economii Iosefin, Palatul Johann Hochstrasser (1912-1914), a fost a doua clădire cu trei etaje construită în cartierul Iosefin. Pe clădirea în stil art-nouveau, între decorații a fost postat simbolul băncilor, un stup de albine stilizat. Din păcate decorațiile s-au deteriorat și au dispărut în timp.

Am trecut pe lângă o clădire în stil neobaroc în curs de renovare, fostul Palat al Teatrului de Păpuși, Palatul János Kassay (1897-1898), în care la parter a funcționat Casa de Economii Cetățenești. Actual în clădire funcționează Teatrul de Copii și Tineret „Merlin”.

Înconjurată de case și foste palate, în față se deschidea Piața Mocioni numită și Piața Sinaia unde în partea sudică, parte din cartierul Elisabetin, am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Iosefin (1931-1936). Biserica a fost construită pentru enoriașii din cartierul Iosefin. A fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 24 metri, lângă ea clopotnița înaltă de 33 metri, dotată cu șase clopote.

În curtea ei a fost amenajat un mic parc în care au fost postate busturile celor cinci ctitori ai bisericii. Între anii 1939-1946 a servit ca și catedrală astfel este cunoscută și cu denumirea de Catedrala Ortodoxă Veche.

Interiorul spațios, cu o capacitate de 1000 de persoane, a fost pictat în stil fresco bono.

Între anii 1983-1985 s-au adăugat 70 de picturi reprezentând scene biblice.

Pictura a fost restaurată în 1958.

De acolo am înaintat spre canalul Bega. În vecinătatea Pieței Maria am trecut pe lângă Palatul Comunității Reformate, în stil neogotic (1901-1902), cu Parohia și Biserica Reformată.

În acea zonă s-a declanșat așa numita „revoluție din 1989”.

Lângă palat se afla Monumentul Fecioarei Maria (1906) format dintr-un baldachin situat pe șase piloni în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul în brațe, sculptată în marmură de Carrara. Legenda spune că în acel loc a fost executat Gheorghe Doja și în acel moment niște călugări au văzut chipul Fecioarei Maria în fum, un miracol pentru care ulterior, pe acel loc i-au postat icoana pusă într-o cutie cu geam de sticlă. A fost distrusă accidental (1837), înlocuită cu o statuie din lemn, în 1865 cu una din piatră apoi cu una adusă de călugărițele Ordinului Surorilor Notre Dame. Monumentul a fost refăcut în forma actuală în 1906.

În clădirea situată în Piața Maria, vis a vis de monument, funcționa Institutul Intercultural Timișoara. Palatul a fost construit în stil secession (1902-1905), la parter și primul etaj a funcționat Cazinoul din Iozefin, Cazinoul Délvidéki, un gen de club privat al celor înstăriți în care aveau acces doar membrii săi și unde ținuta era obligatorie. Pe lângă mesele de joc avea o sală de concerte, actuala Sală Lira, locuri amenajate pentru întâlniri literare, o bibliotecă. Între cele două războaie mondiale cazinoul s-a închis și în clădire a funcționat o Casă de Modă apoi a devenit Casa de Cultură a Timișoarei.

Toate casele de pe acel bulevard, majoritatea în stil secession sau neobaroc, au fost construite la începutul secolului XX.

Casa Herman Winckler

În sfârșit am ajuns la capătul bulevardului, în apropierea canalului Bega. Pe un colț, Palatul Marsall era în renovare. Pe celălalt colț, Palatul Apelor (1900-1901), reabilitat între anii 2010-2018, se înălța semeț. Inițial palatul a fost proiectat cu un singur etaj dar a fost etajat după zece ani. A fost construit pentru Societatea de Hidroameliorări Timiș Bega, între anii 1948-2007 în el a funcționat și Regionala C.F.R. Timișoara și actual Direcția Apelor Banat.

Am cotit pe lângă Spitalul C.F.R. , o clădire în stil secession construită între anii 1900-1902.

Mergând paralel cu Bega am trecut pe lângă Biserica Baptistă Betel.

Pentru a vedea și o altă zonă din Timișoara am trecut Podul Metalic, cunoscut ca Podul de la fabrica de lanțuri. A fost construit (1917) din porțiunile demontate de la Podul Mare (1871) ca pod pietonal. Despre el circulă și o legendă în care se spune că a fost construit pe baza unui desen original al lui Gustav Eiffel. Întotdeauna m-au distrat aceste legende care, neapărat, trebuie să ridice în rang diverse.

Am străbătut strada Andrei Mureșanu, studiind zidul plin de graffiti, spre locul de unde am pornit plimbarea mea prin Timișoara, Gara de Nord. În altă zi voi reveni pentru a explora în continuare orașul, Timișoara fiind aproape de Arad, locul meu de baștină.

Citește și O scurtă raită prin Timișoara

O după-amiază în Sibiu

Publicat pe 15 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică romano-catolică în stil baroc. Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

La revedere Madrid

Publicat pe 10 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Din Piața Cibeles ne-am îndreptat spre Piața Lealtad (Plaza de la Lealtad) în mijlocul căreia se înălța Monumentul celor căzuți în Spania în timpul revoltei din 1808, foarte mulți uciși pe acel loc (Monumento a los Caidos por Espana). Construcția sa a început în 1821, a stagnat datorită instaurării absolutismului, a fost reluată în 1836 și monumentul, înalt de 5,6 metri, a fost inaugurat în 1840. În 1985 Regele Juan Carlos I l-a dedicat tuturor eroilor spanioli.

Pe una din lateralele pieței se afla o clădire construită între anii 1878-1893. în stil neo-clasic, pe a cărei fațadă erau postate 6 coloane corintice, Palatul Bursei de Valori (Palacio de la Bolsa de Madrid) în care, până în 1903 a funcționat Teatrul El Dorado.

În apropiere se afla Muzeul Prado pe care doream să-l vizităm. Acesta se găsea lângă Piața Canovas de Castillo (Plaza de Canovas del Castillo) sau Plaza de Neptuno. A fost amenajată în secolul XVIII pe locul în care se aflau o luncă și livezi, înconjurată de clădiri neoclasice care au fost restaurate, unele modificate în secolul XX, în care funcționau hoteluri de lux, magazine, etc. În mijlocul giratoriului se afla Fântâna lui Neptun (Fuente de Neptuno). A fost construită între anii 1782-1786, postată în altă locație și mutată în cea actuală în 1898. Neptun, zeul mării, era postat pe un stâlp circular, stand în picioare într-o cochilie trasă de doi cai de mare cu coadă de pește. În mâna dreaptă ținea un șarpe răsucit, în cea stângă un trident. Împrejur au fost postați delfini care aruncă apă la înălțime.

Clădirea Muzeului Prado (Muzeo Nacional del Prado) a fost proiectată în timpul lui Carol III pentru a adăposti Cabinetul de Istorie Naturală (1785). În timpul războiului peninsular (1807-1814) spațiile au fost folosite ca sediu pentru cavaleria trupelor lui Napoleon și ca depozit de praf de pușcă. Sub domnia lui Ferdinand VII a fost transformat în Muzeu Regal de Picturi și Sculpturi. Ulterior, devenind neîncăpător, a fost extins și deschis publicului în 1819. În 1868, după abdicarea Reginei Isabel II, muzeul a fost naționalizat și numit Muzeul Prado.

Poarta Goya la fața nordică

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), pentru a fi salvate, o parte din tablouri și desene au fost trimise la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Au fost returnate la începutul Primului Război Mondial. De asemenea, în același scop, sub dictatura lui Francisco Franco (1936-1975) multe au fost trimise la ambasadele Spaniei. În perioada 1971-1997, în cadrul muzeului au fost preluate două clădiri situate în apropiere – Salon de Reinos, fostul Muzeu al Armatei și El Cason del Buen Retiro.

În 1946, în dreptul fațadei nordice a fost postată Statuia lui Goya (Estatua de Goya) construită în 1902. Pe un postament înalt, pe care erau inscripționate datele de naștere (1746), respectiv moarte (1828), era postată statuia pictorului, în haine de epocă.

Între anii 2002-2007, pe o suprafață de 22.000 de metri pătrați a fost construită o nouă clădire subterană, paralelă cu Biserica Jeronimos, care leagă clădirea veche de fostul Muzeu al Armatei. Pentru a se ascunde legătura cu clădirile vechi a fost amenajată o platformă împodobită cu plante, asemănătoare grădinilor din secolul XVIII.

Mânăstirea San Jeronimo el Real a fost construită în timpul domniei lui Enrique IV de Castilia (1425-1474) și mutată lângă Palatul Regal în timpul domniei Isabel I când a fost construită în stil gotic târziu Castilian. În 1808 călugării au fost izgoniți, trupele lui Napoleon au ocupat mânăstirea și au distrus-o. Între 1848-1859, sub domnia Reginei Isabel II, a fost reconstruită și i s-au adăugat turnurile apoi, între 1879-1883 a fost remodelată în stil neo-gotic.

Cu ocazia nunții Regelui Alfonso XIII, care s-a celebrat în Biserica San Jeronimo el Real, aceasta fiind situată pe un deal, a fost construită o scară de acces (1906). Din 2007 terenul fostei mânăstiri a intrat în posesia Muzeului Prado.

Am înconjurat biserica și ne-am îndreptat spre El Cason del Buen Retiro. Clădirea a fost construită ca sală de bal în cadrul Palatului Buen Retiro (1637). În secolul XIX, când palatul a fost distrus, clădirea a fost mărită cu două fațade în stil neoclasic și în ea a funcționat Cabinetul Regal de Mașini (1802), apoi Biroul Regal de Studii Topografice (1831), ulterior a fost folosită în multiple scopuri. Din 1971 a fost preluată de Muzeul Prado și a găzduit colecția de picturi din secolul XIX. După o reformă completă și extindere (1996-2007) a fost redeschisă în 2009 ca Centru de Muzeologie (Escuela del Prado) care găzduiește arhiva, biblioteca, sculpturi, artă decorativă, pictură, etc. din Evul mediu până în secolul XIX și secția de documentare. În fața ei, în mijlocul unui mic giratoriu, era postată Estatua Maria Cristina de Borbon.

Am coborât spre Poarta Goya a Muzeului Prado pe lângă sediul central al Academiei Regale Spaniolă (Real Academia Espanola). Academia a fost înființată în 1713 și preluată de Regele Filip V un an mai târziu. Regulile stabilite de Academie privind limba spaniolă vorbită și scrisă au devenit oficiale prin decret regal în 1844. Sediul central a fost deschis în 1894. Din 1993 a fost creată Fundația Academiei Regale Spaniole care are rolul de a asigura stabilitatea limbii spaniole atât în Spania cât și în cele 22 de națiuni ce folosesc aceeași limbă.

Am coborât pe lângă Muzeul Prado, am înconjurat Piața Canovas de Castillo și ne-am îndreptat spre Piața de las Cortes (Plaza de las Cortes), fost punct de intrare în capitală. Între anii 2005-2011 piața a fost remodelată și extinsă. Pe o latură a pieței se afla clădirea Plus Ultra. A fost construită pe o parte din fostul palat al ducelui de Medinacelli (1911-1913) cu fațada în stil francez. Din 1941 a fost folosită de Compania de asigurări Plus Ultra până în 2015 când a intrat în posesia Grupului Catalana Occidente.

Pe o altă latură a pieței, ocupată de fostul palat, în aceeași perioadă a fost construit Hotelul Palace.

O altă latură a pieței era ocupată de clădirea Congresului Deputaților (Congresos de los Diputados). A fost ridicată pe locul unei mânăstiri din secolul XVI care a ars în 1823. În 1834, în clădirile rămase neafectate au avut loc sesiunile parlamentare ale Procuraturii apoi, între 1843-1850 a fost construit Palacio de las Cortes, în stil neoclasic, în care funcționează Congresul Deputaților din Spania.

În centrul pieței, în 1834 a fost plasată statuia lui Cervantes (Estatua Miguel Cervantes).

De acolo, îndreptându-ne încet, încet spre cazare, ne-am îndreptat spre calle Alcala. În fața noastră a apărut clădirea roșie a Bisericii Calatravas (Iglesia de las Calatravas), singura parte rămasă din fosta Mânăstire a Ordinului Militar de Calatrava (1623), un ordin creat în secolul XII pentru a apăra posesiunile creștine din peninsula de sud de atacurile musulmane. În 1836, o dată cu confiscarea Mendizabal, clădirile mânăstirii au rămas neocupate și o mare parte au fost demolate (1868-1874). În perioada Regelui consort Francisco de Asis de Borbon exteriorul bisericii care a supraviețuit a fost decorat în stil romantic și fațada în stil neo-renascentist. Pe ea, într-o nișă era postată statuia Fecioarei, deasupra Crucea Calatrava. În secolul XXI biserica a fost complet renovată.

Lipit de ea se afla Petit Palace Alcala în care funcționa un hotel.

Pe cealaltă parte a străzii se afla Teatrul Alcazar-Cofidis (Teatro Alcazar-Cofidis). Începând cu anul 1925 Teatrul Alcazar a funcționat cu spectacole de operetă, apoi teatru de revistă și din anii 1930 ca cinematograf. În 1983 a suferit un incendiu, a fost închis pentru reparații și doar după 22 de ani a fost redeschis. Numelui Alcazar i s-a adăugat cel de Cofidis când teatrul a intrat sub conducerea Companiei Cofidis (2012).

Pe colț, lipită de teatru, se afla o clădire maiestuoasă în care funcționa un birou al administrație locale (Consejieria de Medio Ambiente Licencias de Caza y Pesca).

Ne-am îndreptat spre Gran Via unde am trecut pe lângă Clădirea Telefonica (Edificio Telefónica), un zgârie-nori înalt de 89 de metri, cu 14 etaje, care a fost cel mai înalt din Europa până în 1940. Clădirea a fost construită între 1926-1929 și din 1930 a funcționat ca Oficiul presei Externe. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) a fost folosită ca observator de către trupele republicane. În ea funcționa serviciu de telecomunicații.

Am părăsit bulevardul și ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv istoric pe care îl vizitam în Madrid, Biserica San Antonio a germanilor (Iglesia San Antonio de los Alemanes). Inițial a fost construită Biserica San Antonio a portughezilor (1624-1633) pe lângă un spital cu același nume (1606). Când Portugalia a ieșit din Imperiul Spaniol, biserica și spitalul au fost cedate germanilor (1668) care au păstrat sfântul portughez San Antonio de Padua. În principal s-au ocupat cu ajutorarea oamenilor săraci și cerșetorilor din Madrid.

Am străbătut străduțele înguste până la locul de cazare.

Cu bagajele pregătite deja ne-am îndreptat spre stația de metrou de pe Gran Via de unde urma să ajungem la aeroport pentru a decola spre casă.

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: teatre

Copenhaga, Danemarca- Kongens Nytorv și Nyhavn

Grădinile și Castelul Rosenborg, Copenhaga, Danemarca

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Oslo, Norvegia- centrul orașului

Stockholm, Suedia- prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

O zi prin Timișoara

O după-amiază în Sibiu

La revedere Madrid

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-2