Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.
În decursul timpului zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.
Târgul Buzău, numit atunci Boza, a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite în documentele vremii (sec. XVI).
Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.
Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului) a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.
Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.
Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci), fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).
Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).
Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.
Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.
În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).
Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.
În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).
Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.
În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.
În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.
Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.
Protoieria Buzău I (casă din 1898)
Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.
Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.
După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.
Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.
În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.
Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.
Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).
După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.
Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.
Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.
Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.
Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.
E structurată în pronaos, naos și altar.
Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.
Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011), în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.
În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.
În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.
Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.
A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.
Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.
Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.
Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903), a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.
În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea, a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.
Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.
În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.
Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.
În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.
Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.
De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568 pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.
După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).
Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).
În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.
Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.
În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.
Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.
Orașul Mdina, vechea capitală a Maltei, este situat pe un deal, în regiunea central-nordică a insulei. Din Hamrun, unde eram cazată, am luat singurul mijloc de transport în comun, autobuzul și după cca. 30 minute am coborât la mică distanță de intrarea în orașul fortificat Mdina. Pe drum mă gândeam la istoria localității. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din anii 5.200 î.e.n.. Insula a fost colonizată pe rând de fenicieni (1.000 î.e.n.), greci (736 î.e.n.), cartaginezi (400 î.e.n.) și romani (218 î.e.n.).
Până la poarta de intrare în oraș am trecut pe lângă fostul Casino Notabile, o casă construită în jurul anilor 1887-1888, din calcar, cu o bază din lut. Casa, în stil eclectic, era situată în afara zidurilor orașului, pe dealul Saqqajja. Pentru că de acolo se vedea întreaga panoramă a zonei, a fost numit și Point de Vue.
Orașului Mdina a fost fondat de fenicieni în jurul anului 700 î.e.n., cu numele Maleth. Când Malta a fost ocupată de romani, aceștia au format o așezare, numită Melita, care cuprindea actualele orașe Mdina și Rabat, pe care au încojurat-o cu ziduri de apărare. Guvernatorul și-a construit reședința la Mdina. Se spune că după ce a naufragiat în zonă (62 e.n.), Sf. Ap. Pavel din Tars, primul evreu sosit în Malta, a fost găzduit în Mdina, de unde a început să propovăduiască creștinismul.
A urmat dominația bizantină (sec. IV-IX), apoi Malta a fost cucerită de arabi (870 e.n.), urmați de normanzii din Regatul Siciliei (1091), care au înconjurat Mdina cu un sistem de fortificații, cu două ziduri de apărare, între care se afla un șanț adânc, separând-o de Rabat. Intrarea principală era situată aproape de colțul de sud-est al orașului și era formată din trei porți, separate de trei curți. În apropierea ei se afla un turn, numit Turri Mastra. În 1429 sarazinii au încercat să cucerească cetatea, dar au fost respinși. Imediat după atac (1448), la nivelul porții a fost construit un avanpost fortificat (barbacană).
În 1530 Malta a fost ocupată de cavalerii Ordinului Sf. Ioan, Cavalerii Ospitaliei, numiți și Cavalerii de Malta, deoarece au condus-o până în 1798, când Malta a fost ocupată de francezi și Ordinul a fost expulzat. Ordinul a lăsat capitala Mdina neocupată, stabilindu-se în Birgu. Preluând puterea, treptat capitala a pierdut controlul asupra populației țării. În timpul domniei lui Juan de Homedes y Coscon fortificațiile Mdinei au fost modernizate, astfel a putut să se apere împotriva marelui atac otoman (1551). Mare parte a orașului a fost distrusă de cutremurul din 1693. În 1772 Marele Maestru António Manoel de Vilhena a ordonat refacerea și restaurarea lor.
Poarta Principală (Mdina gate) a fost refăcută în stil baroc (1724). Pentru a fi accesată, podul cel vechi din lemn distrus, s-a construit un pod de piatră, decorat cu statui, două reprezentând lei care țin stema orașului și a lui Vilhena.
La exterior poarta a fost decorată cu pilaștri dubli. În partea superioară a fost postată stema Mdinei.
În interior a fost decorată cu statuile sfinților patroni ai Maltei, Sf. Publius, Sf. Agata și Sf. Pavel. Poarta a fost restaurată în 2008. A fost locul unor filmări din Games of Thrones.
Traversând poarta se intră în Piața Sf. Publius. Acolo s-a aflat vechiul turn Turri Mastra, distrus în marele cutremur (1683), care a fost demolat și înlocuit cu Torre dello Standardo (1725-1726), turn de semnalizare din care în fiecare seară se trăgea cu arma pentru a se închide porțile și, prin aprinderea de torțe, se semnalizau eventualele incendii sau atacuri. În timpul Revoltei Malteze (1798) împotriva francezilor rebelii au ridicat pe turn steagurile malteze, napolitane și portugheze. Văzându-le, Marina Portugheză a sosit în ajutor. În timp turnul a fost folosit pentru cazarea personalului unui sanatoriu, până în 1888 ca birou pentru telegraf, apoi a găzduit Secția de Poliție, până când aceasta s-a mutat într-o clădire de vis a vis (2002) și azi servește ca Centru de Informare Turistică și pentru evenimente culturale ocazionale.
Secția de Poliție Mdina
Curțile vechilor porți au fost demolate pentru construirea Palatului Vilhena (Vilhena Palace). În timpul săpăturilor s-au descoperit vestigii post-punice, mici părți din ruinele fostului fort, Castellu di la Chitati (sec. VIII) și ruinele Palatului Giuratale, construit pe locul fortului pentru consiliul administrativ civil, numit Università, distrus de cutremurul din 1693. Clădirea, în stil baroc francez, în formă de U, a fost înconjurată de loggi. Pe fațada principală, ușa de intrare a fost flancată cu coloane corintice. Deasupra ei s-a postat stema și un relief de bronz al lui Vilhena. În perioada 1860-1907 palatul a fost transformat în sanatoriu pentru armata britanică. Din 1909 Regele Edward VII l-a transformat în Spital TBC, numit Spitalul Connaught, după prințul care l-a dotat cu echipamente, care a funcționat până în 1956. Din 1973 până azi în el funcționează Muzeul de Istorie Naturală (Natural History Museum) cu mostre de floră și faună, fosile, roci, minerale și diorame ale habitatelor malteze. Clădirea a fost restaurată în anul 2002.
Începând de sub Poarta Principală până sub aripa dreaptă a Palatului Vilhena, subteran se întind pasaje secrete, camere, celule, amenajate pentru a arăta temnițele malteze începând cu epoca romană până la perioada cuceririi Maltei de către trupele lui Napoleon, în cadrul Muzeului Temnițelor (Dungeon Museum).
Lângă palat s-a construit Corte Capitanale, Tribunalul Mdina (Mdina Court), care de fapt nu avea putere de decizie, instanțele aflându-se sub jurisdicția Ordinului Sf. Ioan. Fațada clădirii, în stil baroc francez (1726-1728), a fost decorată cu pilaștri toscani și corintieni, pentru a susține cornișa. Deasupra ușii principale s-a creat un balcon, flancat de statuile alegorice ale Justiției și Milei. Tribunalul a fost legat de Palatul Vilhena și de Palatul Episcopal, ultimul cu rol de decizie în instanță, prin pasaje secrete, azi desființate. În 1813 Corte Capitanale a fost mutată la Valletta, în palatul Castellania. Azi în el funcționează Consiliul Local Mdina (Mdina Local Council).
Lipită de clădire, Logia Heraldului, structură cu trei arcade, cu o terasă deasupra, presupusă a fi fost construită în secolul XVII, a fost folosită de strigătorii orașului, ofițeri ai curții regale, pentru a anunța oamenilor noile decrete.
Înaintând spre centrul orașului am trecut pe lângă Capela Sf. Agata (St. Agatha Chapel), capelă romano-catolică, ridicată în 1694 pe locul unei capele vechi, până în 1661 deținută de familia Gatto Murina, ulterior dată bisericii din Malta, care a fost distrusă în marele cutremur (1693). Deasupra ușii de intrare se poate vedea și azi inscripționat numele primilor fondatori. În capelă se află un tablou care o prezintă pe Sf. Agatha, patroana Maltei, împreună cu Sf. Adrian.
Pe o străduță adiacentă călugărițele benedictine, sosite în Malta în secolul XV, în jurul anului 1418 au construit o mânăstire cu o capelă, menționată în documente din 1555. În jurul anului 1625, prin inițiativa Episcopului Baltassare Cagliares, capela a fost transformată în actuala Biserică Sf Petru (St. Peter’s Church). În spatele altarului a fost postat un tablou care înfățișează Madona și copilul Isus în brațe, împreună cu Sf. Petru, Sf. Benedict și Sf. Scolastica (1682).
Printre casele, majoritatea construite după marele cutremur, am ajuns în Piața Sf. Pavel.
Casa del Magistrato
Piața a fost realizată la sfârșitul anilor 1720, în fața Catedralei, prin demolarea unor case. A fost lărgită la începutul secolului XIX, demolându-se alte case. Pe o latură a pieței se afla Palatul Gourgion (Gourgion Palace), o clădire în stil baroc, ocupată de cavalerii Ordinului (1728). O dată cu extinderea pieței i s-a modificat fațada în stil neo-gotic, peste ferestre și ușa de intrare creându-se arcade și la primul nivel balcoane decorate.
După ce am vizitat Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei am continuat plimbarea spre Piața Bastionului. Printre clădirile vechi, biserici și palate parcă făcusem o călătorie în timp și trăiam evenimentele de atunci. Capela Sf. Fecioară a Cetății, sau Capela Sf. Roque (St. Roque Chapel), a fost construită în secolul XVIII pe locul Capelei Sf. Cruce (1393), demolată în 1681. În noua capelă a fost postat un tablou care o înfățișează pe Fecioara Luminii. După el, în timp, capela a fost numită și Maica Domnului a Luminii.
Biserica Buna Vestire (Church of Annunciation of Our Lady), cunoscută și ca Biserica Carmelitană (Carmelite Priory), se află pe locul vechii Capele Nașterea Mariei, care în 1650 a intrat în posesia carmeliților. Aceștia au înlocuit-o cu actuala biserică (1660-1675), în stil baroc maltez, lângă care au construit o mânăstire (1678). După marele cutremur (1693), când Catedrala a suferit avarii grave, a preluat rolul ei, până a fost refăcută (1702).
Interiorul, cu șase capele, a fost decorat cu picturi, odoare valoroase și sculpturi, între care statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel.
În spatele altarului a fost postat tabloul Vestirea Domnului, înrămat cu lemn sculptat și aurit (1677). Sub biserică a fost amenajată o criptă.
În timpul atacului francez, pentru ocuparea insulei, în calea lor au jefuit tot ce era valoros, pentru finanțarea războiului lui Napoleon. Biserica a fost și ea jefuită. Despre acele vremuri circulă o legendă care spune că unii dintre rebelii maltezi au încuiat biserica, au tras clopotul, dând alarma, fiind inițiatorii Marii Revolte Malteze.
În secolul XVII în Mdina s-a mutat familia nobiliară Constanzo, italieni din Napoli, ai cărei membrii în decursul timpului au ocupat funcții importante, Piero fiind senator în Messina, Giovanni judecător în Palermo, Matteo comandant al cavalerilor de Malta (1482), etc. În 1666 au construit Palatul Constanzo (Constanzo Palace), clădire cu două etaje, cu un balcon deasupra ușii de intrare și cu pivnițe subterane, despre care se spune că, pentru a se ascunde, au fost folosite de carbonari. Palatul a găzduit și suporteri ai lui Garibaldi. Sub dominația britanică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost folosit ca sediu al ofițerilor și din 1950 ca școală conventuală de fete. Ulterior a fost transformat în restaurant și azi găzduiește Medieval Times Show, care arată viața locală din secolele XIV- XV.
În apropiere se află o clădire, a doua ca vechime din Mdina. Pe locul ei în secolul XIII exista casa La Rocca, mult mai extinsă decât actualul palat. Ulterior o parte din ea a fost folosită ca sinagogă. În secolul XV, deținută de familia Cumbo, fațada a fost modificată în forma actuală. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Ambrosio de Falsone, șeful Consiliului Local, iar în 1524 a fost moștenită de vărul său, Vice-Amiralul Michele Falsone, familie după care este numit azi Palatul Falsone (Falsone Palace). Acesta l-a extins și la etaj a adăugat ferestre decorative. Următorul proprietar, Matteo Falsone, adoptând ideile lutherane, Inchiția l-a persecutat, i-a confiscat palatul, averile și a fost nevoit să părăsească insula, refugiindu-se în Sicilia (1574). Palatul a trecut în proprietatea familiei Cumbo-Navara (1657) și în decursul timpului a suferit mai multe modificări. Apoi a fost împărțit în mai multe case.
În 1927 una dintre ele a fost cumpărată de Olof Frederick Gollcher, suedez care deținea o afacere de transport maritim, ce funcționează și astăzi în Malta sub numele de The Gollcher Group, care a luptat pentru Malta în cele Două Războaie Mondiale. Fiind colecționar de artă, până în 1938 a achiziționat tot palatul, l-a modificat și și-a mutat colecțiile în el. Pentru a completa portalul principal al fațadei, a adăugat o ușă arcuită. În curtea interioară a construit o scară de acces, siculo-renascentista și o fântână pseudo-siculo-normandă și la numit Casa Normandă. În anul 2001 palatul a fost restaurat și din 2007 transformat în muzeu, întreținut de o fundație înființată de Gollcher. Cele 17 săli ale muzeului arată viața de zi cu zi a familiei Gollcher. Cu mobilier și obiecte de epocă sunt create o bucătărie, studioul lui Gollcher, dormitoare, o armurărie și biblioteca cu o colecție de 4.500 de cărți și manuscrise.
Amintind de islaeliții, presupuși că au venit prima dată în Malta împreună cu comercianții fenicieni (sec. IX î.e.n.), primul evreu cunoscut fiind Sf. Pavel (62e.n.), care a naufragiat, pe zidul unei case am văzut postată o placă cu inscripția Vechea Piață Evreiască de Mătase (The Old Jewish Silk Market).
Sub succesiunea de cuceritori ai insulei, pentru a le finanța campaniile militare, evreii au fost supuși unor taxe grele. În Mdina, capitala de atunci a Maltei, o treime din populație erau evrei. Deși în 1492 au fost expulzați, o parte din ei a rămas în Malta. După ce Ordinul Sf. Ioan a preluat puterea (1530), au fost folosiți ca sclavi pentru construcția orașelor, fortificațiilor, răpiți de cavaleri, împreună cu musulmanii, și vânduți speculanților.
În 1798, Malta fiind cucerită de francezi, Napoleon a exilat Ordinul și a eliberat evreii. După doi ani insula a intrat sub dominația britanică și a început imigrarea evreilor, veniți din Gibraltar, Anglia, Italia, Portugalia, Tripoli și Tunisia. În timpul celui de al Doilea Război Mondial Malta a fost singura țară care nu cerea vize evreilor care fugeau din Europa nazistă.
În apropierea zidurilor Mdinei, pe una din laturile actualei Piețe a Bastionului (Bastion Square), evreii au construit o sinagogă, care a fost distrusă de cutremurul din 1693.
Pe locul ei azi se află Casa Beaulieu (Beaulieu House).
Zona bastionului este amenajată cu bănci pentru relaxare. Este vizitată mai ales pentru panorama care se înfățișează de la înălțimea zidurilor.
De acolo, îndreptându-mă spre ieșirea din oraș, am străbătut străduțele din partea de vest a orașului.
Într-una din casele vechi, Casa Magazzini, construită de cavaleri pentru a depozita muniția, azi funcționează Muzeul „Cavalerii din Malta” (The Knights of Malta Museum) în care prin 34 de tablouri și un spectacol audio-vizual 3D se evocă viața cavalerilor, bătăliile purtate, începând cu anul sosirii lor în Malta (1530) până la expulzarea făcută de francezi (1798).
Încă două biserici și vizitarea Mdinei lua sfârșit.
BisericaSf. Petru în Lanțuri (St. Peter in Chain Church) a fost construită la sfârșitul secolului XVI, pe locul uneia menționată în 1575 de Episcopul Martino Royas ca fiind antică. Biserica simplă, formată doar dintr-o navă, cu un fronton care susține o cornișă înclinată și o clopotniță abia vizibilă, în timp s-a deteriorat și a fost restaurată în anii 1956.
Prima Biserică Sf. Nicolae (St. Nichola’s Church) a fost construită în 1434. La cererea lui Bartolomeo Vella, în 1685 a fost înlocuită cu actuala clădire, în formă de cruce grecească, cu o cupolă. Azi, nefolosită în scopuri religioase, păstrează artefacte din Catedrala Mitropolitană, în special din Capella Ardente a Catedralei, care a fost folosită cândva în serviciile funerare ale unor oameni de seamă
Am ajuns la a doua poartă din Mdina, Poarta Grecilor (Greeks Gate), considerată a fi singura din Malta care a supraviețuit din perioada secolelor XII-XIII, când a fost construită, o dată cu zidul interior al orașului. Poarta ca atare a fost creată în 1550, ca intrare printr-un bastion. În secolul XVIII, când fortificațiile au fost extinse, fațada exterioară a fost modificată.
Vizitând orașul Valletta, capitala Maltei, de la Grădinile Upper Barrakka am revenit la Auberge de Castille și m-am îndreptat spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă fosta Auberge d’ Italie, azi Muzeul Național de Arte Frumoase (National Fine Arts Museum).
Inițial pe acel loc au existat două case (1569-1579). Acestea au fost unite și s-a creat Palazzo don Raimondo (1761-1763), clădire în stil baroc, pe fațada căreia au fost postate stemele Ordinului Sf. Ioan și ale Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca. Palatul a fost deteriorat în timpul invaziei franceze (1798-1800).
Sub Protectoratul Britanic în el a funcționat Casa Amiralității, reședință a comandantului șef al flotei mediteraneene (1821-1961). Muzeul, închis în perioada 1974-2016, s-a mutat în clădire și, numit MUZA, și-a deschis porțile în 2018. În muzeu sunt etalate picturi, sculpturi malteze și străine mobilă, argintărie malteză, etc.
Vis a vis de muzeu a existat o biserică (1612) care a fost demolată și în perioada 1709-1710 ridicată actuala Biserică Sf. Iacob (St. James Church). Pe fațada clădirii cu două etaje, în stil baroc italian, deasupra porții de intrare, la nivelul superior a fost postată stema Regatului Castilliei, ținută de doi îngeri.
Lângă muzeu, un alt palat, construit de Domenico Sceberras, pe locul altor două case (1740-1744), fost terminat de sora sa, măritată Muscati, familie care l-a deținut până în 1841. După soțul uneia din moștenitoare, a fost numit Palazzo Parisio. În stil baroc combinat cu neoclasic, a fost format cu trei laturi care înconjurau o curte interioară. Deasupra porții principale, flancată de coloane, a fost creat un balcon din lemn. În timpul invaziei franceze Parisio Muscati a părăsit Valletta, s-a alăturat armatei și a condus Batalionul Naxxar împotriva acestora. În acea perioadă în palat, timp de șase zile, a locuit Napoleon (1798).
După ce Malta a intrat sub Protectorat Britanic, Muscati s-a întors în Valletta. După moartea sa palatul a fost locuit de cca. 100 de persoane (1841-1880). Deteriorat, aceștia l-au vândut guvernului, care l-a renovat . Din 1886 a devenit sediul Oficiului General de Poștă (GPO), când parterul a fost transformat în grajduri pentru caii poștașilor. După Primul Război Mondial a fost ridicat al treilea etaj pentru Biroul de Audit. Din 1925 clădirea a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei. Fiind parțial distrus de bombardamentele din 1942, GPO s-a mutat în sediul școlii din Hamrun. Postbelic s-a întors în vechea locație, unde a funcționat până în 1973. După ce a restaurat-o, în clădire s-a mutat Ministerul Poștelor și Agriculturii (Ministry of Posts and Agriculture), care funcționează și azi.
Lipită de Auberge d’ Italie, în 1575 cavalerii italieni au construit o capelă. În secolul XVII s-a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică Sf. Ecaterina din Alexandria, numită și Biserica Sf. Ecaterina din Italia (Roman Catholic Church of St. Catherine of Italy), clădire octogonală, realizată în jurul capelei, devenită sanctuar. Biserica a fost restaurată în perioada 2001-2011. Azi funcționează ca biserică parohială a comunității italiene din Malta. În spatele altarului se află un tablou care înfățișează martiriul sfintei.
Mă apropiam de locul unde, după Marele Asediu al Maltei, terminat cu înfrângerea otomanilor (1565), în cadrul unei ceremonii religioase, s-a pus piatra de temelie a viitorului oraș Valletta. Pentru a comemora victoria, acolo a fost construită prima biserică din oraș, finanțată de Marele Maestru Jean Parisot de Valette. După moartea sa a fost înmormântat în cripta bisericii, apoi mutat în Co-Catedrala Sf. Ioan.
În timp clădirea a fost extinsă și modificată. În partea superioară a fațadei principale, într-o nișă, a fost postat bustul Papei Inocențiu XII. În 1837 biserica a devenit Biserica Garnizoanei Regimentului Regal de Infanterie Malta. Postbelic a fost numită Biserica Maicii Domnului a Victoriei (Church of Our Lady of Victory). Clădirea a fost restaurată în perioada 2012-2016.
În 1976 lângă biserică a fost dezvelită statuia Paul Boffa (Paul Boffa statue), primul ministru în perioada 1947-1950.
De lângă biserică se intră într-o piațetă, în care se află statuia Jean de la Vallette (Jean de la Vallette statue), Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, conducătorul oștilor împotriva Marelui Asediu otoman (1565), după care a fost ulterior numit orașul.
Sub britanici, în secolul XIX străzile din zonă, fiind în pantă, au fost reamenajate. Pe marginea străzii Regale, azi strada Republicii, a fost demolată Casa della Giornata și s-a amenajat o terasă, pe care a fost construit Teatrul Regal sau Opera Regală (Royal Opera House), numit și azi Teatru Rjal, inaugurat în 1866.
Era un teatru mare, cu 1.095 de locuri și 200 de locuri în picioare. A funcționat doar 6 ani, în 1873 fiind distrus într-un incendiu.
În 4 ani a fost refăcut și a funcționat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când bombardamentele au lăsat în picioare doar partea din spate, cu jumătate din colonade.
La sfârșitul anilor 1950 ruinele au fost demolate, lăsând întregi colonadele și terenul a fost nivelat, sub forma unei terase. Deși s-a dorit refacerea lui, guvernele succesive nu au găsit fondurile necesare. În secolul XXI terasa a fost amenajată ca teatru în aer liber, inaugurat în 2013, cu numele Piața Teatrului Regal (Pjazza Teatru Rjal).
În fața teatrului a existat o turnătorie, folosită de Ordinul Sf. Ioan pentru fabricarea armamentului cavalerilor. În secolului XIX Giuseppe Buttigieg și soția sa Giovanna Camilleri au cumpărat terenul și până la sfârșitul secolului au construit al doilea palat ca mărime din oraș, primul fiind Palatul Marelui Maestru, numit Palazzo Ferreria. Pe fațadă au fost postate stemele celor doi soți. Fata lor, căsătorită cu John Louis Francia, cetățean spaniol din Gibraltar, a moștenit palatul și familia l-a ocupat până în 1947. Postbelic o parte din palat a fost închiriat pentru Departamentul de Lucrări Publice și în 1979 clădirea a fost vândută guvernului.
În același timp cu amenajarea teatrului, lângă el s-a construit clădirea Parlamentului Maltei (Parliament House of Malta) și s-a înlocuit Poarta Orașului cu cea actuală (2011-2015). Inițial în acea zonă au existat case și Gara orașului. Distruse în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ruinele au fost demolate și s-a amenajat Piața Libertății, înconjurată de o galerie comercială, demolată în 2010. Piața era folosită mai ales ca loc de parcare. În perioada 1921-1976 Parlamentul a funcționat într-una din încăperile Palatului Marelui Maestru, apoi în fostul arsenal din palat, amenajat pentru el.
Apoi a fost construită actuala clădire, pe un cadru de oțel, placat cu calcar de Gozitan, de fapt două blocuri, cu trei etaje, unite între ele prin poduri, unul dintre ele fiind destinat Parlamentului. La parterul unuia dintre blocuri azi se poate vizita o expoziție permanentă, restul clădirilor fiind inaccesibile publicului.
De acolo, urmând fosta stradă Regală, azi strada Republicii, m-am îndreptat spre centrul orașului.
Pe una din laturile străzii se află Biserica Sf. Barbara (Church of St. Barbara), de rit romano-catolic, construită în 1537 pentru a servi cavalerii din Provence. În 1739 reconstruită în stil baroc, cu o cupolă cenrtală. Deasupra ușii de intrare, flancată de coloane, a fost postată statuia Imaculatei Concepții. Azi este biserică parohială pentru comunitățile engleză, germană și franceză. Este singura biserică din Malta în care slujbele se țin în limba germană, franceză și duminica în tagalog (Filippine).
Nu departe de ea se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (St. Francisc of Assisi Church), construită în perioada 1598-1607.
Clădirea nefiind rezistentă, a fost înlocuită cu altă biserică (1681), construită din banii donați de Marelui Maestru Gregorio Carafa, a cărui stemă a fost postată pe fațadă.
În 1920 clădirea a fost extinsă și i s-a ridicat cupola.
Înaintând spre Piața Sf. Ioan, am trecut pe lângă fosta Auberge de Provence, azi Muzeul Național de Arheologie (National Museum of Archaeology). A fost construită în 1571, în decursul timpului clădirea a fost modificată, la începutul secolului XVII parterul ei fiind amenajat pentru magazine. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză (1798), a fost închiriată de Malta Union Club și din 1955 s-a înființat muzeul, în care sunt etalate artefacte din insulele Maltei (5.200-2.500 î.e.n., epoca bronzului, feniciană), o colecție de numismatică cu monede din fiecare ocupație, începând de la cele punice până la cele britanice, și medalii ale Ordinului Sf. Ioan.
Trecând de muzeu, am intrat în Piața Sf. Ioan unde am vizitat Co-Catedrala Sf. Ioan. Pe o latură a pieței am văzut o clădire în stil neoclasic, în care funcționează Curtea de Justiție (Court of Justice). În secolul XVI pe acel loc s-a construit Auberge d’Auvergne (1571/1574-1583). În 1783 a fost extinsă prin încorporarea clădirii de lângă ea, Casa Caccia (sec. XVI). Din 1825 în ea s-a mutat Tribunalul, civil și penal, apoi Poliția (1853). La parter s-au amenajat magazine și Cinematograful Alhambra. Clădirea fiind avariată de bombardamentele din 1941, Instanțele de judecată s-au mutat în Balzan și la un seminar din Floriana. Au revenit în 1943 și au funcționat până în 1956, când s-au mutat temporar, clădirea fiind în stare avansată de degradare. După ce a fost demolată, pe locul ei s-a construit actuala clădire (1965-1971), cu șapte etaje, din care trei la subsol. La intrare s-a creat o terasă, acoperită de un portic, susținut de coloane. Azi clădirea găzduiește Judecătoria, grefa, arhivele ei și arestul poliției.
În continuare pe strada Republicii, am făcut o mică pauză la Caffe Cordina, unde doream să savurez măcar unul din produsele de patiserie, făcute și azi manual, după rețetele vechi.
Înființată în 1837, ca afacere de familie, cafeneau a funcționat în Bormla. Devenind renumită pentru produsele sale, Cesare Cordina a cumpărat un palat din centrul Vallettei și a mutat cafeneaua în el.
În decursul timpului, pe lângă cafenea, proprietarul a amenajat un restaurant, apoi o ceainărie și o gelaterie.
În dreapta cafenelei se întinde Piața Sf. Gheorghe, pe o latură mărginită de clădirea Ministerului Afacerilor Interne, Securității, Reformelor și Egalității (Ministry for Home Affairs, Security, Reforms and Equality)
Este numită și Piața Palatului, deoarece central se află Palatul Marelui Maestru al Ordinului Sf. Ioan (Grandmaster Palace), construit în secolul XVI, cu două intrări și modificat în secolul XVIII, când i s-au adăugat balcoanele din lemn și portalurile realizate deasupra ușilor. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză, clădirea a devenit Palatul Național. Sub stăpânirea britanică a fost Palatul Guvernatorului (1800-1921), până în 2015 sediul Parlamentului și azi Biroul Președintelui Maltei.
De fapt palatul a fost format dintr-un complex de clădiri, cu curți interioare, destinate reședinței Marelui Maestru, departamentelor prin care acesta conducea țara, arhivei, etc.. Una dintre ele a fost folosită ca armurărie încă din 1604. Palatul Armurăriei (Palace of Armoury), construit în jurul a două curți, Curtea lui Neptun, cu Fântâna Perellos (1712), pe ale cărei coridoare în timp au fost postate stemele Marilor Maeștri și Curtea Prințului Alfred, cu un turn, în 1745 dotat cu Ceasul Moors, azi funcționează ca Muzeul Armurăriei.
Pe o latură a Pieței Republicii se află Biblioteca Națională (National Library). Prima bibliotecă a fost înființată de al 48-lea Mare Maestru Claude de Sengle care a decretat ca toate cărțile aparținând membrilor decedați să fie trecute în vistieria Ordinului (1555). După ce cavalerul Louis Guérin de Tencin a cumpărat colecția de 9.7000 de cărți a spaniolului Joaquín Fernández de Portocarrero y Mendoza, vicerege al Siciliei și interimar de Napoli, apoi Cardinal-Episcop al Sabinei (Italia), a preluat colecția Bisericii Sf. Ioan și le-a adăugat colecția personală, a închiriat clădirea Il Forfantone și a amenajat prima bibliotecă (1761), în 1776 devenită Bibliotecă Publică. Clădirea fiind prea mică, Marele Maestru a ordonat construirea unei noi clădiri (1786-1796), realizată în stil neoclasic. Pentru a susține etajul și balconul situat deasupra ușii principale, la fațada principală au fost postate coloane ionice și dorice.
Abia terminată, clădirea nu a fost folosită, deoarece ocupația franceză a alungat Ordinul. Sub Protectoratul Britanic Regele George V i-a acordat titlul de Bibliotecă Regală a Maltei (1936) și un an mai târziu în clădire au fost mutate arhivele Ordinului, până atunci păstrate la Registrul Public. În 1976 biblioteca a fost mutată în Floriana și clădirea a devenit sediul unei biblioteci cu scop de cercetare, folosită ocazional pentru prelegeri, care funcționează și azi.
În 1986, în fața Palatului Marelui Maestru, a fost dezvelit Monumentul Sette Guigno, dedicat revoltelor din 1919, format din 6 statui de bărbați, doi în picioare, ținând steagul maltez, ceilalți patru la picioarele lor, reprezentând victimele.
Pe o latură a pieței, situată la nivelul superior al caselor de pe strada aferentă, am văzut o fântână, formată dintr-un bazin, mărginit de o placă înaltă , străjuită de coloane, pe care central din gura unui leu și ciocul unei păsări apa țâșnea spre bazin. Întrebând, din păcate nu am putut obține detalii.
Continuând drumul pe strada Republicii, am ajuns în dreptul unei clădiri din 1580. Casa Rocca Piccola a fost construită de Amiralul Don Pietro la Rocca la începutul formării orașului, după înfrângerea turcilor. Deși în Valletta nu era permis crearea de grădini, această casă a avut amenajată una. Încă din secolul XVI casa a avut chiriași. La sfârșitul secolului XVIII casa a fost împărțită în două mai mici, cu 50 de încăperi, din care camerele de la etaj interconectate între ele, la parter două biblioteci, saloane, două săli de mese, două bucătării, în plus grajdurile și o capelă. Înainte de al Doilea Război Mondial, la subsol a fost amenajat un adăpost antiaerian, al doilea creat în Malta. Azi în ea funcționează un muzeu care etalează mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, acte, etc., ale familie și găzduiește cea mai mare colecție privată de costume antice din Malta.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.
La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.
În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).
În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.
Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.
Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.
Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).
Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).
La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.
Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.
La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.
Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.
Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.
După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.
În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).
Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826, în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.
Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.
Casele Domokos și Csiki
Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.
În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.
În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.
După ce am vizitat orașul Berlin, capitala Germaniei, în drumul spre casă am trecut prin orașul Dresda unde m-am oprit pentru a vedea centrul istoric, reconstruit după distrugerea lui în cel de Al Doilea Război Mondial.
Îndreptându-mă spre centru istoric, din mersul mașinii am văzut fosta Fabrică de tutun și țigări Yenidze numită Moscheea tutunului (Tabakmoschee) după clădirea construită asemănător unei moschei, cu cupole mari care seamănă cu minaretele și 600 de ferestre în stiluri diferite. În ea a funcționat fabrica fondată de Hugo Zietz, antreprenor evreu care importa tutun din Turcia și Grecia (1907-1909). În clădirea restaurată (1996) azi funcționează diferite birouri.
Am parcat în apropiere de Piața Teatrului, lângă Restaurantul Italian (Italienisches Dorfchen). Acesta a fost construit pentru a reaminti de fostul sat italian care a existat acolo și care a fost demolat în perioada refacerii teatrului și a amenajării pieței (1911-1913).
În Piața Teatrului, aproape de râul Elba, se afla Semperoper, Opera de Stat Saxonă cu Filarmonica și Baletul.
Clădirea teatrului a fost construită prin îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale- eclectic, renaștere timpurie, renaștere clasică grecească, baroc (1841). Distrusă într-un incendiu (1869), a fost reconstruită până în 1878 în stil neo-clasic combinat cu stilul neo-renascentist.
Pe portal au fost postate statuile unor artiști renumiți ca Goethe, Schiller, Schakespeare, Moliere, etc. și deasupra portalului o cvadrigă cu statuia lui Dyonisos.
În timpul bombardamentului din cel de Al Doilea Război Mondial (1945) clădirea a fost distrusă, rămânând doar zidurile exterioare. După război a fost reconstruită și deschisă în 1985. În anul 2002 Elba a inundat zona, a deteriorat clădirea care a fost refăcută în același an.
Piața Teatrului (Theaterplatz) a fost realizată o dată cu reconstrucția teatrului când a fost dărâmată o parte din satul italian existent acolo.
În piață a fost postată statuia din bronz a Regelui Johann von Sachsen (1887-1889).
În timpul național-socialismului a fost numită Piața Adolf Hitler (Adolf Hitler Platz).
În stânga Operei se afla Zwinger și vis a vis de el Teatrul de Stat Dresda (Dresden Staatsschauspiel). Clădirea teatrului a fost construită în stil neo-baroc și Art Nouveau (1911-1913).
Parțial distrusă în bombardamentele din 1945, a fost refăcută în trei ani și teatrul a fost primul deschis în Germania după război. Din 1983 în clădire funcționează teatrul și o sală studio.
În apropierea teatrului se afla Hotelul Taschenbergpalais, un palat construit inițial pentru una dintre amantele lui Augustus cel puternic, Ana Constantia von Brockdorff care mai târziu a devenit contesa de Cosel (1705). Când aceasta a părăsit palatul (1713) clădirea a fost renovată, extinsă, numită Palais Turc în fața căruia au fost amenajate două fântâni (1747, 1750). În decursul timpului a fost extins de mai multe ori, în 1934 refăcut major însă a fost distrus aproape total în bombardamentul de la Dresda (1945). Între anii 1992-1995 a fost reconstruit după modelul original și deschis ca hotel.
De la hotel m-am întors spre Semperoper pe lângă Palatul Regal (Dresdner Rezidenzschloss).
Primul castel a fost ridicat în jurul anului 1200, în secolul XV a fost extins, devenind o construcție închisă cu patru aripi și a fost ridicat turnul Hausmman (Hausmmansturm) (1468-1480).
La mijlocul secolului al XVI-lea i s-a adăugat o latură în stil renascentist dar într-un incendiu mare a fost distrus (1701). O mare parte din el a fost reconstruită de Augustus II, în stil baroc, terminată în 1729. În el s-a amenajat Seiful Verde (Grünes Gewölbe) în care a fost adunat tezaurul, o colecție mare de comori.
Sub dinastia Wettin, conducătoarea Saxoniei, palatul a fost reconstruit (1899), i s-a adăugat sala Mică de Bal apoi a fost modernizat cu electricitate și încălzire prin pardoseală (1914). A rezistat până la bombardamentul din 1945 când a fost distrus parțial. Din fericire comorile din Seiful Verde au fost salvate și mutate în Cetatea Konigstein situată pe un deal lângă Dresda, în Elveția Saxonă.
În 1946 palatului i s-a montat un acoperiș temporar apoi a început restaurarea lui (1960) care continuă și azi. În 2019 patru apartamente de stat și Sala Mică de Bal au fost deschise.
Lângă Palatul Regal am văzut Catedrala „Sf. Treime” (Katolische Hofkirche), anterior Biserica Catolică a Curții Regale din Saxonia ridicată la comanda lui Augustus III pentru conducătorii orașului, catolici, deși populația era protestantă și pentru ei exista deja o biserică (1738-1751).
Biserica a fost conectată cu palatul printr-o pasarelă.
În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată.
A fost refăcută în 1962 cu fonduri alocate de Guvernul RDG apoi, după reunificarea Germaniei, a fost restaurată.
În criptă, pe lângă mormintele unor membrii ai dinastiei saxone Wettin, a unor prințese și prinți polonezi, se află inima lui Augustus cel Puternic și mormântul lui Augustus III, singurul dintre foștii regi ai Poloniei care nu a fost înmormântat în Cracovia, la Wawel.
După restaurarea Palatului Regal au fost aduse tezaurul și comorile, redeschis Seiful Verde (Grünes Gewölbe), cu partea veche la parter și partea nouă la etaj și a fost amenajat un muzeu cu cinci secțiuni pe care le voi enumera.
Cabinetul Numismatic (Munzkabinett) etalează aproximativ 300.000 de piese- monede, sigilii, matrițe, etc. din care 30.000 monede și medalii săsești din diferitele perioade istorice ale Saxoniei. Pe lângă colecție există și o bibliotecă publică cu aproximativ 30.000 de volume și un centru de cercetare științifică.
În Cabinetul Gravurilor (Kupferstich-Kabinett) se pot vedea aproximativ 515.000 de stampe, desene, fotografii, gravuri pe lemn, artă grafică, etc. care prezintă munca a peste 20.000 de artiști în decursul a opt secole. Camera armelor (Rüstkammer) etalează în jur de 10.000 de arme, scuturi, echipamente de călărie, haine militare și de ceremonie, cărți, Camera Turcească (Türckische CAMMER) peste 600 de obiecte și artă din Imperiul Otoman și Aripa Renașterii (Renaissanceflügel) obiecte, costume, arme folosite de alegătorii din Saxonia în perioada Renașterii.
Pe o parte a zidului exterior al palatului, cel care leagă Curtea Stall (Stallhof) de Johanneum, am văzut „Procesiunea prinților” (Furstenzug). Pictată pe o lungime de 102 metri, reprezenta istoria dinastiei Wettin. Pictura murală s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu plăci de porțelan Meissen (1904-1907).
În anul 1835 a fost înființată Curtea Superioară de Apel Regală. Când a intrat în vigoare legea constituțională a curții (1879) aceasta a despărțit partea civilă de cea penală și a fost înființată Curtea Regională Superioară din Dresda (Oberlandesgericht) cu numeroase raioane pentru diferitele localități.
Clădirea Tribunalului Dresda (1901-1906) a fost sediul Parlamentului de stat saxon până în 1934. Fiind distrusă în bombardamentele din 1945 a fost reconstruită de urgență (1946), ulterior renovată (1996-2001) și în clădire a început să funcționeze Biroul de Stat pentru Conservarea Monumentelor.
Din acea zonă m-am îndreptat să vizitez cele două piețe importante ale orașului.
După ce am vizitat Catedrala Copenhaga am intrat în cea mai veche piață, Gammeltorv, construită în secolul XII o dată cu întemeierea orașului.
A funcționat ca piață centrală până în 1670, fiind utilizată în principal pentru vânzarea produselor din carne pentru care în 1901 a fost construită o hală și a continuat să funcționeze până în anul 1917.
În piață a funcționat Primăria Copenhaga încă din 1474. Clădirea a fost transformată în stil renascentist (1608-1610). Distrusă de Marele Incendiu din 1728 a fost construită o clădire nouă în stil baroc și după 1795 Primăria a fost mutată în altă locație. Majoritatea clădirilor existente azi au fost ridicate după marele incendiu din 1795, în stil neoclasic.
Central se afla fântâna Caritas (Caritasbrønden) ridicată de rege Christian IV în momentul când a fost fondat Nytorv (1610).
În anii 1950, numărul de autovehicule crescând, piața a fost transformată în parcare. Aceasta a fost desființată o dată cu amenajarea zonei pietonale Strøget (1962).
Printre clădirile care delimitau piața, în care funcționau numeroase magazine, bănci, administrație locală, servicii, etc. se afla o clădire a cărei fațadă era decorată cu șase coloane ionice.
Judecătoria districtului Nytorv (Byretten Nytorv) funcționa într-o clădire construită în locul Orfelinatului Regal (1728). În partea stângă, printr-o pasarelă, sala de judecată era legată cu închisoarea.
Ca în majoritatea piețelor vechi și în Gammeltorv s-a păstrat un chioșc vechi.
Din piață am străbătut strada pietonală Strøget, stradă cu multe magazine, firme, etc.
Ținta mea era Piața Kongens Nytorv.
În drum am trecut pe lângă una dintre cele mai vechi clădiri din Copenhaga, Biserica „Duhului Sfânt” (Helligåndshuset). Inițial a făcut parte din Spitalul „Sfântului Duh” fondat în 1296 care s-a extins până în secolul XV când deținea numeroase proprietăți și o biserică.
Biserica a fost distrusă într-un incendiu, ulterior reconstruită cu ajutorul Regelui Christian I, spațiul spitalului extins și transformate în stăreție augustiniană (1497). Înainte de anul 1530, când ritul catolic a fost interzis, mânăstirea a fost desființată prin separarea spitalului care a devenit instituție a orașului.
După 1530 călugării augustinieni au fost expulzați și biserica a devenit parohială. Sub Regele Christian III spitalul a fost desființat, unele dintre clădiri demolate. Biserica a fost reconstruită, spațiul ei extins (1607), complex care s-a păstrat până azi.
În cadrul bisericii era amenajat un spațiu expozițional pe care l-am vizitat.
Și, din nou pe Strøget, stradă lungă unde puteai să-ți pierzi timpul în numeroasele magazine și cafenele.
Lateral am văzut turnul Bisericii „Sf Nicolae”.
În sfârși, la capătul străzii am intrat în Kongens Nytorv. Un fapt pozitiv dar, spre neplăcerea mea, piața era în reconstrucție și restaurare.
Cork este un oraș din sud-vestul Irlandei, al doilea ca mărime din țară, străbătut de râul Lee. În secolul VI, a fost înființată o așezare monahală a Sfântului Finbarr, care între anii 915-922 a fost transformată de către vikingi în port comercial. În secolul XII, orașul era condus de câteva familii de comercianți bogați care exportau lână și piei și importau sare, fier și vin. Ciuma din 1349 a decimat aproape jumătate din oraș. În războaiele engleze ale trandafirilor, complotiștii s-au instalat în oraș, dar au fost prinși și executați (1419). În secolul XIX, în Războiul pentru Independență, centrul orașului a fost incendiat de către englezi.
Ajungând seara, ne-am cazat la Hotel Ambasador, o clădire situată pe dealul Military Hill, în apropiere de Griffith College.
Lângă hotel se afla Biserica Sfânta Familie (Holy Family church), o biserică romano-catolică. Între anii 1894-1895, a fost construită o Capelă metodistă pentru soldații de la barajul Victoria (ulterior Collins) construit pe vârful dealului. A fost deschisă de sărbătoarea Sfântului Finbarr, fondatorul orașului. Când barajul a fost terminat și soldații au plecat, capela a fost folosită tot mai puțin apoi închisă.
În 1949, a fost cumpărată de Parohia Sf. Patrick, pe banii localnicilor. S-a construit noul altar, a fost împodobită cu statui și a trecut sub cultul romano-catolic în care funcționează și azi.
Nu departe se afla Biserica Presbiteriană a Sfintei Treimi (Holy Trinity Presbyterian church). Pe un teren folosit ca pășune, s-a construit o biserică în stil gotic (1861- 1863,) cu un turn înalt, vizibil din depărtare. Turnul, înclinat, avea o legendă în care se spunea că muncitorii l-au construit așa pentru a demonstra bețiile repetate ale arhitectului bisericii. În 1904 biserica a fost dotată cu o orgă. În timp s-a extins cu o clădire anexă pe lângă care am trecut și noi.
Ne-am îndreptat spre râul Lee și am ajuns la unul dintre multele poduri, pe care l-am traversat.
Am ajuns pe fosta Insulă Lapp (Lapp’s island), numită după proprietarul său din secolul XVII, care se formase în urma asanării unei mlaștini. În secolul XVIII centrul orașului era separat de insulă printr-un canal care, până în 1832, a fost asimilat de oraș.
Centrul orașului era o zonă comercială aglomerată, cu multe magazine.
Am văzut chiar și cântăreți stradali care, se pare, se înmulțesc în toată lumea.
Am părăsit strada centrală pe lângă o clădire din sticlă în care se afla Opera Cork (Opera House Cork). Inițial a fost construită în 1855, arsă în Războiul de Independență irlandez (1920), un nou incendiu a avut loc în 1955 datorită materialelor vechi din care era construită. A fost reconstruită și redeschisă în 1963. Ultima renovare a avut loc în 2003.
Lângă Operă se afla Galeria de Artă Crawford (Crawford Art Gallery) situată într-o clădire construită în 1724, în care a funcționat casa vamală Cork. În 1803 s-a înființat Instituția Royal Cork care cuprindea o bibliotecă, săli de lectură și un muzeu. Din 1830 s-a mutat în fosta casă vamală și în 1850 s-a deschis Școala de desen. Instituția s-a desființat în 1885 și școala s-a extins devenind Școala de Artă Crawford. În 1979 școala s-a mutat în alt sediu și clădirea a fost folosită ca galerie de artă. În 2006 a fost înscrisă ca instituție culturală națională.
Am străbătut străduțele înguste până la Biserica Sfinții Petru și Pavel (Saint’s Peter and Paul Church), catolică. Clădirea din gresie roșie și calcar, a fost construită pe locul Capelei Lane Carey (1786) între anii 1859-1866.
În interior se păstrau aceleași culori, arcadele albe, sculptate, coloanele din marmură roșie.
Altarul enorm (36 tone) a fost construit din marmură de Carrara. În fața lui treptele erau din marmură și absida era decorată cu panouri albastre ce aveau motive aurii.
Deasupra intrării, sub un vitraliu cu scene religioase, se afla locul corului înconjurat de orgă.
Ne-am îndreptat spre Piața Engleză printr-unul din gangurile cu magazine, sau doar de trecere, ce se aflau în zonă. Era frumos decorat cu graffiti.
Clădirea în care se intra în Piața Engleză (English Market) a fost construită în stil victorian (1862) pe locul uneia mai vechi din 1788. Consecutiv a fost avariată în două incendii (1980, 1987), după fiecare renovată.
Piața ocupa o mare suprafață în care funcționau diverse sectoare cu alimente proaspete, pește, măcelării, brânzeturi, numeroase restaurante și cafenele.
Pe o stradă pietonală plină de magazine, ne-am îndreptat spre celălalt braț al râului Lee, pentru a vedea Biserica Sfânta Treime (Holy Trinity russian orthodox church), o raritate în Irlanda, deoarece până în 1969 nu au funcționat biserici ortodoxe. În acel an a fost înființată prima parohie ortodoxă, de către Biserica Rusă din Străinătate, pentru puținii emigranți ruși, ciprioți și greci la care au aderat și puțini irlandezi.
Pe acel loc, în 1637 Ordinul Capucin a ridicat o biserică care a funcționat doar câțiva ani până când capucinii au fost izgoniți (1644). Reveniți în țară, în 1832 s-a început construcția unei noi biserici, în stil gotic, care s-a prelungit din lipsa fondurilor. A fost deschisă în 1850 dar finalizată doar în 1890.
În 1908 a fost adăugată o capelă și interiorul a fost modificat.
În anii 1980 a fost complet renovată și extinsă cu spații auxiliare.
Ne-am deplasat pe malul râului până la un Monument Național (Cork-Corcaigh) ridicat în 1906 pentru a comemora revoltele irlandeze din 1798, 1803 și 1857. Speram să nu înceapă una dintre renumitele ploi ale zonei.
Am trecut râul Lee și ne-am continuat plimbarea pe malul său, apoi urcând o stradă flancată de casele tradiționale.
Am ajuns rapid la Catedrala Saint Fin Barre (Saint Fin Barre’s Cathedral), o clădire neo-gotică, dedicată patronului spiritual al orașului, Finbarr din Cork.
Pe locul unui lăcaș de cult din secolul VII au fost construite și devastate în incendii, succesiv, mai multe biserici, ultima în 1730, biserică recunoscută de stat (state church). Între 1863-1865 biserica a fost demolată de către anglicani și ridicată actuala catedrală care și-a început activitatea în 1870. Ulterior au fost ridicate turnurile (1879).
Catedrala era înconjurată de un spațiu verde pe care, din loc în loc, se vedeau pietre funerare vechi.
De o parte și de alta a porților de intrare au fost postate statui, deasupra câte o placă decorativă reprezentând figuri și scene biblice.
Deși clădirea era mică pentru o catedrală, intrând am avut senzația de măreție, probabil datorită înălțimii sale mari.
Deasupra altarului tavanul era din lemn decorat cu picturi reprezentând sfinți.
Orga, construită în 1870, a fost mutată lângă naos (1899) pentru o acustică mai bună.
O altă orgă era situată deasupra intrării centrale.
Cum ne-am îndepărtat de centru orașul parcă era pustiu. Am înaintat printre casele colorate, mici de înălțime, în unele amenajate tradiționalele bodegi irlandeze.
Trecând printr-un parc am ajuns la Universitatea Cork, una dintre cele patru instituții ale Universității Naționale din Irlanda înființată de Regina Victoria în 1845 ca unul dintre cele trei Colegii Regale și devenită Universitatea Irlandei în 1997. Din 1998 și până azi a funcționat sub numele de Colegiul Universitar Cork (University College Cork). Este împărțit în 4 facultăți- Arte, Studii Celtice și Științe Sociale, Afaceri și Drept, Medicină și Sănătate, Știință, inginerie și științe alimentare, la rândul lor împărțite în 27 de departamente. Din 2006 în cadrul Universității s-a înființat Institutul irlandez de Studii Chineze.
The Geography building
Am trecut pe lângă Capela Honan (Saint Finbarr Collegiate Chapel-Honan Chapel) care a fost ridicată între 1913-1916, împreună cu un cămin, azi demolat, pentru studenții și personalul romano-catolic. A fost finanțată prin testament de Isabella Honan, soție a unui comerciant bogat, astfel capela i-a purtat numele. În dreapta ei se afla o Școală de limbă engleză.
În partea dreaptă se afla Biblioteca Boole, în stânga Centrul pentru studenți (Devere Hall) dotat cu încăperi pentru studiu, acces la internet, săli de conferințe, recepții, ceremonii, concerte.
În Cork, cu mult înainte de Universitatea Oxford, au fost admise femei să studieze Științele Medicale (1898).
Un patrulater cu verdeață, The Quadrangle, era delimitat de clădiri în stil gotic Tudor. În față și în dreapta era Aula Maxima cu Camera Consiliului.
În partea stângă funcționa Facultatea de Administrare a Afacerilor (Business School).
Holul parterului era transformat într-un fel de expoziție-muzeu unde am găsit emblema Universității realizată din mozaic colorat.
Am ocolit clădirea și ne-am relaxat plimbându-ne pe aleile parcului înconjurător. Îndreptându-ne spre ieșirea din Campusul Universitar am traversat un braț al râului Lee apoi, paralel cu el, ne-am îndreptat spre centrul orașului.
În dreapta noastră se înălța o clădire neo-clasică ce nu prea cadra cu restul orașului din punct de vedere arhitectonic. În ea funcționa Tribunalul local (Cork City Courthouse). A fost construită în 1828 pentru a funcționa un tribunal regal, distrusă parțial într-un incendiu, refăcută în 1891, distrusă din nou de un incendiu (1895) a fost refăcută în stil neo-clasic cu detalii corintice și un dom (Skyline) și a funcționat ca Palat de Justiție. A rămas neschimbată până în 2003 când s-a început o renovare completă.
Cam acestea au fost obiectivele văzute în Cork. Ne-am petrecut restul zilei în centrul orașului, pe străduțele comerciale, seara la hotel, urmând ca a doua zi să părăsim orașul.
Excursiile Monicăi 